Ideea despre suflet, care ocupă un loc atît de important în ideologia sălbaticilor şi a barbarilor comunişti, a suferit o eclipsă la popoarele din bazinul mediteranean, cu excepţia Egiptenilor, într-o lungă perioadă a dezvoltării lor, în care prin obişnuinţa rutinei s-au continuat ceremoniile funerare, care nu mai aveau nici un sens pentru cei care le practicau şi care treptat se transformau; victimele nu mai sînt jertfite pe altar şi legea intervine pentru a limita numărul obiectelor care sînt arse numai din ostentaţie, fiindcă nu trebuiau să mai aibă vreo utilitate pentru mortul care lăsa în urma sa numai un suflet. Ca în trecut, Grecii continuau să spună defunctului: „distrează-te!“ dar credinţa în supravieţuirea sufletului era moartă.
Teognisi) şi autorii Proverbelor şi a Eclesiastului, aceste filozofii antice ale pesimismului burghez, recomandau bucuria ceasului prezent, pentru că totul se termina cu moartea. Moralistul israelit asigură că omul şi animalul au aceeaşi soartă, «cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc... cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se pogoară în jos... iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să mănînce şi să bea, şi să trăiască bine în mijlocul muncii lui, cu care se trudeşte supt soare, în toate zilele vieţii lui... acesta este un dar de la Dumnezeu... Gustă viaţa... Tot ce găseşte mîna ta să facă, fă cu toată puterea ta... în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune.» (Eclesiastul, III, 19-21, V, 18-19, IX, 9-10). Teognis, poetul megarian, este la fel de convins de soarta care îl aşteaptă după moarte. «Mă voi odihni în pămînt, ca o piatră fără glas» afirmă el. Credinţa în viaţa viitoare dispăruse într-atît, încît Tirteui) nu ştie să ofere altă imortalitate celor care se sacrifică pentru patrie în afara de imortalitatea gloriei; iar Periclei), în celebrul său discurs pronunţat la funeraliile primelor victime ale războiului peloponesiaci), nu le poate promite decît «omagii nemuritoare şi cel mai onorabil loc de înhumare». Încă în Iliada, Zeusi) a acordat fiului său Sarpedon, de curînd ucis de Patrocle, doar «un mormînt şi o mică piatră funerară, fiindcă aceasta este recompensa cuvenită morţilor». (Il., XVI, 675, et sqq)(1). Credinţa în supravieţuirea sufletului nu reapare decît după Homeri) şi numai la Pindari), după cum remarcă Zelleri) în lucrarea sa Istoria Filozofiei greceşti. Acelaşi fenomen se constată la Romani şi la alte naţiuni din apropierea Mediteranei; Egiptenii nu fac excepţie în legătură cu acest fapt, care poate fi considerat ca general pentru toate popoarele care au ajuns la un anumit grad de dezvoltare, fiindcă au conservat familia matriarhală, chiar şi în decursul perioadei istorice. Dar poate fi observat că ideea despre suflet, care putea fi considerată ca dispărută pentru totdeauna din creierul uman, renaşte şapte şi şase secole înaintea lui Isus Hristos cu o vitalitate şi forţă noi, pentru a deveni tema favorită a filozofiei spiritualiste şi baza fundamentală a moralei burgheze şi a ideologiei creştine.
Istoricii care au constatat dispariţia şi renaşterea ideii despre suflet s-au limitat să menţioneze aceste fenomene ciudate fără să încerce să le explice şi să cerceteze cauzele lor determinante, pe care de altfel nu le-ar fi putut găsi în domeniile de cercetare explorate de gîndirea lor şi despre care se poate spera să fie descoperite numai prin aplicarea metodei istorice a lui Marx[d] şi prin orientarea spre cercetare în mediul economic: numai prin studiul transformărilor proprietăţii şi a modului de producţie există şansa de a descoperi cauzele care au determinat în mintea umană evoluţia ideii despre suflet şi a celei legate de lăcaşul său postum, idei inventate de sălbatici.
Proprietatea şi producţia obiectelor necesare vieţii materiale au trecut printr-o serie de forme care au condiţionat organizarea familială şi politică, precum şi obiceiurile, credinţele şi ideile care le sînt caracteristice.
