Cu şapte pînă la şase secole înaintea erei creştine, culte misterioase apăreau în oraşele din Ioniai) şi Grecia: Misterele Cabirilori), ale Coribanţilori), ale Cybeleii), ale Mamei zeilor, ale lui Astartei), Demetrai), Despoinai), Dionysos Zagreusi), etc., a căror ceremonii erau însoţite de urlete sălbatice, scene de doliu, lamentaţii despre răpirea unei tinere zeiţe sau despre moartea unei victime ispăşitoare divine, erau urmate de manifestaţii gălăgioase şi delirante de bucurie, iar uneori de orgii libertine: la Bacanalei), femei zburlite, îmbrăcate cu piei de animale ca sălbaticii, devorau carnea vie a unei victime ispăşitoare, reprezentate de un pui de căprioară sau de capră; la Israeliţi, mielul de paşte înlocuia victima omenească, care nu mai era sacrificată. Aceste culte erau practicate pe faţă la Atticai) în decursul războiului peloponesiaci); poeţi, filozofi şi istorici tratau acest subiect; ele s-au introdus la Roma, iar Senatul din anul 186 înainte de Isus Hristos a ordonat suprimarea lor şi a persecutat pe cei iniţiaţi care, după spusele lui Pliniui), erau mai mult de şapte mii; printre aceştia se aflau matroane care aparţineau de cele mai ilustre familii ale Republicii; aceste culte au pătruns de asemenea în Iudea, Ezechieli), care era profet cu aproximativ şase secole înaintea lui Hristos, «purtat de mîna Domnului», a văzut la intrarea templului din Ierusalim «că acolo stăteau nişte femei şi îl plîngeau pe Tamuz», în timp ce bărbaţii îşi loveau faţa. Sfîntul Ieronimi), care a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de Septuagintai), îl identifică pe Tamuz cu Adonisi), victima ispăşitoare a unuia din aceste culte misterioase. Ieremiai) vorbeşte despre mînia Domnului: «Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? Copiii strîng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frămîntă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să mă mînie.» (Ieremia, VII, 17-18, XLIV, 18)
Aceste culte misterioase, care resuscitau religiile anterioare patriarhatului, erau pretutindeni un protest împotriva religiilor oficiale: Grecii le tolerau făcînd compromisuri, dar Senatul roman şi evreul Iehova le persecutau. Pentru a expune neputinţa lui Jupiteri), Tertuliani) reaminteşte interdicţia consulilor Pisoi) şi Gabiniusi) «de a intra în Capitol, acest palat al Zeilor închinat lui Isisi), Serapisi) şi Harpocrati)... cu scopul de a opri dezordinile permise de superstiţiile vane şi infame, pe care Romanii le-au reintegrat; ei i-au naţionalizat pe Serapis şi altarurile sale, pe Bacchusi) şi furiile sale». (Apol. [Apologeticul], § IV). Dar Iehova a fost la fel de neputincios: Tamuz, victima ispăşitoare a Misterului Afroditeii), căruia femeile din Ierusalim îi plîngeau moartea şi-i celebrau reînvierea, reapare în Hristos, victima ispăşitoare a religiei creştine, care a înlocuit cultul patriarhalului Iehova.
Aceste culte misterioase, care reproduceau obiceiurile preistorice şi care trezeau idei şi legende uitate timp de generaţii, erau atît de clar opuse faţă de obiceiurile şi opiniile perioadei în care renăşteau, încît învăţaţii din antichitate şi din vremurile moderne le-au declarat importuri străine: pentru unii acestea veneau din Egipt, pentru alţii din Tracia; alţii admiteau totuşi că ar putea fi religii pelasgice antice, proscrise de cuceritorii Eladei, care au continuat să supravieţuiască în mister, alături de religia învingătorilor; în acest mod, în zilele noastre Pieile Roşii convertiţi la creştinism din Mexic îşi adoră în secret divinităţile antice.
Sexul divinităţilor acestor culte merită să atragă atenţia: aproape întotdeauna o zeiţă este cea adorată; dacă alături de ea este observat un zeu, acesta este supus zeiţei. Cînd un zeu figurează pe lîngă Zeiţa acestor culte misterioase, el este pe plan secundar şi pentru a fi tolerat, el trebuie să adopte caracteristicile sexului feminin; în imnurile orfice, Dionysosi) şi Adonis sînt de ambele sexe; există medalii din Asia micăi) în care Zeusi) este reprezentat cu voluminoase mamele şi brăţări pe mîini. Ce degradare pentru Zeus-ul din Iliada!
Originea acestor zeiţe era necunoscută, dar se spunea că sînt «născute din ele însăşi»; în timp ce zeii oficiali din Olimp erau născuţi din tată şi mamă cunoscuţi şi crescuseră şi trăiseră pe pămînt ca simpli muritori: creştinii din primele secole îşi băteau joc de această origine pămîntească, fără să se gîndească la Isus, care şi el s-a născut şi a trăit pe pămînt. Demetra, Mama-Pămînt, Mama zeilor, Mama a tot, cum o numeşte Eschili), era zeiţa unuia din aceste culte misterioase practicate în oraşele din Ionia, din Cicladei), din Grecia Mare (Mileti), Efesi), Abderai), Parosi), Amorgosi), Delosi), Mytilenei), etc.), care atinge apogeul celebrităţii sale la Eleusisi), un tîrguşor din Attica, situat la 16 km de Atena. Conform tradiţiei menţionată de Pausaniasi) (I, § 38), locuitorii din Eleusis trebuiau să apere cu armele împotriva lui Erecteui), basileul Atenienilor, cultul Demetrei, proscris de eroi patriarhali, adoratorii lui Zeus. Bărbaţii erau excluşi de la ceremoniile conduse de o preoteasă, aceasta fiind singura care putea face sacrificii şi iniţieri; ea şi-a păstrat această capacitate chiar şi după ce i s-a alăturat ca subaltern un hierofanti). Numai femeile luau parte la Tesmoforiii); ele se pregăteau pentru acest eveniment cu cîteva zile înainte prin purificări şi abţinere de la orice contact sexual; pentru a se purifica de contaminările masculine, ele se aşezau şi se culcau pe anumite plante printre care Hesychius menţionează dafnia şi usturoiul. A doua zi, ele mergeau în picioarele goale în urma carului care pleca de la Atena şi ducea simbolurile mistice la Eleusis. Mai tîrziu, au fost adăugate noi ceremonii, bărbaţii fiind admişi.
