|
Un studiu critic despre evoluţia ideii de proprietate ar cuprinde într-un fel cele mai remarcabile faze din istoria intelectuală a speciei umane. |
|
L.-H. MORGANi), Ancient Society |
De mai bine de două mii de ani, filosofii spiritualişti discută pînă îşi pierd minţile, despre suflet, esenţa şi calităţile sale, despre destinele şi lăcaşul său în corp: Descartesi), spunea, fără îndoială în batjocură, că sufletul este aşezat în glanda pineală, un mic corpuscul de materie cenuşie, plasat înaintea cerebelului; alţi filozofi, pe care Voltairei) îi ironizează, acordă sufletului un mai mare spaţiu în meninge, dar nici unul dintre ei nu şi-a pus întrebarea cînd, de ce şi cum s-a strecurat ideea despre suflet în capul omenesc, dacă această idee era înrădăcinată şi dezvoltată. Merită să ne ocupăm de această chestiune, în cazul în care vom căuta numai o explicaţie pentru acest dublu fenomen, de care istoricii şi filozofii nu se interesează: dispariţia ideii despre suflet la popoarele antice pe care o găsim la sălbaticii cei mai inferiori şi reapariţia acesteia cu cîteva secole înainte de era creştină.
Un folclorist englez pretinde că ar fi uşor de regăsit la oamenii de la ţară din naţiunile civilizate cele mai grosolane superstiţii ale negrilor din Africa; acest lucru nu ar trebui să surprindă, fiindcă ideile sălbatice ocupă un loc de onoare în filozofia spiritualistă şi în religia creştinilor: ideea despre suflet este de origine sălbatică.
Oamenii primitivi, mai idealişti decît se crede, spiritualizau tot: proprietatea individuală, idealul celor civilizaţi, nu apare la ei decît într-o formă imaterială. Înainte de a poseda o proprietate materială, sălbaticul posedă o proprietate imaterială, proprietatea numelui său, care îi este dat la pubertate într-o ceremonie de iniţiere, faţă de care botezul creştin este o amintire. Acest nume este bunul său cel mai preţios; atunci cînd vrea să dovedească afecţiunea sa printr-un inestimabil cadou, îşi schimbă numele cu cel prietenului său. Noţiunea de proprietatea individuală s-a lovit de atît de multe dificultăţi în decursul procesului de pătrundere, încît pînă şi acest nume este o proprietate viageră, care aparţine tribului şi căruia îi este înapoiată la moartea individului(1).
Sufletul, principiul imaterial al vieţii, care părăseşte corpul după moarte pentru a-şi continua existenţa pe pămînt sau sub pămînt, în cer sau în infern, este o invenţie a sălbaticilor, perfecţionată de cei civilizaţi.
Există probleme despre viaţă şi natură care au preocupat întotdeauna spiritul omului: de cînd a început să gîndească, el a încercat să le rezolve şi le-a rezolvat după cum a putut şi după cum îi permiteau cunoştinţele sale. De multe ori, soluţiile date de omul primitiv, care erau inevitabil eronate, au devenit indiscutabile adevăruri şi au servit drept fundamentul unor construcţii ideologice, pentru demolarea cărora a fost nevoie de secole: de exemplu, ideea că soarele se învîrteşte în jurul pămîntului datează din epoca cea mai îndepărtată; dacă a fost respinsă din punct de vedere ştiinţific, ea mai persistă în limbajul popoarelor civilizate, care vorbesc despre sculatul şi culcatul soarelui.
Straniile fenomene fiziologice ale somnului şi ale visului care l-au intrigat pe Pascali) şi care încă nu au primit o explicaţie complet satisfăcătoare(2), îl intrigă puternic pe sălbatic, care pentru a le explica a inventat noţiunea de suflet; el nu a ştiut şi nu a putut să facă nimic mai simplu şi mai ingenios decît să dedubleze omul într-un corp solid, palpabil şi vizibil şi un spirit aeriform, impalpabil şi invizibil.
