Întrucît spaţiul nu ne permite, nu ne vom opri în amănunţime asupra instituţiilor gentilice care, sub o formă mai mult sau mai puţin pură, mai dăinuie pînă în zilele noastre la diferitele popoare sălbatice sau barbare sau asupra urmelor acestor instituţii găsite în istoria veche a popoarelor civilizate din Asia1). Şi unele şi altele se întîlnesc la tot pasul. E destul să dăm cîteva exemple. Încă înainte de a se şti ce este o gintăi), MacLennani), omul care şi-a dat mai mult decît oricare altul osteneala să încurce problema, a dovedit existenţa ei şi a descris-o în general cu exactitate la calmuci, cerchezi, neni (samoezi)2) şi la trei popoare indiene: varali, maggari şi munnipuri. Nu de mult, M. Kovalevskii) a descoperit şi a descris ginta la pşavi, şevsuri, svaneţi şi la alte triburi caucaziene. Aici ne vom mărgini la cîteva scurte observaţii în legătură cu existenţa ginţii la celţi şi la germani.
Cele mai vechi dintre legile celtice care s-au păstrat ne înfăţişează ginta încă în plină vigoare; în Irlanda ea trăieşte şi astăzi, cel puţin instinctiv, în conştiinţa poporului, deşi englezii au distrus-o cu forţa; în Scoţia se afla în plină înflorire încă pe la mijlocul secolului trecut şi a fost înfrîntă şi aici numai de armele, legile şi tribunalele englezilor.
Vechile legi din Wales, scrise cu cîteva secole înainte de cucerirea engleză[N211], cel mai tîrziu în secolul al XI-lea, vorbesc despre cultivarea în comun a ogoarelor de către sate întregi, deşi numai ca o rămăşiţă rar întîlnită a unui vechi obicei general; fiecare familie avea cinci acri, pe care şi-i cultiva singură; pe lîngă aceasta, o bucată de pămînt era lucrată în comun, iar produsul ei împărţit. Prin analogie cu Irlanda şi Scoţia, nu încape nici o îndoială că aceste comunităţi săteşti reprezintă ginţi sau subdiviziuni ale ginţilor, chiar dacă la o nouă cercetare a legilor din Wales, pentru care nu am timpul necesar (extrasele mele sînt făcute în 1869)[N212], acest lucru n-ar reieşi în mod direct. Dar izvoarele istorice din Wales şi, o dată cu ele, cele irlandeze dovedesc în mod direct că la celţi, în secolul al XI-lea, monogamia nu înlăturase nicidecum căsătoria-pereche. În Wales, o căsătorie era considerată definitivă abia după şapte ani de la încheierea ei sau, mai bine zis, abia după trecerea acestui interval de timp ea nu mai putea fi desfăcută. Dacă lipseau fie şi numai trei nopţi pînă la împlinirea celor şapte ani, soţii se puteau despărţi. Atunci se făcea împărţeala bunurilor; femeia împărţea, bărbatul îşi alegea partea lui. Mobila se împărţea după anumite norme foarte ciudate. Dacă soţul desfăcea căsătoria, el trebuia să înapoieze nevestei zestrea şi alte cîteva lucruri; dacă o desfăcea soţia, ea primea mai puţin. Dintre copii, soţul căpăta doi, soţia unul, şi anume pe cel mijlociu. Dacă, după despărţire, femeia încheia altă căsătorie şi primul ei bărbat o chema din nou la el, ea trebuia să-l urmeze, chiar dacă se urcase cu un picior în noul pat conjugal. Dacă însă trăiau împreună şapte ani, deveneau soţ şi soţie, chiar dacă căsătoria nu a fost încheiată formal. Castitatea fetelor înainte de căsătorie nu era nicidecum păstrată cu stricteţe şi nici cerută; în această privinţă, regulile erau foarte frivole şi nu se potrivesc de loc cu morala burgheză. Dacă femeia comitea un adulter, bărbatul avea voie s-o bată (e unul din cele trei cazuri în care acest lucru îi era îngăduit; în celelalte cazuri el era pasibil de pedeapsă), dar atunci nu mai putea cere nici o altă satisfacţie, căci
„pentru una şi aceeaşi faptă se cuvine sau ispăşirea vinei, sau răzbunare, dar nu şi una şi alta“[N213].
Motivele pentru care femeia putea cere divorţul fără a pierde din drepturi cu ocazia despărţirii erau foarte diferite: era de ajuns ca bărbatului să-i miroasă urît gura. Banii care trebuiau plătiţi şefului de trib sau regelui pentru răscumpărarea dreptului primei nopţi (gobr merch, de aici denumirea medievală marcheta, în limba franceză marquette) joacă un rol însemnat în codul de legi. Femeile aveau dreptul să voteze în adunarea poporului. Mai adăugăm că în Irlanda s-a dovedit existenţa unor rînduieli asemănătoare; că şi acolo erau destul de uzuale căsătoriile temporare, iar în caz de despărţire soţiei i se asigurau avantaje mari, precis stabilite, şi chiar despăgubiri pentru munca ei în gospodărie; că acolo găsim o „primă soţie* alături de alte soţii, iar la împărţirea moştenirii nu se făcea nici o deosebire între copiii legitimi şi cei nelegitimi. Aşadar, aici ni se prezintă un tablou al căsătoriei-pereche în comparaţie cu care forma de căsătorie în vigoare în America de Nord pare severă, ceea ce de altfel nu este de mirare pentru secolul al XI-lea la un popor care pe vremea lui Cezari) mai practica căsătoria pe grupe.
