|
|
|
Scris: iunie 1876 |
|
|
Munca este izvorul oricărei avuţii, spun economiştii. Ea este într-adevăr acest izvor împreună cu natura, care îi furnizează materialul pe care ea îl transformă în avuţie. Dar munca este infinit mai mult decît atît. Ea este prima condiţie de bază a întregii vieţi omeneşti, şi anume în asemenea grad, încît, într-un sens anumit, trebuie să spunem că munca l-a creat chiar pe om însuşi[N58].
Cu mai multe sute de mii de ani în urmă, într-o perioadă a istoriei Pămîntului care încă nu poate fi exact determinată şi pe care geologii o numesc terţiară, pare-se spre sfîrşitul ei, trăia undeva în zona caldă a Pămîntului probabil pe un continent vast, acum scufundat în Oceanul Indian — o rasă de maimuţe antropoide care atinseseră un grad de dezvoltare deosebit de înalt. Darwin[i] ne-a făcut o descriere aproximativă a acestor strămoşi ai noştri. Erau complet acoperiţi cu păr, aveau barbă şi urechile ascuţite şi trăiau în cîrduri pe copaci[N59].
Se pare că în primul rînd sub influenţa felului lor de viaţă, care impune la căţărat mîinilor alte funcţii decît picioarelor, aceste maimuţe au început să se dezobişnuiască de a recurge la ajutorul mîinilor cînd umblau pe pămînt şi să adopte un mers din ce în ce mai vertical. Prin aceasta a fost făcut pasul hotărîtor pentru trecerea de la maimuţă la om.
Toate maimuţele antropoide care mai trăiesc astăzi pot să stea în poziţie verticală şi să umble în două picioare, însă numai la nevoie şi cu o extremă stîngăcie. Mersul lor firesc este semivertical şi implică folosirea mîinilor. Cele mai multe se sprijină de pămînt cu falangele mijlocii ale degetelor mîinii, pe care le ţin îndoite, apoi, strîngînd picioarele, îşi aruncă înainte corpul printre braţele lungi ca un olog care umblă în cîrje. În genere, mai putem observa şi acum la maimuţe toate fazele de tranziţie de la mersul în patru labe şi pînă la mersul vertical. Dar la nici una dintre ele acesta din urmă n-a devenit ceva mai mult decît un procedeu folosit la nevoie.
Dacă mersul vertical avea sa ajungă, la păroşii noştri strămoşi, întîi normă, iar apoi o necesitate, aceasta presupune că între timp mîinilor le-au revenit din ce în ce mai multe alte activităţi diferite. Chiar şi la maimuţe există o anumită diviziune în folosirea mîinii şi a piciorului. După cum am mai arătat, mîna este utilizată la căţărat în alt mod decît piciorul. Ea serveşte cu precădere pentru a culege şi a ţine hrana, aşa cum fac şi unele mamifere inferioare cu labele dinainte. Cu ajutorul mîinii unele maimuţe îşi construiesc cuiburi în copaci sau chiar, ca cimpanzeul, un acoperiş printre ramuri pentru a se apăra de intemperii. Cu ea apucă o bîtă ca să se apere de duşmani sau îi bombardează pe aceştia din urmă cu fructe şi pietre. Cu ea execută în captivitate o seamă de operaţii simple, în care îi imită pe oameni. Dar tocmai de aici se vede cît de mare este distanţa de la mîna nedezvoltată, chiar a celor mai evoluate maimuţe antropoide, la mîna omului, care a atins un înalt grad de perfecţionare prin munca a sute de milenii. Numărul şi dispoziţia generală a oaselor şi a muşchilor sînt identice la amîndouă; însă mîna celui mai primitiv sălbatic poate executa sute de operaţii pe care nici o mînă de maimuţă nu le poate imita. Nici o mînă de maimuţă n-a confecţionat vreodată nici cel mai grosolan cuţit de piatră.
De aceea operaţiile la care au învăţat să-şi adapteze mîna strămoşii noştri în decursul multelor milenii ale trecerii lor de la maimuţă la om nu puteau fi la început decît foarte simple. Sălbaticii de pe treapta cea mai de jos, chiar aceia la care este de presupus o revenire la o stare mai apropiată de animalitate, însoţită şi de o degenerare fizică, sînt totuşi mult superiori acestor fiinţe de tranziţie. Pînă cînd prima cremene a fost transformată în cuţit de mîna omului trebuie să se fi scurs intervale de timp în comparaţie cu care perioada istorică cunoscută nouă pare neînsemnată. Dar pasul hotărîtor fusese făcut: mîna devenise liberă şi putea dobîndi acum tot mai multă dexteritate, iar flexibilitatea mai mare astfel dobîndită se transmitea prin ereditate şi creştea din generaţie în generaţie.