Sălbaticul nu are îndoieli în legătură cu realitatea viselor sale: dacă visează că este în mers, se luptă sau vînează, el crede că acest lucru a avut loc într-adevăr; dar, dat fiind că la scularea din somn el se regăseşte la locul în care a adormit, el conclude că în timp ce dormea «un alt el», o dublură, după spusele sale, a părăsit corpul său pentru a merge la luptă sau la vînat şi după aceea a revenit să se reintegreze în domiciliul corporal, care atunci se trezeşte. Australianul crede că plecarea dublurii se produce atunci cînd sforăie cel care doarme. În cazul în care dintr-un oarecare motiv, dublura nu se întoarce, corpul nu se trezeşte; acest „alter ego“ nu trebuie contrariat ca nu cumva să părăsească locaşul său; o persoană adormită nu trebuie să fie brusc trezită, spiritul său putînd fi la distanţă şi din acest motiv trebuie trezită încet şi cu grijă, pentru a da spiritului răgazul necesar să revină. În unele regiuni ale Indiei, a schimba figura unei persoane care doarme, fie prin a-l pieptăna, fie prin a-i lipi mustăţi înseamnă a comite o crimă, fiindcă dublura sa, care nu-şi recunoaşte locaşul, nu se mai poate întoarce şi moare. Dacă dublura părăseşte un corp viu pentru a duce o existenţă independentă, aceasta este capabilă în egală măsură să supravieţuiască descompunerii unui cadavru; omul sălbatic nu se îndoieşte de acest lucru fiindcă el ajunge să-şi revadă strămoşii şi prietenii defuncţi; spiritele lor, adică dublurile lor, vin să-l viziteze în cursul somnului. Dat fiind că omul sălbatic crede numai în moartea cauzată de răniri şi de accidente, atunci cînd cineva moare de bătrîneţe sau de boală, el îşi imaginează că un vrăjitor i-a răpit dublura sau că un spirit răuvoitor l-a făcut să se rătăcească în decursul unei peregrinări nocturne şi îl împiedică să revină la întruchiparea sa corporală. Dublura este un fel de principiu vital care menţine corpul în viaţă şi îi provoacă moartea atunci cînd îl părăseşte.
Elaborînd ideea de dublură, inventată pentru a explica fenomenele visului, sălbaticul a dedus în mod logic o serie de idei care ar fi trebuit să-şi găsească locul şi dezvoltarea în religii şi filozofii: ideologia pe care a elaborat-o cu această idee i-a furnizat explicaţia pentru un mare număr de fenomene, ale căror cauze naturale el nu le putea descoperi. Sufletul, care nu este decît sinonimul civilizat al dublurii sălbatice, a fost una din primele ipoteze ştiinţifice ale spiritului uman.
Sufletul este un duplicat al corpului, avînd cap, braţe, picioare, inimă, abdomen, etc.; el evoluează împreună cu corpul, crescînd şi micşorîndu-se în statură şi forţă, pe măsură ce corpul creşte şi îmbătrîneşte: Eschimosul, care trece prin perioade de abundenţă excesivă şi de mari lipsuri îşi imaginează că dublura sa se îngraşă şi slăbeşte în acelaşi timp cu corpul său. Fiecare parte a sufletului dăinuieşte în organul care îi corespunde: Platon a reluat această localizare din punct de vedere filozofic, care a permis Hindusului să înţeleagă decesul succesiv al organelor, care mor unul după altul, pe măsură ce bucata lor de suflet le părăseşte, iar moartea nu este completă decît la plecarea ultimului fragment de suflet.
Dublura este impalpabilă ca umbra. Umbra corpului a fost luată ca suflet: sălbaticii de la Ecuator, unde trupurile nu au umbră la miez de zi, nu ies la această oră din colibele lor de frică să nu-şi piardă sufletul şi să moară; Grecii aveau aceiaşi idee: ei credeau că oamenii şi animalele care intrau în sanctuarul lui Zeusi) de pe muntele Lyceu îşi pierdeau umbra şi mureau. Imaginea unei persoane oglindită în apă limpede sau pe o suprafaţă lustruită este imaginea sufletului său, iar dacă este atinsă sufletul este rănit: probabil că mitul lui Narcis şi vrăjitoria magică din evul mediu sînt legate de această credinţă; dacă este luat şi dus portretul unui individ înseamnă că i se ia sufletul şi din acest motiv sălbaticul nu se lasă portretizat.