Aceste religii în curs de renaştere, care aveau o Zeiţă drept divinitate superioară, ţineau de epoca pre-patriarhală, atunci cînd femeia şi bărbatul trăiau pe picior de egalitate. Separarea dintre sexe pe care sălbaticii au fost nevoiţi s-o introducă în cadrul comunităţilor lor dintr-un scop de moralitate, menţinută şi accentuată prin specializarea funcţiunilor, s-a finalizat într-un antagonism între sexe care uneori dădea loc la lupte cu arme şi care se manifestau prin limbi, divinităţi şi religii separate. Fiecare sex avea cultul său secret; imprudentul care asista la ceremoniile unui cult care nu era cel al sexului său, risca să fie executat în cazul în care era descoperit, aşa cum s-a întîmplat, potrivit legendei mitologice, cu Penteui) care s-a ascuns într-un arbore pentru a vedea în secret ceremoniile dionisiace ale femeilor din Tebai) pe muntele Parnasi). Proscrise după stabilirea patriarhatului, religiile feminine au căzut în desuetudine sau nu au fost păstrate decît în cel mai mare mister de femeile care trăiau în afara familiilor patriarhale: astfel, Iliada care povesteşte vitejiile eroilor patriarhali, nu le menţionează, nu o pune pe Demetra, marea Zeiţă feminină printre zei, iar dacă le arată pe Herai) şi Atenai), acest lucru este făcut după ce este menţionat cu grijă că ele sînt supuse autorităţii lui Zeus, patriarhul Olimpului. Religiile divinităţilor feminine, a căror renaştere în oraşele comerciale şi industriale ale Ioniei este menţionată de istorici, nu erau religiile unei rase înfrînte, ci cele ale unui sex aservit: dacă scrierile despre mitologii le-au găsit analogii cu religiile din Egipt şi Traciai), acest lucru provine de la faptul că în aceste două ţări obiceiurile din epoca matriarhală mai supravieţuiau în momentul reapariţiei lor.
Renaşterea lor pune o problemă istorică de o importanţă capitală, de care istoricii şi filozofii nu se interesează, ei fiind preocupaţi numai de personaje istorice şi de evenimente politice. Din ce cauză aceste religii din vremurile sălbatice reapar tocmai în oraşele cele mai dezvoltate ale Ioniei, aceste prime leagăne ale ştiinţelor, ale filozofiei, artelor şi ale poeziei lirice, poezia individualistă prin excelenţă, care a succedat poeziei epice căzută în desuetudine, ale cărei poeme erau un compendiu de cunoştinţe istorice, religioase şi practice, utile bărbaţilor în epoca eroică?(1)
Oraşele în care s-au produs aceste fenomene ideologice erau comerciale şi industriale şi dată fiind prosperitatea pe care au creat-o comerţul şi industria, ele au introdus utilizarea de monede legale cu o greutate şi o valoare garantate(2), iar lupte sîngeroase şi neîntrerupte pentru posesia puterii şi a proprietăţii le-au distrus. Nu putem înţelege dificultăţile pe care le-au creat producţia şi schimbul de bunuri decît dacă ne formulăm o idee despre organizarea cetăţii antice.
Cînd barbarii se stabileau într-un ţinut, ei izgoneau, masacrau sau îi înrobeau pe indigeni, şi puneau stăpînire pe teritoriile lor, pe care le împărţeau între familii, iar şefii acestor familii formau consiliul bătrînilor, cu rolul de administrare a cetăţii. Străinii nu aveau dreptul să se aşeze acolo şi cu atît mai puţin să practice o meserie; ei locuiau la marginile oraşului în case a căror proprietari nu puteau să devină, deşi în ele munceau şi practicau negustoria de generaţii. Pămîntul putea fi posedat numai de familiile fondatoare ale cetăţii, fiindcă posesiunea sa acorda drepturi politice; străinii (artizani, industriaşi şi negustori) nefiind proprietari funciari, rămîneau întotdeauna străini, fără drepturi politice: dacă era descoperit, străinul care făcea să fie trecut pe lista cetăţenilor cu drepturi politice, era vîndut ca sclav la Atena pe vremea lui Periclei); oricare ar fi fost numărul lor sau oricît de bogaţi ar fi fost, străinii erau privaţi de drepturi politice chiar şi în oraşele care deveniseră comerciale şi industriale. Plutarhi) spune că la Epidaurei), unul dintre cele mai prospere oraşe, întregul corp al cetăţenilor nu a conţinut pentru o vreme îndelungată mai mult de 180 de indivizi (Quest. Grecs. [Chest. Grec.], I); la Heracleeai) erau încă şi mai puţin numeroşi, spune Aristoteli).
Familiile care posedau teritoriul şi care guvernau cetatea constituiau o clasă aristocratică; ele produceau pe pămînturile lor tot ceea ce era necesar membrilor săi, cu excepţia unui număr de obiecte fabricate de artizanii străini, sau procurate prin tîlhărie, marea îndeletnicire a eroilor patriarhali: expediţiile Argonauţilori) şi războiul din Troiai) erau acţiuni de jaf. Bogăţia unei cetăţi o desemna să fie obiectul de poftă al eroilor. Schlieman a găsit în explorările de la Troia urmele suprapuse a trei incendii, iar cel despre care se vorbeşte în Odiseea ar fi al doilea.
