Dublura, acest embrion al sufletului creat de filozofia spiritualistă, nu este inventată înainte ca această invenţie să se întoarcă împotriva inventatorului său: omul a fost întotdeauna victima a ceea ce mîinile şi creierului său au creat.
Un sălbatic este mai speriat de un mort decît de un viu; el trăieşte într-o perpetuă teroare a spiritelor invizibile, dar mereu prezente: el le atribuie toate nenorocirile de care suferă, accidentele şi rănirile, ca şi bolile, bătrîneţea şi moartea; în Iliada zeii, adică sufletele divinizate, dirijează lăncile şi suliţele care rănesc războinicii. Spiritele, care pot fi companioni utili, sînt excesiv de vindicative şi se răzbună din cauza pagubelor reale sau imaginare care le-au fost provocate în decursul vieţii şi după moarte. Frica de aceste răzbunări îi face pe părinţii şi pe duşmanii unui muritor să se reconcilieze cu el pentru a nu fi chinuiţi de sufletul lui şi se îndepărtează cît mai repede de cadavrul lui, în jurul căruia sufletul colindă: cabana şi chiar tabăra în care a avut loc decesul sînt părăsite; se pleacă din localitate pentru a depista sufletul celui decedat, numele său nu mai este pronunţat de frică ca sufletul să nu-şi închipuie că este chemat şi să nu vină în fugă dacă aude chemarea. Atunci cînd nu poate fi izgonit, defunctul este îngropat sub o movilă de pămînt, după ce membrele sale au fost legate, pentru ca sufletul său să nu poată scăpa, iar pentru mai multă siguranţă, sînt puse pietre pe deasupra; în cazul în care cadavrul este al unui inamic, este sfărîmată coloana sa vertebrală şi degetele mari sînt amputate ca să nu poată trage cu arcul; Grecii îi tăiau mîinile şi picioarele ca să nu poată lupta. Grant Alleni) spune că în Anglia protestantă cadavrul unui sinucigaş era străpuns cu un stîlp care îl zăvora în străfundul gropii, pentru a împiedica să iasă sufletul. Teama de spirite a avut efecte mai puţin macabre: la Sioux1) se spune că este o oprelişte a uciderii, iar la alte popoare a pus capăt la mesele antropofagice pentru a nu a atrage răzbunarea victimei(1). Sufletele fiarelor feroce sînt temute.
Al patruzeci şi şaselea cînt din Kalevala, a cărui naraţie este despre vînătoarea unui urs la Finlandezii antici, relatează cu minuţiozitate precauţiile care trebuiesc luate pentru a îndepărta răzbunările unui animal omorît. Cînd este omorît şi despuiat, i se dau numele cele mai mîngîietoare şi măgulitoare, el este «piciorul graţios de miel, omul antic, ilustrul erou, etc.», iar cine l-a ucis, eroul-bard, Waïnamoinen, încearcă să-l convingă că nu a fost ucis de suliţă, ci el singur s-a străpuns, atunci cînd se repezea spre creanga unui copac.
Dar, cu toate aceste precauţii, sălbaticul nu-şi poate debarasa imaginaţia fantezistă de spaimele inspirate de sufletele morţilor: el este convins că este înconjurat de ele şi îi provoacă o mie de lucruri rele. Îi trece prin minte să le dea un teritoriu unde să stea: un sentiment asemănător îi anima pe ţăranii scoţieni din evul mediu atunci cînd, la împărţirile agrare, dădeau Satanei o bucată de pămînt necultivată. Locul de sălăşluire acordat spiritelor este de obicei de cealaltă parte a mării sau în vîrful unui munte, iar cei vii le evită cu grijă: astfel se explică motivul pentru care divinităţile cele mai antice sălăşluiau în caverne şi în vîrfurile munţilor şi sînt adorate «pe înălţimi» după expresia din Biblie, devenind locuri sfinte. Iehova, Dumnezeul lui Abraham, adică spiritul divinizat al ancestorului, i-a apărut lui Moisei) pe muntele Sinai în locul «sanctificat» pe care se putea călca numai «în picioarele goale», la fel ca şi în incinta consacrată lui Zeusi) la Dodona, unde preoţii erau descălţaţi. Iosefi) spune că, din neştiinţă, Moise şi-a dus oile în acel loc în care ciobanii din regiune nu-şi duceau turmele, cu toate că era multă iarbă (Antiq., II, c. 12).