Sufletul este un duh [suflu] uşor, tenuis aura; cuvintele greceşti şi latine întrebuinţate pentru suflet, πνεΰμα, ψυχη, άνεμος, anima, au fost mai întîi întrebuinţate pentru duh. Sfîntul Augustini) face observaţia că în textul grec al Noului Testament, Spiritul Sfînt este întotdeauna denumit Sfîntul Duh, τὸ ἅγιον πνεῦμα; fiind pe cruce, Isus «şi-a plecat capul şi şi-a dat Duhul» scrie sfîntul Ioan (XIX, 30). Acest suflet-duh este audibil; Australienii aud spiritele, care la ei locuiesc în copaci, precum Driadele din mitologia greacă, atunci cînd sar de pe o creangă pe alta. Sufletul se strecoară prin orificii naturale, în special prin nas şi gură şi, în trecere, poate fi ferecat cu cîrlige sau poate fi închis într-o [plantă de] tigvă. Eroii Iliadei credeau că sufletul «scapă prin răni şi atunci un nor se răspîndeşte pe ochi» şi poate fi extras ca un corp străin; Patrocle «a smuls sufletul lui Sarpedon odată cu vîrful suliţei sale.» (Il., XVI, 505)
Sufletul poate dezerta din corp după bunul său plac, dar totuşi trebuie să se unească cu un oarecare alt obiect; sufletul rămîne legat de cadavru, iar atunci cînd carnea intră în putrefacţie, el îşi găseşte refugiul în schelet, în special în oasele craniului. Pentru a avea pe lîngă ei sufletele ancestorilor, sălbaticii păstrează capete de morţi şi chiar numai oase, pe care cei din Caraibe le învelesc cu bumbac, le vorbesc şi le cer sfaturi.
Grecii conservau ca o preţioasă avere omoplatul lui Pelops din credinţa că prin posesia osemintelor unui decedat, aveau la îndemînă sufletul său: Cimoni) a adus scheletul lui Tezeui) la Atena pentru ca atenienii să se poată asigura de serviciile sufletului său; Herodoti) spune că Lacedemonienii au cîştigat «o mare superioritate în luptele împotriva Tegeaţilor» atunci cînd au luat de la Tegea osemintele lui Orestei) şi le-au dus la Sparta (I, § 68). Cultul catolicilor pentru oasele miraculoase ale sfinţilor are la origine aceeaşi credinţă. Reluarea şi coordonarea într-un corp de doctrină a ideilor barbare care supravieţuiau în civilizaţia greco-latină a fost una din principalele cauze pentru care creştinismul a avut succes. Se susţine că obiceiul mistic pe care îl au sălbaticii să mănînce cadavrele părinţilor se explică prin intenţia de a da acestor sufletele un locaş viu şi de a le păstra în sînul familiei şi al tribului. Egiptenii îmbălsămau morţii cu scopul de a păstra locaşul sufletului în stadiul cel mai bun posibil de conservare: Masperoi) presupune că numeroasele statui şi statuete ale defunctului pe care le întîlnim pe morminte sînt puse acolo pentru ca în cazul în care mumia este distrusă, sufletul său să găsească un corp în care să sălăşluiască.
