Ediţiile anterioare ale acestei cărţi, apărute în tiraje mari, s-au epuizat de aproape şase luni şi editorul1) mi-a cerut mai de mult să pregătesc o nouă ediţie. Lucrări mai urgente m-au împiedicat pînă acum s-o fac. De la apariţia primei ediţii au trecut şapte ani şi, în acest timp, cunoaşterea formelor primitive ale familiei a făcut mari progrese. De aceea se impuneau diferite rectificări şi completări, cu atît mai mult, cu cît plănuita stereotipare a textului de faţă va face cu neputinţă pentru cîtva timp introducerea altor modificări2).
Am revăzut, prin urmare, cu multă atenţie tot textul, am făcut o serie de completări şi în felul acesta sper că am ţinut seama în măsura cuvenită de stadiul actual al ştiinţei. În plus, în această prefaţă voi trece pe scurt în revistă elementele noi cu care s-a îmbogăţit cercetarea istoriei familiei de la Bachofeni) pînă la Morgani); o fac mai ales pentru că şcoala engleză a preistoriei, cu iz şovin, continuă să treacă, pe cît posibil, sub tăcere revoluţionarea de către descoperirile lui Morgan a concepţiei despre preistorie, fără a se sfii totuşi cîtuşi de puţin să-şi însuşească rezultatele obţinute de el. Exemplul englezilor este urmat cu zel şi în alte ţări.
Lucrarea mea a fost tradusă în diferite limbi. în primul rînd în limba italiană: „L'origine della famiglia, della proprietà privata e dello stato“, Versione reveduta dall' autore, di Pasquale Martignettii)“, Benevento, 1885. Apoi în limba română: „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“, traducere de Ioan Nădejdei), în revista „Contemporanul“ din Iaşi, septembrie 1885 — mai 1886. După aceea în limba daneză: ,,Familjens, Privatejendommens og Statens Oprindelse“, Dansk af Forfatteren gennemgaaet Udgave, besorget af Gerson Trieri). Kobenhavn, 1888. O traducere franceză, făcută de Henri Ravéi) după ediţia germană de faţă, se află sub tipar[N130].
Pînă la începutul deceniului al 7-lea nu poate fi vorba de o istorie a familiei. În acest domeniu ştiinţa istoriei mai era în întregime sub influenţa celor cinci cărţi ale lui Moisei). Forma patriarhală a familiei, descrisă în aceste cărţi mai amănunţit decît oriunde, a fost considerată nu numai ca fiind indiscutabil cea mai veche, dar, lăsîndu-se la o parte poligamia, a fost chiar identificată cu familia burgheză de astăzi, ca şi cînd familia n-ar fi trecut prin nici un fel de dezvoltare istorică; cel mult se admitea că în timpurile primitive ar fi putut exista o perioadă în care raporturile sexuale nu erau reglementate. — E drept că, în afară de căsătoria monogamăi), mai erau cunoscute şi poligamiai) orientală, şi poliandriai) indo-tibetană; dar aceste trei forme nu puteau fi rînduite într-o succesiune istorică şi figurau una lîngă alta, fără nici o legătură între ele. Faptul că la unele popoare din antichitate, ca şi la unii sălbatici care mai există şi astăzi, descendenţa se socotea nu după tată, ci după mamă, linia feminină fiind, aşadar, privită ca singura valabilă; faptul că, pînă azi încă, la multe popoare căsătoria este interzisă înăuntrul anumitor grupe mai mari, pe atunci încă necercetate mai de aproape, şi că acest obicei se întîlneşte în toate părţile lumii, — toate acestea erau, ce-i drept, cunoscute, iar exemplele de acest fel erau tot mai des întîlnite. Nimeni nu ştia însă ce să facă cu ele, şi chiar în lucrarea lui E. B. Tylori) ,,Researches into the Early History of Mankind etc. etc.“ (1865) ele figurează numai ca nişte „obiceiuri ciudate“, alături de interdicţia, în vigoare la unii sălbatici, de a atinge lemnul aprins cu o unealtă de fier şi alte asemenea bazaconii religioase.