Străinii erau excluşi de la cultele oficiale practicate faţă de divinităţile protectoare ale cetăţii: exclusivismul era una din caracteristicile epocii patriarhale; fiecare familie, la fel ca fiecare oraş, avea zeii săi şi ceremoniile sale religioase particulare. În timpul celei mai mari prosperităţi, artizanii din Atena nu aveau decît un mic templu pe Acropolă, la vest de Partenoni), dedicat Αθενα εργάνη, Atena artizana: dacă era permis străinilor să figureze la Panateenei), la procesiunile la care lua parte toată populaţia Ateniană, aceştia aveau un rang inferior; fiicele lor ţineau umbrelele pentru fiicele cetăţenilor, purtînd în coşuri smochine de aur, soţiile lor cărau ulcioare cu apă, în timp ce bărbaţii ţineau nave mici, care probabil erau miniaturi ale celor pe care ei trebuiau să le întreţină şi să le armeze pe banii lor.
În antichitate, străinul era duşmanul; artizanii, meseriaşii şi negustorii erau trataţi drept duşmani; aidoma sclavilor, le era interzis să poarte arme. Familiile aristocratice îşi rezervau apărarea cetăţii ca un privilegiu; drept compensaţie, din momentul în care plebeii din prăvălie şi din atelier se îmbogăţeau, ei erau copleşiţi de impozite pentru a achita cheltuielile flotei, ale armatei, ale sărbătorilor publice şi întreţinerea în lipsă de activitate a cetăţenilor săraci.
În timp ce în oraşele care deveneau centre de activitate industrială şi comercială, străinii creşteau ca număr, se îmbogăţeau şi formau o puternică clasă democratică, capabilă să se angajeze în lupta politică pentru împărţirea puterii, clasa aristocratică era, din contra, decimată de război, ruptă de certurile interioare, slăbea şi sărăcea.
Gospodăriile, care au trăit sub autoritatea lui paterfamilas, s-au destrămat şi au fragmentat domeniul inalienabil al familiei patriarhale, cu scopul de a acorda fiecăruia un lot de pămînt; această parcelare, care a abolit inalienabilitatea bunurilor funciare, a avut drept consecinţă concentrarea pămînturilor în mîinile cîtorva «familii trufaşe şi arogante», împotriva cărora evreul Iehova fulmină demagogica sa furie, fiindcă «înşiră casă lîngă casă şi lipesc ogor lîngă ogor, pînă nu mai rămîne loc, şi locuiesc în mijlocul ţării.» (Isaia, V. 8). Cu toate că aparţineau de aristocraţie, cei expropiaţi îşi pierdeau drepturile de cetăţeni prin pierderea pămînturilor lor. Ei formau o plebe flămîndă şi gălăgioasă, pentru care munca era o degradare. Statul era obligat să-i întreţină: le dădea salarii civice pentru ca să asiste la adunările unde se tratau afacerile publice sau unde se judecau procese particulare; conform celor susţinute de Aristotel, acest obicei era generalizat în toate statele democratice. Adeseori, ei primeau bunuri şi bani, le era lăsată carnea animalelor sacrificate pe altarele Zeilor, erau organizate pentru ei mese publice pe contul celor bogaţi. Această multitudine turbulentă a aristocraţilor săraci s-a aliat cu plebeii din prăvălie şi din atelier pentru a răsturna guvernul aristocratic şi a-l înlocui cu democraţia. Atunci cînd revolta era încoronată de succes, democraţii anulau datoriile, îi deposedau de bunuri pe cei bogaţi, îi exilau pe cei pe care nu îi omorau, îşi împărţeau bunurile lor şi alegeau un tiran pentru a apăra şi păstra terenul cucerit: acesta încuraja industria şi comerţul cu scopul de a satisface burghezii şi pentru a-şi procura resurse pentru a hrăni pe cetăţenii săraci; Pericle a ajuns să le dea bani ca să meargă la teatru. Dar aristocraţii învinşi şi alungaţi se aliau cu duşmanii cetăţii, reveneau din exil şi cu ajutorul acestora răsturnau tiranul de la putere, îi masacrau pe şefii democraţi şi restaurau guvernul oligarhic. Războiul civil nu întîrzia să reînceapă pentru că nu era posibil să fie exilaţi săracii, artizanii, industriaşii şi negustorii(3).
Cu toate acestea, în mijlocul acestor evenimente economice şi a luptelor politice pe care le-au creat, în oraşele industriale şi comerciale s-au dezvoltat ştiinţa, filozofia, poezia şi artele şi au încolţit şi au fermentat elementele unei religii democratice, care după secole de elaborare trebuia să înlocuiască cultele oficiale ale aristocratului păgîn. Istoricii, care ignoră sau care nu dau decît puţină importanţă acestor fenomene economice şi acestor tulburări politice, nu au fost capabili să-şi dea seama de descompunerea societăţii antice, de faptul că sofistica lui Socrate şi Platon a substituit filozofia primitivă a naturii, de sfîrşitul păgînismului şi ascensiunea creştinismului. Pentru ei, aceste evenimente istorice considerabile sînt de neînţeles; ei nu încearcă să cerceteze cauzele, iar atunci cînd fac acest lucru, ei dau numai peste cauze inutile şi explicaţii care nu explică nimic. În acest mod, unii repetă după primii creştini că ruina păgînismului şi naşterea şi triumful creştinismului sînt opera Domnului; alţii, care se fălesc cu filozofie raţionalistă, atribuie monoteismului iudaic originea creştinismului, cu toate că evreii nu au fost niciodată monoteişti deşi nu adorau pe Zeii duşmanilor lor, ei credeau în existenţa acestora la fel cum credeau în existenţa Iehova-ului lor; în plus, este o diminuare considerabilă de a privi creştinismul numai ca o religie monoteistă, ceea ce este de fapt inexact fiindcă trei dumnezei distincţi formează trinitatea sa divină.
Artiştii, poeţii şi filozofii luau parte la războaiele civile ale cetăţilor antice. Poezia gnomică, lirică şi dramatică a Greciei este toată impregnată, iar filozofia le poartă stigmatele. Totul se naşte de la discordie; — Heracliti) spunea că războiul este mama şi suverana lucrurilor, iar Empedoclei) afirma că dragostea şi ura sînt forţele motrice care au organizat haosul. Critica spirituală şi paradoxală a sofiştilor, care puneau totul în discuţie şi care distrugeau noţiunile cele mai bine stabilite, era reflecţia în inteligenţă a tulburărilor create de transformările economice în legătură cu poziţiile sociale şi relaţiile dintre clase şi oameni. În acest talmeş-balmeş de evenimente economice şi de crize politice care bulversau instituţiile familiale şi sociale, obiceiurile private şi publice, omul a descoperit în dărîmăturile familiei patriarhale sufletul de care a fost deposedat de la ieşirea sa din comunismul ginţii. Vom arăta în continuare cum a fost făcută această descoperire.