Credinţa că sufletul mortului se adăposteşte în mormîntul cadavrului său i-a dus pe sălbatici la gîndul că sufletul se încorporează în stîlpii şi pietrele de deasupra; adoptînd aceste credinţe, Tasmanienii şi Peruvienii practicau căsătoria pietrelor de pe mormintele persoanelor de sexe diferite. Arborii care creşteau pe morminte şi animalele care îşi aveau adăpostul acolo erau considerate ca fiind animate de spiritele celor decedaţi; cînd o năpîrcă a scăpat din mormîntul lui Anchise, lumea a crezut că sufletul său s-a incarnat. Probabil că această credinţa a dat naştere ideii de metempsihoză şi eventual obiceiului pe care îl au sălbaticii de considera ca totemuri, adică drept strămoşi, animale, plante şi chiar obiecte neanimate.
Sufletul mortului rătăceşte printre ai săi pînă cînd aceştia îi dau un mormînt unde poate sălăşlui; din acest motiv Irochezii şi Grecii consideră că este important să fie adunate cadavrele luptătorilor căzuţi pe cîmpul de luptă. Obiceiul de a îngropa cadavrele în loc să fie lăsate fără mormînt ca pradă voracităţii animalelor, cum făceau altă dată Eschimoşii, permite să se presupună că ideea despre suflet provine dintr-o antichitate foarte îndepărtată, fiindcă antropologii consideră că unele morminte din anumite caverne datează din era paleolitică, epoca cea mai antică în care se găsesc urme pozitive ale prezenţei omului. Numai în epoca de bronz incinerarea a fost înlocuită cu îngroparea, după ce ideea despre suflet s-a transformat, după cum va fi arătat în continuare.
Sălbaticul, care are noţiuni infantile despre natură, crede că el poate porunci elementelor precum face membrelor sale, iar cu cuvinte magice poate opri soarele, da ordin ca ploaia să cadă, furtuna să sufle, etc. Spiritele celor morţi posedă această autoritate asupra elementelor într-un grad mai înalt decît cei în viaţă; sălbaticul le invocă pentru a-i produce un fenomen atunci cînd el nu reuşeşte să-l determine; aceste spirite ale celor morţi îi sînt de o constantă utilitate, încît el nu încetează să le implore: cînd pornesc la vînat, Pieile Roşii nu uită să le ceară un timp favorabil şi pradă abundentă. Şefii, fiind mai ascultaţi decît muritorii de rînd, sînt rugaţi să intervină pe lîngă spiritelor celor morţi în cazuri urgente şi amară este soarta acestora în caz de eşec. Atunci cînd negrii din Africa nu pot să ducă la încetarea secetei îndelungate prin rugăciunilor lor, ei îşi tîrăsc regii la mormintele ancestorilor pentru a-i implora să aducă ploaia, iar dacă ploaia nu vine, îi rup în bătaie şi chiar îi omoară pentru că nu au vrut să se roage sau s-au rugat prost. Regele scandinav Olaf din secolul IX a fost ars de viu pentru că nu a putut convinge spiritele ancestorilor să pună capăt unei foamete.
Sufletele celor morţi, capabile să producă toate fenomenele naturii, provoacă boli şi le tămăduiesc. Odiseea vorbeşte despre bolnavi care suferă de dureri puternice pe care le-au cauzat «spiritele duşmane» (V. 396), în timp ce Tasmanienii aşezau pe cei bolnavi în jurul patului unui mort pentru ca spiritul său să-i tămăduiască. Sufletele au atît de multă influenţă asupra vegetaţiei, încît indigenii din Noua Guinee, atunci cînd însămînţează un cîmp, pun în mijloc banane şi trestii de zahăr, chemînd ancestorii pe nume şi spunîndu-le: «Poftiţi hrana domniilor voastre, faceţi în aşa fel ca recolta să vină şi să fie abundentă; dacă recolta nu va veni şi nu va fi abundentă, acest lucru va fi o ruşine pentru voi şi pentru noi de asemenea.»
