[Karl Marx. Critica Programului de la Gotha]
1. Lucrarea lui K. Marx „Critica Programului de la Gotha“ (denumită „Note marginale la programul partidului muncitoresc german“) reprezintă, după „Manifestul Partidului Comunist“ şi „Capitalul“, cel mai important document teoretic al marxismului. Lucrarea constituie un model de aplicare creatoare a comunismului ştiinţific la problemele practice din Germania, de dezvoltare a marxismului şi de luptă neîmpăcată împotriva oportunismului. Ca şi Engels în scrisoarea sa din 18-28 martie 1875 (vezi volumul de faţă, p. 28), în ale sale „Note marginale“ Marx face o apreciere critică principială a proiectului de program al viitorului partid social-democrat unit al muncitorilor din Germania.
Critica proiectului de program făcută de Marx a fost publicată pentru prima oară în 1891 de Engels, deşi unii membri din conducerea partidului nu au fost de acord. „Notele marginale“ şi scrisoarea adresată lui Wilhelm Bracke legată nemijlocit de acestea au apărut în săptămînalul social-democraţiei germane „Die Neue Zeit“, Stuttgart, anul IX, vol. I, 1890-1891, cu o prefaţă scrisă de Friedrich Engels (vezi volumul de faţă, p. 5-6).
Aşa cum reiese din scrisoarea lui Engels către Kautsky din 28 februarie 1891, Engels a trebuit să fie de acord cu atenuarea unor formulări polemice mai incisive.
În ediţia de faţă lucrarea se publică în forma iniţială în care a redactat-o Marx. Manuscrisul original a fost dăruit, în toamna anului 1960, de către strănepotul lui Marx, Marcel Charles Longuet, Institutului de marxism-leninism de pe lîngă CC. al P.C.U.S.
2. Această prefaţă a fost scrisă de Engels în 1891 cu prilejul publicării lucrării lui K. Marx „Critica Programului de la Gotha“. Publicarea acestei lucrări, care este unul dintre cele mai importante documente teoretice ale comunismului ştiinţific, era în acel moment imperioasă, deoarece în faţa partidului stătea sarcina de a dezbate proiectul noului program, care urma să fie adoptat la Congresul de la Erfurt. Pentru a publica „Critica Programului de la Gotha“, Engels a trebuit să învingă o anumită împotrivire din partea conducătorilor social-democraţiei germane. Atenuarea expresiilor mai incisive şi micile omisiuni făcute de Engels se datoresc în mare măsură poziţiei unor membri ai conducerii partidului, precum şi a lui Dietz, editorul revistei „Die Neue Zeit“. Lucrarea a fost întîmpinată cu ostilitate de fracţiunea social-democrată din Reichstagul german şi de redacţia ziarului „Vorwärts“. În acelaşi timp însă, aşa cum a şi prevăzut Engels, lucrarea lui Marx a fost întîmpinată cu satisfacţie atît de partidul din Germania, cît şi de socialiştii din alte ţări, care au apreciat-o ca document programatic al întregii mişcări socialiste internaţionale.
În timpul vieţii lui Engels, „Critica Programului de la Gotha“, precum şi prefaţa scrisă de el la această lucrare nu au fost reeditate.
3. La Congresul de la Gotha din 22—27 mai 1875 a fost realizată fuzionarea celor două curente din mişcarea muncitorească germană — Partidul muncitoresc social-democrat (eisenachienii), în frunte cu A. Bebel şi W. Liebknecht, şi Uniunea generală a muncitorilor germani, de orientare lassalleană. Partidul unificat a luat denumirea de Partidul socialist din Germania. Prin aceasta s-a pus capăt sciziunii din rîndurile clasei muncitoare germane. Dar proiectul de program al partidului unificat, propus Congresului de la Gotha (principalul autor al acestui proiect a fost W. Liebknecht, care în problema programului s-a situat pe o poziţie conciliatoristă), conţinea greşeli importante şi concesii principiale făcute lassalleanismului. Marx şi Engels, aprobînd crearea unui partid socialist german unificat, s-au pronunţat însă împotriva compromisului ideologic cu lassalleenii şi au supus unei critici aspre tezele greşite din proiectul de program, care a fost totuşi adoptat de congres cu modificări neînsemnate.
4. Congresul de la Halle al social-democraţiei germane a avut loc la 12—18 octombrie 1890 şi a fost primul congres după abrogarea legii excepţionale împotriva socialiştilor. La propunerea lui W. Liebknecht, congresul a hotărît ca pînă la congresul următor al partidului, care urma să se ţină la Erfurt, să fie elaborat proiectul noului program, care va fi publicat cu trei luni înainte de congres, spre a fi dezbătut în organizaţiile locale ale partidului şi în presă. La congres a fost do asemenea adoptat, un nou statut al partidului, care a rămas în vigoare pină la Congresul de la Mainz, din 1900.
5. Congresul de la Haga al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor a avut loc la 2—7 septembrie 1872. Prin componenţa sa, el a fost cel mai reprezentativ dintre toate congresele anterioare ale Internaţionalei. La acest congres au participat 65 de delegaţi, care reprezentau 15 organizaţii naţionale. Lucrările lui au fost conduse de Marx şi de Engels. Congresul de la Haga a fost o încununare a luptei îndelungate duse de Marx, Engels şi de adepţii lor împotriva tuturor formelor de sectarism mic-burghez în mişcarea muncitorească. Activitatea scizionistă a anarhiştilor a fost condamnată, iar liderii lor au fost excluşi din Internaţională. Hotărîrile Congresului de la Haga au pus bazele pentru crearea în viitor a unor partide politice de sine stătătoare ale clasei muncitoare în diferite ţări. Datorită activităţii desfăşurate de Internaţionala I, procesul de creştere politică din cadrul mişcării muncitoreşti germane a fost stimulat în mod hotărît.
6. La începutul scrisorii, Marx menţionează: „N[ota] bene. Manuscrisul trebuie să se întoarcă în mîinile dv. pentru ca, la nevoie, să-l pot avea“.
Această menţiune se referă la manuscrisul „Note marginale la programul partidului muncitoresc german“, anexat la această scrisoare.
7. Această scriere a lui Bakunin a apărut în 1873 sub titlul „Государственность и Анархия “ („Statul şi anarhia“), anonim şi fără indicarea locului apariţiei, în Elveţia, în limba rusă. Netemeinicia acuzaţiilor aduse de Bakunin a fost demonstrată de Marx în conspectul cărţii lui Bakunin. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 599—645.).
8. Partidul popular german, înfiinţat în 1865, era format din elemente democratice din rîndurile micii burghezii şi în parte din cele ale burgheziei, îndeosebi din statele din sudul Germaniei. Promovînd o politică antiprusiană şi lansînd lozinci general-democratice, acest partid era în acelaşi timp exponentul tendinţelor particulariste ale unor state germane.
În 1866, la partidul popular german a aderat partidul popular din Saxonia, al cărui nucleu era format din muncitori. Această aripă de stînga a partidului popular, care nu avea în fond nimic comun cu el în afară de starea de spirit antiprusacă şi de năzuinţa de a rezolva prin eforturi comune problema unificării naţionale a ţării pe cale democratică, a evoluat ulterior în direcţie socialistă.
După înfiinţarea Partidului muncitoresc social-democrat (al eisenachienilor) în august 1869 (vezi adnotarea 9), partidul popular german a fost în legătură cu eisenachienii. Ulterior în acest partid s-au accentuat tendinţele antisocialiste, după ce o mare parte a membrilor acestui partid s-au despărţit de democraţii mic-burghezi şi s-au alăturat eisenachienilor.
9. Programul de la Eisenach din 1869 (programul şi statutul partidului muncitoresc social-democrat) a fost adoptat la Congresul general al muncitorilor social-democraţi din Germania, care a avut loc la Eisenach la 7—9 august 1869. La acest congres, la care au participat şi reprezentanţi ai diferitelor asociaţii ale muncitorilor germani din Austria şi Elveţia, a fost înfiinţat Partidul muncitoresc social-democrat. În felul acesta clasa muncitoare germană a căpătat un partid revoluţionar de sine stătător, care avea la bază principiile comunismului ştiinţific. Acest partid, în fruntea căruia se aflau Bebel şi Liebknecht, a luat fiinţă în lupta împotriva oportunismului lui Lassalle, sub influenţa lui Marx şi Engels. Programul său era întru totul în spiritul Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor. Conducătorii şi membrii acestui partid erau numiţi şi eisenachieni.
10. Traducerea franceză autorizată a volumului I al „Capitalului“ a apărut la Paris în 1872—1875 în fascicule sub titlul „Le Capital par Karl Marx. Traduction de M. J. Roy, entièrement revisée par l'auteur“.