Comunismul a fost leagănul social al umanităţii, iar ideile primitive despre suflet şi lăcaşul său postum corespund cu această primă formă de organizare socială. Atît timp cît persistă această organizare, membrii unei ginţi şi uneori al unui trib trăiesc într-o casă comună şi dat fiind că sînt egali, toţi au aceleaşi drepturi asupra bunurilor comunităţii ginţi sau ale tribului: dar, cu toate acestea, observăm o diferenţă între sexe; bărbatul, în special vînătorul, procură proviziile pe care femeia are sarcina să le administreze, să le conserve, să le pregătească din punct de vedere culinar şi să le distribuie; aceste importante funcţii asigură femeii o superioritate intelectuală şi socială. Ea este o providenţă pentru sălbaticul lipsit de griji şi neprevăzător: ea dispune de destinele sale din leagăn pînă în mormînt. Omul care îşi elabora ideologia cu evenimentele şi achiziţiile intelectuale ale vieţii cotidiene trebuia deci să înceapă prin a deifica femeia. Elenii şi latinii preistoricii îşi puneau destinele la dispoziţia zeiţelor, Moirei) şi Parcei), Μοιραι, Parcœ; numele acestora înseamnă în latină econom, iar în greacă partea care revine fiecăruia la distribuirea merindelor şi a prăzii. «Moirele ţin cîrma necesităţii... Nici măcar Zeus nu putea evita destinul» afirmă Eschili) în Prometeu (V, 516-19).
Această egalitate economică atrage după sine în mod inevitabil egalitatea celorlalte condiţii ale vieţii materiale şi morale: de asemenea, atunci cînd sălbaticul inventează sufletul şi lăcaşul sau postum, el acordă un suflet tuturor membrilor din trib, femeilor şi bărbaţilor în mod egal şi deschide paradisul pentru toate sufletele; această rezidenţă este comună, la fel ca locuinţa terestră; fără să se ţină cont de merite sau de păcate, toate sufletele ajung acolo pentru a continua în fericire viaţa comunistă pe care au părăsit-o de curînd; în timp ce bărbăţii aleargă după pradă, femeile confecţionează haine din piele şi ţin menajul; zeiţa italiană antică Mania, mama Manes-urilor, adică mama spiritelor celor morţi, a cărei imagine este pusă la uşile caselor, apăra de orice pericol, aşa cum Proserpina greacă domnea în regatul umbrelor: în lumea morţilor, femeia continua să stăpînească rezidenţa ca în lumea celor vii. Atît timp cît persistă comunismul primitiv al ginţii, sînt în viaţă ideile despre supravieţuirea sufletului şi fericirea sa postumă.
Dar atunci cînd femeile căsătorite ale ginţii, care locuiau sub acelaşi acoperiş, se separă şi fiecare din ele se stabileşte la casa ei, ginta care era familia comună se segmentează în familii particulare, guvernate întîi de mamă, iar apoi de tată. Fiecare familie este proprietara casei în care locuieşte, precum şi a grădinii dimprejur; pămîntul arabil, cu toate că este mai departe proprietate comună, nu mai este cultivat în comun: în toţi anii este împărţit între familii; aceste distribuiri anuale ajung să cadă în desuetudine; fiecare familie posedă ca proprietate particulară lotul de pămînt care i-a fost acordat la ultimul partaj: atît timp cît durează partajele, pămînturile sînt alocate şefilor de familie în mod proporţional cu numărul de gospodării aflate sub autoritatea lor.