Atunci cînd s-au disociat gospodăriile reunite sub autoritatea patriarhului, familia s-a văzut redusă la strictul său minim burghez: tatăl, mama, şi copii; în mod natural, fiecare paterfamilias al acestei familii reduse dorea să se asemene din toate punctele de vedere cu şeful familiei patriarhale, de jugul căruia de abia se eliberase şi să aibă ca şi acesta un suflet care să-i supravieţuiască, iar cum fiecare băiat era destinat să devină la rîndul său tată de familie, a fost înzestrat cu suflet din naştere; în acest fel, toţi bărbaţii au fost înzestraţi cu suflete nemuritoare.
Străinii (artizani, industriaşi şi negustori) care populau oraşele, acolo unde se produceau aceste revoluţii, nu şi-au putut organiza familia pe plan patriarhal fiindcă nu aveau dreptul să devină proprietari de bunuri funciare şi astfel nu au putut achiziţiona domeniul inalienabil pe care era aşezată familia patriarhală; este mai mult ca probabil ca printre ei ideea despre suflet a sălbaticilor să nu se fi stins niciodată, aceasta fiind păstrată prin tradiţia orală a legendelor şi a amintirilor din epoca primitivă. Viabilitatea acestei ipoteze provine de la faptul că ideea despre suflet a renăscut la început în oraşele populate de mulţi străini şi tulburate de luptele lor, iar Hesiodi) tratează o teogonie diferită faţă de cea din Iliada. Hesiod însuşi ne spune că era fiul unui străin, venit din motive de negoţ de la Cumai) la Askra, oraş în Beoţiai), unde nu avea drepturi de cetăţean; la moartea tatălui, el împarte bunurile acestuia cu fratele său Perseu: acest singur lucru dovedeşte că nu trăia sub regimul familiei patriarhale, care nu admitea astfel de partaje, a avut conflicte cu aristocraţii şi a trebuit să se retragă, se crede, la Orchomenosi), unde a decedat. Spartanii nu îi acordau prea multă stimă şi îl considerau drept poetul artizanilor, fiindcă el reproducea tradiţiile lor religioase şi nu cele ale eroilor patriarhali, cum face Iliada. Hesiod este primul poet care vorbeşte despre suflete fără locaş, care în număr de treizeci de mii vagabondează pe pămînt, ca în vremea sălbaticilor. «Ele sînt înveşmîntate de aer..., ele sînt paznicele celor morţi, supraveghează demersurile şi faptele rele..., ele sînt acelea care distribuie bogăţiile». Aceste funcţiuni le făceau protectoarele artizanilor şi ale negustorilor.
Mai multe dintre aceste culte în curs de renaştere (Misterele Cabirilor, Coribanţilor, Dactililor ideenii)) erau religii ale artizanilor şi mateloţilor; divinităţile lor aveau legături cu elaborarea metalelor şi cu fabricarea unor instrumente. După cum afirmă Pausanias, Cabiri erau denumiţi marii zei, θεοι μεγάλοι, îl recunoşteau ca tată şi stăpîn pe Hefaistosi), zeul fierar, lăcătuş, armurier şi ebenist, pe care Zeus şi zeii patriarhali au fost nevoiţi să-l accepte în Olimpi), aşa cum patriarhii de pe pămînt îi tolerau pe artizani în oraşele lor datorită serviciilor pe care aceştia le prestau. La Lemnosi), ei purtau numele de „Cleşti“, Καρ χίνοι; ei erau reprezentaţi ca Hefaistos, cu o căciulă ascuţită şi cu haina artizanilor, scurtă, fără mîneci, căzută pe partea dreaptă pentru a lăsa umărul gol: unul din ei se numea Kadmos şi era considerat inventatorul literelor feniciene şi al literelor greceşti antice, numite Kadmeene. După afirmaţiile lui Straboni), ei erau adoraţi la Troadai) din cea mai străveche antichitate; Fenicienii puneau imaginile lor la prora navelor. Cultul lor s-a răspîndit în lumea antică; în ultima vreme au fost descoperite amulete cabirice în Elveţia şi Irlanda. Artizanii excluşi din religiile oficiale erau obligaţi să-şi creeze divinităţi utile legate de ocupaţiile şi obiceiurile lor(4). Cabirii şi Telchiniii) aveau o mare asemănare cu spiritele sălbaticilor: ei ordonau elementelor, făceau să plouă, suflau şi potoleau furtuna, apărau recoltele şi turmele etc.; cel iniţiat în misterul Cabirilor purta la gît un talisman care îl apăra de pericole, în special de pericolele legate de mare: scapularul creştin este o supravieţuire cabirică. Misterele Cabirilor erau accesibile numai pentru bărbaţi, dar în cele din urmă au admis femei şi copii printre cei iniţiaţi.
Aceste religii de artizani şi negustori batjocoriţi, oprimaţi şi lipsiţi de drepturi politice, vegetau la umbră şi erau nevoite să se înconjoare de rituri misterioase, fiindcă pînă în epoca marii industrii mecanice, meseriile erau mistere, iar practicile lor erau secrete profesionale, ascunse cu patimă faţă de cel profan şi revelate numai celui iniţiat, căruia cunoaşterea lor îi permitea să realizeze lucruri care altfel ar fi fost imposibil să le execute. Meseriile industriei artizane, în care abilitatea manuală şi cunoştinţele profesionale joacă un rol preponderent, au contribuit la fortificarea propensiunii spiritului uman la misticismul religios(5).