11. Editura „Volksstaat“ — iniţial: editura care se ocupa de expedierea publicaţiei „Volksstaat“ (F. Thiele). Este vorba de editura Partidului muncitoresc social-democrat din Leipzig, care s-a unit cu redacţia „Volksstaat“. August Bebel a condus timp de cîţiva ani această editură.
„Der Volksstaat“ — organ central al Partidului muncitoresc social-democrat german (eisenachienii); a apărut la Leipzig de la 2 octombrie 1869 pînă la 29 septembrie 1876 (la început de două ori pe săptămînă, iar din iulie 1873 — de trei ori pe săptămînă). Ziarul exprima punctul de vedere al curentului revoluţionar din mişcarea muncitorească germană. Prin atitudinea lui curajoasă, revoluţionară, ziarul şi-a atras necontenite persecuţii din partea organelor administrative şi poliţieneşti. Componenţa redacţiei se schimba neîncetat din cauza arestării redactorilor, dar conducerea generală a gazetei a fost tot timpul asigurată de W. Liebknecht. Un rol important în stabilirea liniei acestui ziar a avut A. Bebel, care conducea editura „Volksstaat“. Marx şi Engels au menţinut un strîns contact cu redacţia ziarului, în coloanele căruia se tipăreau sistematic articole scrise de ei. Acordînd o mare importanţă activităţii acestei gazete, Marx şi Engels urmăreau cu atenţie munca redacţiei, criticau diferitele ei greşeli, corectau linia ziarului, care, datorită acestui fapt, a fost unul dintre cele mai bune ziare muncitoreşti din deceniul al 8-lea al secolului trecut.
12. „Procesul comuniştilor de la Colonia“. — Este vorba de lucrarea lui Marx „Dezvăluiri asupra procesului comuniştilor de la Colonia“ pe care ziarul „Volksstaat“ a publicat-o pentru prima oară în Germania sub forma unei serii de articole, la Leipzig în 1874, iar editura acestui ziar a publicat-o în 1875 în volum. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 423—501.).
13. Statutul Internaţionalei — „Statutul general şi Regulamentul de organizare al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor“, care au fost adoptate în 1866 la Congresul de la Geneva al Internaţionalei. La sfîrşitul lunii septembrie şi în cursul lunii octombrie 1871 Marx şi Engels au pregătit o nouă ediţie a acestora. Aici au fost anulate toate prevederile, care îşi pierduseră valabilitatea, iar în anexe figurează modificările şi completările. Ediţia germană autentică a apărut în 1872 la Leipzig. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 466—481.).
14. Marat de la Berlin — astfel îl numeşte aici Marx în mod ironic pe Wilhelm Hasselmann, care era pe atunci, la Berlin, redactorul-şef al lui „Neuer Social-Demokrat“, organul de presă al Uniunii generale a muncitorilor germani (lassalleană), şi care era, alături de Wilhelm Liebknecht, coautorul proiectului de program.
„Neuer Social-Demokrat“ — organ de presă al Uniunii generale a muncitorilor germani (lassalleană); a apărut la Berlin în 1871—1876, sub redacţia lui Wilhelm Hasselmann, de trei ori pe săptamînă; orientarea lui reflecta politica promovată de lassalleeni de adaptare la regimul bismarckian şi de apropiere de clasele dominante din Germania, precum şi opoitunismul şi naţionalismul liderilor lassalleeni.
15. Liga păcii şi libertăţii — organizaţie pacifistă burgheză înfiinţată în 1867 în Elveţia de republicanii şi liberalii mic-burghezi (cu participarea activă a lui V. Hugo, G. Garibaldi etc.); în 1867—1868 la activitatea Ligii a luat parte şi M. Bakunin. La începutul activităţii ei, sub influenţa lui Bakunin, Liga a încercat să folosească Internaţionala şi mişcarea muncitorească în scopurile ei. Cu ajutorul declaraţiilor despre posibilitatea de a se pune capăt războiului prin crearea „Statelor Unite ale Europei“, Liga păcii şi libertăţii semăna în mase iluzii false şi sustrăgea proletariatul de la lupta de clasă.
16. „Norddeutsche“ al lui Bismarck — „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ — cotidian german, a apărut la Berlin din 1861 pînă în 1918; în deceniile 7—9 ale secolului trecut a fost organul de presă oficial al guvernului Bismarck.
Marx se referă la editorialul apărut în „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ nr. 67 din 20 martie 1875 în legătură cu proiectul de program social-democrat, în care, vorbindu-se despre punctul 5, se spune: „Agitaţia social-democrată a devenit într-o anumită privinţă mai prevăzătoare; ea se dezice de Internaţională...“.
17. „Legea de aramă a salariului“ — a fost enunţată de Ferdinand Lassalle ca lege economică care acţionează în mod obiectiv în capitalism; caracterul ei neştiinţific a fost demascat de Marx în „Capitalul“ şi în „Note marginale“. Lassalle a formulat această lege după cum urmează:
„Legea economică de aramă care, în actualele condiţii, cînd domneşte oferta şi cererea de muncă, determină salariul este următoarea: că salariul mediu rămîne mereu redus la strictul necesar traiului de care un popor are nevoie în mod obişnuit pentru conservarea vieţii şi perpetuarea speciei.
Acesta este un punct în jurul căruia gravitează de fiecare dată, oscilind ca un pendul, salariul real, fără să poată vreodată nici să depăşească nivelul acestuia, nici să scadă sub nivelul lui. El nu poate depăşi timp îndelungat acest nivel mediu, căci datorită situaţiei mai bune a muncitorilor ar apărea o sporire a populaţiei muncitoare şi implicit a ofertei de braţe de muncă, care ar reduce din nou salariul la nivelul lui anterior, ba chiar sub acest nivel.
Salariul nu poate să scadă timp îndelungat cu mult sub acest nivel strict necesar traiului, căci atunci ar apărea emigraţia, celibatul, abţinerea de la procreare şi, în cele din urmă, o micşorare, provocată de mizerie, a numărului muncitorilor, care reduce oferta de braţe de muncă şi implicit readuce salariul la nivelul sau anterior mai înalt. Salariul mediu real constă deci în mişcarea permanentă pe care o descrie în jurul centrului său de greutate, la nivelul căruia trebuie să coboare iarăşi, situîndu-se cînd cu ceva deasupra acestuia, cînd cu ceva dedesubtul lui“. (Ferdinand Lassalle. Carte de citire pentru muncitori. Cuvîntare rostită de Lassalle la Frankfurt pe Main în zilele de 17 şi 19 mai 1863. După darea de seamă stenografiată, Frankfurt pe Main, 1863, p. 5.)
Lassalle a enunţat pentru prima oară această lege în al său „Offnen Antwortschreiben an das Central-Comité zur Berufung eines Allgemeinen Deutschen Arbeitercongresses zu Leipzig“ („Scrisoare deschisă adresată Comitetului Central în legătură cu convocarea la Leipzig a unui Congres general al muncitorilor germani“), Zürich 1863, p. 15—16.
18. Este vorba despre lucrarea lui Friedrich Albert Lange. „Die Arbeiterfrage in ihrer Bedeutung für Gegenwart und Zukunft“ („Problema muncitorească şi însemnătatea ei pentru prezent şi viitor“), Duisburg 1865.
19. „L'Atelier“ — publicaţie lunară franceză, organ de presă al meseriaşilor şi muncitorilor aflaţi sub influenţa ideilor socialismului creştin; a apărut la Paris din 1840 pînă în 1850; în componenţa redacţiei intrau reprezentanţi ai muncitorilor, care erau aleşi din trei în trei luni.
20. „Cinstit“ — Eisenachienii (Partidul muncitoresc social-democrat.) (vezi adnotarea 9) erau numiţi şi „cinstiţii“.
21. Kulturkampf — „...adică lupta dusă de Bismarck, în perioada 1870—1880, împotriva partidului catolic german — partidul de „centru“ — prin dezlănţuirea unor persecuţii poliţieneşti împotriva catolicismului. Prin această luptă Bismarck n-a făcut decît să întărească clericalismul militant al catolicilor, să dăuneze adevăratei culturi, deoarece a împins pe primul plan deosebirile de ordin religios şi nu pe cele de ordin politic, abătînd astfel atenţia unor pături ale clasei muncitoare şi ale democraţiei de la sarcinile imperioase ale luptei de clasă şi ale luptei revoluţionare în direcţia unui anticlericalism burghez cu totul fals şi superficial“. (V. I. Lenin. Opere complete, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a doua, p. 427—428.).