Această evoluţie economică, despre care dau o relatare excesiv de prescurtată, nu poate fi făcută fără să influenţeze credinţelor despre suflet. Distrugerea casei comune s-a reflectat în cealaltă lume, locaşul comun al sufletelor dispărute. Constituirea familiei patriarhale şi divizarea proprietăţii comune în proprietatea privată a familiilor au adus un alt fenomen ideologic la fel de extraordinar: toţi membrii familia şi-au pierdut sufletul, cu excepţia patriarhului care a avut privilegiul să-l păstreze, fiindcă el era singurul proprietar. Orice persoană lipsită de proprietate a fost despuiată de sufletul său: femeile, care în primele perioade ale patriarhatului nu aveau nici măcar corp, fiindcă erau cumpărate şi vîndute ca vitel, au fost private de sufletul lor; ideea că femeia nu are suflet s-a înrădăcinat atît de puternic în lumea antică, încît a persistat timp de secole în cadrul creştinismului, care făcea din ideea de a aloca un suflet fiecărui om unul din cele mai importante mijloace ale sale de propagandă. Cu excepţia tatălui, bărbaţii din familia patriarhală au avut aceeaşi soartă ca şi femeia: ei şi-au pierdut sufletul fiindcă nu aveau proprietate. Dacă dădea oamenilor şi animalelor un suflet care creştea şi se diminua odată cu corpul lor şi dacă se interesa de destinul său postum, sălbaticul nu-şi punea probleme în legătură cu originea sa; pentru el omul se năştea cu un suflet, la fel cum se năştea cu inimă şi mîini. Deocamdată, proprietatea familiei patriarhale este cea care acordă sufletul patriarhului, pînă cînd sofistica platoniciană şi religia creştină vor conferi acest atribut lui Dumnezeu. Lăcaşul postum fiind suprimat, sufletul patriarhului trebuie să sălăşluiască în mormîntul familial, aflat departe de contact şi chiar dincolo de privirea străinilor, în mijlocul casei şi aproape de cămin, devenind protectorul acestuia. Pentru a demonstra mortului că acesta îi este locul, Grecii şi Romanii îl chemau de trei ori pe nume în timp ce puneau cadavrul să se odihnească; Romanii adăugau formula sacramentală: animam sepulcro condimus, depunem sufletul tău în sepulcru.
Povestirile mitologice ne permit să urmărim la Greci principalele faze în evoluţia ideii despre suflet. Olimpuli), care a fost lăcaşul comun deschis pentru toate spiritele celor morţi, se închide de cînd Zeus şi-l însuşeşte, introduce patriarhatul, alungă pe Titanii), Geeai), Cronosi) şi celelalte spirite care au apărat ordinea matriarhală şi îl rezervă în exclusivitate pentru spiritele care au luptat pentru cauza sa şi care devin strămoşii familiilor patriarhale ale familiilor de pe pămînt. Insula Preafericiţilor, aflată departe de Olimp, adună spiritele eroilor şi a semizeilor Tebanilori) şi Troienilori), iar aceşti semizei ai, fii ai zeilor şi ai muritorilor, erau primii ancestori ai familiilor patriarhale care prin ei se legau de spiritele deificate ale Olimpului. Toţi membrii familiei patriarhale nu se lăsau despuiaţi de sufletul lor fără împotrivire şi au continuat să se înzestreze cu suflet ca în trecut, iar pentru a-i face să renunţe la orice speranţă de a supravieţui, s-a inventat Erebus-ul, unde le erau trimise sufletele; acest adăpost glacial unde nu ardea niciodată lumina soarelui a creat atît de multă nefericire, încît înseşi sufletele expediate acolo au renunţat la o existenţă postumă atît de lamentabilă. Pentru a face insuportabilă idea unei prelungiri indefinite a vieţii, se spune că Tithoni), cel care a primit de la Zeus imortalitatea drept cadou la nunta sa cu zeiţa Aurorai), a ajuns într-un asemenea grad de decrepitudine, încît a devenit obiect de dezgust, iar Glaucos, care s-a uns cu o plantă semănată de Cronos, obţinînd viaţă nelimitată, a încercat în van să se înece pentru a scăpa de infirmităţile bătrîneţii.
Şeful familiei patriarhale primea sufletul numai din cauză utilitară. Acest lucru trebuie explicat.