Dacă între religiile secrete ale artizanilor, marinarilor şi ale negustorilor şi Misterele cu divinităţi feminine existau diferenţe asupra unui număr de subiecte importante, toate aveau o dogmă comună care nu se întîlnea în teologia religiilor oficiale ale păgînismului: ele recunoşteau că toţi oamenii au un suflet care supravieţuieşte după moartea individului şi promiteau iniţiaţilor lor o viaţă postumă de delicii. A poseda un suflet şi a avea certitudinea unei vieţi fericite în viitor erau ambiţia şi speranţa oamenilor proveniţi din familia patriarhală şi a celor care niciodată nu au putut să facă parte din ea.
Aceste culte, respinse de spiritul antichităţii clasice prin tradiţiile, ceremoniile şi orgiile lor misterioase, nu au putut să se facă acceptate şi să se generalizeze numai prin credinţa în suflet şi supravieţuirea sa postumă: Misterele cu divinităţi feminine au avut mai mult succes în mediul celor învăţaţi, al filozofilor şi al celor înstăriţi datorită faptului că, între altele, acestora le displăcea să intre în contact cu artizani, marinari, oamenii de prăvălie şi oamenii mărunţi din cultele Cabirice sau altele de aceeaşi speţă. Femeile, care ulterior trebuiau să se dedice cu atît de mult entuziasm pentru propagarea Creştinismului, au fost nevoite să contribuie la triumful Misterelor Zeiţelor primitive, care aminteau antica lor supremaţie în familie, iar prin revenire se întrezărea eliberarea de sub teribilul jug paternal şi marital care le apăsa timp de secole. Istoria este mută în legătură cu acţiunea femeii în această mişcare de renovaţie socială şi religioasă: dar aceste lucruri pot fi presupuse prin atacurile nedrepte şi grosolane ale poeţilor şi filozofilor, prin apărarea pe care Platon o acordă în Legile ideii cu privire la existenţa capelelor domestice şi prin acuzaţia adusă de Plutarh în perceptele conjugale despre adoraţia secretă a zeiţelor şi participarea la rituri străine. Dar se pare că apărările nu au avut mult efect fiindcă un personaj al lui Luciani) spune că «Atenienii ies din casele lor şi se duc să adore divinităţi pe care oamenii nu au avut fericirea să le cunoască numele: acestea sînt Coliade, Genetyllidei), o zeiţă din Frigiai), o sărbătoare în care este celebrată dragostea sa nefericită pentru un cioban. Urmează după acea iniţierile secrete în Mistere suspecte, din care bărbaţii sînt excluşi.» (Despre iubiri, § 42.) Pe măsură ce se popularizau, aceste culte îşi modificau ceremoniile şi riturile care au ajuns să-şi piardă semnificaţia primitivă şi şi-au păstrat numai un caracter dramatic. Clementi) din Alexandria spune că cei iniţiaţi în Misterele din Eleusis nu vedeau mai mult decît o «dramă mistică»(6).
Credinţa în suflet, care provenea la sălbatici din explicaţia eronată a unui fenomen fiziologic, este pentru oamenii din oraşele industriale şi comerciale o necesitate intelectuală impusă de fenomenele economice: ei aveau o nevoie atît de mare de această credinţă în suflet, încît ar fi inventat-o dacă nu ar fi găsit-o gata pentru a fi întrebuinţată, în tradiţiile cultelor misterioase, repuse în onoare. Acest lucru necesită o explicaţie care va avea utilitatea sa pentru cunoaşterea moralei eroice şi a moralei burgheze.
Familia patriarhală care se dezmembra pe măsură ce creştea alături de ea noua clasă burgheză, trăind din comerţ şi industrie, era o rămăşiţă a comunismului de gintă: ea asigura tuturor membrilor săi mijloacele lor de existenţă, fără vreo diferenţă legată de sex sau vîrstă. Bunăstarea tuturor depindea de prosperitatea sa: recoltele şi turmele lor asigurau viaţa materială, iar tradiţiile religioase şi istorice întreţineau viaţa intelectuală. Individualitatea fiecăruia se confunda cu cea a colectivităţii de familie pînă la punctul în care se pierdeau în ea şi prin extensie în Cetatea pe care o guvernau bătrînii, adică patriarhii; fiecare ştia că muncind pămînturile, truda sa îi va fi de folos şi ştia că plecînd la război, osteneala şi moartea sa vor fi utile cetăţii şi familiei sale. Odată cu destrămarea gospodăriilor, unite sub autoritatea lui paterfamilias, această providenţa familială, comună tuturor, a dispărut: fiecare gospodărie destrămată nu a putut conta decît pe eforturile membrilor săi, reduşi la strictul necesar, tată, mamă şi copii. Bărbatul, care ieşea din familia patriarhală, aducînd cu sine soţia şi copii săi, se situa în condiţiile materiale şi intelectuale ale burghezului, care nu mai munceşte pentru colectivitate, ci pentru sine.