22. Scrisoarea lui Engels către Bebel din 18—28 martie 1875 cuprinde ideile esenţiale din „Critica Programului de la Gotha“, scrisă de Marx ceva mai tîrziu. Ea exprimă punctul de vedere al lui Marx şi Engels cu privire la unificarea, proiectată să aibă loc în luna mai 1875, a celor două partide muncitoreşti germane, eisenachienii şi lassalleenii. Prilejul direct cu care a scris Engels această scrisoare a fost apariţia, la 7 martie 1875, în ziarele „Der Volksstaat“ (vezi adnotarea 11) şi „Neuer Social-Demokrat“ (vezi adnotarea 14), a proiectului de program al viitorului Partid muncitoresc social-democrat unit din Germania. Programul, adoptat la Congresul de unificare de la Gotha (22—27 mai 1875), constituia un pas înainte în comparaţie cu proiectul de program. Spre deosebire de proiectul de program, el recunoştea întru totul internaţionalismul proletar. Chiar unele slăbiciuni ale programului, care introduceau un germene al revizionismului în mişcarea muncitorească germană, erau proaspete in mintea delegaţilor, care l-au elaborat. Astfel, ei au respins deja în practică punctul de vedere sectar, îndreptat împotriva sindicalismului, fixat în mod teoretic în program, prin faptul că au adoptat o rezoluţie care stimula lupta unită a sindicatelor. În statut ei s-au pronunţat pentru centralismul democratic. Prin aceasta ei au demonstrat că Marx şi Engels, făcînd critica programului, au pornit în mod just de la faptul că eisenachienii, în dezvoltarea lor politică şi teoretică, erau în realitate mult mai înaintaţi şi că chiar partidul unit care a luat fiinţă în 1875 la Gotha era mai departe decît au arătat-o proiectul de program şi chiar însuşi programul. În scrisoarea sa către Bebel, Engels a salutat unificarea eisenachienilor cu lassalleenii susţinînd însă punctul de vedere just, şi anume că o unificare sănătoasă, durabilă, poate fi înfăptuită numai pe o bază principială, fără să se facă concesii lassalleanismului. Scrisoarea a fost publicată de Bebel abia cu 36 de ani mai tîrziu în memoriile sale intitulate „Aus meinem Leben“, partea a doua, Stuttgart, 1911, p. 518—524.
23. „Frankfurter Zeitung und Handelsblatt“ — cotidian de orientare democratică mic-burgheză; a fost fondat de Leopold Sonnemann (1831—1908), care în calitate de democrat mic-burghez a fost deputat în Reichstag între 1871 şi 1876 şi 1878—1884; a apărut la Frankfurt pe Main începînd din 1856 (sub acest titlu din 1866) pînă în 1943.
24. Aceste revendicări politice ale Programului de la Gotha erau:
„Partidul muncitoresc german cere ca bază libertară a statului:
1. Vot universal, egal, direct şi secret pentru toţi bărbaţii care au împlinit vîrsta de 21 de ani, la toate alegerile în stat şi obşte;
2. Legiferarea directă de către popor cu dreptul de a face şi de a respinge propuneri;
3. Serviciu militar obligatoriu. Miliţie populară în locul armatei permanente. Dreptul pentru reprezentanţii poporului de a hotărî asupra războiului şi păcii;
4. Abrogarea tuturor legilor excepţionale, în special a acelora privind presa, dreptul de asociere şi de întrunire;
5. Justiţie populară. Gratuitatea justiţiei.
Partidul muncitoresc german cere ca bază spirituală şi morală a statului:
1. Instruirea generală şi egală a poporului de către stat. Şcolarizare obligatorie. Învăţămînt gratuit;
2. Libertatea ştiinţei. Libertatea conştiinţei“.
(După „Volksstaat“ din 7 martie 1875.).
25. Este vorba despre lucrarea lui Lassalle „Offenes Antwortschreiben an das Central-Comité zur Berufung eines Allgemeinen Deutschen Arbeitercongresses zu Leipzig“ („Scrisoare deschisă adresată Comitetului Central în legătură cu convocarea la Leipzig a unui Congres general al muncitorilor germani“), Zürich 1863, p. 15—16. (Comp. adnotarea 17.).
26. Prin „ajutorul statului“ preconizat de Lassalle se înţelege revendicarea lui Lassalle de a se crea cooperative de producţie cu ajutorul statului. Wilhelm Bracke (1842—1880), unul dintre teoreticienii remarcabili ai eisenachienilor, a făcut, într-o broşură, o analiză critică a acestei lozinci nemarxiste, care a fost preluată şi de programul eisenachienilor (vezi adnotarea 9). Această broşură a apărut în propria sa editură din Braunschweig sub titlul „Dei Lassalle'sche Vorschlag. Ein Wort an den 4. Congress der social-demokratischen Arbeiterpartei (Einberufen auf den 23. August 1873 nach Eisenach“) („Propunerea lui Lassalle. Cuvînt adresat celui de-al patrulea Congres al partidului muncitoresc social-democrat [convocat la 23 august 1873 la Eisenach]“).
27. „Demokiatisches Wochenblatt“ — ziar muncitoresc german; a apărut sub acest titlu din ianuarie 1868 pînă în septembrie 1869 la Leipzig sub redacţia lui W. Liebknecht. Începînd din decembrie 1868, ziarul a fost organul de presă al Uniunii asociaţiilor muncitorilor germani, condusă de A. Bebel.
Iniţial ziarul s-a aflat într-o anumita măsură sub influenţa ideilor mic-burgheze ale partidului popular, dar după puţin timp, datorită eforturilor lui Marx şi Engels, a început să ducă lupta împotriva lassalleanismului, să propage ideile Internaţionalei şi să publice principalele documente ale acesteia. Ziarul a jucat un rol de seamă în crearea Partidului muncitoresc social-democrat german. La Congresul de la Eisenach din 1869, ziarul a fost declarat organul central al Partidului muncitoresc social-democrat şi şi-a schimbat denumirea în „Volksstaat“ (vezi adnotarea 11).
28. Scrisoarea lui Marx — este vorba despre manuscrisul lui Karl Marx: „Note marginale la programul partidului muncitoresc german“ (vezi volumul de faţă, p. 9—27). (Comp. adnotarea 1.).
29. „Arbeiter Zeitung“ — organ de presă al social-democraţiei austriece; a apărut la Viena din 1889 pînă în 1893 o dată pe săptămînă, în 1894 — de două ori pe săptămînă, iar de la 1 ianuarie 1895 — zilnic. Redactor al acestei publicaţii a fost V. Adler. În ultimul deceniu al secolului trecut, Engels a publicat în coloanele ei o serie de articole. La „Arbeiter-Zeitung“ au colaborat August Bebel, Eleanor Marx-Aveling şi alţi militanţi ai mişcării muncitoreşti.
În prezent „Arbeiter-Zeitung“ este purtătorul de cuvînt al aripii de dreapta a Partidului socialist din Austria.
„Sächsische Arbeiter Zeitung“ — ziar social-democrat; a apărut la Dresden mai întîi săptămînal, iar apoi zilnic, din 1890 pînă în 1908.
„Züricher Post“ — ziar social-democrat; a apărut la Zürich din decembrie 1890 pînă în aprilie 1891 sub redacţia lui Conrad Schmidt. A fost unul dintre cele trei ziare care apăreau în limba germană, în coloanele căruia a apărut lucrarea lui Marx „Critica Programului de la Gotha“ (vezi scrisoarea lui Engels către Kautsky din 23 februarie 1891).
30. Engels se referă la articolul scris de Kautsky şi semnat „D. Red.“, intitulat „Unsere Programme“ („Programele noastre“). Articolul a apărut în „Die Neue Zeit“, anul IX, vol. întîi, 1890—1891, p. 680—689. Kautsky scrie acolo (p. 686, notă) ca răspuns la declaraţia fracţiunii şi a conducerii partidului (vezi adnotarea 36): „Răspunderea pentru publicarea [«Notelor marginale» ale lui Marx] ne-o asumăm numai noi“.
31. Referatul de la Halle — discursul-program rostit de Wilhelm Liebknecht la Congresul de la Halle (12—18 octombrie 1890). În acest discurs-program el a expus principiile fundamentale ale noului program al partidului, folosind în acest scop o mare parte din „Critica Programului de la Gotha“ a lui Marx, fără însă a menţiona în mod deosebit acest lucru (vezi şi adnotarea 4).
32. Este vorba despre scrisoarea lui August Bebel către Karl Kautsky din 13 februarie 1891, pe care Kautsky i-a trimis-o lui Engels la 18 februarie 1891.
33. Procesul Hatzfeldt — procesul de divorţ al contesei Hatzfeldt, pe care Ferdinand Lassalle l-a condus, în calitate de avocat al ei, din 1845 pînă în 1854. (Vezi şi adnotarea 341.).