În felul acesta, mîna nu este numai organul muncii; ea este totodată şi produsul ei. Numai prin muncă, prin adaptarea la operaţii mereu noi, prin transmiterea ereditară a formei deosebite pe care au dobîndit-o astfel muşchii, tendoanele, iar în intervale de timp mai îndelungate şi oasele, precum şi prin folosirea mereu repetată a acestor perfecţionări moştenite la îndeletniciri noi, tot mai complicate, mîna omului a putut atinge acel înalt grad de desăvîrşire care i-a permis să creeze asemenea minuni ca tablourile lui Rafael[i], statuile lui Thorvaldsen[i] sau muzica lui Paganini[i].
Dar mîna nu era singură. Ea era numai unul dintre membrele unui organism închegat, extrem de complicat. Şi ceea ce-i folosea mîinii îi folosea şi întregului corp pe care mîna îl slujea, şi anume îi folosea în două privinţe.
În primul rînd în virtutea legii corelaţiei creşterii, după cum a denumit-o Darwin. Potrivit acestei legi, forme anumite ale diverselor părţi ale unei fiinţe organice sînt întotdeauna legate de forme anumite ale altor părţi, care, în aparenţă, nu au nici o legătură cu primele. Astfel, toate animalele la care globulele roşii n-au nucleu celular şi al căror occipital este legat de prima vertebră printr-o articulaţie dublă (condili) sînt înzestrate, fără excepţie, şi cu glande mamare pentru a-şi alăpta puii. Astfel, mamiferele cu copitele despicate au în mod regulat un stomac cu mai multe compartimente, care serveşte la rumegat. Modificări ale anumitor forme atrag după sine modificări ale formei altor părţi ale corpului, fără să putem explica această corelaţie. Pisicile complet albe şi cu ochi albaştri sînt întotdeauna sau aproapeîntotdeauna surde. Perfecţionarea treptată a mîinii omului şi adaptarea concomitentă a piciorului la mersul vertical au exercitat cu siguranţă, tot prin efectul corelaţiei, o influenţă inversă şi asupra altor părţi ale organismului. Dar această influenţă este încă prea puţin cercetată ca să putem face aici mai mult decît s-o constatăm în general.
Mult mai importantă, este influenţa inversă directă, demonstrabilă a dezvoltării mîinii asupra restului organismului. După cum am mai spus, strămoşii noştri antropoizi erau nişte animale sociabile; evident, este imposibil să-l facem pe om — cel mai sociabil dintre toate animalele — să derive dintr-un strămoş direct nesociabil. Dominaţia asupra naturii, care a început o dată cu dezvoltarea mîinii, cu munca, a lărgit cu fiecare nou progres orizontul omului. El descoperea mereu la obiectele din natură însuşiri noi, necunoscute pînă atunci. Pe de altă parte, perfecţionarea muncii contribuia în mod necesar la o tot mai strînsă apropiere între membrii societăţii, înmulţind cazurile de întrajutorare, de colaborare, şi făcîndu-l pe fiecare individ să aibă conştiinţa limpede a utilităţii acestei colaborări. Pe scurt, oamenii în devenire au ajuns la un punct cînd au avut să-şi spună ceva unul altuia. Necesitatea şi-a creat organul: laringele nedezvoltat al maimuţei s-a transformat încet, dar sigur, datorită modulaţiei, pentru a ajunge la o modulaţie din ce în ce mai înaltă, iar organele bucale au învăţat treptat să pronunţe un sunet articulat după altul.
Comparaţia cu animalele ne dovedeşte că această explicaţie a apariţiei vorbirii din procesul muncii şi o dată cu ea este singura corectă. Puţinul pe care animalele, chiar şi cele mai dezvoltate, au a şi-l comunica poate fi comunicat şi fără o vorbire articulată. În stare naturală, nici un animal nu resimte ca o lipsă neputinţa de a vorbi sau de a înţelege graiul omenesc. Cu totul alta e situaţia atunci cînd animalele sînt domesticite de om. În contactul cu oamenii, cîinele şi calul au dobîndit o ureche atît de sensibilă la vorbirea articulată, încît învaţă uşor să înţeleagă orice limbă, in limitele sferei lor de reprezentări. În afară de aceasta, ei au dobindit facultatea unor sentimente ca ataşamentul faţă de om, recunoştinţa şi altele, care înainte le erau străine; iar cel care a avut mult de-a face cu asemenea animale nu va putea rezista decît cu greu convingerii că sînt destule cazuri în care ele îşi resimt acum incapacitatea de a vorbi ca pe o lipsă, care însă, din păcate, nu mai poate fi remediată, deoarece organele lor vocale sînt prea specializate într-o direcţie anumită. Acolo însă unde organul există, dispare, între anumite limite, şi această incapacitate. Organele bucale ale păsărilor sînt, cu siguranţă, cît se poate de diferite de cele ale omului; totuşi păsările sînt singurele animale care pot învăţa să vorbească, iar papagalul, pasărea cu vocea cea mai neplăcută, vorbeşte cel mai bine. Să nu se spună că nu înţelege ceea ce vorbeşte. Fără îndoială, din pură plăcere de a vorbi şi de a se afla în societatea omului, el va repeta ore în şir, fără încetare, tot repertoriul lui de cuvinte. Dar, în limitele sferei lui de reprezentări, papagalul poate învăţa să şi înţeleagă ceea ce spune. Învăţaţi-l vorbe de ocară, în aşa fel încît să capete o reprezentare asupra sensului lor (una din principalele distracţii ale marinarilor care se înapoiază din ţările tropicale); întărîtaţi-l apoi şi veţi constata îndată că el ştie să-şi folosească ocările tot aşa de bine ca o precupeaţă din Berlin. La fel şi atunci cînd cerşeşte dulciuri.