În contrast cu familia individualistă a Burgheziei, familia patriarhală nu era redusă la trei elemente indispensabile: tatăl, mama şi copiii; ea era o colectivitate de gospodării; dacă se scăpa de fete, care erau date în căsătorie, băieţii nu părăseau casa paternă, ci îşi aduceau acolo soţiile legitime şi concubinele. Deci, paterfamilias [capul familiei] avea sub autoritatea sa familiile unchilor, a fraţilor şi a fiilor săi: aceste gospodării posedau casa în comun, un domeniu inalienabil şi drepturi în cadrul distribuţiilor anuale ale pămînturilor rămase comune tribului şi ginţii. El era administratorul tuturor bunurilor care aparţineau colectivităţii şi el reprezenta colectivitatea la partajele agrar: dacă murea fără un moştenitor legitim, colectivitatea îşi pierdea drepturile; prin urmare, el era considerat ca obligat să procreeze un fiu, iar dacă nu avea parte de aşa ceva, morala patriarhală îl obliga să divorţeze sau să-şi dea soţia unui părinte, ca să-l înlocuiască lîngă ea cît mai bine posibil; copilul, născut din acest adulter, cerut de morală şi religie, era acceptat de străbuni şi de întreaga familie drept moştenitorul legitim şi avea reputaţia de a fi descendent al Ancestorilor. Viţelul este al proprietarului vacii şi nu al proprietarului taurului care s-a împerecheat cu ea, spune formula indiană a codului lui Manu. Prin necesitatea de a avea un moştenitor legitim pentru a păstra drepturile de proprietate ale colectivităţii patriarhale se explică cauza pentru care ancestorii aveau constanta preocupare ca paterfamilias-ul în viaţă să aibă un fiu, «un salvator al căminului», după cum spune Eschil în Choeforele, fiindcă el este «salvatorul de la infern», adică de la ruina economică, spune Brahma, iar în creştinism fiul este mîntuitorul, cel care salvează de la iad. Cînd graţie zestrei sale, femeia a dobîndit anumite drepturi în familie, ea a refuzat să se preteze acestui adulter moral şi religios; atunci a fost permis paterfamilias-ului să adopte un copil ca acesta să-l succeadă; la Romani, această adopţie se făcea în faţa patului conjugal, cu intenţia de a demonstra că adoptatul copil este vlăstarul.
Patriarhul, care reprezenta ancestorii şi personifica familia, era proprietarul titular al bunurilor acesteia şi le poseda numai în decursul vieţii; el nu putea să le înstrăineze sau să le dea moştenire după bunul lui plac, el fiind administratorul lor în interesul membrilor familiei. În persoana sa, el comprima drepturile de proprietate ale colectivităţii de familie, al cărui stăpîn absolut era; dacă nu putea aliena bunurile, el avea dreptul de a lovi, de a vinde în sclavie şi de a omorî membrii familiei. În faţa lui, toţi, bărbaţi şi femei, erau lipsiţi de proprietate, de drepturi şi de suflet: numai el avea suflet, fiindcă numai el era proprietar.
Atunci cînd murea unul din membrii familiei, i se dădeau tradiţionalele onoruri funerare; cadavrul său era incinerat conform riturilor obişnuite; odată ce oasele erau calcinate, spălate cu vin şi depuse într-un mic adăpost, nimeni nu se mai ocupa de ele. Decesul unui paterfamilias era altă problemă; sufletul său era adăugat la o serie de ancestori, a căror măşti de ceară erau păstrate la Roma, fiind defilate în faţa cadavrului celui decedat şi în marile ceremonii publice: astfel, defunctul devenea la fel ca predecesorii săi, o divinitate slujită de un cult de familie. În decursul vieţii, el era cel care lega familia de ancestori, mort, el devenea un ancestor; ceilalţi membri, neavînd suflete, mureau pe deplin şi nu erau obiectul nici unui cult; ei erau «oameni muritori», după cum îi denumeau Hesiodi) şi Eschil.
Dar un suflet nu era încredinţat unui paterfamilias decît pentru ca viu sau mort să fie în serviciul proprietăţii familiale: fiind în viaţă el trebuia să o administreze în interesul familiei, iar fiind mort trebuia să se intereseze de gestiunea sa.