34. „Die Neue Zeit“ — revistă teoretică a social-democraţiei germane; a apărut lunar, la Stuttgart, din 1883 pînă în octombrie 1890, apoi, pînă în toamna anului 1923, săptămînal. Editor al revistei a fost din 1833 pînă în octombrie 1917 K. Kautsky, iar din octombrie 1917 pînă în toamna anului 1923 H. Cunow. În perioada 1885—1894 Engels a publicat în această revistă o serie de articole şi a ajutat în permanenţă redacţia revistei cu sfaturile sale, criticînd-o atunci cînd materialele publicate de ea conţineau abateri de la marxism. Începînd din a doua jumătate a ultimului deceniu al secolului trecut, după moartea lui Engels, revista a început să publice sistematic articole scrise de revizionişti. În anii primului război mondial, revista s-a situat pe poziţii centriste, sprijinind în fapt pe social-şovinişti.
35. Declaraţia fracţiunii a apărut în „Vorwärts“ nr. 37 din 13 februarie 1891 şi a fost reprodusă în „Die Neue Zeit“, anul IX, vol. întîi, 1890—1891, p. 683—686. Fraza hotărîtoare din această declaraţie este formulată:
„Ca răspuns la anumite învinuiri declarăm de asemenea că redacţia ziarului «Die Neue Zeit» a publicat scrisoarea lui Marx fără ştirea fracţiunii şi a conducerii partidului, care nu ar fi admis publicarea ei în forma actuală“.
Max Schippel, care începînd din 1890 era membru al Reichstagului german, comunicase deja pe la începutul lunii februarie 1891 într-o scrisoare adresată lui Karl Kautsky că fracţiunea social-democrată din Reichstag intenţiona să dea o declaraţie împotriva publicării „Notelor marginale la programul partidului muncitoresc german“ ale lui Marx. Kautsky i-a trimis această scrisoare lui Engels. Legătura confidenţială dintre Schippel şi Kautsky se baza pe colaborarea lui Schippel la revista „Die Neue Zeit“, redactată de Kautsky (comp. adnotarea 34).
36. Este vorba despre pregătirea ediţiei a patra, apărută în 1891 (pe copertă 1892) a lucrării lui Engels „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“ (vezi volumul de faţă, p. 168—304).
[Friedrich Engels. Cu privire la problema socială în Rusia]
[Friedrich Engels. Dialectica naturii]
[Friedrich Engels. Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om]
[Friedrich Engels. Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă]
[Friedrich Engels. Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului]
129. „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“ — una dintre operele fundamentale ale marxismului. În această lucrare se face o analiză ştiinţifică a istoriei omenirii în primele etape ale dezvoltării ei, este prezentat procesul de destrămare a orînduirii comunei primitive şi de formare a societăţii împărţite în clase, bazată pe proprietatea privată, sînt arătate trăsăturile caracteristice generale ale acestei societăţi, explicate particularităţile dezvoltării relaţiilor familiale în diferitele formaţiuni social-economice, sînt dezvăluite originea şi esenţa statului şi este demonstrată inevitabilitatea istorică a dispariţiei lui treptate, o dată cu victoria definitivă a societăţii comuniste, fără clase.
Engels a scris lucrarea „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“ într-un răstimp de două luni, de la sfirşitul lunii martie pînă la sfîrşitul lunii mai 1884. Cercetînd manuscrisele rămase de la Marx, Engels a descoperit un conspect amănunţit al cărţii savantului american progresist L. H. Morgan „Ancient society“ („Societatea antică“); conspectul, întocmit de Marx în anii 1880-1881, conţinea numeroase observaţii critice şi teze proprii, precum şi completări din alte izvoare. Engels, după ce a citit acest conspect şi s-a convins că lucrarea lui Morgan constituie o confirmare a interpretării materialiste date de Marx şi de el istoriei, precum şi a concepţiilor lor despre societatea primitivă, a considerat necesar să consacre acestor probleme o lucrare specială. El a folosit din plin observaţiile lui Marx, precum şi unele concluzii şi materialul faptic din cartea lui Morgan. Engels considera că aceasta constituie „în oarecare măsură executarea unui mandat testamentar“ al lui Marx. La elaborarea cărţii, el a folosit şi alte materiale, foarte multe şi variate, adunate prin propriile lui cercetări în domeniul istoriei Greciei şi Romei, a vechii Irlande, a vechilor germani etc. (vezi lucrările lui Engels: „Marca“, „Contribuţii la studiul istoriei vechilor germani“ şi „Perioada francă“, publicate în: K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 339-357, 461-513, 514-567).
Iniţial, Engels intenţiona să-şi publice lucrarea în „Neue Zeit“, revistă teoretică legală a social-democraţiei germane; ulterior a renunţat la acest proiect, considerînd că, dată fiind orientarea ei politică, această operă nu poate să apară în Germania în condiţiile legii excepţionale împotrivasocialiştilor. Cartea a apărut la Zürich la începutul lunii octombrie 1884. La început autorităţile germane au făcut greutăţi difuzării ei, mai tîrziu însă aceste greutăţi au putut fi biruite, şi următoarele două ediţii (ediţia a doua în 1886 şi a treia în 1889) au apărut la Stuttgart. În aceste ediţii nu s-au făcut nici un fel de modificări faţă de prima ediţie. Primele traduceri în alte limbi — în polonă, română şi italiană — ale acestei lucrări au apărut în 1885. În limba română lucrarea a fost tradusă de Ioan Nădejde şi a apărut în „Contemporanul“ la Iaşi (1885-1886). Este printre primele traduceri integrale din lume, făcută după ediţia I, din 1884, traducere cunoscută şi apreciată de F. Engels. Ulterior, în 1891, în ziarul „Munca“, Bucureşti, a apărut articolul „Preistoria familiei. (Bachofen, McLennan, Morgan)“, care reprezintă primele 12 alineate din introducerea lui Engels la ediţia a IV-a din 1891 a acestei lucrări. Traducerea în limba italiană a fost redactată chiar de Engels, ca şi cea în limba daneză, apărută în 1888. Prima ediţie a fost tradusă şi în limba sîrbă.
În 1890, adunînd noi materiale din domeniul istoriei societăţii primitive, Engels a început să pregătească o nouă ediţie a cărţii sale. Cu acest prilej, el a studiat tot ce a apărut nou în această problemă, inclusiv lucrările savantului rus M. M. Kovalevski, a introdus în textul iniţial numeroase modificări şi îndreptări, precum şi unele completări substanţiale, îndeosebi în capitolul despre familie, ţinînd seama de ultimele realizări în domeniul arheologiei şi etnografiei. Dar modificările şi precizările aduse nu au afectat concluziile lui Engels, cărora datele noi ale ştiinţei le-au adus o nouă confirmare. Aceste concluzii şi-au păstrat în continuare întreaga lor valabilitate; dezvoltarea ulterioară a ştiinţei a demonstrat cît de juste sînt tezele fundamentale ale lucrării lui Engels, deşi — în lumina noilor date ştiinţifice — unele date de amănunt luate din cartea lui Morgan necesitau o anumită precizare (de pildă periodizarea istoriei societăţii primitive făcută de Morgan, terminologia folosită de el în legătură cu aceasta etc).
Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, a cărţii lui Engels a apărut la Stuttgart la sfîrşitul anului 1891. Ediţiile apărute după această dată nu au mai suferit nici un fel de modificări. La ediţia a IV-a, Engels a scris o nouă prefaţă, apărută şi separat sub titlul „Din istoria familiei primitive“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 205-216).
În timpul vieţii lui Engels au mai apărut două ediţii — a V-a (1892) şi a VI-a (1894). Ambele reprezintă o simplă retipărire a ediţiei a IV-a. După această ediţie s-au făcut primele traduceri în limba franceză (versiunea apărută în 1893 a fost redactată de Laura Lafargue şi revăzută de Engels), în limba bulgară (1893), în limba spaniolă (1894). Traducerea în limba engleză a apărut abia în 1902. În limba rusă a apărut pentru prima oară la Petersburg în 1894. După 23 August 1944, în limba română această lucrare a apărut în 5 ediţii.
130. Frédéric Engels. „L'origine de la famille, de la propriété privée et de l'etat“. Traduction françcaise par Henri Ravé. Paris 1893.
131. Eschil. „Eumenidele“ din trilogia „Orestia“.
132. Engels citează cartea lui McLennan „Studies in ancient history comprising a reprint of «Primitive Marriage. An inquiry into the origin of the form of capture in Marriage ceremonies»“, London and New York 1866, p. 124—125. Lucrarea lui McLennan „Primitive Marriage“ a fost pentru prima oară publicată în volum la Edinburgh în 1865, iar prima ediţie a lucrării „Studies in ancient history“ (în care e cuprinsă şi lucrarea „Primitive Marriage“) a văzut lumina tiparului la Londra în 1876. Mai jos Engels menţionează şi această ediţie (vezi adnotarea 135).