Artizanii şi burghezii (negustori şi industriaşi) în loc să spere la bunăstarea lor în cadrul unei colectivităţi familiale, a cărei membri erau uniţi prin legături de sînge sau prin adopţiune, nu o aşteptau decît prin reuşita afacerilor lor individuale. Scopul eforturilor lor nu este prosperitatea unei colectivităţi, ci cea a unui individ. Totul, — fericire şi nenorocire — este limitat de pielea individului: bucuriile sale sînt fericirea; relele pe care le îndură sînt nenorocirea. Axa socială este deplasată, pivotul său nu mai este colectivitatea familială şi Cetatea, ci individul. Cărţile Psalmii, Proverbele, Eclesiastul şi Iov din Vechiul Testament expun cu un cinism şi o forţă fără egal egoismul individualist al Burgheziei care, în lumea antică, se substituia cu egoismul de familie al Patriarhatului. Protagorasi) proclamă că Omul este măsura tuturor lucrurilor, iar aceste cuvinte ale sofistului grec sînt cele mai veridice şi mai profunde din filozofia burgheză. Cunoaşte-te pe tine însuţi ne învaţă Socrate fiindcă, pentru a ajunge la fericirea materială şi morală, trebuie să contezi numai pe tine. Mîntuirea individuală şi nu mîntuirea publică, aceasta este legea supremă. Eul devine baza Moralei. Fă altuia ceea ce ai vrea să ţi se facă ţie, spune perceptul noii morale, care prin anacronism, Atenienii o atribuiau lui Bouziges şi care era comentată astfel de Isocratei) retorul: «Nu face altora ceea ce nu ai vrea să suferi de la ei... Fii faţă de alţii ceea ce ai vrea să fiu eu faţă de tine.» (Hesychius Βουζύγμς, Isocrate Orat ad Nicom). Creştinismul, care nu a adus vreo idee nouă, preia perceptul atenian şi afirmă: «Nu face altuia ceea ce nu ai vrea să ţi se facă ţie. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi». Eul este măsura tuturor lucrurilor, regula pentru tot. «Eu, unicul», pe care Stirneri) îşi închipuie că a fost primul care l-a formulat, este punctul de plecare şi punctul de sosire al oricărei activităţi materiale şi intelectuale ale burghezului individualist. Totul trebuie să fie sacrificat pentru Eu, iar pentru ca acesta să se dezvolte liber, el trebuie să fie eliberat de sarcinile care îi sînt impuse de colectivitatea familială şi de Cetate. Căsătoria şi aducerea pe lumea a copiilor erau îndatoririle sacre ale bărbaţilor din familia patriarhală; a rămîne fidel unei soţii sterile era o crimă religioasă faţă de strămoşi: Orfismul, unul din Misterele masculine care s-a dezvoltat în opoziţie cu Misterele feminine şi care a angajat filozofi şi literaţi, ridică la rang de virtute primordială castitatea şi povăţuieşte celibatul. Democriti) spune că «o femeie şi copii sînt îndatoriri împovărătoare». Celibatul a luat asemenea proporţii, încît Statul a fost silit să ceară impozite de la bărbaţii care nu se căsătoreau şi chiar să-i desemneze cu infamie. Dragostea pentru Cetate, pentru care se dădeau timpul, bunurile şi viaţa, se stingea: filozofii şi înţelepţii se dezinteresau de afacerile publice şi apărarea patriei, care a fost încredinţată mercenarilor(7). Patriotismul din epoca patriarhală, strîmt, dar profund şi fervent, a făcut loc cosmopolitismului burghez, larg, dar vag şi fără virtute. Vechiul drept eroic a putut declara că străinul este duşmanul, fiindcă oamenii din patriarhat produceau pe pămînturile lor, împreună cu artizani şi sclavi, tot ceea ce era necesar; dar procesul de producţie a mărfurilor, care cere industriaşilor şi negustorilor să considere oamenii din toate ţările numai cumpărători şi vînzători, generează un nou drept, care pune oamenii pe un picior de egalitate şi creează idea de fraternitate umană, cum proclamau stoicii. Dar, în timp ce fraternitatea care îi unea pe membrii familiei patriarhale se limita la un mic număr de oameni şi era reală şi eficace, fraternitatea Burgheziei, care cuprinde umanitatea traficantă, este banală şi pur verbală.
Munci şi timp liber, belşug şi mizerie, şansă şi neşansă, în cele din urmă totul era comun în familia patriarhală, totul era împărţit între membrii săi. De acum înainte, „fiecare pentru sine“ va fi legea tuturor; fiecare îşi va păstra bunurile numai pentru el; el nu va împărţi cu nimeni profiturile sale şi nimeni nu-l va ajuta în eşecurile sale, ci din contra, ruina sa economică va profitul rivalilor săi: „fiecare pentru sine“ a ajuns să fie războiul tuturor împotriva tuturor. Dar în noua organizare socială bazată pe proprietatea individuală şi pe producţia de mărfuri, succesul cuiva nu corespunde cu eforturilor sale: unii reuşesc acolo unde alţii eşuează; vicisitudinile cele mai nemeritate sînt partea unora, iar succesele cele mai insolente sînt partea altora. Egalitatea mijloacelor de viaţă materială şi intelectuală ale patriarhatului sînt înlocuite cu inegalităţile economice şi sociale cele mai şocante. De abia s-a născut şi iată că societatea burgheză împarte şi clasează cetăţenii în bogaţi şi săraci.
Aceste nedreptăţi ale soartei şi aceste inegalităţi de avere şi de poziţie socială, resimţite cu atît mai puternic cu cît exista memoria unei organizări familiale şi sociale în care aceste fenomene nu existau, au impus atît celor săraci, cît şi celor avuţi necesitatea de a căuta despăgubiri şi compensaţii; dat fiind că era imposibil ca acestea să fie descoperite pe pămînt, ele au fost repuse în viaţa postumă, unde urma să domnească din nou egalitatea de condiţii şi unde cei săraci vor fi bogaţi. A fost recreată epoca de aur a comunismului primitiv în domnia celor morţi. Dar dacă sălbaticul spera ca viaţa sa de dincolo de mormînt va fi o prelungire înfrumuseţată a vieţii sale terestre, omul din societatea burgheză în curs de naştere reinventează viaţa postumă pentru ca să fie reparate nedreptăţile şi daunele suferite în decursul vieţii terestre. Aceste speranţe atît de îndepărtate şi atît de nesigure au avut totuşi darul de a satisface spiritele: în acest fel, în timp ce supravieţuitorii ordinii patriarhale, care nu credeau în viaţa de apoi, se revoltau, ca Teognisi) şi Iovi), împotriva nedreptăţilor destinului şi puneau în discuţie justiţia lui Zeus şi a lui Iehova, iniţiaţii Misterelor, avînd garanţia unei alte vieţi în care ar fi despăgubiţi pentru pagube şi suferinţe, se resemnau şi îi mulţumeau Demetrei şi celorlalte divinităţi care le promiteau acest lucru.