Concesiunea unui suflet patriarhului a fost impusă de necesităţi majore. La începuturile familiei patriarhale, nu a fost un lucru uşor să se facă acceptată autoritatea unui Tată asupra unor femei şi bărbaţi care ieşeau din comunismul ginţii, în care domnea egalitatea. Istoria lui Zeus, după cum este relatată în Iliada, în poemele lui Hesiod şi în Prometeu-ul lui Eschil dau o idee despre dificultăţile pe care Părinţii tereştrii le-au avut pentru a cîştiga stăpînirea familiei. Zeii sînt Părinţi de familie, ai căror urmaşi trăiesc pe pămînt, dar, în Olimp, ei sînt fii lui Zeus pe care Iliada şi Prometeu-ul lui Eschil îl denumesc Tată, pentru că aceştia sînt supuşi despotismului său patriarhal. El şi-a putut stabili autoritatea numai prin forţă; el avea doi servitori lîngă jilţul său, Forţa şi Violenţa, întotdeuna pregătiţi să-l asculte, menţionează Calimahi) în Imnul lui Zeus şi ei sînt cei care împreună Hefaistosi) se zoresc să-l înlănţuiască pe Prometeui). A fost nevoie să-şi întrebuinţeze pumnii şi «să năduşească mult» pentru a-l supune pe Poseidoni) (Il., XV, 227) şi nu ajunge să facă ca pacea să domnească decît prin împărţirea moştenirii lui Cronos cu cei doi fraţi ai săi şi prin supunerea lui Herai), sora şi soţia sa, la pedepse josnice. Certuri şi lupte asemănătoare trebuiau să izbucnească pe pămînt la fiecare deschidere de testament: fiicele defunctului refuzau să se supună în faţa autorităţii fraţilor lor, iar aceştia se certau şi se băteau pentru a şti cine este cel care comandă; este probabil că la începuturi, băieţii îşi împărţeau bunurile şi fiecare dintre ei stabilea o familie independentă, cum au fost Zeus, Poseidon şi Hadesi); sau poate că se succedau pe rînd la guvernarea familiei, ca Eteoclei) şi Polinicei): partajul egal al bunurilor între copiii masculini a trebuit să preceadă dreptul primului născut; cele două modalităţi de succesiune se întîlnesc în codul lui Manu. Dar atunci cînd dreptul primului născut a devenit o parte din obiceiuri, autoritatea noului paterfamilias era în unele locuri autoritatea celui mai tînăr fiu şi nu putea fi exercitată asupra unchilor, fraţilor şi asupra soţiilor şi copiilor lor decît prin utilizarea ideilor lor superstiţioase, decît prin sanctificarea sa ca delegat al defunctului, care din străfundul mormîntului său îi dădea sfaturi şi porunci; cînd îl ascultau, ei nu făceau decît să se supună dorinţelor sufletului celui mort, care în loc să plece spre insula Preafericiţilor, rămînea pentru eternitate în sepulcrul familial: astfel se explică din ce cauză a existat graba de a anula accesul la Insulele Fericiţilor, odată ce au fost trimise acolo sufletele semizeilor şi ale eroilor războiului Tebei şi Troiei; era prea mare nevoie de sufletele Părinţilor morţi pentru a guverna familia, ca să li se permită să-şi ofere o viaţă postumă în acest loc de delicii; pentru a le înlătura orice veleitate de a pleca din mormîntul aflat în apropierea căminului al cărui paznici erau, mitologia greacă a descris în culori atît de lugubre viaţa sufletelor în Hades-ul sumbru şi glacial.
Sufletul morţilor, care inspiră atîtea spaime sălbaticilor, devine o divinitate tutelară pentru oamenii din perioada patriarhală; aceştia îl pun în mijlocul casei, ca să apere familia, să-i administreze bunurile şi să-l sfătuiască pe Tatăl care îi succeda şi care nu lua nici o decizie importantă fără să-şi consulte ancestorii. Aceştia îşi devotau toată energia lor postumă numai intereselor colectivităţii de familie, care îi acorda un cult absolut privat, la care nici un străin nu putea asista; femeile măritate şi sclavii nu puteau lua parte la aceste ceremonii decît după ce trecuseră riturile adopţiunii. Caracterul gelos şi egoist al proprietăţii private se arăta în întregime în cultul ancestorilor pe care Fustel de Coulangesi) îl descrie atît de sentimental.