Cercetarea istoriei familiei începe din 1861, o dată cu apariţia cărţii lui Bachofen „Matriarhatul“. În această carte, autorul expune următoarele teze: 1) la început, oamenii au avut raporturi sexuale neîngrădite, ceea ce el denumeşte impropriu „heterism“; 2) asemenea raporturi excluzînd orice posibilitate de a stabili cu certitudine paternitatea, descendenţa putea fi urmărită numai în linie feminină, potrivit matriarhatului, cum s-a şi întîmplat iniţial la toate popoarele din antichitate; 3) în consecinţă, femeile — întrucît dintre cei doi părinţi ai tinerei generaţii numai asupra mamei nu exista vreun dubiu — se bucurau în cel mai înalt grad de respect şi consideraţie, ajungîndu-se, după părerea lui Bachofen, la dominaţia totală a femeilor (ginecocraţie); 4) trecerea la căsătoria monogamă, în care femeia aparţinea exclusiv unui singur bărbat, implica o încălcare a unui străvechi precept religios (adică, în fapt, o încălcare a dreptului tradiţional al celorlalţi bărbaţi asupra aceleiaşi femei), încălcare pe care femeia trebuia s-o ispăşească sau s-o răscumpere, dîndu-se pentru un anumit timp altor bărbaţi.
În sprijinul acestor teze, Bachofen găseşte dovezi în nenumărate pasaje, adunate cu multă sîrguinţă din literatura clasică veche. Evoluţia de la „heterism“ la monogamie şi de la matriarhat la patriarhat are loc, după părerea lui, mai ales la greci, ca urmare a dezvoltării concepţiilor religioase şi a introducerii unor zeităţi noi, reprezentînd concepţii noi, în grupul zeilor tradiţionali, care reprezintă concepţiile vechi, astfel că acestea din urmă sînt tot mai mult împinse pe planul al doilea de către primele. Aşadar, după Bachofen, nu dezvoltarea condiţiilor reale de viaţă ale oamenilor, ci reflectarea religioasă a acestor condiţii de viaţă în minţile lor a determinat schimbările istorice în ceea ce priveşte poziţia bărbatului şi a femeii în societate. Astfel, Bachofen prezintă ,,Orestia“ lui Eschili) ca o descriere dramatică a luptei dintre matriarhatul pe cale de dispariţie şi patriarhatul care apare şi se impune în epoca eroică. Clitemnestrai) a ucis, de dragul iubitului ei Egist, pe soţul ei Agamemnoni), care se întorsese din războiul troian; dar Orestei), fiul ei şi al lui Agamemnon, răzbună uciderea tatălui său, ucigîndu-şi mama. Pentru această faptă, el e urmărit de Eriniii), demonicele apărătoare ale matriarhatului, potrivit căruia matricidul este crima cea mai gravă, de neiertat. Dar Apoloi), care, prin oracolul său, l-a îndemnat pe Oreste la această faptă, şi Atenai), chemată ca judecătoare — amîndouă zeităţile reprezentînd aici noua orînduire a patriarhatului —, îl iau sub protecţia lor; Atena ascultă amîndouă părţile. Întregul litigiu este rezumat în discuţia care are loc între Oreste şi Erinii. Oreste invocă faptul că Clitemnestra a comis o îndoită nelegiuire: a ucis pe soţul ei şi totodată pe tatăl lui. De ce, aşadar, Eriniile îl urmăresc pe el şi nu pe ea, care e mult mai vinovată? Răspunsul este peremptoriu:
„Ea nu era rudă de sînge cu bărbatul pe care l-a ucis“[N131].
Uciderea de către o femeie a unui bărbat cu care nu e rudă de sînge, chiar dacă este vorba de soţul ucigaşei, poate fi ispăşită şi nu priveşte pe Erinii; misiunea lor este de a urmări numai uciderea unor rude de sînge, şi în acest caz, potrivit matriarhatului, crima cea mai gravă, de neiertat este matricidul. Dar Apolo intervine ca apărător al lui Oreste; Atena cere membrilor areopagului — judecătorii din Atena — să pună cazul la vot; voturile se împart în mod egal: pentru achitare şi pentru condamnare; atunci Atena, ca preşedintă, votează pentru Oreste şi îl achită. Patriarhatul a învins matriarhatul, Eriniile sînt învinse de către „zeii generaţiei mai tinere“, cum îi numesc chiar ele, şi în cele din urmă se lasă convinse să primească o funcţie nouă în slujba noilor rînduieli.