Întîi munca, apoi şi împreună cu ea vorbirea articulată sînt cele două stimulente esenţiale sub influenţa cărora creierul maimuţei s-a transformat treptat în creierul, ce-i drept foarte asemănător, dar considerabil mai mare şi mai perfecţionat, al omului. Paralel cu perfecţionarea creierului s-au perfecţionat însă şi uneltele lui cele mai directe, organele de simţ. După cum, în perfecţionarea ei treptată, vorbirea este întovărăşită îm mod necesar de o perfecţionare corespunzătoare a organului auzului, tot astfel dezvoltarea creierului este întovărăşită de perfecţionarea tuturor simţurilor. Vulturul vede mult mai departe decît omul, dar ochiul omului distinge în lucruri mult mai multe decît cel al vulturului. Cîinele are mirosul mult mai fin decît omul, dar nu distinge nici a suta parte din mirosurile care pentru om sînt indiciile certe a diferite lucruri. Iar simţul pipăitului, care la maimuţe există doar sub forma cea mai rudimentară, s-a format abia o dată cu mîna omului, datorită muncii.
Influenţa inversă pe care dezvoltarea creierului şi a simţurilor subordonate lui, a conştiinţei care se limpezea tot mai mult, a facultăţii de a abstrage şi de a raţiona a exercitat-o asupra muncii şi asupra vorbirii le-a dat ambelor noi şi noi imbolduri de perfecţionare. Această perfecţionare nu s-a încheiat însă atunci cînd omul s-a diferenţiat definitiv de maimuţă, ci, în ansamblu şi în linii mari, a progresat de atunci imens, la diferite popoare şi în diferite epoci, într-o măsură şi în direcţii diferite, chiar dacă a fost ici-colo întreruptă de regrese locale şi temporare; pe de o parte, ea a fost puternic stimulată şi, pe de alta, orientată într-o direcţie mai precisă de către un element nou, apărut o dată cu omul format: societatea.
S-au scurs cu siguranţă sute de mii de ani, care în istoria Pămîntului nu înseamnă mai mult decît o secundă în viaţa omului1), înainte ca din cîrdul de maimuţe care se căţărau pe copaci să se fi format o societate umană. Dar în cele din urmă ea s-a constituit. Şi care este deosebirea caracteristică dintre cîrdul de maimuţe şi societatea omenească? Munca. Cîrdul de maimuţe se mulţumea să epuizeze hrana de pe teritoriul pe care se afla, delimitat de poziţia geografică sau de împotrivirea cîrdurilor vecine; el rătăcea din loc în loc în căutarea altor teritorii pentru hrană sau le cucerea luptînd cu cîrdurile învecinate, dar era incapabil să scoată din aceste teritorii mai mult decît obţinea de la natură, decît doar că îngrăşa, în mod inconştient, pămîntul cu excrementele sale. De îndată ce toate teritoriile care puteau furniza hrană au fost ocupate, nu a mai fost posibilă o creştere a populaţiei de maimuţe; numărul animalelor putea cel mult să rămînă constant. Însă la toate animalele se constată un înalt grad de risipă a hranei şi, în plus, ele distrug în germene tinerele vlăstare. Lupul, spre deosebire de vînător, nu cruţă căprioara care urmează să-i furnizeze la anul puii ei; caprele din Grecia, care pasc tinerele tufe înainte ca acestea să fi ajuns la maturitate, au despuiat toţi munţii ţării. Această „gospodărire prădalnică“ a animalelor joacă un rol important în transformarea treptată a speciilor, întrucît le sileşte să se adapteze unui alt fel de hrană decît cel cu care erau obişnuite, ceea ce face ca sîngele lor să capete altă compoziţie chimică şi toată constituţia lor fizică să devină treptat alta, în timp ce speciile fixate o dată pentru totdeauna pier. Nu încape îndoială că această gospodărire prădalnică a contribuit puternic la transformarea în oameni a strămoşilor noştri. La o rasă de maimuţe care le întrecea cu mult pe toate celelalte ca inteligenţă şi adaptabilitate, această gospodărire prădalnică trebuie să fi avut drept rezultat că numărul de plante folosite ca hrană s-a lărgit tot mai mult, că tot mai multe părţi comestibile