Sufletele sălbaticilor îşi continuau existenţa terestră în locaşul de dincolo de mormînt; ele se îngrijeau singure de nevoile lor; vînau, pescuiau, culegeau fructe, îşi făceau haine şi arme. Lucrurile se petrec altfel acum cînd paradisul postum a fost suprimat şi sufletul trebuie să sălăşluiască în mormîntul de familie: părinţii trebuie să aibă grijă de hrana şi întreţinerea sa. Cei morţi nu-i mai tracasează pe cei vii ci, din contra, sînt chinuiţi de ideea că cei vii ar putea înceta să le dea alimente. Hindusul credea că sufletele repetă fără întrerupere: «Să se poată naşte mereu feciori în descendenţa noastră ca să ne aducă orez, lapte şi miere.» Grecii şi Romanii, dispreţuiţi de către scepticul Luciani), credeau acelaşi lucru. «Morţii» spunea el, «se hrănesc cu libaţii şi ofrande pe care noi le aducem pe mormintele lor, astfel încît un mort care n-a lăsat pe pămînt părinţi şi prieteni este silit să nu mănînce şi este condamnat la foamea eternă.» (De luctu). Episcopul Manicheean Faustus îi mustra pe creştini fiindcă se purtau ca păgînii şi «calmau manes-urile morţilor cu vin şi cărnuri». Sfîntul Augustini), care îi răspunde, recunoaşte că într-adevăr fidelii aduceau alimente pe mormintele martirilor; dar, adaugă el, aceste alimente erau consumate pe loc sau erau împărţite celor săraci(2).
Ideologia moştenită de la sălbatici a trebuit să fie modificată şi a trebuit să fie căutată o altă explicaţie a viselor. Sălbaticul credea că sufletul unui om în viaţă sau al unui mort îi apărea în vis; dar acest lucru nu se mai putea petrece fiindcă nici o altă persoană în viaţă sau decedată, cu excepţia paterfamilias-ului, nu avea un suflet. S-a presupus că personajele care îl vizitau pe cel adormit erau imagini zadarnice trimise de zei. Această explicaţie este întîlnită încă în Iliada, cu toate că elenii din epoca homerică nu intraseră în perioada patriarhală decît de cîteva generaţii: de fapt, atunci cînd războinicii se opresc din luptă pentru a enumera genealogiile, după trei sau patru ancestori umani ei ajung la un zeu, adică la un tată necunoscut, după cum era cazul atunci cînd filiaţia se făcea prin mamă. O nălucă care semăna cu Nestori) i-a apărut în vis lui Agamemnoni), din porunca lui Zeus, pentru a-l obliga să se lupte (Il., II). Pentru a o linişti pe Penelopa în legătură cu soarta lui Telemahi), Atenai) i-a trimis o fantomă avînd înfăţişarea surorii sale; «inima ei a înflorit de bucurie, fiindcă visul era uşor de interpretat.» (Od., IV). În loc să fie un fenomen fiziologic după cum era credinţa confuză a sălbaticului, visul a devenit o comunicare a divinităţii, a cărei semnificaţie trebuia ghicită: interpretarea visului a devenit atît de importantă, încît Prometeul lui Eschil se glorifică că i-ar fi învăţat pe muritori să explice visele; interpretarea viselor a dat naştere la o inumerabilă clasă de exploatatori ai prostiei omeneşti, făcînd o meserie din descifrarea viselor şi prezicerea destinului.
Sălbaticul şi-a elaborat sistemul său ideologic avînd ca punct de plecare o explicaţie eronată a visului: omul posedă o dublură imponderabilă, care acţionează atunci cînd el doarme şi care trăieşte după moartea sa; chiar şi atunci cînd cadavrul este îngropat sub grămezi de pămînt şi pietre, sufletul iese din mormînt pentru a-i sîcîi pe cei în viaţă; pentru a împiedica sufletul să-l chinuie, sălbaticul îl exilează în locuri puţin frecventate, caverne, vîrfuri de munţi, insule la capătul pămîntului, etc. şi pentru ca să-i piardă orice poftă de a reveni, îi amenajează cît poate de bine acest locaş postum, pentru ca mortul să-şi continue bucuros viaţa sa terestră; atunci cînd sufletele s-au obişnuit să revină din propriile lor mişcări, sălbaticul foloseşte această bunăvoinţă ca un mijloc de moralizare; curajul şi puterea de a îndura durerea erau calităţi de primă necesitate, el însămînţează calea cu obstacole şi pericole, pe care războinicii morţi pe cîmpul de luptă sau în suplicii le depăşesc cu uşurinţă graţie unor divinităţi, în timp ce acei care mor de boli nu le pot evita şi depăşi decît cu ajutorul talismanelor, cuvintelor magice şi formulelor de vrajă.