Este deci necesar ca omul să aibă un suflet care să-i supravieţuiască pentru ca noua ordine socială să devină inteligibilă şi suportabilă. Sufletul, care pentru sălbatic este o ipoteză fiziologică, este pentru burghez o ipoteză socială. Dat fiind că proclamau existenţa sufletului şi garantau o viitoare viaţă, Misterele au fost acceptate cu atît de mult entuziasm, încît culte misterioase apăreau în toate oraşele. Divinităţile lor puneau pe plan secundar Zeii din Olimp. Isocrate spune că «Demetra a acordat oamenilor două dintre cele mai frumoase daruri pe care Zeii le-ar fi putut face oamenilor: agricultura, faţă de care sîntem datori pentru viaţa care ne-a ridicat deasupra stării animalelor şi Misterele care asigură celor acceptaţi cele mai dulci speranţe nu numai în ceea ce priveşte sfîrşitul acestei vieţi, ci pentru durata tuturor timpurilor.» (Panegiric, VI). Fericirea vieţii de apoi este cel mai inestimabil preţ: Sofoclei) spune că «sînt fericiţi de trei ori muritorii care după ce au admirat sfintele ceremonii ale Misterelor din Eleusis, se vor duce în Hadesi), fiindcă numai pentru ei este posibilă viaţa în lumea de jos; pentru ceilalţi nu pot fi decît suferinţe.» Platon riscă să dea amănunte: «Museui) şi fiul său i-au condus pe cei drepţi în Hades şi i-au făcut să se aşeze pe banchetele celor sfinţi, unde îşi vor petrece viaţa într-o eternă beţie, încununaţi cu flori». (Rep.) Trebuie ca cineva să fie un spiritualist în chintesenţă pentru a face din beţie binele suprem. Demagogul Iehova proclamă prin gura profetului său Isaia: «Să învie dar morţii tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărînă! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pămîntul va scoate iarăş afară pe cei morţi... Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pămînt nou... Ci vă veţi bucura şi vă veţi veseli, pe vecie, pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie, şi pe poporul lui în bucurie.» (Isaia XXVI, 19. LXV, [17-]18). Sufletul Egipteanului se pierdea în sînul lui Isis, ea devenea Osirisi), adică Dumnezeu. Deificarea sufletului apărea din nou ca în epoca sălbatică. Poetul gnomic Phocylidei) asigură că «după ce vom părăsi veşmîntul nostru de aici, de jos, vom fi zei, fiindcă suflete nemuritoare şi incoruptibile locuiesc în noi.» — «Fericit şi preafericit, din muritor ai devenit Zeu» spune o inscripţie de pe un mormînt din Petilia, în Italia, care datează din secolul al IV-lea înainte de Isus Hristos. O altă inscripţie declară că moartea este un bine: «Ah! este un frumos Mister (Misterul din Eleusis) care ne vine de la zeii preafericiţi; pentru muritori, moartea nu mai este un rău, ci un bine». Entuziasmul în legătură cu moartea nu era numai o formulă sepulcrală, ci un capriciu care ducea la sinucidere. Viaţa, care pentru eroii Iliadei era cel mai preţios bun, nu este mai mult decît decepţii şi mizerii, vanitatea vanităţilor, după cum afirmă Teognis şi Eclesiatul, aceşti burghezi pesimişti. Sofocle spune că «cel mai mare bine este de a nu veni pe lume, iar al doilea este de a muri cît mai devreme cu putinţă.» Filozoful Cleombrote din Ambracia se aruncă de pe un turn pentru a ajunge dintr-un singur salt la viaţa de apoi. Hegesiasi) din Cyrenei), supranumit πεισιθάνατος, cel care convingea la moarte, făcea o meserie din a-i învăţa pe alţii că moartea era preferabilă vieţii: discipolii săi se sinucideau într-un număr atît de mare, încît Ptolemeu Philadelphei) a poruncit să i se închidă şcolile şi i-a interzis să profeseze la Alexandria.
Acceptînd cu ochii închişi şi fără discuţie invenţia sălbaticilor, reintrodusă de gloatele democratice, filozofii au început să cerceteze natura acestui suflet, despre care se făcea atît de multă vîlvă. Democrit considera că este format din atomi subtili, rotunzi şi netezi, asemănători cu cei ai focului, care sînt cei mai mobili dintre atomi; toate fenomenele vieţii provin din mişcările lor, care pune în mişcare tot corpul. Heraclit, pentru care focul, în care totul se transformă şi unde se termină totul, era esenţa tuturor elementelor, principiul nutritiv, circulînd permanent în toate părţile Universului, nu se putea abţine să facă din foc natura sufletului; focul redus de beţie şi stins de apă, în aşa fel că cel înecat pierea de două ori, din punct de vedere corporal şi sufletesc. Această idee cu caracter baroc avea trecere la creştinii educaţi: episcopul Synesiusi) povesteşte că, fiind surprins pe mare de o furtună, aceasta l-a chinuit.
Filozofii au fost atît de mîndri că posedă un suflet, încît şi-au bătut joc de corp, aşa cum vor face creştinii mai tîrziu; pentru Heraclit, corpul era o masă inertă şi pasivă, care imediat după ce sufletul îl părăsea, devenea un obiect de scîrbă, ca balega; pentru Epiharmi), sufletul îndeplinea toate funcţiile corpului şi vedea prin ferestrele ochilor. Euripidei), care reproduce ideile eterice ale Orfismului, nu vede decît sufletul în om, «corpul este un bun care nu ne aparţine, cît timp trăieşte noi locuim în el, iar cînd moare el trebuie înapoiat pămîntului care l-a hrănit» şi atunci sufletul «care se reuneşte cu nemuritorul eter păstrează un sentiment care nu moare deloc». Vergiliui) dă indicaţii despre originea sa: sufletele oamenilor şi ale animalelor provin din principiul care penetrează, susţine, dă viaţă şi face să se mişte cerul, pămîntul, plinul lichid, globul lucitor al lunii, soarele şi aştrii care se învîrt în jurul soarelui, dar în momentul în care se produce contactul cu materia corpurilor terestre, ele se tocesc, sînt prada pasiunilor şi ale poftelor carnale şi după moarte trebuie să-şi răscumpere păcatele. (Eneida, VI, 724 sqq.).