Existenţa ginţii irlandeze (sept; tribul se numea clainne, clan) este confirmată, fiind descrisă nu numai în vechile coduri de legi, ci şi de către juriştii englezi din secolul al XVII-lea trimişi în Irlanda pentru a transforma pămînturile clanurilor în domenii ale regelui Angliei. Pînă atunci pămîntul era proprietatea obştească a clanului sau a ginţii, în afară de cazul cîmd şefii acestora îl şi transformaseră în domenii private ale lor. Cînd murea un membru al ginţii şi deci o gospodărie îşi înceta existenţa, şeful (caput cognationis, cum îl numeau juriştii englezi) făcea o nouă împărţire a întregului teritoriu între gospodăriile rămase. În general, aceasta se făcea, probabil, potrivit regulilor în vigoare în Germania. Şi astăzi se întîlnesc pe alocuri sate — în urmă cu 40 sau 50 de ani numărul lor era foarte mare — în care este în vigoare sistemul aşa-numitelor „rundale“. Ţăranii, arendaşii individuali ai pămîntului care înainte vreme era proprietatea comună a ginţii şi apoi a fost răpit de cuceritorii englezi, plătesc arendă fiecare pentru bucata lui de pămînt, însă pun laolaltă toate ogoarele şi fîneţele, împărţindu-le după poziţie şi calitate în parcele, „Gewanne“, cum li se spune pe malurile Moselei, dînd fiecăruia partea sa din fiecare parcelă; pămînturile mlăştinoase şi izlazurile sînt folosite în comun. Încă în urmă cu 50 de ani se mai făcea din cînd în cînd, uneori anual, o reîmpărţire a pămîntului. Harta cadastrală a unui astfel de sat în care este în vigoare sistemul „rundale“ are exact aceeaşi înfăţişare cu aceea a curţilor comune germane (Gehöferschaft) de pe Mosela sau din Hochwald. Ginta continuă să trăiască şi în „factions“(1). Ţăranii irlandezi se împart adeseori în partide care au la bază deosebiri în aparenţă cu totul absurde sau lipsite de sens, cu desăvîrşire de neînţeles pentru englezi şi care nu par să aibă alt scop decît păruielile solemne, foarte agreate, pe care le pun la cale o faction împotriva celeilalte. Ele sînt reînvieri artificiale, surogate postume ale ginţilor destrămate şi vădesc în felul lor perpetuarea instinctului gentilic moştenit. De altfel, în unele regiuni, membrii ginţii mai locuiesc încă laolaltă pe vechiul teritoriu; astfel, încă în deceniul al 4-lea al acestui secol, marea majoritate a locuitorilor din comitatul Monaghani) aveau doar patru nume de familie, adică se trăgeau din patru ginţi sau clanuri3).
În Scoţia, dispariţia orînduirii gentilice coincide cu înăbuşirea răscoalei din 1745[N215]. Ce anume verigă specială reprezintă clanul scoţian în această orînduire mai rămîne de cercetat, dar cert este că el a fost o astfel de verigă. În romanele lui Walter Scotti), acest clan al muntenilor scoţieni ne apare aievea înaintea ochilor. Morgan spune că acest clan este
„un admirabil exemplu de gintă în ceea ce priveşte organizarea şi spiritul de gintă, un exemplu izbitor al influenţei pe care o are viaţa gentilică asupra membrilor ginţii... În certurile lor şi în răzbunarea sîngelui, în împărţirea teritoriului pe clanuri, în folosirea pămîntului în comun, în fidelitatea membrilor clanului faţă de şef şi în fidelitatea lor unii faţă de alţii recunoaştem aceleaşi caracteristici ale societăţii gentilice pe care le întîlnim pretutindeni... Descendenţa se socotea după tată, aşa încît copiii bărbaţilor rămîneau în clan, pe cînd copiii femeilor treceau în clanul tatălui lor“[N216].
Dar faptul că în familia regală a picţilor, după spusele lui Beda[N217], era în vigoare succesiunea în linie feminină constituie o dovadă că înainte vreme în Scoţia domnise matriarhatul. Ba chiar la scoţi, ca şi la locuitorii din Wales, s-a păstrat pînă în evul mediu şi o rămăşiţă a familiei punalua, şi anume în dreptul primei nopţi, care, dacă nu era răscumpărat, şeful clanului sau regele, în calitate de ultim reprezentant al soţilor comuni de odinioară, îl putea exercita asupra oricărei mirese4).
Este neîndoios că pînă în perioada migraţiunii germanii erau organizaţi în ginţi. Numai cu cîteva secole înaintea erei noastre ei ocupau, pare-se, teritoriul dintre Dunăre, Rin, Vistula şi mările nordice; cimbrii şi teutonii erau încă în plină migraţiune, iar suevii s-au stabilit abia pe timpul lui Cezar, care spune despre ei foarte limpede că s-ar fi aşezat după ginţi şi rudenii (gentibus cognationibusque)[N218], iar la un roman din gens Juliai) cuvîntul gentibus are o semnificaţie precisă şi incontestabilă. Aceasta este valabil pentru toţi germanii; chiar şi în provinciile romane cucerite se pare că s-au aşezat tot după ginţi. În Lex alemannorum se confirmă că pe teritoriul cucerit la miazăzi de Dunăre poporul s-a instalat grupat pe ginţi (genealogiae)[N219]; cuvîntul latin genealogia este folosit aici exact în acelaşi sens în care este folosit
Mai tîrziu cuvîntul marcă sau obştea sătească5). Nu de mult Kovalevski a emis părerea că aceste genealogiae ar fi marile comunităţi casnice între care s-a împărţit pămîntul şi din care abia mai tîrziu s-a dezvoltat obştea sătească. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre fara, expresie care desemna la burgunzi şi la longobarzi, adică la un trib gotic şi la altul herminonic sau din regiunea muntoasă a Germaniei cam acelaşi lucru, dacă nu chiar absolut acelaşi lucru, ca şi termenul genealogia din „dreptul cutumiar alaman“. Dacă e într-adevăr vorba de gintă sau comunitate casnică, urmează să fie cercetat.