Această interpretare nouă, dar absolut justă a „Orestiei“ constituie unul dintre pasajele cele mai frumoase şi mai bune din cartea lui Bachofen; ea dovedeşte însă totodată că Bachofen crede în Erinii, în Apolo şi în Atena cel puţin tot atît cît Eschil la vremea lui, şi anume, el crede că ei au săvîrşit, în epoca eroică a grecilor, minunea de a fi răsturnat matriarhatul, înlocuindu-l prin patriarhat. Este limpede că o asemenea concepţie, potrivit căreia religia este considerată pîrghia hotărîtoare a istoriei omenirii, este sortită să ajungă, în cele din urmă, pur şi simplu la misticism. De aceea, studierea voluminoasei lucrări a lui Bachofen este o muncă grea şi uneori destul de ingrată. Dar toate acestea nu-i micşorează meritele de cercetător deschizător de drumuri; el a fost primul care a infirmat ipoteza despre o stare primitivă necunoscută, cu relaţii sexuale nereglementate, făcînd dovada că în literatura clasică veche se găsesc numeroase indicii potrivit cărora, înainte de monogamie, la greci şi la asiatici, a existat într-adevăr o stare în care nu numai bărbatul avea relaţii sexuale cu mai multe femei, ci şi femeia cu mai mulţi bărbaţi, fără ca aceasta să constituie o încălcare a tradiţiei; că această tradiţie nu a dispărut fără a lăsa urme, pe care le găsim în obligaţia femeilor de a se da pentru un anumit timp altor bărbaţi pentru a-şi răscumpăra dreptul la monogamie; că, de aceea, la început descendenţa nu putea fi urmărită decît în ilinie feminină, de la mamă la mamă; că valabilitatea exclusivă a liniei feminine s-a menţinut încă multă vreme şi în epoca monogamiei, cînd paternitatea era stabilită sau în orice caz deja recunoscută, şi că această situaţie iniţială a mamelor, ca singur părinte cert al copiilor lor, le-a asigurat lor, şi prin aceasta femeilor în general, o poziţie socială mai înaltă, cum n-au mai avut niciodată de atunci încoace. Ce-i drept, Bachofen nu şi-a formulat atît de clar tezele sale, fiind împiedicat de concepţia lui mistică. Dar el le-a demonstrat, şi, în 1861, aceasta a însemnat o adevărată revoluţie.
Voluminoasa lucrare a lui Bachofen a fost scrisă în germană, adică în limba naţiunii care pe atunci se interesa cel mai puţin de preistoria familiei contemporane. De aceea cartea a rămas necunoscută. Primul său continuator în acest domeniu şi-a făcut apariţia în 1865, fără să fi auzit vreodată de Bachofen.
Acest continuator, J. F. McLennani), era tocmai opusul înaintaşului său. În locul misticului genial avem de-a face cu un jurist rigid; în docul unei exuberante fantezii poetice ni se oferă combinaţiile plauzibile ale unei pledoarii avocăţeşti. McLennan găseşte la multe popoare sălbatice, barbare şi chiar la cele civilizate, din antichitate şi din epoca modernă, o formă de contractare a căsătoriei în care mirele, singur sau împreună cu prietenii lui, trebuie să răpească, în aparenţă cu forţa, mireasa de la rudele ei. Obiceiul acesta trebuie să fie rămăşiţa unui obicei mai vechi, cînd bărbaţii dintr-un tribi) răpeau într-adevăr cu forţa femeile din afară, din alte triburi. Dar cum a apărut această „căsătorie prin răpire“? Atîta timp cît bărbaţii puteau găsi destule femei în propriul lor trib, nu aveau nici un motiv să recurgă la acest mijloc. Tot atît de des însă întîlnim la popoare neevoluate anumite grupe (care pe la 1865 mai erau încă adeseori identificate cu triburile înseşi) în cadrul cărora căsătoria este interzisă, aşa că bărbaţii sînt nevoiţi să-şi ia femeile şi femeile bărbaţii din afara grupei, în timp ce, la alte popoare, există obiceiul ca bărbaţii dintr-o grupă să-şi ia femeile numai din propria lor grupă. McLennan numeşte primele grupe exogame şi pe celelalte endogame şi construieşte, fără să ezite, o opoziţie rigidă între „triburile“ exogame şi cele endogame. Şi, deşi din propriile sale cercetări cu privire la exogamie, rezultă cum nu se poate mai evident că în multe cazuri, dacă nu în majoritatea sau chiar în toate cazurile, această opoziţie nu există decît în închipuirea lui, totuşi el o pune la baza întregii sale teorii. Potrivit acestei teorii, triburile exogame îşi pot lua femeile numai din alte triburi, şi, dat fiind că în perioada sălbăticiei triburile se războiau în permanenţă între ele, ei erau nevoiţi să-şi răpească femeile.