ale acestor plante au ajuns să fie consumate, pe scurt că alimentaţia a devenit tot mai variată şi, o dată cu ea, s-au înmulţit şi substanţele care pătrundeau astfel în organism, creînd condiţiile chimice ale transformării maimuţei în om. Dar toate acestea nu erau încă muncă în adevăratul înţeles al cuvîntului. Munca începe cu confecţionarea uneltelor. Şi care sînt cele mai vechi unelte pe care le găsim, cele mai vechi judecînd după vestigiile rămase de la oamenii preistorici şi după modul de viaţă al celor mai vechi popoare din istorie, precum şi al celor mai primitivi sălbatici din vremurile noastre? Sînt unelte de vînătoare şi de pescuit, cele dintîi servind totodată şi drept arme. Vînatul şi pescuitul presupun însă trecerea de la hrana exclusiv vegetală la consumarea concomitentă a cărnii, şi aceasta marchează iarăşi un pas însemnat spre transformarea maimuţei în om. Alimentaţia cu carne conţinea, într-o formă aproape gata, substanţele cele mai importante de care are nevoie organismul pentru metabolismul lui; ea a scurtat, o dată cu digestia, durata celorlalte procese vegetative din organism, corespunzătoare vieţii plantelor, şi prin aceasta s-a cîştigat mai mult timp, mai multă substanţă şi mai multă energie pentru manifestările vieţii animale propriu-zise. Şi cu cît omul în devenire se depărta mai mult de plantă, cu atît mai mult se ridica el şi deasupra animalului. După cum obişnuinţa de a mînca şi vegetale pe lîngă carne a făcut din pisicile şi din cîinii sălbatici slugi ale omului, tot astfel obişnuinţa de a consuma şi carne pe lîngă hrana vegetală a avut o contribuţie esenţială la înzestrarea cu forţă fizică şi independenţă a omului în devenire. De cea mai mare importanţă a fost însă influenţa alimentaţiei cu carne asupra creierului, care primea acum cantităţi incomparabil mai abundente de substanţe necesare nutriţiei şi dezvoltării lui, ceea ce i-a dat posibilitatea să se perfecţioneze mai repede şi mai deplin din generaţie în generaţie. Să ne ierte domnii vegetarieni, dar omul nu ar fi putut deveni om fără să consume carne, şi dacă, la toate popoarele cunoscute nouă, consumul cărnii a dus în cutare sau cutare epocă chiar la canibalism (strămoşii berlinezilor, veletabii sau vilţii, pînă în secolul al X-lea îşi mîncau părinţii[N61]) acest fapt ne lasă astăzi absolut indiferenţi.
Alimentaţia cu carne a dus la două noi realizări de o însemnătate hotărîtoare: folosirea focului şi domesticirea animalelor. Prima a scurtat şi mai mult procesul digestiei, deoarece punea în gură hrana, ca să zicem aşa, pe jumătate digerată; a doua a făcut ca alimentaţia cu carne să fie mai îmbelşugată, oferindu-i omului, pe lîngă vînătoare, o sursă nouă şi mai regulată de procurare a cărnii şi furnizîndu-i un aliment nou — laptele şi derivatele lui —, care prin compoziţia lui era cel puţin egal ca valoare cu carnea. Astfel ambele au devenit în mod direct noi mijloace de emancipare a omului; ar însemna să ne abatem prea mult de la subiect dacă am insista aici în amănunt asupra efectelor lor indirecte, oricît de mare a fost importanţa lor pentru dezvoltarea omului şi a societăţii.
După cum omul a învăţat să mănînce tot ce e comestibil, tot aşa a învăţat să trăiască în orice climat. El s-a răspîndit pe întreaga suprafaţă locuibilă a Pămîntului, căci era singurul animal în stare s-o facă în mod independent. Celelalte animale care s-au adaptat tuturor climatelor — animalele domestice şi insectele parazite — nu au făcut-o independent, ci numai urmîndu-l pe om. Iar trecerea de la clima caldă constantă a patriei lor originale la regiuni cu climă mai rece, unde anul se împarte în iarnă şi în vară, a creat noi necesităţi: adăpost şi îmbrăcăminte pentru a se apăra de frig şi de umezeală, şi astfel, noi ramuri de muncă, noi îndeletniciri, care l-au îndepărtat tot mai mult pe om de animal.