Spiritele celor morţi din familie şi din trib fac servicii pentru membrii acestora; îi vizitează în timpul somnului, le dau sfaturi şi îi apără împotriva inamicilor vii şi morţi; iau parte la războaie şi luptă pentru ei; Grecii au văzut la Maraton şi la Salamina sufletul lui Tezeu în fruntea trupelor luptînd împotriva Persanilor (Plutarhi), Tezeu, § 35). Uneori se întîmpla că pentru a-şi procura un spirit puternic, era omorît un om remarcabil prin calităţile sale superioare: este aproape cert că dacă Tahitienii l-au asasinat pe căpitanul Cooki), pentru care aveau cea mai mare veneraţie, ei au comis această faptă pentru ca sufletul său să-şi aibă locaşul printre ei; Sir Richard Burtoni) a suferit un accident asemănător: el s-a costumat în brahman, pentru a explora regiunile necunoscute ale Indiei; şi-a jucat rolul atît de bine, încît a fost luat drept sfînt şi într-un oarecare sat s-a complotat moartea sa. Luciani) şi Pausanias menţionează că la Atena exista mormîntul unui Scit, Toxaris, al cărui suflet făcea cure miraculoase; este posibil să fi fost sacrificat cu acest scop. Această idee a supravieţuit în Creştinism: Isus este condamnat de Dumnezeu să moară pe cruce pentru a face servicii fidelilor, salvîndu-i de la eternul blestem. Oraşele, bisericile şi capelele aveau toate în evul mediu mormîntul sau oasele unui sfînt sau a unei sfinte pentru a avea la dispoziţie serviciul sufletului unui mort: pentru a-şi procura apărători împotriva Papei şi a Sultanului, Republica Veneţiană aducea de la Alexandria relicvele sfîntului Marcu şi a sustras de la Montpellier pe cele ale sfîntului Roques. Atunci cînd două oraşe sau două popoare îşi declarau război, spiritele se luptau între ele: zeii şi zeiţele, care sînt suflete divinizate, au luat în Iliada partea combatanţilor, unii au fost în favoarea Grecilor, iar alţii în favoarea Troienilor; cînd lupta cu Argos-ul, Clistenei), tiranul Siracuzei, a cerut Tebeii) să-i cedeze rămăşiţele lui Melanip şi Menesteu, doi faimoşi luptători tebani, pentru a opune sufletul lor cu cel al lui Adraste, eroul din Argos.
Spiritele morţilor nu pot aduce servicii celor în viaţa decît în cazul în care continuă să trăiască în mormintele lor; iar dacă trăiesc, au nevoie de lucruri indispensabile pentru viaţă. Australianul aprinde noaptea focuri lîngă morminte, pentru ca să vină să se încălzească; alimente sînt aduse pentru a le potoli foamea şi se stropeşte cu sînge, lapte şi alte lichide pentru a le linişti setea; dat fiind ca solul absoarbe lichidul, ei îşi imaginează că morţii l-au băut. Grecii din epoca homerică chemau morţii pe nume atunci cînd le făceau libaţii de vin dulce şi de apă cu miere sau presărată cu făină (Il., XXIII, 220, Od. XI, 26 etc.).
Obiceiul de a îngropa seminţe şi tuberculi în pămîntul mormintelor pentru hrana sufletelor celor morţi a putut sugera ideea de a le cultiva, după cum presupune Grant Alleni). Este dificil de a explica cum a putut sălbaticul să descopere că prin punerea în pămînt a seminţelor şi a tuberculilor ar fi putut obţine după un timp mai mult sau mai puţin lung o recoltă de seminţe şi tuberculi asemănători, fiindcă dacă acestea erau numai introduse într-un pămînt nepregătit şi dacă mica plantă, atunci cînd încolţeşte, nu era protejată prin plivire şi prăşire împotriva ierburilor şi a platelor deja înrădăcinate, ea era înăbuşită de puternica lor vegetaţie, aşa cum sînt seminţele de arbori în stepele erbacee. Sălbaticului îi este destul de dificil să adune seminţele şi