133. Maggarii — trib; azi un mic popor din partea de vest a Nepalului.
134. Împreună cu Edward Aveling, Eleanor Marx-Aveling şi Carl Schorlemmer, Engels a făcut în august-septembrie 1888 o călătorie în Statele Unite ale Americii şi în Canada. Vezi în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 466—468, impresiile culese de Engels în această călătorie.
135. John Ferguson McLennan. „Studies in ancient history“, London 1876, p. 333.
136. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 19.
137. Pueblo — denumire dată unui grup de triburi indiene din America de Nord care locuiau pe teritoriul Noului Mexic (sud-vestul S.U.A. şi nordul Mexicului de astăzi) şi erau unite printr-o istorie şi o cultură comune. Acest nume, care provine de la cuvîntul spaniol pueblo (popor, aşezare, comunitate), le-a fost dat de cuceritorii spanioli datorită caracterului specific al aşezărilor lor, care erau nişte case-fortăreţe comune mari, cu cîte 5—6 etaje, în care locuiau pînă la o mie de oameni; denumirea de „pueblo “ a fost folosită şi pentru desemnarea aşezărilor acestor triburi.
138. „Iliada “ — epopee greacă atribuită lui Homer, una dintre cele mai desăvîrşite creaţii ale genului epic din literatura universală.
139. În munca de elaborare a primei ediţii a lucrării sale, Engels a folosit diferite cărţi ale lui McLennan (vezi adnotarea 132). În timpul pregătirii celei de-a patra ediţii a „Originii familiei“ (1892), el a studiat, printre altele, noua ediţie a lucrării „Studies in ancient history“ a lui McLennan, care a apărut în 1886 la Londra şi New York.
140. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 435.
141. Este vorba de cartea lui Bachofen „Das Mutterrecht. Eine Untersuchung über die Gynaikokratie der alten Welt nach ihrer religiosen und rechtlichen Natur“ („Matriarhatul. Studierea ginecocraţiei din lumea veche sub raportul naturii ei religioase şi juridice“), Stuttgart 1861.
142. Această afirmaţie a lui Saussure este citată în cartea lui A. Giraud-Teulon „Les origines du mariage et de la familie“ („Originile căsătoriei şi ale familiei“), Geneve, Paris 1884, p. XV.
143. Letourneau. „L'evolution du mariage et de la familie“ („Evoluţia căsătoriei şi a familiei“), Paris 1888, p. 41.
144. A. Espinas. „Des sociétés animales“ („Societăţi animale“), Paris 1877. Engels îl citează pe Espinas după cartea Giraud-Teulon, p. 518 (vezi adnotarea 142), lucrare în care apare ca o anexă un fragment din cartea lui Espinas.
145. Vezi E. Westermarck. „The history of human marriage“, London şi New York 1891, p. 70—71.
146. Această scrisoare a lui Marx nu s-a păstrat. Engels se referă la ea în scrisoarea adresată lui Kautsky la 11 aprilie 1884.
147. Este vorba de libretul tetralogiei lui Richard Wagner „Der Ring des Nibelungen“ („Inelul Nibelungului“), pe care compozitorul însuşi l-a scris pe baza epopeii scandinave „Edda“ şi a epopeii germane „Nibelungenlied“ („Cîntecul Nibelungilor“). Vezi R. Wagner. „Der Ring des Nibelungen, erster Tag, die Walküre“, zweiter Aufzug („Inelul Nibelungului, prima zi, Walkiria“, actul doi).
„Nibelungenlied“ („Cîntecul Nibelungilor“) — important monument al epopeii eroice populare germane, creat pe baza vechilor mituri şi legende germane din perioada aşa-numitei mari migraţiuni a popoarelor (secolele III—V). În forma în care s-a păstrat pînă în vremurile noastre, acest poem epic datează din jurul anului 1200.
147. „Edda“ — culegere de legende mitologice şi eroice şi de cîntece ale popoarelor scandinave; s-a păstrat sub formă de manuscris din secolul al XIII-lea, descoperit în 1643 de episcopul islandez Sveinsson (aşa-numita „Edda veche“), şi sub forma unui tratat despre poezia skalzilor, întocmit la începutul secolului al XIII-lea de poetul şi cronicarul Snorri Sturluson („Edda nouă“). Cîntecele „Eddei“ despre zeii şi eroii păgîni sînt o reflectare a stării societăţii scandinave în perioada de destrămare a orînduirii gentilice şi de migraţiune a popoarelor. În ele se întîlnesc figuri şi subiecte din creaţia populară a vechilor germani.
„Ögisdrecka“ — un cîntec din „Edda veche“, făcînd parte dintre textele mai noi ale culegerii. Engels citează aici pasaje din strofele 32 şi 36 ale acestui cîntec.
149. Aşii şi Vanii — două grupuri de zei din mitologia scandinavă.
„Saga Inglinga“ — prima saga din „Heimskringla“ („Cercul pămîntului“), cartea poetului şi cronicarului medieval islandez Snorri Sturluson despre regii Norvegiei (din cele mai vechi timpuri pînă în secolul al Xll-lea); a fost alcătuită în prima jumătate a secolului al XIII-lea, la baza lor stînd cronicile despre regii Norvegiei şi Saga gentilice islandeze şi norvegiene. Engels citează un pasaj din capitalul 4 al acestei saga.
150. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 425.
151. Vezi J. J. Bachofen. „Das Mutterrecht“, Stuttgart 1861, p. XXIII, 385 şi altele.
152. Caesar. „De bello gallico“, cartea a V-a, cap. 14.
153. Sistemul de clase australian — este vorba de clasele sau secţiile matrimoniale — grupuri speciale în care erau împărţite majoritatea triburilor australiene. Bărbaţii dintr-un grup se puteau căsători numai cu femei dintr-un anumit alt grup. Fiecare trib număra 4—8 asemenea grupuri..
154. L. H. Morgan. „Systems of consanguinity and affinity of the human family“ („Sisteme de consanguinitate şi de afinitate ale familiei“), Washington 1871.
155. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 459.
156. Engels citează scrisoarea lui Arthur Wright după extrasul din cartea lui Morgan (vezi L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 455, precum şi „Arhiva Marx-Engels“, vol. IX, p. 26—27). Textul integral al acestei scrisori (data ei exactă este 19 mai 1874, în timp ce Morgan indică anul 1873) a fost publicat în revista „American Anthropologist“, New Series,. Menasha, Wisconsin, U.S.A., 1933, nr. 1, p. 138—140.
157. H. H. Bancroft. „The native races of the pacific states of North America“, vol. 1, New York 1875, p. 352—353.
158. Saturnale — serbări anuale organizate în Roma antică în cinstea zeului Saturn în perioada solstiţiului de iarnă cu prilejul terminării muncilor agricole. În timpul acestor serbări aveau loc ospeţe şi orgii în masă. La saturnale luau parte şi sclavii, cărora atunci le era îngăduit să stea la aceeaşi masă cu oamenii liberi. În zilele saturnalelor domnea libertatea relaţiilor sexuale. Cuvîntul „saturnale“ este folosit în mod curent pentru desemnarea unor ospeţe şi orgii deşănţate.
159. Este vorba de aşa-numita „sentinţă de la Guadalupa“ din 21 aprilie 1486, hotărîre de arbitraj dată de regele Spaniei Ferdinand al V-lea Catolicul, sub presiunea răscoalei ţărăneşti din Catalonia. Regele a avut rolul de arbitru între ţăranii răsculaţi şi nobilii feudali. Hotărîrea prevedea desfiinţarea sistemului prin care ţăranii erau legaţi de pămînt şi abolirea unei serii de servituţi feudale care erau deosebit de odioase ţărănimii, printre altele a dreptului primei nopţi; în schimb, ţăranii au fost nevoiţi să plătească mari sume drept despăgubire.
160. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 465—466.
161. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 470.
162. Este vorba de lucrarea lui M. M. Kovalevski. „Dreptul primitiv, cartea I, Ginta“, Moscova, 1886. În această lucrare, Kovalevski se referă la unele date despre comunitatea familială în Rusia, comunicate de Orşanski în 1875 şi de A. I. Efimenko în 1878.
163. „Pravila“ lui Iaroslav — denumirea primei părţi din „Pravila rusă“ în vechea ei redactare. „Pravila rusă“ — culegere de legi din Rusia veche, apărută în secolele XI—XII pe baza dreptului cutumiar din acea vreme, în care se reflectau relaţiile economice şi sociale ale societăţii de atunci.
164. Legile dalmatine — culegere de legi în vigoare în secolele XV—XVII în Poljica (regiune din Dalmaţia), cunoscută sub denumirea de „Statutul de la Poljica“.
165. Vezi A. Heusler. „Institutionen des Deutschen Privatrechts“ („Instituţiile dreptului civil german“), Bd. II, Leipzig 1886, S. 271.