Pentru ca sufletul să plece de bună voie în locaşul său postum, i se arată că nu mai are nimic a face printre cei vii. Populaţia Bodo din India spun mortului căruia îi oferă orez şi băuturi: «Bea şi mănîncă; pînă acum ai mîncat şi băut cu noi, dar nu mai poţi face acest lucru; tu erai unul dintre noi, acum nu mai eşti; noi nu vom mai veni la tine, nici tu să nu mai vii la noi». Pentru a intimida sufletul decedatului, populaţia Dayak din Borneo îi declară că dacă rămîne cumva printre ei, nu va mai putea locui decît într-un coş de trestii, iar indienii Irochezi dau drumul la o pasăre în ajunul înmormîntării ca să-l ducă mai repede: Grecii şi Romanii, care aveau un obicei asemănător, l-au readus la cinste înaintea erei creştine. Dar sufletele erau recalcitrante şi nu se grăbeau să-şi părăsească părinţii şi prietenii, care de multe ori erau siliţi să recurgă la violenţă pentru a-i forţa să plece; pentru a alunga din tabere şi din sate sufletele celor morţi, Australienii şi negrii din Coasta de Aur aleargă în stînga şi în dreapta şi dau cu ghioage în aer urlînd; ei pretind că dorm mai bine şi se bucură de o sănătate mai bună după o asemenea expediţie împotriva sufletelor. Dar aceste lupte eroice implică pericolele lor: Howiti) a văzut cum un războinic australian a pierit de langoare fiindcă a prigonit spiritele.
Pentru a nu fi obligat să ajungă la extremităţi atît de periculoase şi penibile, sălbaticul a făcut apel la un mijloc ingenios: el a înfrumuseţat locaşul postum cu toate bucuriile şi plăcerile pe care şi le putea închipui, astfel ca sufletul să nu ezite să intre acolo şi să-şi piardă toată pofta de a reveni printre cei vii. Toate popoarele primitive au inventat paradisuri de dincolo de mormînt unde sufletele retrăiau cu deliciu viaţa lor terestră: urcîndu-se pe o funie, sufletul Australianului ajunge la o gaură în nori care îi permite accesul la o altă lume, unde totul este mai bun decît pe pămînt; cînd vrea să spună că un cangur este gras şi bine, el spune că seamănă cu cei din ţara norilor. Elenii din epoca homerică credeau că zeii ajung la locaşul lor celest prin găuri în nori. Sufletele Irochezilor urmăreau şi ucideau bizonii în teritorii de vînătoare abundente; cele ale populaţiei din Groenlanda locuiau într-un ţinut de eternă primăvară, cu soarele la orizont în permanenţă, abundînd de reni, foci şi păsări de mare; cele ale Scandinavilor se războiau ziua şi stăteau la banchet seara în Valhalla în compania unor splendide Valkirii2). În aceste locaşuri postume, sufletele morţilor reîncepeau existenţa terestră în condiţii de beatitudine necunoscute celor vii: cînd îşi luau rămas bun de la un mort, Elenii prehomerici îi spuneau: Χαίρε! distrează-te!
Grecii au trecut prin ideologia sălbaticilor pentru că au trecut prin condiţiile de viaţă care au generat această ideologie. Sufletele morţilor lor au rătăcit pe pămînt fără domiciliu, în perioada de aur, la fel ca cele ale sălbaticilor, după cum relatează Hesiodi); cînd au devenit împovărătoare şi tracasante, li s-a fixat un loc de rezidenţă pe cel mai înalt vîrf al Olimpuluii) — (mai mulţi munţi în Grecia şi în Asia Mică purtau numele de Olimp). Cele mai ferice lucruri pe care şi le puteau imagina le-au fost acordate cu scopul de a le furniza o viaţă de «preafericiţi», după cum numeau spiritele, δαιμὸνες, din Olimp, a căror deificare din timpul Iliadei era atît de recentă, încît «noii zei», după cum îi numeşte Eschili), erau numai cu puţin diferiţi faţă de eroii homerici. Înainte de a locui în Olimp ca spirite, ei se năşteau şi trăiau pe pămînt ca oameni; la fel ca războinicii din Iliada, ei sînt înarmaţi cu lănci şi scuturi; se luptă şi călătoresc pe caruri, locuiesc într-un palat de marmură aurită, stau la festinuri cu cîntecele lui Apolloi) şi ale Muzelor, în timp ce Hebe toarnă nectarul; suferă răni care îi fac să înroşească de durere, au parte de certuri şi probleme de menaj, sînt chinuiţi de supărări şi de dureri morale; ei asistă la festinurile sacre ale muritorilor şi se irită cînd nu sînt invitaţi. Zeiţelor le place toaleta, se împodobesc şi se parfumează ca frumuseţile de pe pămînt. Obiceiurile locuitorilor din Olimp reproduc pe cele ale oamenilor, faţă de care ei diferă numai prin forţa, talia, lichidul, — ιχωρ — care le curge în vene, mai subtil decît sîngele, din cauza ambroziei, care este hrana lor; de asemenea, ei sînt diferiţi faţă de oameni şi prin facultatea de a se face invizibili şi de a se metamorfoza în animale şi obiecte neînsufleţite: în Iliada, Atena devine pasăre şi flacără; Grecii considerau animalele care apăreau în mod inopinat drept zei care ar fi dorit să asiste incognito la un spectacol interesant.