Monumentele lingvistice nu ne lămuresc dacă la toţi germanii exista o expresie comună pentru gintă şi care anume. Din punct de vedere etimologic, grecescului genos şi latinescului gens le corespunde goticul kuni, în limba germană medie de sus künne, care este chiar întrebuinţat în acelaşi sens. Un indiciu despre existenţa epocii matriarhatului este faptul că denumirea femeii se trage din aceeaşi rădăcină: în limba greacă gyne, în slavă zena, în gotică qvnio, în vechea limbă nordică kona, kuna. — La longobarzi şi burgunzi găsim, după cum am spus, cuvîntul fara, care, aşa cum presupune Grimmi), ar fi o derivare din rădăcina fisan, a procrea. Eu înclin pentru derivarea mai concretă din faran, a călători, a pribegi, a reveni, ca o denumire dată unei părţi precise a convoiului nomad, compus — lucru aproape de la sine înţeles — numai din rude, denumire care, în cursul migraţiunilor de mai multe veacuri întîi spre răsărit, apoi spre apus, a trecut cu încetul asupra obştii gentilice însăşi. — Apoi, în limba gotică sibja, în anglo-saxonă sib, în vechea germană de jos sippia, sippa, rudenie (Sippe). În vechea limbă nordică întîlnim numai pluralul, sifjar, rudele; singularul există doar ca nume al unei zeiţe, Sif. — Şi, în sfirşit, în „Cîntecul despre Hildebrand“[N220] mai întîlnim şi o altă expresie, şi anume în pasajul în care Hildebrandi) îl întreabă pe Hadubrandi):
„Care este tatăl tău dintre toţi bărbaţii din popor... sau din ce gintă eşti tu?“ (eddo huêlîhhes cnuosles du sîs).
Dacă a existat un nume german comun pentru gintă, el a fost, probabil, goticul kuni; în sprijinul acestei păreri vine nu numai identitatea lui cu expresia corespunzătoare din limbile înrudite, dar şi faptul că de la el se trage cuvîntul Kuning, König (rege), a cărui semnificaţie la început era aceea de şef de gintă sau de trib. Sibja, Sippe (rudenie) se pare că nu poate fi luat în consideraţie; cel puţin în vechea limbă nordică, sifjar înseamnă nu numai rude de sînge, ci şi încuscriţi, deci cuprinde pe membrii a cel puţin două ginţi; aşadar, prin cuvîntul sif nu putea fi desemnată ginta.
Ca şi la mexicani şi la greci, la germani dispozitivul de luptă atît al escadronului de călăreţi, cît şi al coloanei în forma de unghi a pedestrimii era grupat pe unităţi gentilice; dacă Taciti) spune: după familii şi grupe înrudite[N221], această expresie vagă se explică prin faptul că pe vremea lui, în Roma, ginta încetase de mult să fie o uniune vie.
De o însemnătate hotărîtoare este un pasaj din Tacit unde se spune că fratele mamei îl consideră pe nepotul său ca pe un fiu, ba unii socot legătura de sînge dintre unchiul după mamă şi nepot chiar mai sacră şi mai apropiată decît aceea dintre tată şi fiu, astfel încît, atunci cînd se cer ostatici, fiul surorii e considerat ca o garanţie mai mare decît propriul fiu al celui pe care vrei să-l legi prin această garanţie. Aici avem o rămăşiţă vie a ginţii organizate potrivit matriarhatului, adică a ginţii iniţiale, şi anume ca o trăsătură caracteristică îndeosebi pentru germani(2). Dacă membrul unei astfel de ginţi îl punea pe propriul lui fiu ca zălog pentru o obligaţie solemnă luată şi fiul cădea jertfă din cauză că tatăl său n-a respectat învoiala, tatăl nu avea să răspundă decît în faţa propriei sale conştiinţe. Dacă însă cel jertfit era fiul surorii, fapta aceasta era considerată ca o încălcare a celui mai sacru drept al ginţii; ruda gentilică cea mai apropiată, care avea mai mult decît oricare altul datoria de a-l apăra pe copil sau pe tînăr, i-a pricinuit moartea; el ar fi trebuit sau să nu-l dea ca zălog, sau era dator să respecte învoiala. Chiar dacă n-am găsi la germani nici o altă urmă de orînduire gentilică, acest singur pasaj ar fi suficient6).
Şi mai hotărîtor, deoarece a fost scris cu vreo 800 de ani mai tîrziu, este un pasaj din vechiul cînt nordic „Völuspâ“[N223], despre amurgul zeilor şi pieirea lumii. În această „Viziune a prezicătoarei“, în care se împletesc şi elemente creştine, după cum au dovedit recent Bangi) şi Buggei) în pasajul care descrie epoca de depravare şi decădere morală generală premergătoare marii catastrofe, se spune:
|
Broedhr munu berjask munu systrungar |
ok at bönum verdask, sifjum spilla. |
„Fraţii se vor duşmăni şi se vor ucide unii pe alţii, copiii surorilor vor rupe legătura de rudenie“.
Systrungar înseamnă fiul surorii mamei, şi faptul că copiii surorilot îşi vor renega reciproc rudenia de sînge este considerat de poet drept o crimă şi mai gravă decît fratricidul. Această gradaţie e cuprinsă în cuvîntul systrungar, care accentuează înrudirea după mamă; dacă în locul acestui cuvînt ar fi fost syskina-börn, copii născuţi din fraţi sau surori, sau syskina-synir, fii născuţi din fraţi sau surori, atunci al doilea vers în raport cu primul ar fi însemnat nu o întărire, ci o slăbire. Aşadar, chiar pe vremea vikingilor, cînd a luat naştere „Völuspâ“, în Scandinavia nu dispăruse încă amintirea matriarhatului.
De altfel, pe vremea lui Tacit, cel puţin la germani, pe care el îi cunoştea mai de aproape7), patriarhatul luase locul matriarhatului: copiii îl moşteneau pe tatăl lor; dacă nu erau copii, moşteneau fraţii şi unchii după tată şi mamă. Faptul că fratele mamei era admis la moştenire este legat de păstrarea obiceiului pomenit mai sus şi dovedeşte, de asemenea, că pe atunci patriarhatul era de curînd statornicit la germani. Urme ale matriarhatului se găsesc pînă tîrziu în evul mediu. Se pare că pe atunci încă nu se punea prea mare temei pe paternitate, îndeosebi cînd era vorba de iobagi; astfel, cînd un senior feudal cerea unui oraş să-i predea pe un iobag fugit, la Augsburg, Basel şi Kaiserslautern, de pildă, starea de iobăgie a celui urmărit trebuia să fie confirmată sub jurămînt de şase din rudele lui de sînge cele rnai apropiate, şi anume rude exclusiv din partea mamei (Maureri). „Istoria organizării oraşelor din Germania“, I, p. 381).