McLennan se întreabă apoi: de unde provine acest obicei al exogamiei? Noţiunea de înrudire prin sînge şi incest nu poate avea nici o legătură cu el, căci ele s-au dezvoltat abia mult mai tîrziu; în schimb, el poate fi pus pe seama obiceiului, foarte răspîndit printre sălbatici, de a ucide, îndată după naştere, copiii de sex feminin. În felul acesta, în fiecare trib se creează un surplus de bărbaţi, ceea ce are drept consecinţă inevitabilă imediată faptul că mai mulţi bărbaţi posedă în comun o singură femeie: poliandria. De aici decurge o altă consecinţă, şi anume: se ştia cine este mama, dar nu se ştia cine este tatăl unui copil, şi, de aceea, legătura de rudenie se stabilea numai în linie feminină şi nu în linie masculină — matriarhatul. O a doua consecinţă a lipsei de femei în cadrul tribului — lipsă atenuată, dar nu înlăturată prin poliandrie — a fost tocmai răpirea cu forţa, în mod sistematic, a femeilor din triburi străine.
„Deoarece exogamia şi poliandria se datoresc uneia şi aceleiaşi cauze — inegalitatea numerică dintre cele două sexe — este de presupus că iniţial toate rasele exogame practicau poliandria... Şi de aceea pare incontestabil că, la rasele exogame, cel dintîi sistem de înrudire a fost acela care cunoştea legăturile de sînge numai dinspre mamă“ (McLennan. „Studies in Ancient History“, 1886. „Primitive Marriage“, p. 124)[N132].
Meritul lui McLennan este de a fi atras atenţia asupra răspîndirii generale şi a marii însemnătăţi a ceea ce numeşte el exogamie. Dar nu el a descoperit existenţa grupelor exogame şi cu atît mai puţin le-a înţeles. Abstracţie făcînd de unele însemnări anterioare, făcute de diferiţi cercetători, care au şi servit lui McLennan drept izvoare — şi Lathami) a descris (în „Etnologia descriptivă“, 1859) exact şi veridic această instituţie la maggarii din India[N133], arătînd că ea este general răspîndită şi poate fi întîlnită pretutindeni în lume. Pasajul respectiv a fost citat de însuşi McLennan. Şi Morgan al nostru a semnalat încă din 1847, în scrisorile sale despre irochezii) (publicate în „American Review“), şi în 1851, în „The League of the Iroquois“, existenţa unei asemenea instituţii la acest trib şi a descris-o veridic, în timp ce mintea avocăţească a lui McLennan a creat aici, după cum vom vedea, o încurcătură mult mai mare decît cea pe care fantezia mistică a lui Bachofen a creat-o în domeniul matriarhatului. Un alt merit al lui McLennan este de a fi văzut că, la început, stabilirea descendenţei se făcea potrivit matriarhatului, deşi, după cum recunoaşte chiar el mai tîrziu, şi aici Bachofen i-a luat-o înainte. Dar şi în această privinţă el încurcă lucrurile; el vorbeşte mereu de „înrudirea numai în linie feminină“ (kinship through females only) şi foloseşte mereu această expresie justă pentru o treaptă anterioară de dezvoltare, pentru trepte ulterioare de dezvoltare, cînd descendenţa şi dreptul de succesiune mai sînt, ce-i drept, stabilite exclusiv în linie feminină, dar cînd înrudirea este recunoscută şi exprimată şi în linie masculină. Aceasta se datoreşte mărginirii juristului, care îşi creează un termen juridic rigid şi continuă să-l aplice invariabil unor stări care între timp l-au făcut inaplicabil.
Dar, deşi teoria lui McLennan părea foarte plauzibilă, însuşi autorul ei considera, probabil, că nu prea este întemeiată. În orice caz, chiar el observă:
,,trebuie reţinut faptul că forma de răpire“ (aparentă) ,,a femeilor este mai pronunţată şi mai caracteristică tocmai la popoarele la care domneşte înrudirea dinspre bărbat“ (adică descendenţa în linie masculină) (p. 140).
Şi tot aşa:
„Este ciudat că, după cîte ştim, pruncuciderea nu este practicată în mod sistematic nicăieri unde exogamia există alături de cea mai veche formă de înrudire“ (p. 146).
Iată două fapte care sînt în flagrantă contradicţie cu modul lui de a explica lucrurile, şi cărora el nu le poate opune decît alte ipoteze, şi mai încurcate.