rădăcinile cu care se hrăneşte, pentru a avea ideea să le introducă în pămînt cu speranţa să recolteze altele asemănătoare într-un timp pe care nu ştia să-l calculeze. Cultul sufletelor celor morţi l-a făcut să facă experienţe de cultivare fără să ştie. De fapt, îngropările de seminţe şi tuberculi în pămîntul mormintelor erau experienţe de cultivare pe care nu ar fi fost capabil să le imagineze; ele erau făcute în cele mai bune condiţii de reuşită, fiindcă pămîntul adunat pe groapă era curăţat cu grijă de orice iarbă, rădăcină sau piatră şi adeseori umezit cu sînge şi alte lichide. Plantele astfel apărate, îngrijite şi hrănite creşteau mai bine decît în sălbăticie şi dădeau o recoltă bogată; dat fiind că sălbaticul nu era conştient de grija involuntară pe care a acordat-o acestor plante, în mod natural el punea abundenta vegetaţie pe seama acţiunii sufletului celui decedat; atunci i-a venit ideea de a mări spaţiul însămînţat din jurul mormîntului cu speranţa că el îşi va extinde serviciile vegetative pe o zonă mai mare; astfel, sălbaticul a ajuns la situaţia în care cultiva suprafeţe întinse, întotdeauna cu eficientul concurs al sufletului celui decedat. Ipoteza lui Grant Allen ar explica din ce cauză sălbaticii plasau mormintele în mijlocul suprafeţelor pe care le cultivau şi de ce în perioada de semănat ei se rugau la sufletele ancestorilor să le dea recolte abundente. Procesiunile de pe cîmpuri şi slujbele sărbătorii catolice a Rugăciunilor în perioada semănatului, în cele trei zile care preced Ascensiunea, sînt amintiri din epoca sălbatică.
Sălbaticul, care îşi ignoră vîrsta şi care dispune de o numerotare foarte limitată, nu poate avea ideea unei durate eterne; deci, încă nu este vorba despre imortalitatea sufletului, despre care se consideră că trăieşte atît timp cît se prelungeşte amintirea decedatului. Omul primitiv crede că supravieţuieşte spiritul tatălui, bunicului şi al ancestorilor săi, pe care i-a cunoscut sau despre care a auzit vorbindu-se, precum şi sufletul oricărei persoane a cărei memorie este păstrată dintr-un motiv oarecare(3). Dat fiind că ar putea exista spirite ale morţilor a căror memorie s-a pierdut, comportamentul faţă de aceştia este ca şi cum nimeni nu s-ar îndoi de existenţa lor. Atunci cînd aduce ofrande ancestorului său, negrul sudanez îi spune: «Oh tată, nu-ţi cunosc toţi părinţii, tu îi cunoşti pe toţi, invită-i să împartă cu tine aceste alimente». Porfiri) afirmă că Grecii se rugau şi făceau sacrificii pentru suflete ale căror nume nici măcar nu le cunoşteau, «temîndu-se că dacă le-ar neglija cultul, acestea ar fi dispuse să facă rău... iar ele ne fac bine dacă le sînt făcute onoruri». Pausanias spune că dintr-un motiv asemănător, au fost construite la Atena altare pentru zeii necunoscuţi, adică sufletele divinizate, necunoscute.
Sălbaticul nu se deosebeşte de animalele în care sufletul său se mută şi se mişcă comod, pe care le consideră drept ancestorii săi şi le înzestrează cu un suflet; dat fiind că logica sa nu dă înapoi în faţa nici unei consecinţe, în egală măsură el atribuie un suflet pămîntului, lunei, soarelui, astrelor, plantelor şi chiar obiectelor neînsufleţite. Anaxagorai) acorda un suflet, νους, universului. În imaginaţia sălbaticului şi a barbarului, totul are suflet şi din această cauză pe morminte şi pe rugurile funerare ale morţilor ei jertfesc animale, sparg instrumente şi arme cu intenţia ca sufletele lor să se desprindă şi să continue să dea defunctului servicii pe lumea cealaltă.