Olimpul Grecilor, la fel ca şi lăcaşurile postume ale altor sălbatici, era deschis pentru sufletele tuturor morţilor, pentru bărbaţi şi femei deopotrivă; dar, atunci cînd Zeus i-a învins pe Titanii), apărătorii ordinii matriarhale şi a întronat patriarhatul în Olimp, el i-a izgonit pe Cronosi), Geeai), Demetrai) şi alte divinităţi din epoca matriarhală; el a închis Olimpul sufletelor oamenilor şi l-a rezervat pentru spiritele care i-au susţinut cauza şi care au recunoscut autoritatea sa patriarhală(2). Dar Elenii, care în acea epocă nu erau încă pregătiţi pentru suprimarea paradisului postum, l-au înlocuit pentru a adăposti sufletele celor morţi pe insula celor Preafericiţi, «situată departe de Olimpul nemuritorilor... unde pămîntul rodeşte de trei ori pe an fructe dulci ca mierea», spune Hesiod. Acest nou lăcaş, stăpînit de Cronos, era un paradis aristocratic unde nu erau primiţi decît semizeii şi eroii ciclurilor tebane şi troiene; ca şi Olimpul, acest sălaş s-a închis în urma lor; numai sufletele lui Aristogiton şi Harmodius au avut fericirea de a fi expediate acolo. Cîmpiile Elizee, menţionate pentru prima oară în Odiseea (IV, 563, et sqq.), sînt o reproducere mai ospitalieră a insulei celor Preafericiţi; ele sînt «situate la limitele pămîntului... oamenii duc o viaţă fericită fără zăpadă, iarnă lungă şi ploaie, fiind întotdeauna reîmprospătaţi de brizele de Zefir, trimise de Ocean.»
Lăcaşul postum, în care sălbaticii au investit pentru a scăpa de sufletele celor morţi care îi deranjau, era înzestrat cu toate conforturile şi plăcerile imaginabile pentru a obliga aceste suflete să nu fugă de acolo, a ajuns să fie o speranţă plăcută care le permitea să-şi promită cea mai fericită prelungire a vieţii terestre. Credinţa în acest delicios loc de şedere s-a înrădăcinat atît de puternic în imaginaţia oamenilor primitivi, ajunşi la un anumit grad de dezvoltare, încît sacrificau indivizi pentru a duce acolo noutăţi despre pămînt, iar bărbaţi şi femei se ofereau voluntar să fie sacrificaţi pentru a îndeplini rolul de mesager.
Paradisul de dincolo de mormînt era la început deschis cu generozitate pentru toţi membrii tribului, femei şi bărbaţi, orişicare ar fi fost meritele sau păcatele lor; acest paradis nu era o recompensă, ci un drept dobîndit; de altfel, exista o anxietate prea mare de a scăpa de sufletele celor morţi pentru a le face greutăţi la admitere. Dar cînd sufletele s-au obişnuit să meargă acolo cu entuziasm, a apărut ideea de a utiliza paradisul postum ca modalitate de educaţie morală. Aztecii au ridicat obstacole pe drumul care ducea acolo: zeiţa Teogamique, partenera zeului războiului Huitzlopochtli, purta sufletele războinicilor morţi luptîndu-se şi în supliciile cauzate de duşman; Valkiriile străbăteau cîmpurile de bătălie pentru a aduna sufletele Scandinavilor ucişi şi îi ducea de grabă în Valhalla; Keresi), reprezentate în mitologia posthomerică ca furii, bătîndu-se între ele pentru cadavre, alergînd în mijlocul carnagiului şi clănţănind din dinţii lor lungi şi ascuţiţi (Hesiod, Scutul lui Hercule), trebuie să fi fost în timpurile prehomerice conducătoare pentru suflete luptătorilor căzuţi în luptă, precum zeiţa Teogamique a Aztecilor şi Valkiriile Scandinavilor. Odiseea (XIV, 207) şi Imnul homeric către Aresi) le arată trăgînd în Hadesi) sufletele luptătorilor desemnate de Moirei). Aztecul care nu murea pe cîmpul de bătălie sau în suplicii trebuia, la fel ca Egipteanul, să fie dotat cu permise şi cuvinte de trecere pentru a fi acceptat în paradis, unde nu erau trimise decît sufletele de bărbaţi şi femei în floarea vîrstei; sufletele bătrînilor se duceau într-un loc în care somnul era etern, iar sufletele copiilor se încorporau din nou pentru a avea ocazia să ajungă la vîrsta războinicilor. Algonquinii3) îngropau copiii pe marginile de drum pentru ca micile lor suflete să poată penetra în sînul femeilor în trecere şi astfel să se renască.
