Dictionar politic

  Dialectică
 

Dialectică (gr. dialektike, din dia „cu“ şi legein „a vorbi“, „a discuta“), teorie generală a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gīndirii; teorie şi metodă de cunoaştere a existenţei. 

Elemente de gīndire dialectică se īntīlnesc īncă īn concepţiile filozofice ale Orientului antic (India, China etc). Īn Europa, un rol īnsemnat īn elaborarea dialecticii au avut filozofii antici greci, īn special Heraclit din Efes şi Aristotel. 

Īn filozofia premarxistă se cunosc două forme principale ale dialecticii: 

    a) dialectica naivă, spontană a anticilor, care a sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mişcarea şi transformarea lor continuă, fără să le poată da īnsă o explicaţie ştiinţifică, datorită nivelului insuficient de dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi a practicii social-istorice; dialectica spontană poate caracteriza şi activitatea de cercetare, metoda şi viziunea unor oameni de ştiinţă, gīnditori etc. care se lasă călăuziţi şi inspiraţi de dialectica obiectivă a lucrurilor fără a face din aceasta o practică sistematică, o teorie filozofică conştientizată; 

    b) dialectica idealistă a filozofiei clasice germane de la sfīrşitul sec. 18 şi primele decenii ale sec. 19, care a culminat cu dialectica hegeliană. Hegel a prezentat lumea ca un proces de autodezvoltare a ideii, determinat de contradicţiile ei interne. El a formulat principiile dialectice ale acestei autodezvoltări, elaborīnd şi un sistem al categoriilor dialecticii, prin care a dezvăluit caracterul dialectic al gīndirii. Dar dialectica hegeliană este o dialectică idealistă, mistificată, „răsturnată cu capul īn jos“, avīnd ca obiect nu autodezvoltarea lumii materiale, ci autodezvoltarea spiritului absolut. Democraţii revoluţionari ruşi au făcut o īncercare valoroasă de a prelucra dialectica hegeliană de pe poziţii materialiste, de a aplica dialectica la viaţa socială şi de a o transforma īntr-o „algebră a revoluţiei“. 

Adevăraţii creatori ai dialecticii ca ştiinţă au fost īnsă Karl Marx şi Friedrich Engels. Eliberīnd dialectica de idealism şi de elementele mistice ale filozofiei hegeliene, Marx şi Engels au creat o dialectică materialistă, opusă dialecticii hegeliene. 

 

Dialectica marxistă se īntemeiază pe realizările cele mai de importante ale gīndirii dialectice din cursul īntregii istorii a filozofiei, pe sintetizarea rezultatelor ştiinţelor, pe generalizarea practicii social-istorice a omenirii, a experienţei luptei de clasă a proletariatului. Ea porneşte de la mişcarea reală din natură, societate şi gīndire, subliniind că dialectica obiectivă (a fenomenelor naturii şi ale societăţii) determină dialectica subiectivă (a noţiunilor) şi se reflectă īn aceasta. 

„Dialectica lucrurilor - scria Lenin īn Caiete filozofice - creează dialectica ideilor şi nu invers“. Tocmai pentru că sīnt legi ale dialecticii obiective, legile dialecticii apar şi ca legi şi principii ale dialecticii subiective, adică ale cunoaşterii. Dialectica cunoaşterii are totodată legi interne, specifice, din care decurge independenţa sa relativă faţă de dialectica obiectivă şi caracterul său creator. 

Elaborarea dialecticii materialiste de către Marx şi Engels constituie o parte integrantă a revoluţiei săvīrşite de ei īn filozofie. Dialectica se opune metafizicii, care priveşte fenomenele realităţii ca fiind īn mod absolut izolate unele de altele, imuabile, lipsite de contradicţii interne, identice cu ele īnseşi. Īnţelegīnd lumea ca un sistem material infinit şi unitar de obiecte şi procese, care prezintă o foarte mare variaţie calitativă, dialectica materialistă le studiază īn interdependenţa şi interacţiunea lor. 

Dialectica este concepţia cea mai profundă, mai cuprinzătoare şi mai bogată īn conţinut despre mişcare şi dezvoltare. Ea priveşte mişcarea ca automişcare, ca autodezvoltare, ca proces infinit, care exprimă unitatea dialectică a acumulărilor cantitative (a evoluţiei) şi a schimbărilor calitative radicale (a saltului, a revoluţiei). 

Principiile fundamentale ale dialecticii (unitatea şi opoziţia (lupta) contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative īn schimbări calitative şi negarea negaţiei) exprimă legi universale ale realităţii obiective şi ale reflectării ei īn conştiinţă. De aceea, dialectica este, după cum sublinia Lenin, īn acelaşi timp ontologie, gnoseologie (teorie a cunoaşterii) şi logică (dialectică), aceste laturi ale dialecticii aflīndu-se īntr-o indestructibilă unitate. Legile dialecticii nu se reduc, īnsă, la aceste legi principale; legile derivate care le concretizează şi completează pe cele principale sīnt exprimate īn categoriile corelative esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, necesitate şi īntīmplare, cauză şi efect, posibilitate şi realitate, general, particular şi singular etc.

Esenţa dialecticii, după expresia lui Lenin, este principiul unităţii şi luptei contrariilor. Toate celelalte principii ale dialecticii se concentrează īn această lege fundamentală, care arată izvorul intern al mişcării, forţa motrice permanentă a autodezvoltării obiectelor şi proceselor. Dialectica materialistă se dezvoltă permanent, avīnd un caracter creator. La baza acestei dezvoltări stă generalizarea celor mai noi date ale ştiinţelor şi ale practicii social-istorice. 

Dialectica marxistă este o metodă de cunoaştere şi de transformare revoluţionară a naturii societăţii şi gīndirii. Reflectīnd fidel legile lumii obiective, ea constituie o metodă de cercetare consecvent ştiinţifică, o metodologie generală corespunzătoare nivelului de dezvoltare a ştiinţei moderne, reprezentīnd fundamentul teoretic al metodelor particulare folosite de toate domeniile ştiinţei.

 

Īn funcţie de diferite alte orientări filozofice īn care mai apare, termenul de dialectică are diverse semnificaţii: la neoraţionalişti dialectica este concepută ca modalitate epistemologică fundamentală (G. Bachelard, F. Gonseth); īn filozofia fizicii (Bohr, Heisenberg) este īnţeleasă ca expresie a ideii de complementaritate; īn perspectiva existenţialismului capătă īnţelesul de dialectică „tragică“ şi exprimă o contradicţie insolubilă dintre „Eu“ şi lume; Gurvitch preconizează o dialectică. „empirico-realistă“ ca o metodă esenţialmente critică a realului şi a cunoaşterii. Şcoala de la Frankfurt concepe o „dialectică negativă“ sau o „dialectică paradoxală“ care elimină momentul pozitiv al dialecticii hegeliene (negarea negaţiei) şi extinde negaţia. Teologia dialectică reduce dialectica la un „dialog“ īntre Dumnezeu şi lume etc.

 

 

 
 
 
 
 
 
          MIA Sageata Secţiunea romānă Sageata Dicţionar politic Sageata D