Cu toate acestea, teoria lui s-a bucurat de mult succes şi a avut un mare răsunet în Anglia, unde toată lumea vedea în McLennan întemeietorul istoriei familiei şi prima autoritate în acest domeniu. Deşi s-au constatat unele excepţii şi variante, opoziţia existentă, după părerea lui, între „triburile“ exogame şi endogame a rămas totuşi temeiul unanim recunoscut al concepţiei curente, constituind ochelarii de cal care împiedicau orice părere nepreconcepută în ceea ce priveşte domeniul cercetat şi, implicit, orice progres hotărîtor. Pentru a contracara supraaprecierea lui McLennan, devenită un fenomen obişnuit în Anglia, şi, după pilda acesteia, chiar în alte ţări, trebuie să subliniem că prejudiciile pe care le-a adus, opunînd, dintr-o pură neînţelegere, „triburilor“ exogame pe cele endogame, sînt mai mari decît foloasele cercetărilor sale.
Curînd însă au ieşit la iveală tot mai multe fapte care nu se potriveau cu cadrul delicat al teoriei sale. McLennan nu cunoştea decît trei forme de căsătorie: poligamia, poliandria şi monogamia. Dar de îndată ce atenţia a fost îndreptată asupra acestui punct s-au găsit tot mai multe dovezi că la popoare neevoluate existau forme de căsătorie în care mai mulţi bărbaţi aveau în comun mai multe femei, iar Lubbocki) („The Origin of Civilisation“, 1870) a recunoscut această căsătorie pe grupe (Communal marriage) ca fapt istoric.
Scurt timp după aceea, în 1871, Morgan a publicat un material nou şi, în multe privinţe, hotărîtor. El se convinsese că sistemul specific de înrudire, care exista la irochezi, este comun tuturor băştinaşilor din Statele Unite, fiind, prin urmare, răspîndit pe un continent întreg, deşi contrazice direct gradele de rudenie care rezultă în fapt din sistemul de căsătorie existent acolo. El a convins guvernul federal american să culeagă, pe baza unor chestionare şi tabele alcătuite de el, informaţii asupra sistemelor de înrudire la celelalte popoare. Din răspunsurile primite a constatat: 1) că sistemul de înrudire al indienilor americani există şi la numeroase triburi din Asia şi, într-o forrnă întrucîtva modificată, la cele din Africa şi din Australia; 2) că acest sistem poate fi pe de-a-ntregul explicat prin forma de căsătorie pe grupe din Hawai şi din unele insule australiene, formă care acum este pe cale de dispariţie, şi 3) că, alături de această formă de căsătorie, pe insulele menţionate este însă de asemenea în vigoare un sistem de înrudire care nu poate fi explicat decît printr-o formă încă mai veche de căsătorie pe grupe, acum dispărută. Datele culese, împreună cu concluziile trase, le-a publicat în lucrarea sa „Systems of Consanguinity and Affinity“, 1871, plasînd astfel discuţia pe un tărîm infinit mai vast. Pornind de la sistemele de înrudire pentru a reconstitui formele de familie ce le corespundeau, el a deschis o nouă cale de cercetare şi a făcut posibilă o retrospecţiune mai îndepărtată în preistoria omenirii. Dacă această metodă ar fi triumfat, praful s-ar fi ales din frumoasa construcţie a lui McLennan.
McLennan şi-a apărat teoria în noua ediţie a lucrării sale „Căsătoria primitivă“ („Studies in Ancient History“, 1875). În timp ce el însuşi întocmeşte o istorie a familiei într-un mod cît se poate de artificial, pe baza unor simple ipoteze, lui Lubbock şi Morgan nu numai că le cere dovezi pentru fiecare afirmaţie, dar pretinde ca dovezile lor să fie tot atît de incontestabile ca cele admise de un tribunal scoţian. Şi aceasta o face acelaşi om care, din legătura strînsă dintre fratele mamei şi fiul surorii la germani (Taciti). „Germania“, cap. 20), din relatarea lui Cezari) că la briţi zece-doisprezece bărbaţi aveau femei în comun, precum şi din toate celelalte lucrări ale scriitorilor din antichitate din care reiese că barbarii aveau femeile în comun, trage fără să ezite concluzia că la toate aceste popoare a domnit poliandria! Ai impresia că asculţi un procuror care îşi poate îngădui orice libertate în formularea acuzaţiilor, în schimb apărătorului îi pretinde ca, în sprijinul fiecărui cuvînt, să aducă dovada cea mai formală, valabilă din punct de vedere juridic.