Datorită cooperării dintre mînă, organul vorbirii şi creier nu numai la fiecare individ în parte, dar şi în societate, oamenii au dobîndit capacitatea de a executa operaţii tot mai complicate, de a-şi fixa scopuri tot mai înalte şi de a le atinge. Munca însăşi devenea din generaţie în generaţie alta, mai perfecţionată, mai multilaterală. Vînatului şi creşterii vitelor li s-au adăugat agricultura, apoi torsul şi ţesutul, prelucrarea metalelor, olăritul, navigaţia. Alături de comerţ şi meşteşuguri au apărut, în sfîrşit, arta şi ştiinţa; triburile au evoluat transforrnîndu-se în naţiuni şi state. S-au dezvoltat dreptul şi politica şi, o dată cu ele, oglindirea fantezistă a existenţei omeneşti în mintea omului: religia. În faţa tuturor acestor creaţii, care se înfăţişau în primul rînd ca produse ale minţii şi păreau să domine societatea omenească, produsele mai modeste ale mîinii lucrătoare au trecut treptat pe al doilea plan, şi anume cu atît mai mult, cu cît, încă pe o treaptă foarte timpurie a dezvoltării societăţii (de pildă chiar în familia simplă), mintea care întocmea planul muncii putea pune alte mîini decît ale sale să aducă această muncă la îndeplinire. Minţii, dezvoltării şi activităţii creierului li se atribuie tot meritul progresului rapid al civilizaţiei; oamenii s-au deprins să caute explicaţia activităţii lor în gîndire şi nu în trebuinţele lor (care, bineînţeles, se reflectă în minte, şi de care ei devin conştienţi) şi astfel s-a format, cu timpul, concepţia idealistă despre lume care a pus stăpînire pe minţile oamenilor mai ales o dată cu declinul lumii antice. Ea mai stăpîneşte şi acum în asemenea măsură mentalitatea oamenilor încît nici chiar cei mai materialişti cercetători ai naturii din şcoala lui Darwin nu-şi pot face încă o idee clară despre originea omului, deoarece, sub influenţa acestei ideologii, ei nu-şi dau seama de rolul pe care l-a jucat aici munca.
După cum am mai amintit, animalele modifică şi ele prin activitatea lor, asemenea omului, deşi nu în aceeaşi măsură, natura înconjurătoare, iar modificările săvîrşite de ele în mediul înconjurător acţionează la rîndul lor, după cum am văzut, asupra autorilor lor, modificîndu-i. Căci în natură nimic nu se petrece izolat. Fiecare fenomen acţionează asupra altuia şi invers, iar scăparea din vedere a acestei mişcări şi interacţiuni omnilaterale este cea care îi împiedică de cele mai multe ori pe cercetătorii noştri ai naturii să vadă limpede chiar şi lucrurile cele mai simple. Am văzut în ce fel caprele împiedică reîmpădurirea Greciei; pe insula Sf. Elena, caprele şi porcii aduşi de primii navigatori au reuşit să distrugă aproape complet vechea vegetaţie a insulei, pregătind astfel terenul pe care au putut să se răspîndească plantele aduse de navigatorii şi de coloniştii de mai tîrziu. Dar dacă animalele exercită o influenţă durabilă asupra mediului înconjurător, aceasta este neintenţionată şi reprezintă ceva întîmplător chiar pentru animalele respect. Cu cît oamenii se distanţează însă mai mult de animal, cu atît influenţa exercitată de ei asupra naturii ia tot mai mult caracterul unei acţiuni premeditate, metodice, orientate spre un scop determinat, dinainte stabilit. Animalul distruge vegetaţia unei regiuni fără să ştie ce face. Omul o distruge pentru ca pe terenul devenit disponibil că semene cereale, să sădească pomi sau viţă de vie, ştiind că acestea îi vor aduce mult mai mult decît a semănat. Omul strămută plante folositoare şi animale domestice dintr-o ţară într-alta, schimbînd astfel flora şi fauna unor continente întregi. Mai mult. Prin diverse metode de cultură, plantele şi animalele sînt transformate în aşa măsură de mîna omului, încît devin de nerecunoscut. Plantele sălbatice din care provin culturile noastre de cereale n-au fost încă descoperite. Din care animal sălbatic se trag cîinii noştri, atît de diferiţi chiar şi între ei, sau rasele noastre de cai, tot atît de numeroase, este şi astăzi încă o problema controversată.
De altfel se înţelege de la sine că nu ne trece prin gînd să negăm facultatea animalelor de a acţiona premeditat, metodic. Dimpotrivă. Acţiunea metodică există în germene peste tot unde protoplasma, albumina vie, există şi reacţionează, adică execută mişcări determinate, fie ele cît de simple, ca urmare a unor anumiţi stimuli exteriori. O astfel de reacţie se produce chiar şi acolo unde nici nu există încă o celulă, cu atît mai puţin o celulă nervoasă. Modul în care plantele insectivore îşi prind prada apare şi el ca fiind, într-o anumită privinţă, metodic, deşi total inconştient. La animale, capacitatea de a acţiona conştient, metodic, se dezvoltă în corelaţie cu dezvoltarea sistemului nervos şi atinge la mamifere o treaptă relativ înaltă. Vînătoarea de vulpi cu hăitaşi, aşa cum se practică în Anglia, ne permite să observăm de fiecare dată cît de precis ştie vulpea să se folosească de cunoaşterea exactă a locurilor pentru a scăpa de urmăritori şi cît de bine cunoaşte şi utilizează toate avantajele terenului ca să i se piardă urma. La animalele noastre domestice, mai dezvoltate datorită contactului lor cu oamenii, putem observa zilnic manifestări de şiretenie de nivelul celor pe care le observăm la copii. Căci după cum istoria dezvoltării embrionului uman în pîntecele mamei nu reprezintă decît o repetare prescurtată a istoriei de milioane de ani a evoluţiei fizice pe care au parcurs-o strămoşii noştri animali începînd cu viermele, tot astfel dezvoltarea spirituală a copilului nu reprezintă decît repetarea şi mai prescurtată a evoluţiei intelectuale a aceloraşi strămoşi, cel puţin a celor mai apropiaţi. Dar toate acţiunile metodice ale tuturor animalelor n-au reuşit să imprime Pămîntului amprenta voinţei lor. Aceasta n-a putut-o face decît omul.