Ideologia sălbatică s-a transformat pe măsură ce evolua mediul său social: atunci cînd membrii ginţii nu mai locuiesc împreună şi fiecare familie componentă îşi construieşte o casă particulară, locaşul postum, care este comun pentru toate sufletele, dispare treptat din imaginaţia oamenilor. Dar înainte să dispară, el şi-a atins scopul, morţii nu-i mai tracasau pe cei vii; dacă aidoma lui Patrocle, apăreau în faţa prietenilor şi părinţilor lor, acest lucru era numai pentru a solicita ca funeraliile să fie făcute cît mai repede ca să fie acceptaţi şi să promită că nu vor mai reveni. Frica de morţi s-a răspîndit atît de bine, încît bărbaţii din familia patriarhală au putut suprima locaşul de dincolo de mormînt, chiar înainte ca membrii să fie deposedaţi de sufletele lor. Ei i-au dat voie numai patriarhului să-şi păstreze un suflet, pentru care trebuia să aducă anumite servicii: în loc să-i permită să plece ca să ducă o viaţă preafericită pe insula Fericiţilor, pe Cîmpiile Elizee sau în alt paradis postum, ei îl încarcerau în mormîntul de familie, unde singura bucurie era să se intereseze de proprietatea familiei, iar preocuparea permanentă era să dorească întotdeauna să aibă fii ca descendenţi pentru a-i aduce alimente.
Ideologia patriarhală, la rîndul său, trebuia să se transforme pe măsură ce evolua mediul său social. După ce gospodăriile reunite sub autoritatea paterfamilias-ului s-au împrăştiat şi au împărţit inalienabilul domeniu al familiei, a renăscut ideea despre suflet.
(1). Iliada, care este o îmbinare de cînturi populare compuse în diferite epoci şi localităţi, redă în mod accentuat diferite obiceiuri şi credinţe; în timp ce în cîntul XVI, Zeus nu-i promite fiului său Sarpedon o viaţă postumă, în cîntul XXIII sufletul lui Patrocle îi cere lui Ahile să-i grăbească funeraliile pentru ca să meargă în Hades «de unde nu va mai reveni cînd i se vor face onorurile rugului.» [Nota lui Lafargue]
(2). Credinţa că morţii trebuie hrăniţi era generală; este straniu să fie constatat că această idee a persistat în Franţa pînă în secolul al XVII-lea. Ricasoli, ambasadorul italian pe lîngă Francisc Ii), scrie: «Cu toate că regele este mort, dimineaţa şi seara i se serveşte masa obişnuită. Acest lucru a durat pînă cînd a fost înmormîntat. În jurul mesei se află cardinalul Tournon, Amiralul şi alte figuri care îi erau apropiate cînd era în viaţă. Îi sînt aduse doleanţe ca şi cum ar fi în viaţă; adică cei care se ocupau de alimente încercau mîncărurile şi băuturile şi apoi le dădeau pe toate celor săraci, pentru Dumnezeu.» (Scrisoare din 13 mai 1547. Fonds Medicis. Citat de Petit Temps, 15 iulie 1894). Tylori) relatează că Saint-Foixi) care a trăit sub Ludovic al XIV-leai) spune în lucrarea sa Essais historiques sur Paris [Eseuri istorice despre Paris] că în decursul celor patruzeci de zile după decesul regelui, erau puse pe masă, în faţa imaginii sale de ceară, alimente pe care episcopul le binecuvînta şi spunea iertările înainte şi după mese. [Nota lui Lafargue]