O altă rămăşiţă a matriarhatului în curs de dispariţie se poate vedea în respectul germanilor pentru sexul feminin, respect care pentru romani era aproape de neînţeles. Fetele din familiile aristocratice erau socotite drept cele mai sigure ostatice la încheierea tratatelor cu germanii; gîndul că femeile şi fiicele lor ar putea să cadă prizoniere şi să devină sclave îi îngrozea şi le stimula mai mult decît orice curajul în luptă; ei vedeau în femeie ceva sfînt şi profetic şi sfatul ei era ascultat în chestiunile cele mai importante; astfel, Veledai), preoteasa bructerilor de pe malurile rîului Lippei), a fost sufletul întregii răscoale a batavilor, în cursul căreia Civilisi), conducînd pe germani şi belgi, a zdruncinat întreaga stăpînire romană în Galia[N224]. În casă, dominaţia femeii era, pare-se, indiscutabilă; e drept că ei, împreună cu bătrînii şi copiii, în revenea întreaga muncă în gospodărie; bărbatul vîna, bea sau lenevea. Aşa spune Tacit; dar, cum el nu spune cine lucra ogoarele şi declară categoric că sclavii plăteau doar dijmă şi încă nu prestau munci de clacă, este evident că masa bărbaţilor adulţi trebuie să fi fost aceea care îndeplinea puţina muncă pe care o necesita agricultura.
Forma căsătoriei, după cum am mai spus, era căsătoria-pereche, care se apropia treptat de monogamie. Nu era încă o monogamie strictă, dat fiind că aristocraţilor le era îngăduită poligamia. În genere, germanii ţineau foarte mult la castitatea fetelor (spre deosebire de celţi); Tacit vorbeşte cu deosebită căldură şi despra trăinicia legăturilor conjugale la germani. Ca motiv de divorţ el indică numai adulterul femeii. Dar, în această privinţă, descrierea lui prezintă multe lacune şi, în afară de aceasta, tendinţa de a oferi romanilor desfrînaţi un exemplu de virtute este prea evidentă. Un lucru este cert: dacă în pădurile lor germanii au fost într- adevăr asemenea cavaleri excepţionali ai virtuţii, a fost de ajuns să vină numai puţin în contact cu lumea exterioară pentru a coborî la nivelul obişnuit al celorlalţi oameni din Europa; în mijlocul lumii romane, orice urmă de austeritate a moravurilor a pierit cu mult mai repede chiar decît limba germană. Pentru a ne convinge, e de ajuns să-l citim pe Grégoire de Toursi). Se înţelege de la sine că în pădurile seculare germane nu putea exista acelaşi exces rafinat de senzualitate ca la Roma, aşa că şi sub acest raport germanii prezintă o destul de mare superioritate faţă de lumea romană, chiar dacă nu le vom atribui în chestiunile sexuale o cumpătare care n-a existat niciodată şi nicăieri la un popor în totalitatea lui.
Din orînduirea gentilică izvorăşte şi îndatorirea de a moşteni nu numai legăturile de prietenie, dar şi duşmăniile tatălui sau ale rudelor; de asemenea se moştenea şi Wergeld, adică ispăşirea unul omor sau a unei schilodiri prin plata unei sume de bani în locul răzbunării sîngelui. Această forma de ispăşire, care numai numai cu o generaţie înaintea noastră mai era considerată ca o instituţie specific germană, s-a dovedit în prezent a fi la sute de popoare forma generală atenuată a răzbunării sîngelui, care rezultă din orînduirea gentilică. O găsim, ca şi îndatorirea ospitalităţii, între alţii, la indienii din America; descrierea ospitalităţii făcută de Tacit („Germania“, cap. 21) este identică aproape pînă în cele mai mici amănunte cu descrierea ospitalităţii la indieni, făcută de Morgan.
Discuţia aprinsă şi interminabilă în jurul chestiunii dacă germanii pe vremea lui Tacit îşi împărţiseră sau nu definitiv pămîntul arabil şi asupra felului cum trebuie interpretate pasajele respective este acum de domeniul trecutului. După ce s-a dovedit că la aproape toate popoarele pămîntul era cultivat în comun de către gintă, iar mai tîrziu de către comunitatea familială de tip comunist, a cărei existenţă Cezar o semnalează încă la suevi[N225], şi că acestei rînduieli i-a luat locul împărţirea pămîntului între diferite familii cu reîmpărţirea lui periodică, după ce s-a stabilit că această reîmpărţire periodică a pămîntului arabil s-a păstrat pe alocuri în Germania chiar pînă în zilele noastre, nu cred că mai e cazul să reamintim această discuţie. Dacă de la cultivarea în comun a pămîntului, pe care Cezar o atribuie în mod categoric suevilor (el spune că la dînşii nu există de loc ogoare împărţite sau private), germanii au trecut, în cei 150 de ani care despart această epocă de aceea descrisă de Tacit, la cultivarea individuală a pămîntului şi la reîmpărţirea lui anuală, acesta este într-adevăr un progres destul de însemnat; trecerea de la cultivarea în comun a pămîntului la proprietatea privată deplină asupra pămîntului este pur şi simplu imposibilă într-un interval de timp atît de scurt şi fără vreun amestec din afară. Deci nu iau de la Tacit decît ceea ce spune răspicat: ei schimbă (sau împart din nou) în fiecare an pămîntul cultivat şi cu acest prilej mai rămîne suficient pămînt comun disponibil[N226]. Aceasta este treapta de cultivare şi de folosire a pămîntului, care corespunde întru totul organizării gentilice din acea vreme a germanilor8).