De cum a fost bine stabilită credinţa în lăcaşul postum, a apărut graba de a face să dispară cadavrul, pentru ca sufletul să-şi piardă rezidenţa corporală: în loc să fie îngropat, după cum era obiceiul, cadavrul era ars. Mortul a fost învăţat ca ceremoniile funerare să fie zorite, pentru ca astfel să nu mai aibă nici un motiv să sălăşluiască printre cei vii: sufletul lui Patrocle apărea noaptea la prietenul său Ahilei) pentru a cere funeralii scurte, «cel mai plăcut lucru pentru cei morţi». Dat fiind că pe lumea cealaltă, spiritele îşi retrăiau viaţă terestră, ele trebuiau să aibă animale şi obiecte pe care să le folosească, erau jertfiţi pe altar cai, cîini, şi uneori oameni; arme şi alte obiecte erau rupte pentru ca dublurile lor să poată fi în continuare utile morţilor. În Erebus, «de unde nu se mai revine», Ulisei) îşi regăseşte camarazii morţi acoperiţi cu armele lor, însă luptătorii şi armurile erau dubluri, umbre impalpabile. Dar Hades-ul din cîntul XI al Odiseei nu mai este «sălaşul preafericiţilor», veselul adăpost inventat de sălbatici; spiritele duc o viaţă atît de lugubră, încît trufaşul Ahile, fiul unei zeiţe, se lamentează şi ar dori să schimbe viaţa sa cu cea a unui gospodar de la ţară. La vremea compunerii acestui cînt, Grecii trăiau de mai multe generaţii sub regimul patriarhal ale cărui obiceiuri nu mai corespundeau cu ideologia sălbaticilor.
Sălbaticii, inventînd sufletul pentru a explica fenomenele visului şi apoi locaşul postum pentru a remite sufletele morţilor, au elaborat elemente ideologice care, după ce au servit la fabricarea ideii de Dumnezeu, au trebuit să fie utilizate de filozofia spiritualistă şi de religia creştină pentru a crea nemurirea sufletului şi paradisul celest. Nu se întîlneşte în ideologia lor nici o menţiune a infernului; Tylori) spune că atunci cînd sălbaticii vorbesc despre acesta, ei au intrat în contact cu creştinii care le-au sugerat ideea. Totuşi, în paradisul lor există deosebiri: Caraibienii spun că în ţara preafericiţilor unde fructele cresc din abundenţă şi unde de dimineaţă pînă seara sufletele dansează şi petrec, duşmanii lor, Arawaki, sînt sclavi, iar Caraibienii laşi merg să servească sufletele Arawaki-lor. Ideea infernului nu începe a se contura clar, cel puţin în mitologia greacă, decît la începutul epocii patriarhale, cînd Zeus, «zeul taţilor», devine suveran în Olimp: dar Tartarusi)-ul «cu prag şi porţi din bronz» nu este decît închisoarea unde închide şi torturează duşmanii săi personali; aici înlănţuie, departe de lumina soarelui, pe tatăl său Cronos şi pe Titani (Il., VIII, 13 şi 481).
(1). Ziarul Le Temps din 10 ianuarie 1902 menţionează că un misionar norvegian a fost lăsat în viaţă de Sakalavi, cărora le-a fost teamă de răzbunarea sa, după ce le-a spus celor care voiau să-l ucidă că spiritul său va rămîne printre ei. [Nota lui Lafargue]
(2). Dacă bogata şi poetica mitologie greacă este eliberată de elucubraţii simbolice, alegorice şi mistice - pe care filozofii şi poeţii din epoca clasică şi din perioada Alexandrină le-au adăugat şi le-au încîlcit şi care mitologiile din Germania, pur şi simplu copiate de cele din Franţa şi Anglia, le-au dus pînă la perfecta confuzie - ea devine o relicvă de nepreţuit în legătură cu obiceiurile preistorice, care păstrează amintirea tradiţiilor pe care călătorii şi antropologii le văd că reînvie la naţiunile sălbatice din timpurile moderne. Am studiat în Mitul lui Prometeu istorisirile mitologice ale lui Hesiod, Eschil şi Homeri) care povestesc introducerea patriarhatului în Olimp. [Nota lui Lafargue]
1). Sioux - populaţie indigenă din America de Nord.
2). Valkirii - (în mitologia scandinavă) zeiţe care hotărau soarta bătăliilor; ele alegeau pe cei mai viteji dintre războinicii căzuţi în luptă şi îi duceau în Valhalla.
3). Algonquin - populaţie indigenă din America de Nord.