Căsătoria pe grupe este o pură născocire, susţine el, rămînînd astfel cu mult în urma lui Bachofen. După părerea lui, sistemele de înrudire stabilite de Morgan sînt simple reguli de politeţe în relaţiile dintre oameni, lucru dovedit prin aceea că indienii spun chiar şi unui străin, unui alb, frate sau tată. E ca şi cînd ai susţine că denumirile de tată, mamă, frate, soră ar fi simple apelative lipsite de sens, pentru că şi clericilor catolici şi stareţelor li se spune părinte şi maică, iar călugării şi călugăriţele, ba chiar şi francmasonii şi membrii asociaţiilor profesionale engleze, în şedinţele solemne, îşi spun unul altuia frate şi soră. Într-un cuvînt, apărarea lui McLennan a fost lamentabilă.
Dar mai rămînea un punct care părea invulnerabil. Opoziţia dintre „triburile“ exogame şi cele endogame, pe care era clădit întregul său sistem, nu numai că nu a fost zdruncinată, dar era unanim recunoscută ca pivot al întregii istorii a familiei. Se admitea că explicaţia pe care McLennan a încercat s-o dea acestei opoziţii este insuficientă şi în contradicţie cu faptele invocate chiar de el. Dar opoziţia însăşi — existenţa a două categorii de triburi de sine stătătoare şi independente, care se exclud reciproc şi dintre care o categorie îşi lua femeile din cadrul tribului, în timp ce celeilalte categorii lucrul acesta îi era cu desăvîrşire interzis — era considerată literă de evanghelie. Comparaţi, de pildă, „Origines de la famille“ (1874) a lui Giraud-Teuloni) şi chiar „Origin of Civilisation“ (ediţia a 4-a, 1882) a lui Lubbock.
Acest punct este atacat de opera capitală a lui Morgan, „Societatea antică“ (1877), operă care stă la baza lucrării de faţă. Ceea ce în 1871 Morgan bănuia doar vag este dezvoltat aici în deplină cunoştinţă de cauză. Endogamia şi exogamia nu constituie nicidecum o opoziţie; existenţa „triburilor“ exogame n-a fost dovedită nicăieri pînă acum. Dar pe vremea căsătoriei pe grupe — şi, după toate probabilităţile, ea a existat cîndva pretutindeni — tribul se împărţea într-un număr de grupe înrudite după mamă, în ginţii), în cadrul cărora căsătoria era strict interzisă, aşa că bărbaţii dintr-o gintă puteau, e drept, să-şi ia femeile din cadrul tribului, şi de regulă aşa şi făceau, totuşi trebuiau să le ia din afara ginţii lor. Dacă ginta era, aşadar, strict exogamă, tribul, care cuprindea totalitatea ginţilor, era în aceeaşi măsură endogam. În felul acesta a fost definitiv nimicită ultima rămăşiţă a construcţiei artificiale a lui McLennan.
Dar Morgan nu s-a mulţumit numai cu atît. Ginta indienilor din America l-a ajutat să facă un al doilea pas hotărîtor în domeniul cercetat de el. În această gintă, matriarhală, el a descoperit forma primitivă din care s-a dezvoltat ginta de mai tîrziu, patriarhală, aşa cum o găsim la popoarele civilizate din antichitate. Ginta greacă şi romană, care pînă acum a constituit o enigmă pentru toţi istoricii, a fost explicată pe baza gintei indiene şi astfel a fost găsită o nouă bază pentru întreaga preistorie.
Această nouă descoperire a ginţii primitive matriarhale ca treaptă premergătoare ginţii patriarhale a popoarelor civilizate are pentru preistorie aceeaşi însemnătate pe care teoria evoluţionistă a lui Darwini) o are pentru biologie şi teoria plusvalorii a lui Marx pentru economia politică. Ea i-a dat lui Morgan posibilitatea să facă pentru prima oară o schiţă a istoriei familiei, în care, atît cît îngăduie materialul cunoscut pînă în prezent, sînt stabilite, în mod provizoriu şi în linii generale, cel puţin treptele clasice ale dezvoltării acestei istorii. Este limpede pentru oricine că prin aceasta se deschide o nouă epocă în tratarea preistoriei. Ginta matriarhală a devenit pivotul acestei ştiinţe; de cînd a fost descoperită, se ştie în ce direcţie trebuie îndreptate cercetările, ce anume trebuie studiat şi cum trebuie grupate rezultatele obţinute. Şi, ca urmare, în acest domeniu se fac acum progrese mult mai rapide decît înainte de apariţia cărţii lui Morgan.