Pe scurt, animalul se mărgineşte să folosească natura exterioară şi să provoace în ea schimbări prin simpla lui prezenţă, pe cînd omul, prin schimbările pe care i le aduce, subordonează natura scopurilor sale, o stăpîneşte. Şi aceasta este ultima deosebire esenţială dintre om şi celelalte animale, deosebire pe care omul o datorează tot muncii[1].
Dar să nu ne fălim prea mult cu victoriile noastre asupra naturii. Pentru fiecare victorie de acest fel ea se răzbună pe noi. E drept că fiecare victorie are, în primul rînd, urmările pe care am scontat, însă în al doilea şi în al treilea rînd ea are efecte cu totul diferite, neprevăzute, care le anulează foarte frecvent pe cele dintîi. Oamenii care au despădurit Mesopotamia, Grecia, Asia Mică şi alte regiuni pentru a dobîndi pămînt arabil nici nu au visat că au pus astfel bazele actualei pustiiri a acestor ţări, deoarece o dată cu pădurile le-au răpit şi centrele de acumulare şi de păstrare a umezelii[N62]. Atunci cînd au tăiat fără milă pe versantul de sud pădurile de conifere, întreţinute cu atîta grijă pe versantul de nord, italienii din Alpi nici n-au bănuit că în felul acesta subminează creşterea vitelor la stîne în regiunea lor; cu atît mai puţin au bănuit ei că izvoarele lor de munte vor fi în felul acesta lipsite de apă în cea mai mare parte a anului, pentru ca, în schimb, să reverse asupra şesului torente cu atît mai tumultuoase în perioada ploilor. Cei care au răspîndit cartoful în Europa nu ştiau că, o dată cu tuberculii făinoşi, răspîndeau şi scrofuloza. Şi astfel faptele ne amintesc la fiecare pas că nu stăpînim nicidecum natura aşa cum stăpîneşte un cuceritor un popor străin, că nu o stăpînim ca cineva situat în afara naturii, ci că, dimpotrivă, îi aparţinem prin carnea, prin sîngele şi prin creierul nostru, că ne aflăm în mijlocul ei şi că toată stăpînirea noastră a naturii constă în posibilitatea pe care o avem, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, de a-i cunoaşte legile şi a le aplica în mod adecvat.
Şi, într-adevăr, zi de zi învăţăm să înţelegem mai bine legile naturii şi să cunoaştem consecinţele mai apropiate şi mai îndepărtate ale intervenţiilor noastre în mersul ei firesc. Mai ales în urma uriaşelor progrese înregistrate de ştiinţele naturii în secolul nostru sîntem tot mai mult în măsură să cunoaştem şi consecinţele fireşti mai îndepărtate, cel puţin pe cele ale acţiunilor noastre celor mai obişnuite din domeniul producţiei şi astfel să le stăpînim. Şi cu cît aceasta va deveni mai mult o realitate, cu atît oamenii vor simţi şi totodată vor şti că sînt una cu natura şi cu atît va deveni mai imposibilă ideea absurdă şi nefirească a unei opoziţii între spirit şi materie, între om şi natură, între suflet şi trup, idee care a apărut în Europa din timpul declinului antichităţii clasice şi şi-a atins punctul culminant în creştinism.
Dacă însă a fost nevoie de o muncă de milenii pesntru a învaţă întrucîtva să prevedem urmările naturale mai îndepărtate ale acţiunilor noastre legate de producţie, cu atît mai greu a fost aceasta în ceea ce priveşte urmările sociale mai îndepărtate ale acestor acţiuni. Am pomenit de cartof şi de răspîndirea scrofulozei care l-a urmat. Dar ce înseamnă scrofuloza în comparaţie cu efectele pe care limitarea hranei muncitorilor numai la cartofi le-a avut asupra stării maselor populare din ţări întregi? Ce înseamnă scrofuloza în comparaţie cu foametea care a lovit Irlanda în 1847 în urma bolii cartofului şi care a secerat 1.000.000 de irlandezi, care se hrăneau exclusiv sau aproape exclusiv cu cartofi, şi a silit alte 2.000.000 de irlandezi să emigreze peste ocean? Cînd arabii au învăţat să distileze alcoolul, nici nu le-a trecut prin cap că creaseră astfel unul din principalele instrumente cu care avea să fie exterminată populaţia băştinaşă a Americii, pe atunci nici măcar descoperită. Iar cînd Columb[i] a descoperit apoi această Americă, nu ştia că trezea astfel la o nouă viaţă sclavia de mult dispărută în Europa şi că punea bazele comerţului cu negri. Oamenii care au lucrat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea la crearea maşinii cu abur nu bănuiau că făureau instrumentul care va revoluţiona mai mult ca oricare altul relaţiile sociale din lumea întreagă şi care, mai ales în Europa, prin concentrarea avuţiei in mîinile unei minorităţi şi prin proletarizarea uriaşei majorităţi, avea mai întîi să creeze condiţii pentru dominaţia socială şi politică a burgheziei, iar apoi să dea naştere luptei de clasă dintre burghezie şi proletariat, luptă care se poate încheia numai cu răsturnarea burgheziei şi cu desfiinţarea tuturor antagonismelor de clasă. Dar şi în acest domeniu învăţăm doar treptat, printr-o experienţă îndelungată şi adesea aspră, prin confruntarea şi prin analizarea materialului istoric, să ne lămurim asupra urmărilor sociale indirecte, mai îndepărtate, ale activităţii noastre productive şi să dobîndim astfel posibilitatea de a domina şi de a reglementa aceste urmări.
