Spre deosebire de ştiinţele sociale particulare, care studiază domenii limitate ale vieţii sociale, materialismul istoric tratează societatea în unitatea şi interacţiunea laturilor ei, procesul istoric în ansamblul său. De aceea materialismul istoric constituie un îndreptar teoretic şi metodologic pentru toate ştiinţele sociale particulare şi, în acelaşi timp, generalizează datele furnizate de acestea. 

Creat în deceniul al cincilea al sec. 19, materialismul istoric a constituit o schimbare revoluţionară în concepţiile despre societate. Pînă la Marx şi Engels aceste concepţii erau dominate de idealismul istoric, chiar dacă unii gînditori premarxişti (Aristotel, Helvétius, J.-J. Rousseau, istoricii francezi din perioada Restauraţiei ş.a.) s-au apropiat de o interpretare materialistă a unor procese şi fenomene sociale. Însuşindu-şi critic intuiţiile şi previziunile socialiştilor utopici, ca şi unele descoperiri ale economiei clasice engleze, situîndu-se pe poziţiile proletariatului modern, clasă revoluţionară, Marx şi Engels au extins consecvent, pentru prima oară în istoria gîndirii, materialismul la interpretarea vieţii sociale. Crearea materialismului istoric a permis înţelegerea istoriei societăţii ca un proces care se desfăşoară legic, a permis transformarea studierii societăţii într-o ştiinţă.

Problema fundamentală a filozofiei, raportul dintre existenţă şi conştiinţă, capătă în cadrul materialismului istoric forma particulară a raportului dintre existenţa socială şi conştiinţa socială. „Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa“ (K. Marx) este teza fundamentală a materialismului istoric.

Potrivit materialismul istoric, latura determinantă a vieţii sociale este procesul producţiei bunurilor materiale. Producţiei materiale îi sînt proprii două feluri de relaţii: raporturile oamenilor cu natura, care se exprimă în forţele de producţie, şi relaţiile dintre oamenii înşişi, relaţiile de producţie. În reţeaua complexă a relaţiilor sociale, materialismul istoric distinge relaţiile de producţie ca relaţii materiale, obiective, ca relaţii fundamentale care determină într-un fel sau în altul, de cele mai multe ori, mijlocit, relaţiile spirituale, ideologice. Forţele de producţie şi relaţiile de producţie alcătuiesc modul de producţie şi determină procesele vieții sociale, politice şi spirituale.

Sistemul relaţiilor de producţie constituie structura economică, baza unei societăţi determinate, pe care se înalţă o suprastructură corespunzătoare juridică şi politică şi căreia îi corespund anumite forme ale conştiinţei sociale. În timp ce gînditorii premarxişti se limitau în explicarea vieţii sociale la mobilurile ideale ale activităţii oamenilor (scopuri, năzuinţe, idei), Marx şi Engels au arătat că în spatele mobilurilor ideale ale acţiunii istorice a maselor, a claselor sociale, stau interesele lor materiale, determinate, la rîndul lor, de situaţia acestor clase în sistemul dat de relaţii de producţie. Aceasta a permis prezentarea evoluţiei societăţii ca un proces „istoric-natural“ (Marx), adică guvernat, ca şi natura, de legi fără cunoaşterea cărora nu poate fi vorba de vreo ştiinţă socială. Totodată, desprinderea relaţiilor de producţie ca relaţii sociale fundamentale care le determină pe toate celelalte, a permis întemeietorilor materialismul istoric să elaboreze categoria de formaţiune socială.

Procesul istoric este succesiunea formaţiunilor sociale, înlocuirea unei formaţiuni inferioare cu alta superioară, determinată de dialectica internă a modului de producţie şi a întregii formaţiuni socio-economice. În societăţile întemeiate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie contradicţiile inerente modului de producţie se manifestă în lupta politică dintre clasele sociale, a cărei dezvoltare duce la revoluţia social-politică, forma de trecere de la o formaţiune social-economică la alta. 

Pe o anumită treaptă de dezvoltare, forţele de producţie intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente, în cadrul cărora s-au dezvoltat pînă atunci. Atunci începe o epocă de revoluţie socială, care înlocuieşte relaţiile de producţie învechite cu altele noi, corespunzătoare forţelor de producţie care s-au dezvoltat. O dată cu schimbarea bazei economice, se produce, mai mult sau mai puţin repede, schimbarea întregii suprastructuri.

Materialismul istoric este metoda şi teoria pentru studierea procesului de apariţie, dezvoltare şi declin al formaţiunilor social-economice. Sursa contradicţiilor din formaţiunile bazate pe clase antagoniste este deosebirea de situaţie şi de condiţii de trai ce există între clasele în care se împarte societatea respectivă.

Materialismul istoric subliniază, de asemenea, independenţa relativă a ideilor, al instituţiilor şi organizaţiilor în dezvoltarea socială, precum şi acţiunea lor asupra vieţii materiale a societăţii. Întrucît baza dezvoltării sociale este modul de producţie, rolul hotărîtor în istorie îl au producătorii direcţi ai bunurilor materiale - masele populare.

Arătînd caracterul obiectiv al structurii societăţii şi al dinamicii acesteia, materialismul istoric constituie, împreună cu materialismul dialectic, fundamentul teoretic al socialismului ştiinţific.