Şi în Anglia descoperirile lui Morgan sînt acum recunoscute sau, mai exact, însuşite de toţi cercetătorii preistoriei. Dar aproape nici unul dintre ei nu recunoaşte pe faţă că această revoluţie în concepţii i-o datorăm lui Morgan. În Anglia, în jurul cărţii lui s-a urzit, pe cît posibil, un complot al tăcerii, lui însuşi aducîndu-i-se cel mult laude condescendente pentru activitatea anterioară; sînt întoarse pe toate feţele amănunte ale expunerii lui, în timp ce descoperirile lui cu adevărat mari sînt trecute cu încăpăţînare sub tăcere. Prima ediţie a cărţii „Societatea antică“ este epuizată. În America, asemenea lucrări nu sînt cerute; în Anglia, cartea a fost, pare-se, sistematic ostracizată; singura ediţie a acestei opere epocale, care se mai găseşte prin librării este traducerea în limba germană.
Cum se explică această rezervă, în care cu greu am putea vedea altceva decît un complot al tăcerii, mai ales dacă ne gîndim la numeroasele citate date pur şi simplu din politeţe şi la alte dovezi de colegialitate care abundă în scrierile somităţilor noastre în materie de preistorie? Să fie oare din cauză că Morgan este american, iar cercetătorilor englezi ai preistoriei le este foarte neplăcut faptul că, în pofida zelului, demn de toată lauda, depus de ei la adunarea materialului, sînt nevoiţi să ia punctele de vedere generale, necesare pentru sistematizarea şi gruparea acestui material — într-un cuvînt ideile — de la doi străini geniali, Bachofen şi Morgan? Germanul mai putea fi tolerat, dar nu americanul! Cînd este vorba de americani, orice englez devine patriot; în privinţa aceasta am văzut în Statele Unite exemple amuzante[N134]. La aceasta se mai adaugă şi faptul că McLennan era, ca să zicem aşa, recunoscut în mod oficial ca întemeietor şi conducător al şcolii engleze a preistoriei; că, în materie de preistorie, era oarecum de bonton să se vorbească cu cel mai adînc respect despre artificiala lui construcţie istorică, care, pornind de la pruncucidere şi trecînd prin poliandrie şi căsătoria prin răpire, ajungea la familia matriarhală; că cea mai mică îndoială în ceea ce priveşte existenţa umor „triburi“ exogame şi endogame, care se exclud în mod absolut unul pe altul, era considerată drept erezie condamnabilă; că, prin urmare, Morgan, spulberînd toate aceste dogme consacrate, a comis un fel de sacrilegiu. Şi, pe deasupra, el le-a spulberat cu argumente a căror simplă enunţare era suficientă ca ele să devină evidente pentru toată lumea, încît nu se putea ca admiratorii lui McLennan, care pînă acum bîjbîiseră nedumeriţi între exogamie şi endogamie, să nu se lovească peste frunte şi să exclame: cum am putut fi atît de proşti să nu ne gîndim de mult la aceste lucruri!
Şi, ca şi cum aceste crime n-ar fi fost suficiente pentru ca şcoala oficială să-i întoarcă spatele cu răceală, Morgan a umplut paharul nu numai supunînd civilizaţia, societatea întemeiată pe producţia de mărfuri, forma fundamentală a societăţii noastre moderne, unei critici care ni-l aminteşte pe Fourieri), ci şi vorbind despre o viitoare transformare a acestei societăţi în termenii în care s-ar fi exprimat Karl Marx. Pe bună dreptate deci McLennan îi reproşează indignat că „metoda istorică îi este cu totul antipatică“[N135] şi d-l profesor Giraud-Teulon din Geneva o confirmă şi în 1884. Căci în 1874 (în „Origines de la famille“) acelaşi domn Giraud-Teulon mai orbecăia încă prin labirintul exogamiei lui McLennan, din care a fost scos abia de Morgan.
Nu este nevoie să mă opresc aici asupra celorlalte succese pe care preistoria le datorează lui Morgan; tot ce este necesar în această privinţă se găseşte în lucrarea mea. Cei 14 ani care s-au scurs de la apariţia operei sale capitale au îmbogăţit mult materialul nostru referitor la istoria societăţii primitive; antropologilor, exploratorilor şi preistoricilor de profesie li s-au alăturat juriştii specialişti în drept comparat, care în parte au adus material nou, în parte noi puncte de vedere. Unele ipoteze izolate ale lui Morgan au fost astfel zdruncinate sau chiar răsturnate. Dar nicăieri materialul nou adunat n-a dus la infirmarea punctelor sale fundamentale de vedere. În linii generale, sistematizarea introdusă de el în preistorie mai este şi astăzi valabilă. Putem chiar spune că în aceeaşi măsură în care ea se bucură de o recunoaştere tot mai generală, calitatea lui de autor al acestui mare progres este tăinuită(1).