Dar pentru a înfăptui această reglementare este nevoie de mai mult decît de simplă cunoaştere. Este nevoie de completa revoluţionare a modului nostru de producţie de pînă astăzi şi o dată cu aceasta, a întregii noastre orînduiri sociale actuale.
Toate modurile de producţie de pînă acum au urmărit doar obţinerea efectului util cel mai apropiat şi mai nemijlocit al muncii. Urmările mai depărtate, care se manifestă mai tîrziu şi care se fac simţite printr-o treptată repetare şi acumulare, nu au fost deloc luate în consideraţie. Proprietatea comună primitivă asupra pămîntului corespundea, pe de o parte, unui stadiu de dezvoltare a oamenilor care le limita în genere orizontul la ambianţa imediată şi presupunea, pe de altă parte, un anumit prisos de pămînt disponibil care lăsa într-o anumită măsură cîmp liber atenuării unor eventuale urmări proaste ale acestei economii atît de primitive. Cînd acest prisos de pămînt s-a epuizat, a decăzut şi proprietatea comună. Toate formele de producţie mai înalte care i-au urmat au dus însă la o împărţire a populaţiei în diferite clase şi, implicit, la antagonismul dintre clasele dominante şi cele asuprite; prin aceasta interesul clasei dominante a devenit elementul motor al producţiei, în măsura în care aceasta nu se limita la minimul de subzistenţă necesar al celor asupriţi. Aceasta si-a găsit cea mai deplină realizare în modul de producţie capitalist, dominant în prezent în Europa de vest. Diferiţii capitalişti care domină producţia şi schimbul nu se pot preocupa decît de efectul util cel mai apropiat al acţiunilor lor. Ba chiar şi acest efect util, în măsura în care este vorba de utilitatea mărfii produse sau schimbate, trece cu desăvîrşire pe ultimul plan, iar singurul resort motor rămîne profitul care trebuie obţinut la vînzare.
Ştiinţa socială a burgheziei, economia politică clasică, se ocupă mai ales de efectele sociale urmărite în mod nemijlocit de acţiunile umane legate de producţie şi de schimb. Aceasta corespunde întru totul orînduirii sociale a cărei expresie teoretică este. Acodo unde capitalişti individuali produc şi fac schimb în vederea unui profit imediat, nu se pot lua în considerare în primul rînd decît rezultatele imediate, cele mai directe. Cînd fabricantul sau negustorul vinde numai cu profitul obişnuit marfa fabricată sau cumpărată de el, aceasta îl satisface pe deplin şi nu-i pasă de ceea ce se va întîmpla după aceea cu marfa sa şi cu cel care a cumpărat-o. La fel stau lucrurile şi cu urmările fireşti ale acestor acţiuni. Ce le păsa plantatorilor spanioli din Cuba care au ars pădurile de pe povîrnişurile munţilor şi au obţinut astfel cenuşă ca să îngraşe pămîntul pentru o singură generaţie de arbori de cafea, extrem de rentabili, că pe urmă aversele tropicale aveau să spele stratul de sol rămas fără apărare, lăsînd numai stînca goală? În actualul mod de producţie se ia în considerare, atît în ceea ce priveşte natura, cît şi în ceea ce priveşte societatea, mai ales primul rezultat cel mai palpabil; şi apoi ne mai mirăm că urmările mai depărtate ale acţiunilor orientate în acest sens sînt cu totul altele, de cele mai multe ori diametral opuse; că armonia dintre cerere şi ofertă se transformă în opusul ei polar, după cum ne-o dovedeşte desfăşurarea fiecărui ciclu industrial decenal şi după cum a putut să se convingă şi Germania pentru care „marele crah“[N63] a a fost un mic preludiu al unei astfel de transformări; că proprietatea privată, bazată pe muncă proprie, se transformă cu necesitate în lipsa de proprietate a celor ce muncesc, în timp ce întreaga avuţie se concentrează din ce în ce mai mult în mîinile celor care nu muncesc; că [...][2]
Scris în iunie 1876
Publicat pentru prima oară în „Die Neue Zeit“, vol. II, nr. 44 din 1895—1896, p. 545—554
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 468—481
Nota red. Editurii Politice
1). Sir W. Thomson, o autoritate de prim rang în materie, a calculat că trebuie să fi trecut nu mult mai mult de o sută de milioane de ani de cînd Pămîntul s-a răcit într-atît încît să poată trăi pe el plante şi animale[N60]. (Nota lui Engels)
[1]. Pe marginea manuscrisului Engels menţionează cu creionul: „Înnobilare“. — Nota red. Editurii Politice
[2]. Aici manuscrisul se întrerupe. — Nota red. Editurii Politice