166. În legătură cu observaţiile lui Nearchus vezi în lucrarea lui Strabon „Geografie“, cartea a XV-a, cap. I.
167. Calpullis — comunităţi familiale la indienii din Mexic în perioada cuceririi ţării de către spanioli; fiecare comunitate familială (calpulli), alcătuită din membri avînd o origine comună, poseda un lot de pămînt comun, care nu putea fi înstrăinat şi nici împărţit între moştenitori. Aceste comunităţi au fost descrise de Alonso de Zurita în lucrarea „Rapport sur les differentes classes de chefs de la Nouvelle-Espagne, sur les lois, les moeurs des habitants, sur les impôots établis avant et depuis la conquête etc. etc.“ („Raport cu privire la diferite categorii de şefi din Noua Spanie, cu privire la legi, la obiceiurile locuitorilor, la impozitele stabilite înainte şi după cucerire etc. etc“), publicată pentru prima oară în cartea „Voyages, relations et mémoires originaux pour servir à l'histoire de la découverte de l'Amérique, publiés pour la première fois en français, par H. Ternaux-Compans“ („Călătorii, relaţii şi amintiri originale pentru a servi la istoria descoperirii Americii, publicate pentru prima oară în limba franceză de H. Ternaux-Compans“), vol. 11, Paris 1840, p. 50—64.
168. Este vorba de articolul lui H. Cunow „Die alteperuanischen Dorf- und Markgenossenschaften“ („Vechea obşte sătească şi de marcă din Peru“), apărut în revista „Das Ausland“ din 20 şi 27 octombrie şi 3 noiembrie 1890.
„Das Ausland“ — revistă germană consacrată problemelor de geografie, etnografie şi ştiinţe ale naturii; a apărut în 1828—1893, la început zilnic, iar din 1853 săptămînal; începînd din 1873 a apărut la Stuttgart.
169. Este vorba de articolul 230 din Codul civil, adoptat în timpul lui Napoleoni), în 1804.
170. G. F. Schoemann. „Griechische Alterthümer“ („Antichitatea greacă“), Bd. I, Berlin 1855, S.
171. Spartiaţii — locuitori cu drepturi depline ai Spartei antice.
Iloţii — locuitorii lipsiţi de drepturi ai Spartei antice, legaţi de pămînt şi obligaţi la anumite servituţi în folosul proprietarilor funciari, spartiaţii. Situaţia iloţilor nu se deosebea în fond prin nimic de aceea a sclavilor.
172. Herodot. „Historiae“, cartea a VIII-a, cap. 105; vezi şi W. Wachsmuth. „Hellenische Alterthumskunde aus dem Gesichtspunkte des Staates“, zweiter Theil, zweite Abtheilung, Halle 1830, S. 77.
173. Engels exprimă o idee expusă în lucrarea „Ideologia germană“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 3, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 32).
174. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 504.
175. Hierodulele — în Grecia antică şi în coloniile greceşti sclavi şi sclave aparţinînd templelor. În multe regiuni, în special în oraşele din Asia anterioară şi din Corint, femeile hierodule practicau prostituţia în temple.
176. Vezi Tacit. „Germania“, cap. 18—19.
177. Engels parafrazează aici un pasaj din lucrarea lui Charles Fourier „Théorie de l'unité universelle“ („Teoria unităţii universale“), vol. III, 2-me éd.; Oeuvres complètes, t. IV, Paris 1841, p. 120. Prima ediţie a acestei lucrări a apărut sub titlul „Traité de l'association domestique-agricole“ („Tratat despre asocierea casnică-agricolă“), t. I—II, Paris-London 1822.
178. Daphnis şi Chloe — eroii unui roman pastoral din Grecia antică (sec. II—III). Despre autorul acestui roman, Longos, nu s-au păstrat nici un fel de date.
179. „Gutrun“ („Kudrun“) — poem epic german din evul mediu (secolul al XIII-lea).
180. H. S. Maine. „Ancient Law, its connection with the early history of society, and its relation to modern ideas“ („Vechiul drept, legătura lui cu istoria veche a societăţii şi raportul lui cu ideile moderne“); prima ediţie a acestei lucrări a apărut la Londra în 1861. Vezi pasajul menţionat de Engels la p. 170 a acestei ediţii.
181. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 491—492.
182. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 85—86.
183. Este vorba de cucerirea Mexicului de către conchistadorii spanioli în anii 1519—1521.
184. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 115.
185. „Naţiunea neutră“ — astfel era denumită în secolul al XVII-lea alianţa militară a cîtorva triburi indiene înrudite cu irokezii, care locuiau pe ţărmul nordic al lacului Eriei). Coloniştii francezi i-au dat această denumire, deoarece această alianţă păstra neutralitatea în războaiele dintre triburile irokezilor şi ale huronilor.
186. Este vorba de lupta de eliberare naţională dusă de zuluşi şi nubieni împotriva colonialiştilor englezi. Fiind atacaţi de către englezi în ianuarie 1879, zuluşii, în frunte cu conducătorul lor Ceteways, timp de o jumătate de an au opus o rezistenţă neobişnuit de înverşunată trupelor colonialiştilor englezi. Aceştia au obţinut victoria după o serie de bătălii numai datorită uriaşei superiorităţi în ceea ce priveşte armamentul. Abia după cîţiva ani, în 1887, au reuşit englezii să-i supună definitiv pe zuluşi dominaţiei lor, profitînd de războiul fratricid care se ducea între diferitele triburi ale zuluşilor, război provocat de englezi şi care s-a prelungit ani de-a rîndul.
În 1881 a izbucnit răscoala de eliberare naţională a nubienilor, arabilor şi a altor popoare din Sudan, în frunte cu predicatorul musulman Mohamed-Ahmed, care îşi zicea „mahdi“ („mîntuitorul“). Succese deosebite au fost obţinute în 1883—1884, cînd aproape întregul teritoriu al Sudanului a fost eliberat de sub ocupaţia colonialiştilor englezi, ale căror trupe începuseră să pătrundă în Sudan încă în cel de-al 8-lea deceniu al secolului al XIX-lea. În cursul răscoalei a luat fiinţă un stat centralizat independent, statul mahdi. Abia în 1899, ca urmare a şubrezirii interne a statului din cauza neîncetatelor războaie şi a vrajbei dintre triburi, precum şi a covîrşitoarei lor superiorităţi în domeniul armamentului, trupele colonialiştilor englezi au cucerit Sudanul.
187. G. Grote. „A history of Greece“ („O istorie a Greciei“), vol. I—XII; prima ediţie a acestei lucrări a apărut la Londra în 1846—1856; pasajul citat se află la p. 54—55 din volumul al III-lea, apărut la Londra în 1869.
188. Este vorba de discursul împotriva lui Eubulides rostit de Demostene în faţa tribunalului. Cu acest prilej, el a amintit de vechiul obicei de a înmormînta în cimitirul gintei numai persoanele aparţinind gintei respective.
189. Pasajul din opera filozofului antic grec Dikäarchos, operă care nu s-a păstrat pînă în vremurile noastre, este reprodus de Engels după cartea lui Wilhelm Wachsmuth „Hellenische Alterthumskunde aus dem Gesichtspunkte des Staates“ („Antichitatea greacă sub raportul statului“), erster Theil, erste Abtheilung, Halle 1826, S. 312.
190. W. A. Becker. „Charikles, Bilder altgriechischer Sitte. Zur genaueren Kenntniss des griechischen Privatlebens“ („Harikles. Imagini ale moravurilor din vechea Grecie, pentru o mai bună cunoaştere a vieţii grecilor“), zweiter Theil, Leipzig 1840, S. 447.
191. G. Grote. „A history of Greece“. A New Ed., vol. III, London 1869, p. 66.
192. G. Grote. „A history of Greece“. A New Ed., vol. III, London 1869, p. 60. Citatul (cu observaţii în paranteze) este dat de Marx în „Conspect asupra cărţii lui Lewis H. Morgan „Ancient society“ (vezi „Arhiva Marx-Engels“, vol. IX, p. 138).
193. G. Grote. „A history of Greece“. A New Ed., vol. III, London 1869, p. 58—59.
194. Homer. „Iliada“, cîntul al doilea.
195. Dionis din Halicarnas. „Istoria antică a romanilor“, cartea a II-a, cap. 12.
196. G. F. Schoemann. „Griechische Alterthümer“ („Antichitatea greacă“), Bd. I, Berlin 1855, S. 27.
197. K. Marx. „Conspect asupra cărţii lui Lewis H. Morgan «Ancient society»“ (vezi „Arhiva Marx-Engels“, vol. IX, p. 143); autorul citează un pasaj din cartea lui L. H. Morgan „Ancient society“, London 1877, p. 248.
