Dialectică (gr.
dialektike, din dia „cu“ şi
legein „a vorbi“, „a discuta“), teorie generală a principiilor devenirii naturii,
societăţii şi
gīndirii; teorie şi metodă de cunoaştere a existenţei.
Elemente de gīndire dialectică se īntīlnesc īncă īn concepţiile
filozofice ale Orientului antic (India, China etc).
Īn Europa, un rol īnsemnat īn elaborarea
dialecticii au avut filozofii antici greci, īn special
Heraclit din Efes şi Aristotel.
Īn filozofia premarxistă se cunosc două forme principale ale
dialecticii:
a) dialectica naivă, spontană a anticilor, care a sesizat legătura universală
dintre fenomenele lumii reale, mişcarea şi transformarea lor continuă, fără să le poată da īnsă o explicaţie ştiinţifică, datorită nivelului insuficient de dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi a practicii social-istorice;
dialectica spontană poate caracteriza şi activitatea de cercetare, metoda şi viziunea unor
oameni de ştiinţă, gīnditori etc. care se lasă călăuziţi şi inspiraţi de dialectica obiectivă a lucrurilor fără a face din aceasta o practică sistematică, o teorie filozofică conştientizată;
b) dialectica idealistă a filozofiei clasice germane de la sfīrşitul sec. 18 şi primele decenii ale sec. 19, care a
culminat cu dialectica hegeliană. Hegel a prezentat lumea ca un proces de autodezvoltare a ideii, determinat de contradicţiile ei interne. El a formulat principiile dialectice ale acestei autodezvoltări, elaborīnd şi un sistem al categoriilor
dialecticii, prin care a dezvăluit caracterul dialectic al gīndirii. Dar
dialectica hegeliană este o dialectică idealistă, mistificată, „răsturnată cu capul īn
jos“, avīnd ca obiect nu
autodezvoltarea lumii materiale, ci
autodezvoltarea spiritului absolut. Democraţii revoluţionari ruşi au făcut o
īncercare valoroasă de a prelucra
dialectica hegeliană de pe poziţii materialiste, de a aplica
dialectica la viaţa socială şi de a o transforma īntr-o „algebră a revoluţiei“.
Adevăraţii creatori ai
dialecticii ca ştiinţă au fost īnsă
Karl
Marx şi Friedrich
Engels. Eliberīnd
dialectica de idealism şi de elementele mistice ale filozofiei hegeliene, Marx şi Engels au creat o
dialectică materialistă, opusă
dialecticii hegeliene.
Dialectica marxistă se īntemeiază pe
realizările cele mai de importante ale gīndirii dialectice din cursul īntregii istorii a filozofiei, pe sintetizarea rezultatelor ştiinţelor, pe generalizarea practicii social-istorice a omenirii, a experienţei
luptei de clasă a
proletariatului. Ea porneşte de la mişcarea reală din natură, societate şi gīndire, subliniind că
dialectica obiectivă (a fenomenelor naturii şi
ale societăţii) determină dialectica
subiectivă (a noţiunilor) şi se reflectă īn aceasta.
„Dialectica lucrurilor
- scria Lenin īn
Caiete
filozofice - creează dialectica ideilor şi nu
invers“. Tocmai pentru că sīnt legi ale
dialecticii obiective, legile
dialecticii apar şi ca legi şi principii ale
dialecticii subiective, adică ale cunoaşterii.
Dialectica cunoaşterii are totodată legi interne, specifice, din care decurge independenţa sa relativă faţă de
dialectica obiectivă şi caracterul său creator.
Elaborarea
dialecticii materialiste de către Marx şi Engels constituie o parte integrantă a revoluţiei săvīrşite de ei īn filozofie.
Dialectica se opune metafizicii, care priveşte fenomenele realităţii ca fiind īn mod absolut izolate unele de altele, imuabile, lipsite de contradicţii interne, identice cu ele īnseşi.
Īnţelegīnd lumea ca un sistem material infinit şi unitar de obiecte şi procese, care prezintă o foarte mare variaţie calitativă,
dialectica materialistă le studiază īn interdependenţa şi interacţiunea lor.
Dialectica este concepţia cea mai profundă,
mai cuprinzătoare şi mai bogată īn conţinut despre mişcare şi dezvoltare. Ea priveşte mişcarea ca
automişcare, ca autodezvoltare, ca proces infinit, care exprimă
unitatea dialectică a acumulărilor
cantitative (a evoluţiei) şi a schimbărilor calitative
radicale (a saltului, a revoluţiei).
Principiile fundamentale ale
dialecticii (unitatea şi opoziţia (lupta)
contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative
īn schimbări calitative şi negarea negaţiei) exprimă
legi universale ale realităţii obiective şi ale reflectării ei īn
conştiinţă. De aceea,
dialectica este, după cum sublinia Lenin, īn acelaşi timp ontologie, gnoseologie (teorie a cunoaşterii) şi logică (dialectică), aceste laturi ale
dialecticii aflīndu-se īntr-o indestructibilă unitate. Legile
dialecticii nu se reduc, īnsă, la aceste legi principale;
legile derivate care le concretizează şi completează pe cele principale sīnt exprimate īn categoriile corelative
esenţă şi fenomen, conţinut şi formă,
necesitate şi īntīmplare, cauză şi
efect, posibilitate şi
realitate, general, particular şi singular etc.
Esenţa
dialecticii, după expresia lui Lenin, este principiul unităţii şi luptei contrariilor. Toate celelalte principii ale
dialecticii se concentrează īn această lege fundamentală, care
arată izvorul intern al mişcării, forţa motrice permanentă a autodezvoltării obiectelor şi proceselor. Dialectica materialistă se dezvoltă permanent, avīnd un caracter creator. La baza acestei dezvoltări stă generalizarea celor mai noi date ale ştiinţelor şi ale practicii social-istorice.
Dialectica marxistă este o metodă de cunoaştere şi de transformare revoluţionară a naturii societăţii şi gīndirii.
Reflectīnd fidel legile lumii obiective, ea constituie o metodă de cercetare consecvent ştiinţifică,
o metodologie generală corespunzătoare nivelului de dezvoltare a ştiinţei moderne,
reprezentīnd fundamentul teoretic al metodelor particulare folosite de toate domeniile ştiinţei.
Īn funcţie de diferite alte orientări filozofice
īn care mai apare, termenul de
dialectică are diverse semnificaţii: la neoraţionalişti
dialectica este concepută ca modalitate epistemologică fundamentală (G. Bachelard, F. Gonseth); īn filozofia fizicii (Bohr, Heisenberg) este īnţeleasă ca expresie a ideii de complementaritate; īn perspectiva existenţialismului capătă īnţelesul de
dialectică „tragică“ şi exprimă o contradicţie insolubilă dintre „Eu“ şi lume; Gurvitch preconizează o
dialectică. „empirico-realistă“ ca o metodă
esenţialmente critică a realului şi a cunoaşterii. Şcoala de la Frankfurt concepe o „dialectică negativă“ sau o „dialectică paradoxală“ care elimină momentul pozitiv al
dialecticii hegeliene (negarea negaţiei) şi extinde negaţia. Teologia
dialectică reduce dialectica la un „dialog“ īntre Dumnezeu şi lume etc.
|