Pasajul precedent îl las neschimbat, aşa cum a fost în ediţiile anterioare. Între timp, chestiunea a luat o altă întorsătură. După ce Kovalevski (vezi mai sus, p. 449)) a dovedit răspîndirea largă, dacă nu chiar generală, a comunităţii casnice patriarhale ca treaptă intermediară între familia matriarhală comunistă şi familia separată modernă, nu se mai pune chestiunea care a dat naştere controversei dintre Maurer şi Waitzi) dacă pămîntul se afla în proprietate obştească sau în proprietate privată, ci se pune problema formei proprietăţii obşteşti. Nu încape îndoială că pe vremea lui Cezar a existat la suevi nu numai proprietatea obştească, ci şi cultivarea în comun a pămîntului în folosul comun. De altfel se vor mai putea duce mult timp discuţii în jurul chestiunii dacă unitatea economică a fost ginta, comunitatea casnică ori o grupă comunistă intermediară, formată din persoane între care există legături de rudenie, sau dacă au fiinţat toate aceste trei grupe, în funcţie de condiţiile solului. Kovalevski susţine însă că situaţia descrisă de Tacit nu presupune existenţa obştii-mărci sau a obştii săteşti, ci a celei casnice, şi că abia din aceasta din urmă s-ar fi dezvoltat apoi, mult mai tîrziu, obştea sătească, ca urmare a creşterii populaţiei.
Potrivit acestei păreri, aşezările germanilor de pe teritoriul ocupat de ei în vremea romanilor, ca şi acelea de pe teritoriul cucerit mai tîrziu de la romani, nu ar fi fost alcătuite din sate, ci din mari comunităţi familiale cuprinzînd mai multe generaţii, care cultivau o întindere de pămînt corespunzătoare, iar pămîntul necultivat dimprejur îl foloseau împreună cu vecinii ca pe un teritoriu al obştii. În acest caz, pasajul din Tacit despre schimbarea pămîntului lucrat trebuie înţeles într-adevăr în sens agronomic, şi anume, în fiecare an comunitatea ar fi arat altă porţiune de pămînt, iar ogoarele din anul precedent nu le-ar fi lucrat sau le-ar fi lăsat să se înţelenească din nou. Dat fiind slaba densitate a populaţiei, întotdeauna ar fi rămas suficient pămînt necultivat pentru ca proprietatea asupra pămîratului să nu constituie motiv de ceartă. Aceste comunităţi s-ar fi desfăcut abia după multe secole, cînd numărul celor care făceau parte din ele a ajuns atît de mare, încît, în condiţiile de producţie de atunci, gospodăria în comun nu ar mai fi fost posibilă; ogoarele şi fîneţele, stăpînite pînă atunci în comun, s-ar fi împărţit în felul ştiut între gospodăriile individuale în curs de formare, la început pentru un timp anumit, mai tîrziu o dată pentru totdeauna, în timp ce pădurile, păşunile şi apele ar fi rămas proprietate comună.
Pentru Rusia, acest curs al dezvoltării apare ca fiind pe deplin dovedit din punct de vedere istoric. În ceea ce priveşte Germania şi, în al doilea rînd, celelalte ţări germanice, nu se poate tăgădui că în multe privinţe această ipoteză lămureşte mai bine izvoarele şi soluţionează mai uşor dificultăţile decît punctul de vedere care domina pînă acum şi care admitea că obştea sătească exista încă pe vremea lui Tacit. Documentele cele mai vechi, de pildă Codex Laureshamensis[N227], pot fi în general mult mai bine explicate cu ajutorul comunităţii casnice decît cu ajutorul obştii săteşti şi de marcă. Pe de altă parte, această explicaţie ridică noi dificultăţi şi noi probleme, care urmează abia să fie rezolvate. În această chestiune se poate ajunge la o rezolvare definitivă numai în urma unor noi cercetări; dar nu pot tăgădui că existenţa treptei intermediare a comunităţii casnice este foarte verosimilă şi în ceea ce priveşte Germania, Scandinavia şi Anglia.
Pe cînd pe vremea lui Cezar germanii în parte abia de curînd se instalaseră în mod statornic, iar în parte erau încă în căutarea unei asemenea aşezări, pe vremea lui Tacit ei erau stabiliţi de un secol; în consecinţă, progresul realizat în producerea mijloacelor de existenţă este neîndoios. Ei locuiau în case făcute din bîrne; îmbrăcămintea lor era încă foarte primitivă; era îmbrăcămintea locuitorilor din păduri; mantale din lînă aspră, piei de animale; femeile şi cei suspuşi purtau pe dedesubt haine de in. Hrana lor era alcătuită din lapte, carne, fructe sălbatice şi, după cum adaugă Pliniui), din terci de ovăz[N228] (care şi astăzi este mîncarea celtică naţională în Irlanda şi în Scoţia). Avuţia lor consta în vite; acestea însă erau de rasă proastă, vitele erau mici, slăbănoage, fără coarne; caii lor mici nu erau fugari buni. Întrebuinţau rareori şi pe scară restrînsă numai bani romani. Nu prelucrau şi nu preţuiau aurul şi argintul, fierul era rar şi, cel puţin la triburile de pe malurile Rinului şi ale Dunării, se pare că era aproape în întregime adus din alte părţi, şi nu extras de ei înşişi. Scrierea runică (o imitaţie a caracterelor greceşti sau latine) era cunoscută numai ca o scriere secretă, folosită doar pentru vrăji religioase. Mai era în uz obiceiul de a se aduce jertfe omeneşti. Într-un cuvînt, ni se descrie un popor care abia s-a ridicat de pe treapta de mijloc pe treapta de sus a barbariei. Dar, în timp ce la triburile din imediata vecinătate a romanilor dezvoltarea unei producţii metalurgice şi textile proprii fusese împiedicată de importul mai lesnicios de produse ale industriei romane, nu încape îndoială că o asemenea producţie s-a dezvoltat în nord-est, pe malurile Mării Baltice. Armele găsite în mlaştinile din Schleswig — spadă lungă de fier, zale, coif de argint etc., împreună cu monede romane de pe la sfîrşitul secolului al II-lea —, precum şi obiectele de metal germane răspîndite datorită migraţiunii popoarelor sînt de un tip cu totul deosebit şi vădesc destulă măiestrie, chiar atunci cînd sînt imitate după modele iniţial romane. Strămutarea în imperiul civilizat al romanilor a pus capăt pretutindeni, în afară de Anglia, acestei producţii indigene. Cît de unitar a apărut şi s-a dezvoltat această producţie o dovedesc, de pildă, brăţările de bronz; cele găsite în Burgundia, în România, pe coastele Mării de Azov ar fi putut ieşi din aceleaşi ateliere ca şi cele englezeşti şi suedeze, şi nu încape îndoială că sînt tot de origine germană.