198. Homer. „Iliada“, cîntul al doilea.
199. Tucidide. „Istoria războiului peloponezian“, cartea I, cap. 13.
200. Aristotel. „Politica“, cartea a III-a, cap. 10.
201. Este vorba de acordarea dreptului de a ocupa funcţii publice celei de-a patra clase a cetăţenilor atenieni — theţii (oameni liberi, dar săraci). Unele izvoare atribuie această măsură lui Aristide (secolul al V-lea î.e.n.).
202. Este vorba de aşa-numiţii meteci — străini care se aşezau în Atica. Deşi liberi, aceştia nu se bucurau de drepturile cetăţenilor atenieni (dreptul de a ocupa funcţii publice, de a lua parte la adunarea poporului, de a poseda bunuri imobile etc). Ei se îndeletniceau mai ales cu meşteşugurile şi cu negoţul, erau obligaţi să plătească un impozit special şi să-şi găsească un „protector“ printre cetăţenii cu drepturi depline. Prin intermediul acestuia se puteau adresa organelor administrative.
203. În anii 510—507 î.e.n., Clistene, reprezentantul gintei alcmeonizilor, a condus lupta demosului atenian împotriva dominaţiei vechii aristocraţii gentilice; după răsturnarea acesteia au fost înfăptuite reforme menite să ducă la lichidarea rămăşiţelor orlnduirii gentilice.
204. L. H. Morgan. „Ancient society“. London 1877, p. 271.
205. În anul 560 î.e.n., la Atena puterea a fost cucerită de Pisistrate, reprezentant al unei ginţi aristocratice sărăcite. El a instaurat un regim de conducere personală — tirania —, care, cu unele întreruperi (Pisistrate de două ori a fost izgonit din Atena şi s-a întors din nou), s-a menţinut şi după moartea lui Pisistrate, în anul 527, pînă în anul 510, cînd fiul lui, Hippias, a fost izgonit; curînd după aceasta, la Atena s-a instaurat dominaţia democraţiei sclavagiste, în frunte cu Clistene. Activitatea lui Pisistrate, pusă în slujba apărării intereselor proprietarilor funciari mici şi mijlocii şi îndreptată împotriva aristocraţiei gentilice, nu a adus schimbări importante în structura politică a statului atenian.
206. Legile celor douăsprezece table — unul dintre cele mai vechi monumente ale dreptului roman. Au fost întocmite la mijlocul secolului al V-lea î.e.n., ca urmare a luptei duse de plebei împotriva patricienilor, şi au luat locul dreptului cutumiar în vigoare pînă atunci la Roma. Aceste legi reflectau procesele de diferenţiere după criteriul averii în societatea romană, de dezvoltare a sclaviei şi de formare a statului sclavagist; ele au fost scrise pe douăsprezece table.
207. Este vorba de bătălia care a avut loc în Pădurea Teutoburgică (anul 9 al erei noastre) între triburile germanice care s-au răsculat împotriva cuceritorilor romani şi armatele romane comandate de Varus. Bătălia s-a terminat prin zdrobirea romanilor. Varus s-a sinucis.
208. Appius Claudius a fost ales în anii 451 şi 450 î.e.n. în comisia decemvirilor, însărcinată să întocmească legile cunoscute mai tîrziu sub numele de legile celor douăsprezece table; pentru această perioadă, comisia a fost învestită cu puteri depline. După expirarea termenului, Appius Claudius, împreună cu alţi decemviri, a încercat să prelungească prin uzurpare puterile comisiei şi pentru anul 449. Arbitrarul şi violenţa exercitate de decemviri, şi în special de Appius Claudius, au provocat însă răscoala plebeilor, care a dus la răsturnarea decemvirilor. Appius Claudius a fost aruncat în închisoare, unde în scurt timp a şi murit.
Al doilea război punic (218—201 î.e.n.) — unul dintre războaiele care au avut loc între două din cele mai mari state sclavagiste din antichitate — Roma şi Cartagina — pentru dominaţia în partea de apus a bazinului Mării Mediterane, pentru dobîndirea de noi teritorii şi sclavi. Războiul s-a încheiat prin înfrîngerea Cartaginei.
209. În cartea sa „Römische Alterthümer“ („Antichitatea romană“), Bd. I., Berlin 1856, S. 195, Lange se referă la disertaţia lui Ph. E. Huschke „De Privilegiis Feceniae Hispalae senatus-consulto concessis“ („Despre acordarea unor privilegii Feceniei Hispala, printr-o hotărîre a senatului“), (Liv. XXXIX, 19), Göttingen 1822.
210. Th. Mommsen. „Römische Geschichte“, Bd. I., Buch I, Kap. 6; prima ediţie a volumului I al acestei lucrări a apărut la Leipzig în 1854.
211. Englezii au încheiat cucerirea regiunii Wales în anul 1283, dar şi după această dată Wales-ul a continuat să-şi păstreze autonomia. Alipirea definitivă la Anglia a avut loc la mijlocul secolului al XVI-lea.
212. În 1869—1870 Engels a lucrat la un studiu amplu consacrat istoriei Irlandei, care a rămas neterminat (fragmentul scris de Engels din această lucrare vezi în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 495—538; o parte din materialele pregătitoare pentru studiul proiectat vezi în „Arhiva Marx-Engels“, vol. X, 1948, f. 100—263). În legătură cu studierea istoriei celţilor, Engels a studiat şi legile din vechiul Wales.
213. Engels citează cartea: „Artcient laws and institutes of Wales („Vechile legi şi instituţii din Wales“), vol. I, 1841, p. 93.
214. În septembrie 1891 Engels a făcut o călătorie prin Scoţia şi Irlanda.
215. În 1745—1746 în Scoţia a avut loc răscoala clanurilor din munţi împotriva măsurilor de oprimare şi de izgonire de pe pămînturile pe care trăiau, măsuri aplicate în interesul aristocraţiei funciare şi al burgheziei anglo-scoţiene. Muntenii luptau pentru menţinerea vechii organizări gentilice. O parte din nobilimea din regiunile muntoase ale Scoţiei, interesată în menţinerea sistemului feudalo-patriarhal de clan, a speculat nemulţumirea răsculaţilor, stabilind drept scop al răscoalei readucerea dinastiei Stuarţilor la tronul Angliei. După ce la început a înregistrat unele succese vremelnice, armata răsculaţilor a fost înfrîntă. Ca urmare a înăbuşirii răscoalei, în regiunile muntoase ale Scoţiei sistemul de clan a fost desfiinţat, rămăşiţele proprietăţii funciare gentilice au fost lichidate, procesul de izgonire a ţăranilor scoţieni de pe pămînturile lor s-a intensificat, tribunalele gentilice au fost desfiinţate, iar unele obiceiuri gentilice interzise.
216. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 357, 358.
217. Bedai) Venerabilis. „Historiae ecclesiasticae gentis Anglorum“ („Istoria bisericească a anglilor“), cartea I, cap. 1.
218. Caesar. „De bello gallico“, cartea a VI-a, cap. 22.
219. „Lex alemannorum“ — norme de drept cutumiar al uniunii tribale germanice a alemanilor (alamanilor), care, începînd din secolul al V-lea, ocupa actualul teritoriu al Alsaciei, Elveţiei răsăritene şi Germaniei de sud-vest. Datează de la sfîrşitul secolului al VI-lea sau începutul secolului al VII-lea şi din secolul al VIII-lea; Engels se referă aici la legea LXXXI (LXXXIV) din „Lex alemannorum“.
220. „Cîntecul despre Hildebrand“ — poem eroic, monument al poeziei epice vechi germane din secolul al VIII-lea, din care s-au păstrat unele fragmente.
221. Tacit. „Germania“, cap. 7.
222. Diodor din Sicilia. „Bibliothecae historicae quae supersunt“, cartea a IV-a, cap. 34, 43—44.
223. „Völuspâ“ („Prezicerile profetesei“) — unul dintre cîntecele din „Edda veche“ (vezi adnotarea 148).
224. În anii 69—70 (după unele izvoare în 69—71) a avut loc răscoala triburilor germanice şi galice, sub conducerea lui Civilis, împotriva dominaţiei romane. Răscoala, provocată de creşterea dărilor, de recrutările tot mai dese şi de abuzurile funcţionarilor romani, a cuprins o mare parte din Galiai) şi din provinciile germane aflate sub stăpînirea Romei, care s-a văzut astfel ameninţată să piardă aceste teritorii. După ce la început au obţinut unele succese, răsculaţii au suferit mai multe înfrîngeri şi au fost nevoiţi să încheie pace cu Roma.
225. Caesar. „De bello gallico“, cartea a IV-a, cap. 1.
226. Tacit. „Germania“, cap. 26.
227. „Codex Laureshamensis“ — culegere de copii ale hrisoavelor de donaţii şi privilegii acordate mănăstirii de la Lorsch, ridicată în a doua jumătate a secolului al VIII-lea în statul francilor, nu departe de oraşul Worms. Mănăstirea dispunea de un întins domeniu feudal în sud-vestul Germaniei. Culegerea, întocmită în secolul al XII-lea, constituie unul dintre cele mai importante izvoare cu privire la istoria proprietăţii funciare ţărăneşti şi feudale din secolele VIII—IX.