[N57]. „Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om“ - astfel este intitulat acest articol în cuprinsul dosarului al doilea cu materiale pentru „Dialectica naturii“. Iniţial, acest articol a fost scris de Engels ca introducere la o lucrare mai amplă, „Despre cele trei forme fundamentale ale sclavajului“ („Uber die drei Grundformen der Knechtschaft“). Mai tîrziu Engels a schimbat acest titlu în „Înrobirea lucrătorului. Introducere“. („Die Knechtung des Arbeiters. Einleitung“). Dar întrucît această lucrare a rămas neterminată, el a dat, în cele din urmă, părţii introductive pe care o scrisese titlul de „Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om“, care corespunde conţinutului principalei părţi a manuscrisului. Articolul a fost scris, după toate probabilităţile, în iunie 1876. Presupunerea aceasta se bazează pe o scrisoare a lui Wilhelm Liebknecht către Engels din 10 iunie 1876, în care Liebknecht spune, printre altele, că aşteaptă cu nerăbdare lucrarea „Despre cele trei forme fundamentale ale sclavajului“, promisă de Engels ziarului „Der Volksstaat“ (vezi adnotarea 11). Articolul a fost publicat pentru prima oară în 1896, în revista „Die Neue Zeit“ (Jahrgang XIV, Bd. 2, S. 545-554). — Nota red. Editurii Politice (nota 57, vol. 2)
Dicţionar politic: „Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om“
[N58]. Karl Marx a formulat această idee după cum urmează: „Munca este în primul rînd un proces între om şi natură, un proces în care omul mijloceşte, reglementează şi controlează prin propria sa activitate schimbul de substanţe dintre el şi natură. El însuşi se opune naturii ca una din propriile ei forţe. Forţele naturale care aparţin trupului său, braţele şi picioarele, capul şi mîinile, el le pune în mişcare pentru a lua în stăpînire într-o formă utilă propriei sale vieţi substanţele din natură. Acţionînd astfel asupra naturii exterioare şi transformînd-o, el transformă totodată propria sa natură“. (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 190). În 1875, analizînd pe un ton polemic fraza lui Lassalle cu privire la ziua de muncă integrală, Marx a dezvoltat această idee. (Vezi Karl Marx. „Note marginale la programul partidului muncitoresc german“, în volumul de faţă, p. 9 şi urm.). — Nota red. Editurii Politice (nota 58, vol. 2)
[N59]. Charles Darwin. „The descent of man, and selection in relations to sex“ („Originea omului şi selecţia sexuală“), vol. I, London 1871, 6. Kapitel. — Nota red. Editurii Politice (nota 59, vol. 2)
[N60]. Stabilirea datei apariţiei vieţii pe pămînt diferă foarte mult la diferiţii cercetători şi oscilează, după părerile actuale, între 2.000 şi 5.000 de milioane de ani. — Nota red. Editurii Politice (nota 60, vol. 2)
[N61]. Engels are în vedere mărturia călugărului german Notker Labeo (cel buzat) (aprox. 952-1022), redată de J. Grimm la p. 488 a cărţii sale „Deutsche Rechtsalterthümer“ („Antichitatea juridică germană“), Göttingen 1828. Această mărturie este citată de Engels în lucrarea sa neterminată „Istoria Irlandei“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963 p. 494-538). — Nota red. Editurii Politice (nota 61, vol. 2)
[N62]. În problema influenţei activităţii omului asupra transformării florei şi a climei, Engels a folosit cartea lui C. Fraas „Klima und Pflanzenwelt in der Zeit, ein Beitrag zur Geschichte beider“ („Clima şi flora în decursul timpurilor; o contribuţie la istoria lor“), Landshut 1847. În scrisoarea sa din 25 martie 1868, Marx i-a atras atenţia lui Engels asupra acestei cărţi. — Nota red. Editurii Politice (nota 62, vol. 2)
[N63]. Crah - este vorba despre criza economică mondială din 1873. Această criză economică extrem de profundă a cuprins şi Austria, Germania, S.U.A., Anglia, Franţa, Olanda, Belgia, Italia şi Rusia.
În Germania această criză a început în mai 1873 cu „marele crah“, care a constituit preludiul unei crize de lungă durată, prelungită pînă spre sfîrşitul deceniului. Ea a încheiat perioada aşa-numiţilor ani de febră a întemeierii de societăţi fictive, o perioadă de avînt industrial furtunos legata de mari speculaţii şi maşinaţii de bursă, care a început în Germania după terminarea războiului franco-prusian din 1870-1871. — Nota red. Editurii Politice (nota 63, vol. 2)