Organizarea administraţiei corespunde şi ea treptei de sus a barbariei. Peste tot exista, după Tacit, sfatul conducătorilor (principes), care lua hotărîri în chestiuni mai mărunte, iar chestiunile mai importante le pregătea pentru a fi soluţionate de adunarea poporului; pe treapta de jos a barbariei, adunarea poporului, cel puţin acolo unde o cunoaştem, la americani, există numai la gintă dar nu şi la trib sau la uniunile de triburi. Conducătorii (principes) se deosebesc încă net de şefii militari (duces), întocmai ca la irochezi. Primii trăiesc în parte din daruri în vite, cereale etc., primite de la membrii tribului; ca şi în America, ei sînt aleşi de obicei din aceeaşi familie; trecerea la patriarhat favorizează, la fel ca în Grecia şi Roma, transformarea treptată a principiului eligibilităţii în drept ereditar şi, o dată cu aceasta, apariţia unei familii aristocrate în fiecare gintă. Această veche aristocraţie, aşa-zisă aristocraţie gentilică, a dispărut în mare parte în timpul migraţiunii popoarelor sau curînd după aceasta. Şefii militari erau aleşi numai după iscusinţa lor, fără a se ţine seama de obîrşie. Nu erau învestiţi cu prea multe drepturi şi trebuiau să-i influenţeze pe luptători prin exemplul lor personal. Tacit afirmă categoric că în armată puterea disciplinară propriu-zisă era deţinută de preoţi. Adevărata putere era concentrată în mîinile adunării poporului. Regele sau şeful tribului prezida adunarea, iar poporul hotăra: nu — prin murmure, da — prin aclamaţii şi zăngănit de arme. Adunarea poporului era totodată şi o adunare cu atribuţii judecătoreşti; aici se aduceau şi erau rezolvate plîngerile, aici se pronunţa pedeapsa cu moartea, şi anume numai pentru laşitate, trădare şi pentru relaţii sexuale nefireşti. În ginţi şi în celelalte subdiviziuni judeca tot adunarea sub preşedinţia conducătorului, care, ca în întreaga justiţie primitivă germană, nu putea decît să conducă dezbaterile şi să pună întrebări; la germani sentinţa o dădea întotdeauna şi pretutindeni întreaga colectivitate.
Uniuni de triburi se formaseră de pe vremea lui Cezar, în unele din ele existînd chiar şi regi; şeful militar suprem tindea, la fel ca la greci şi romani, să devină tiran, şi uneori chiar reuşea. Dar aceşti uzurpatori norocoşi nu erau nicidecum suverani cu puteri nelimitate; ei începuseră însă să sfărîme cătuşele orînduirii gentilice. În timp ce sclavii liberaţi aveau în general o situaţie subordonată, întrucît nu puteau face parte din nici o gintă, din rîndurile acestor sclavi unii favoriţi ajungeau adeseori sub regii cel noi să capete ranguri, avere şi onoruri. Acelaşi lucru s-a petrecut după cucerirea Imperiului roman cu şefii militari, deveniţi regi peste ţări întinse. La franci, sclavii şi liberţii regelui au jucat un rol important mai întîi la curte şi apoi în stat; noua nobilime se trage în mare parte dintr-aceştia.
O instituţie care a contribuit la apariţia regalităţii a fost aceea a cetelor (Gefolgschaften). Am văzut încă la pieile-roşii din America că, alături de orînduirea gentilică, se formau uniuni private cu scopul de a purta război pe socoteala lor. La germani, aceste uniuni private au devenit asociaţii permanente. Şeful militar care-şi cîştigase o oarecare faimă aduna în jurul său o ceată de tineri dornici de pradă, care erau datori să-i poarte credinţă, ca de altfel şi el lor. Şeful îi întreţinea, le făcea daruri şi stabilea o oarecare ierarhie între ei; pentru expediţii mai mici dispunea de o gardă personală şi o oaste, oricînd gata de luptă; pentru expediţiile mai mari exista un corp ofiţeresc gata format. Oricît de slabe vor fi fost aceste cete, aşa cum s-au şi dovedit mai tîrziu, de pildă cele ale lui Odoacrui) în Italia, totuşi în ele era un germen al decăderii vechii libertăţi a poporului, şi acest rol l-au jucat în timpul migraţiunii popoarelor şi după aceea. În primul rînd pentru că ele au favorizat apariţia regalităţii, în al doilea rînd pentru că, după cum observă Tacit, organizaţia lor putea fi menţinută numai prin necontenite războaie şi expediţii de pradă. Jaful ajunsese un scop. Dacă şeful cetei n-avea ce face prin apropiere, el pornea cu oamenii lui la alte popoare care erau în război şi unde aveau perspective de pradă; trupele auxiliare, alcătuite din triburi germanice, care au luptat în număr mare sub steagul roman chiar împotriva germanilor, erau alcătuite în parte din astfel de cete. Sistemul mercenarilor (Landsknechtswesen), ruşinea şi blestemul germanilor, îl găsim aici în prima lui formă. După cucerirea Imperiului roman, aceste cete ale regilor, împreună cu cei neliberi şi cu servitorii romani de la curte, au alcătuit cel de-al doilea din principalele elemente componente ale nobilimii de mai tîrziu.