(1). Cuvîntul, Verbul, Λόγος-ul, care pentru Platoni) este Raţiunea şi Inteligenţa (ce ar fi acestea, de fapt, în lipsa cuvintelor?), caracterizează specia umană; Romanii denumeau noul-născut, cel care nu vorbeşte, in-fans. Această calitate miraculoasă impresionează atît de puternic naiva şi exuberanta imaginaţie a sălbaticilor, încît ei atribuie cuvintelor o existenţă separată faţă de obiectele pe care le desemnează, ele fiind sufletele, fantomele lor, άγαλματα, după cum spunea Heracliti): acestea se comportă ca fiinţe vii. Grecii credeau că blestemele unui tată sau a unei mame se duc în Hadesi) să trezească Eriniilei) şi le aduc pe pămînt; blestemele erau înzestrate cu o influenţă atît de teribilă încît Ebraicii şi Chinezii pedepseau cu moartea fiul care şi-a blestemat tatăl. Cine ştia numele unui individ era înzestrat prin acest fapt cu o putere magică asupra lui: sălbaticul îşi ascunde de asemenea numele faţă de străini. Pînă în zilele noastre, numele celor din familia care domeşte în China sînt necunoscute poporului; adresarea la împărat pe numele său este pedepsită cu moartea; el nu trebuie să fie decît prin deviza sa: Soarele poporului, Scînteia albastră, etc. Numele lui Dumnezeu nu este menţionat în Biblie; evreii şi creştinii nu-l cunosc; cel care l-ar şti nu ar avea decît să-l pronunţe pentru a-l obliga să facă cele patru voinţe ale sale. Conform afirmaţiilor lui Pausaniasi), revelaţia faţă de iniţiaţi a numelor purtate de divinităţile Cabiricei) şi de Despoinai) arcadiană era unul din riturile misterelor lor. Bertheloti) afirmă că această credinţă în puterea cuvintelor era «o percepţie confuză a puterii ştiinţifice asupra naturii pe care omul trebuia s-o dobîndească într-o bună zi; ea a făcut să se nască opinia că ar fi posibil de a conjura şi de a domina zeii numai prin forţa meditaţiei şi a formulelor magice.» (Discours à l'inauguration de la statue de Renan [Discurs la inaugurarea statuii lui Renan]). [Nota lui Lafargue]
(2). Pascal spune că «în afara credinţei, nimeni nu este sigur dacă este treaz sau doarme, avînd în vedere că în timpul somnului credem că sîntem de veghe... în aşa fel încît jumătate din viaţă trece în somn, cine ştie dacă această jumătate în care credem că veghem, nu este decît un alt somn, puţin diferit de primul, în care ne trezim, crezînd că dormim.» (Pensées [Gînduri], VIII, I). [Nota lui Lafargue]
(3). Sufletele morţilor pe care tradiţia le apără de uitare devin centre de cristalizări legendare; cei în viaţă, în memoria cărora trăiesc sufletele celor morţi, de obicei atribuie acestora capacitatea de a face minuni şi le invocă cu orice ocazie; în mod natural şi fără ca sălbaticii să-şi dea seama, ele devin spirite superioare, zei.
Istoria cuvîntului grec Δαίμων [daimon] şi a derivatelor sale arată etapele acestei evoluţii. La singular, acest termen înseamnă spirit, iar la plural spiritele străbunilor, umbrele celor morţi; el provine de la δαίομχι, a împărţi, a diviza şi reproduce ideea sălbaticului de a împărţi, diviza, dedubla omul în corp solid şi spirit aeriform. Homeri), Hesiodi) şi Eschili) întrebuinţează această noţiune pentru a desemna zeii, care aidoma lui Isus, au locuit pe pămînt înainte de a avea locaşul în Olimpi). Homer revine de mai multe ori cu această semnificaţie în Iliada (I. 222; III. 420; XI. 792; XVII. 98, etc.). Patriarhii Bisericii îl întrebuinţează pentru demoni. Termenul dă naştere la δαιμόνιον [daimonion], divinitate pentru autorii clasici şi demon, spirit impur, diavol pentru autorii eclesiastici şi la δαιμονίω [daimonio], a deifica, a fi deificat; creştinii au acordat acestui termen semnificaţia de a demoniza, a fi posedat de demon. [Nota lui Lafargue]