228. Pliniu. „Istoria naturală în 37 de cărţi“, cartea a XVIII-a, cap. XVII.
229. Pliniu. „Istoria naturală în 37 de cărţi“, cartea a IV-a, cap. XIV.
230. Liutprand din Cremona. „Antapodosis“, cartea a VI-a, cap. 6.
231. Salvianus din Marsilia. „De gubernatione dei“, cartea a V-a, cap. 8.
232. Beneficium (textual : „binefacere“) — formă de dăruire a pămîntului, care a luat o largă răspîndire în statul francilor în prima jumătate a secolului al VIII-lea. Porţiunea de pămînt transmisă sub formă de beneficiu, împreună cu ţăranii dependenţi care trăiau pe el, erau atribuite, în folosinţă pe viaţă beneficiarului, cu condiţia ca acesta să îndeplinească anumite servicii, de cele mai multe ori cu caracter militar. La moartea celui care dăruise pămîntul sau a beneficiarului, precum şi în cazul cînd acesta din urmă nu-şi îndeplinea obligaţiile sau lăsa în părăsire gospodăria, beneficiul era restituit proprietarului sau moştenitorilor acestuia. Pentru reînnoirea relaţiilor beneficiale era nevoie de un nou act de cesiune. Nu numai monarhia, ci şi biserica şi marii magnaţi recurgeau la acordarea beneficiilor. Sistemul beneficial a contribuit la formarea clasei feudalilor, în special a nobilimii mici şi mijlocii, la înrobirea maselor ţărăneşti, la dezvoltarea relaţiilor de vasalitate şi a ierarhiei feudale. Mai tîrziu, beneficiile au început să se transforme în feude ereditare. În lucrarea sa „Perioada francă“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 514—567), Engels a analizat rolul sistemului beneficial în istoricul formării feudalismului.
233. Gaugrafen — funcţionari regali numiţi în fruntea comitatelor în statul francilor. Fiecare comite era învestit cu putere judecătorească în comitatul său şi avea dreptul de a strînge impozitele şi de a conduce oastea pe care o comanda în timpul campaniilor. Pentru serviciile aduse primea o treime din veniturile obţinute de rege în comitatul respectiv şi i se dădeau feude drept răsplată. Mai tîrziu, comiţii s-au transformat, treptat, din nişte funcţionari numiţi de rege în mari seniori feudali care se bucurau de autoritate suverană; acest proces s-a accelerat mai ales după anul 877, dată la care a fost stabilită oficial transmisibilitatea ereditară a funcţiei de comite.
234. Este vorba de polipticul (opisul posesiunilor funciare, al populaţiei şi veniturilor) mănăstirii Saint-Germain-des-Prés, întocmit în secolul al IX-lea şi cunoscut sub denumirea de „Polipticul abatelui Irminon“. Engels citează date din acest poliptic, după cît se pare, după cartea lui P. Roth „Geschichte des Beneficialwesens von den ältesten Zeiten bis ins zehnte Jahrhundert“ („Istoria sistemului beneficial din cele mai vechi timpuri pînă în secolul al X-lea“), Erlangen 1850, S. 378.
235. Liţi (villani) — ţărani obligaţi la servituţi şi clăci, care, alături de coloni şi de sclavi, formau una din principalele grupe de ţărani dependenţi în epoca Merovingienilor şi a Carolingienilor.
236. Angarii — servituţi la care erau supuşi locuitorii Imperiului roman şi care constau în obligaţia de a pune la dispoziţie cai şi oameni pentru a deservi transporturile cîrmuirii. Cu timpul, aceste servituţi au căpătat un caracter tot mai larg, devenind o grea povară pentru populaţie.
237. Comendaţia — una din formele cele mai răspîndite în Europa, începînd din secolele VIII—IX, de trecere a ţăranilor sub „protecţia“ feudalilor, sau a micilor feudali sub „protecţia“ marilor feudali, în baza anumitor condiţii (prestarea serviciului militar şi a altor servicii în folosul „protectorului“, cedarea către acesta a pămîntului şi reprimirea pămîntului în folosinţă condiţionată). Pentru ţărani, care adesea erau siliţi cu forţa să primească „protecţia“, comendaţia însemna pierderea libertăţii personale, iar pentru micii feudali, acceptarea unor relaţii de vasalitate faţă de marii feudali. Astfel comendaţia a contribuit, pe de o parte, la înrobirea ţărănimii, iar pe de altă parte la statornicirea ierarhiei feudale.
238. Engels foloseşte, pe baza limbajului ştiinţific din timpul său, expresia „arieni“ pentru indoeuropeni sau pentru „popoarele ale căror limbi se grupează în jurul celei mai vechi dintre ele, limba sanscrită“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 463). Iniţial prin termenul „arian“ erau desemnaţi numai vechii hinduşi şi iranieni. De la mijlocul secolului al XIX-lea era folosit totuşi de unii cercetători şi ca sinonim pentru „indoeuropean“. Ulterior unii pseudosavanţi au încercat să construiască pe baza noţiunii de „arian“ o unitate rasială a vechilor popoare indoeuropene; această interpretare neştiinţifică şi-a găsit o expresie exacerbată în ideologia rasistă a fascismului german.
239. Ch. Fourier. „Théorie des quatre mouvements et des destinées générales“ („Teoria celor patru mişcări şi a destinelor generale“), 3-me éd; Oeuvres complètes, t. I, Paris 1846, p. 230; prima ediţie a acestei cărţi a apărut nesemnată la Lyon în 1808.
240. Bătălia de la Hastings a avut loc în anul 1066 între oştile ducelui Wilhelm al Normandiei, care invadaseră Anglia, şi anglo-saxoni. Oştirile anglo-saxone, în a căror organizare militară se păstrau rămăşiţe ale orînduirii gentilice şi care erau înarmate cu arme primitive, au fost înfrînte, regele lor, Harold, a pierit în luptă, iar Wilhelm a devenit rege al Angliei sub numele de Wilhelm I Cuceritorul.
241. Molière. „George Dandin, ou le mari confondu“ („George Dandin sau soţul înşelat“), actul I, scena a 9-a.
242. Dithmarschen — regiune în partea de sud-vest a actualului Schleswig-Holstein. În vechime era locuită de saxoni, în secolul al VIII-lea a fost cucerită de Carol cel Mare, iar mai tîrziu a trecut în stăpînirea diferiţilor feudali clericali şi laici. Începînd de la mijlocul secolului al XII-lea, populaţia din Dithmarschen, în rîndurile căreia predominau ţăranii liberi, a început să lupte pentru independenţă şi treptat a obţinut-o. De la începutul secolului al XIII-lea şi pînă la mijlocul secolului al XVI-lea ea s-a bucurat efectiv de independenţă, respingînd cu succes încercările repetate ale regilor Danemarcii şi ale ducilor de Holstein de a cuceri această regiune. Dezvoltarea socială s-a desfăşurat în Dithmarschen într-un mod cu totul specific; practic în secolul al XIII-lea vechea nobilime locală dispăruse, iar în perioada de independenţă Dithmarschen reprezenta un ansamblu de obşti săteşti cu autoadministrare, la baza cărora, în multe cazuri, se aflau vechile ginţi ţărăneşti. Pînă în secolul al XIV-lea, puterea supremă aparţinea adunării tuturor plugarilor liberi, ulterior ea a trecut în mîna a trei colegii eligibile. n 1559, armatele regelui Frederic al II-lea al Danemarcii şi ale ducilor Johann şi Adolf de Holstein au înfrînt rezistenţa populaţiei din Dithmarschen şi regiunea a fost împărţită între învingători. Dar orînduirea bazată pe obştea sătească, şi în parte autoadministrarea s-au menţinut în regiunea Dithmarschen pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
243. Hegel. „Grundlinien der Philosophie des Rechts“ („Filozofia dreptului“), §§ 257 şi 360; prima ediţie a acestei lucrări a apărut la Berlin în 1821.
[Friedrich Engels. Marx şi „Neue Rheinische Zeitung“ (1848-1849)]
[Friedrich Engels. Cu privire la istoria Ligii comuniştilor]
[Friedrich Engels. Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane]
[Karl Marx. Teze despre Feuerbach]
[Friedrich Engels. Prefaţă la lucrarea „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“]
[Friedrich Engels. Problema ţărănească în Franţa şi în Germania]
[Karl Marx şi Friedrich Engels. Scrisori şi fragmente din scrisori]
Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, 1966, vol. 2, 1967, Editura Politică.