Aşadar, în general la triburile germanice unite în popoare exista aceeaşi organizare care s-a dezvoltat la grecii din epoca eroică şi la romanii din epoca aşa-zişilor regi: adunarea poporului, sfatul şefilor de ginţi, şeful militar, care tindea de pe atunci spre o adevărată putere regală. Aceasta a fost cea mai înaltă organizare la care orînduirea gentilică putea în genere să ajungă; aceasta a fost organizarea tipică a treptei superioare a barbariei. De îndată ce societatea a depăşit cadrul pentru care această organizare era suficientă, orînduirea gentilică a trebuit să piară; ea a fost sfărîmată, iar locul ei l-a luat statul.
(1). În cele cîteva zile petrecute în Irlanda[N214] mi-am dat din nou seama cît de adînc sînt înrădăcinate pînă în ziua de astăzi concepţiile gentilice în mintea populaţiei rurale. Ţăranul îl priveşte şi astăzi pe proprietarul funciar, de la care arendează pămîntul, ca pe un şef al clanului, care trebuie să administreze pămîntul în interesul tuturor; ţăranul îi plăteşte tribut sub formă de arendă, dar, în caz de nevoie, proprietarul trebuie să-i dea ajutor. De asemenea, acolo se consideră că fiecare om înstărit e dator să sprijine pe vecinii lui mai săraci atunci cînd aceştia se află în nevoie. Acest ajutor nu este o pomană, ci un drept care se cuvine membrilor mai săraci ai ginţii din partea celui mai bogat sau a şefului de clan. Se înţelege de ce economiştii şi juriştii se plîng că nu izbutesc să-i facă pe ţăranii irlandezi să înţeleagă noţiunea proprietăţii moderne burgheze; irlandezului nu-i intră pur şi simlu în cap ideea unei proprietăţi din care decurg numai drepturi, nu şi îndatoriri. Dar se înţelege şi de ce irlandezii, avînd asemenea concepţii genrtilice naive, cînd sînt zvîrliţi brusc în marile oraşe engleze şi americane, în mijlocul unei populaţii cu concepţii morale şi juridice diferite de ale lor, sînt complet derutaţi în chestiuni de morală şi drept, îşi pierd busola şi adeseori cad în masă pradă demoralizării. (Nota lui Engels la ediţia a patra.)
(2). Legătura deosebit de strînsă dintre unchiul după mamă şi nepot, care îşi are originea în epoca matriarhatului şi pe care o întîlnim la multe popoare, grecii n-o cunosc decît din mitologia epocii eroice. După Diodori) (IV, 34), Meleagrosi) ucide pe fiii lui Thestiusi), fraţii mamei sale, Altheai). Ca vede în această faptă o nelegiuire atît de grozavă, încît îl blestemă pe ucigaş, propriul ei fiu, dorindu-i moartea. „Zeii i-au ascultat dorinţa — după cum se povesteşte — şi au pus capăt vieţii lui Meleagros“. După acelaşi Diodor (IV, 44), argonauţii, debarcînd sub conducerea lui Herculei) în Traciai), află că Phineusi), îndemnat de noua sa soţie, maltratează în chip odios pe cei doi fii ai săi de la prima soţie, Boreada Cleopatrai), pe care o izgonise. Dar printre argonauţi sînt şi Boreazii), fraţi de-ai Cleopatrei, deci unchi după mamă ai celor maltrataţi. Ei iau imediat partea nepoţilor lor şi îi eliberează, ucigînd pe păzitori[N222]. (Nota lui Engels.)
1). Textul care urmează în acest paragraf pînă la cuvintele: Aici ne vom margini a fost adăugat de Engels la ediţia din 1891. — Nota red. Editurii Politice
2). — denumirea de odinioară a germanilor. — Nota trad. Editurii Politice
3). — „partide“. — Nota trad. Editurii Politice
4). În ediţia din 1884, după aceste cuvinte urmează un text care a fost omis de Engels în ediţia din 1891: Acelaşi drept — întlînit destul de des în regiunile din nord-vestul îndepărtat ale Americii de Nord — a existat şi la ruşi; în secolul al X-lea a fost anulat de marea ducesă Olga. Apoi urmează paragraful: Gospodăriile comuniste ale familiilor de iobagi din Nivernaisi) şi Franche-Comptei), asemănătoare obştii familiale din regiunile sîrbo-croate. La ediţia din 1891 acest paragraf a fost introdus de Engels într-o formă oarecum schimbată în unul din adaosurile la capitolul al II-lea. — Nota red. Editurii politice
5). Textul următor pînă la cuvintele: Ca şi la mexicani şi la greci... a fost introdus de Engels în ediţia din 1891 în locul următorului text apărut în ediţia din 1884: Aşadar, vedem că unul dintre popoarele germanice, şi anume suevii, s-a stabilit aici în ginţi, gentes, iar fiecărei ginţi i s-a repartizat un anumit teritoriu. La burgunzi şi longobarzi ginta se numea fara, iar în dreptul cutumiar burgund, denumirea de membru al ginţii (faramanni) înseamnă în acelaşi timp şi burgund, în opoziţie cu populaţia romană care, desigur, nu făcea parte din ginţile burgunde. Prin urmare, împărţirea pămîntului la burgunzi s-a făcut tot pe ginţi. Aşa se rezolvă problema cu privire la faramanni, asupra căreia zadarnic şi-au bătut sute de ani capul juriştii germani. Este puţin probabil că fara era pentru toţi germanii denumirea comună a ginţii, deşi o întîlnim atît la un popor de origine gotică, cît şi la un alt popor de origine herminonică (germanii de sus). În limba germană există un mare număr de rădăcini lingvistice folosite pentru legăturile de rudenie şi întrebuinţate în acelaşi timp pentru expresii care, după cum e de presupus, se referă la gintă. — Nota red. Editurii politice