Londra, 16 iunie 1891
Friedrich Engels.
Publicat pentru prima oară în ,,Die Neue Zeit“, vol. 2, nr. 41 din 1890—1891, şi în cartea: Friedrich Engels. ,,Der Ursprung der Familie, des Privateigenthums und des Staats“, ed. a 4-a, Stuttgart, 1891
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 205—216
Nota red. Editurii Politice
(1). La întoarcerea mea din New York în septembrie 1888, am întîlnit un fost deputat în Congresul american, ales de circumscripţia electorală Rochester, care l-a cunoscut pe Lewis Morgan. Din păcate, n-a ştiut să-mi spună prea multe despre el. Morgan a trăit la Rochester ca simplu particular, ocupîndu-se numai de munca sa ştiinţifică. Fratele lui, care era colonel, lucra la Ministerul de Război de la Washington; prin intermediul acestui frate, el a reuşit să trezească interesul guvernului pentru cercetările sale şi să publice cîteva dintre lucrările sale pe cheltuiala statului; interlocutorul meu a intervenit şi în timpul cît a fost deputat, de cîteva ori în acest sens. (Nota lui Engels.)
1). J. H. W. Dietz. — Nota red. Editurii Politice
2). Īn textul apărut īn „Neue Zeit“, ultima parte a frazei sună după cum urmează: „deoarece noua ediţie va apărea īntr-un tiraj mare, aşa cum se obişnuieşte īn literatura socialistă germană, spre deosebire de alte domenii ale literaturii germane“. — Nota red. Editurii Politice
[N130]. Frédéric Engels. „L'origine de la famille, de la propriété privée et de l'etat“. Traduction françcaise par Henri Ravé. Paris 1893. — Nota red. Editurii Politice
[N131]. Eschil. „Eumenidele“ din trilogia „Orestia“. — Nota red. Editurii Politice
[N132]. Engels citează cartea lui McLennan „Studies in ancient history comprising a reprint of «Primitive Marriage. An inquiry into the origin of the form of capture in Marriage ceremonies»“, London and New York 1866, p. 124—125. Lucrarea lui McLennan „Primitive Marriage“ a fost pentru prima oară publicată în volum la Edinburgh în 1865, iar prima ediţie a lucrării „Studies in ancient history“ (în care e cuprinsă şi lucrarea „Primitive Marriage“) a văzut lumina tiparului la Londra în 1876. Mai jos Engels menţionează şi această ediţie (vezi adnotarea 135). — Nota red. Editurii Politice
[N133]. Maggarii — trib; azi un mic popor din partea de vest a Nepalului. — Nota red. Editurii Politice
[N134]. Împreună cu Edward Aveling, Eleanor Marx-Avelingi) şi Carl Schorlemmeri), Engels a făcut în august-septembrie 1888 o călătorie în Statele Unite ale Americii şi în Canada. Vezi în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 466—468, impresiile culese de Engels în această călătorie. — Nota red. Editurii Politice
[N135]. John Ferguson McLennan. „Studies in ancient history“, London 1876, p. 333. — Nota red. Editurii Politice
Monogamie — formă de căsătorie în care un bărbat are o singură soţie, iar femeia un singur bărbat.
Poligamie — formă de căsătorie apărută odată cu sclavia patriarhală, întîlnită şi astăzi la unele popoare, în care un bărbat are dreptul să se căsătorească în acelaşi timp cu mai multe femei.
Poliandrie — formă istorică de organizare a familiei, întîlnită astăzi numai la unele triburi primitive, în care o femeie poate să se căsătorească în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi.
Gintă — grup de oameni care provin dintr-un strămoş comun, constituind unitatea de producţie fundamentală a comunei primitive. [Dicţionar]
Trib — formă de organizare economică şi social-politică primitivă, constînd dintr-o grupare de mai multe ginţi sau familii înrudite („fratrii“), unite pe baza comunităţii teritoriului şi supuse autorităţii unui şef unic.
Irochezi — persoane care fac parte sau sînt originare dintr-o uniune de triburi indiene din nordul S.U.A. şi din Canada.