6). Textul care urmează pînă la cuvintele: De altfel, pe vremea lui Tacit a fost adăugat de Engels la ediţia din 1891. — Nota red. Editurii politice
7). — În ediţia din 1884 lipsesc cuvintele: cel puţin..., pe care el îi cunoştea mai de aproape. — Nota red. Editurii politice
8). Textul care urmează pînă la cuvintele: Pe cînd pe vremea lui Cezar germanii... a fost adăugat de Engels la ediţia din 1891. — Nota red. Editurii politice
9). Vezi volumul de faţă, p. 198. — Nota red. Editurii politice
[N211]. Englezii au încheiat cucerirea regiunii Wales în anul 1283, dar şi după această dată Wales-ul a continuat să-şi păstreze autonomia. Alipirea definitivă la Anglia a avut loc la mijlocul secolului al XVI-lea. — Nota red. Editurii Politice
[N212]. În 1869—1870 Engels a lucrat la un studiu amplu consacrat istoriei Irlandei, care a rămas neterminat (fragmentul scris de Engels din această lucrare vezi în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 495—538; o parte din materialele pregătitoare pentru studiul proiectat vezi în „Arhiva Marx-Engels“, vol. X, 1948, f. 100—263). În legătură cu studierea istoriei celţilor, Engels a studiat şi legile din vechiul Wales. — Nota red. Editurii Politice
[N213]. Engels citează cartea: „Artcient laws and institutes of Wales („Vechile legi şi instituţii din Wales“), vol. I, 1841, p. 93. — Nota red. Editurii Politice
[N214]. În septembrie 1891 Engels a făcut o călătorie prin Scoţia şi Irlanda. — Nota red. Editurii Politice
[N215]. În 1745—1746 în Scoţia a avut loc răscoala clanurilor din munţi împotriva măsurilor de oprimare şi de izgonire de pe pămînturile pe care trăiau, măsuri aplicate în interesul aristocraţiei funciare şi al burgheziei anglo-scoţiene. Muntenii luptau pentru menţinerea vechii organizări gentilice. O parte din nobilimea din regiunile muntoase ale Scoţiei, interesată în menţinerea sistemului feudalo-patriarhal de clan, a speculat nemulţumirea răsculaţilor, stabilind drept scop al răscoalei readucerea dinastiei Stuarţilor la tronul Angliei. După ce la început a înregistrat unele succese vremelnice, armata răsculaţilor a fost înfrîntă. Ca urmare a înăbuşirii răscoalei, în regiunile muntoase ale Scoţiei sistemul de clan a fost desfiinţat, rămăşiţele proprietăţii funciare gentilice au fost lichidate, procesul de izgonire a ţăranilor scoţieni de pe pămînturile lor s-a intensificat, tribunalele gentilice au fost desfiinţate, iar unele obiceiuri gentilice interzise. — Nota red. Editurii Politice
[N216]. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 357, 358. — Nota red. Editurii Politice
[N217]. Bedai) Venerabilis. „Historiae ecclesiasticae gentis Anglorum“ („Istoria bisericească a anglilor“), cartea I, cap. 1. — Nota red. Editurii Politice
[N218]. Caesar. „De bello gallico“, cartea a VI-a, cap. 22. — Nota red. Editurii Politice
[N219]. „Lex alemannorum“ — norme de drept cutumiar al uniunii tribale germanice a alemanilor (alamanilor), care, începînd din secolul al V-lea, ocupa actualul teritoriu al Alsaciei, Elveţiei răsăritene şi Germaniei de sud-vest. Datează de la sfîrşitul secolului al VI-lea sau începutul secolului al VII-lea şi din secolul al VIII-lea; Engels se referă aici la legea LXXXI (LXXXIV) din „Lex alemannorum“. — Nota red. Editurii Politice
[N220]. „Cîntecul despre Hildebrand“ — poem eroic, monument al poeziei epice vechi germane din secolul al VIII-lea, din care s-au păstrat unele fragmente. — Nota red. Editurii Politice
[N221]. Tacit. „Germania“, cap. 7. — Nota red. Editurii Politice
[N222]. Diodor din Sicilia. „Bibliothecae historicae quae supersunt“, cartea a IV-a, cap. 34, 43—44. — Nota red. Editurii Politice
[N223]. „Völuspâ“ („Prezicerile profetesei“) — unul dintre cîntecele din „Edda veche“ (vezi adnotarea 148). — Nota red. Editurii Politice
[N224]. În anii 69—70 (după unele izvoare în 69—71) a avut loc răscoala triburilor germanice şi galice, sub conducerea lui Civilis, împotriva dominaţiei romane. Răscoala, provocată de creşterea dărilor, de recrutările tot mai dese şi de abuzurile funcţionarilor romani, a cuprins o mare parte din Galiai) şi din provinciile germane aflate sub stăpînirea Romei, care s-a văzut astfel ameninţată să piardă aceste teritorii. După ce la început au obţinut unele succese, răsculaţii au suferit mai multe înfrîngeri şi au fost nevoiţi să încheie pace cu Roma. — Nota red. Editurii Politice
[N225]. Caesar. „De bello gallico“, cartea a IV-a, cap. 1. — Nota red. Editurii Politice
[N226]. Tacit. „Germania“, cap. 26. — Nota red. Editurii Politice
[N227]. „Codex Laureshamensis“ — culegere de copii ale hrisoavelor de donaţii şi privilegii acordate mănăstirii de la Lorsch, ridicată în a doua jumătate a secolului al VIII-lea în statul francilor, nu departe de oraşul Worms. Mănăstirea dispunea de un întins domeniu feudal în sud-vestul Germaniei. Culegerea, întocmită în secolul al XII-lea, constituie unul dintre cele mai importante izvoare cu privire la istoria proprietăţii funciare ţărăneşti şi feudale din secolele VIII—IX. — Nota red. Editurii Politice
[N228]. Pliniu. „Istoria naturală în 37 de cărţi“, cartea a XVIII-a, cap. XVII. — Nota red. Editurii Politice