Democrit, prin credinţa sa că sufletul este format din atomi şi Heraclit, prin faptul că-i acorda esenţa focului, făceau din suflet ceva palpabil şi material; Platon îl epurează de orice materie şi îl face nemuritor şi anterior tuturor lucrurilor. Dar acest suflet, lipsit de orice urmă de materie, este totuşi cauza poftelor senzuale, a pasiunilor şi a raţiunii şi pentru a îndeplini această triplă funcţiune, sufletul este împărţit în trei segmente, care sălăşluiesc în diferite părţi ale corpului. Segmentul inferioar, care se complace în plăceri senzuale, se află în burtă, «o speţă de tavernă, de latrine secrete şi locaş al dezordinii şi voluptăţii»; segmentul de mijloc, care se dedă la furie şi la pasiuni tumultuoase, îşi are adăpostul în inimă; segmentul cel mai nobil sălăşluieşte în cap, el este spiritul, numai el posedă facultatea de a judeca şi de a se ridica prin dialectică pînă la percepţia celor înalte adevăruri, numai el fiind imperisabil: el domneşte asupra celorlalte două, care stau în fruntea poftelor şi a pasiunilor necesare pentru armonia, sănătatea şi forţa fiinţei omeneşti.
Cînd ideea despre suflet s-a trezit în lumea antică, de mult era uitată amintirea procedeului întrebuinţat inconştient de sălbatici pentru crearea acesteia; filozofii credeau că sînt datori să-i procure un certificat de naştere. Dar în loc să facă apel la fenomene naturale pentru a explica originea acestei idei, cum a procedat sălbaticul pentru a şi-o închipui, ei au cerut raţiunii pure să revină cu propriile sale forţe pînă la originea sa, pe care a găsit-o în Dumnezeu, a cărui idee completă îi era accesibilă. În ideologia sălbatică, ideea despre Dumnezeu era unul din punctele de sosire în evoluţia ideii despre suflet; filozofii au inversat ordinea, au luat ideea despre Dumnezeu drept punct de plecare al teoriei despre suflet al ideologiei spiritualiste şi al sofisticii platoniciene.
Mulţimea democratică nu cunoştea elucubraţiile filozofilor şi nu le-ar fi dat importanţă, dacă le-ar fi cunoscut; această mulţime lua ideea sălbatică drept bună fără atîtea mofturi; ea acorda corpului o dublură, care îl părăsea, se reintegra şi îi supravieţuia după cum era nevoie; ca întotdeauna, filozofii au ajuns să accepte ideea mulţimii, pe îşi imaginau că o conduc. «Atunci cînd membrele cedează dulcei toropeli a somnului», spune Lucreţiui), «iar corpul întins se odihneşte greu şi insensibil, este în noi un alt noi înşine, est aliud tamen in nobis, care este agitat de o mie de mişcări» (De nat. rer., VII, 113-117). Pitagoriceanul Hermotimus din Clazomenei), despre care Aristotel ne spune că ar fi afirmat înaintea lui Anaxagorai) că spiritul, νους, era cauza universală, pretindea că sufletul său l-a părăsit pentru a pleca în ţinuturi îndepărtate în căutare de noutăţi; pentru a pune capăt acestor vagabondări, duşmanii săi i-au ars corpul în decursul uneia dintre aceste evadări. Labeoni), un celebru jurisconsult din vremea lui Augusti), povesteşte că sufletele a doi indivizi decedaţi în aceeaşi zi, întîlnindu-se la o încrucişare de drumuri, au primit porunca să revină în cadavrele lor, care au reînviat; aceste suflet şi-au jurat o perfectă amiciţie, care a durat «pînă cînd au murit din nou». Sfîntul Augustini), care avea asupra acestui subiect aceeaşi părere ca sălbaticul, vulgarul şi filozofii, redă povestea lui Labeon pentru a demonstra reînvierea trupurilor, promisă Creştinilor (De civ. Dei, XXII, § 28).
Departe de a dori epurarea sufletului de orice urmă a materiei, mulţimea democratică dorea, din contra, să posede un suflet material pentru a se bucura în viaţa de apoi de plăcerile care îi lipseau pe pămînt şi pe care Misterele le promiteau celor iniţiaţi. Locaşul postum pe care sălbaticii l-au inventat şi înfrumuseţat cu ce au avut mai bun este refăcut ca nou. Vergiliu, care reproduce opinia curentă, îl face pe Eneai) să viziteze acest locaş al fericirii, unde sufletele prefericiţilor sînt înconjurate de caruri şi de cai care fac exerciţii de lupte inocente pe arena cea moale şi fac banchete în bucurie. (En., VI, 637 sq.).
Dat fiind că oamenii din perioada patriarhală nu acordau decît paterfamilias-ului privilegiul de a poseda un suflet, ei nu aveau decît un mic număr pe care trebuiau să-i găzduiască şi să-i hrănească; fără dificultate, ei puteau să-i plaseze în mormîntul familial sau în lararium, o încăpere situată în partea cea mai retrasă a locaşelor patriciene, acolo unde Romanii depuneau cenuşile şi imaginile de ceară ale ancestorilor, lares familias şi unde le aduceau mîncare în fiecare zi. Acum, cînd fiecare om era înzestrat cu un suflet, şi un număr din ce în ce mai mare nu avea nici mormînt familial şi nici bunuri la lumina zilei, s-au ivit cîteva dificultăţi de a adăposti şi de a alimenta această multitudine de suflete, aflată în permanentă creştere: chestiunea a fost soluţionată prin izgonirea lor în afara oraşelor, în locuri de morminte, aşa cum făcuseră sălbaticii, care le expediau pe vîrfurile munţilor şi în locuri izolate, pe care le evitau cu grijă. Pentru a le crea obligaţia de a rămîne liniştite, Romanii le aduceau din cînd în cînd ofrande şi le făceau sacrificii timp de trei zile din luna mai, în timpul cărora se închideau templele şi erau adorate sufletele celor morţi, exceptînd Zeii. Datorită faptului că nu le plăcea în cimitirele publice sau nu erau hrănite suficient, sufletele au început să vagabondeze şi să-i sîcîie pe cei vii, aşa cum au făcut sufletele sălbaticilor înainte de inventarea paradisului de dincolo de mormînt. Pămîntul era populat din nou cu suflete rătăcitoare, iar cantitatea şi malignitatea lor creşteau fără preget.
Filozofii şi ignoranţii, păgînii şi creştinii erau de acord să recunoască faptul că aerul era infestat de suflete vagaboande care aduceau asupra oamenilor spaime, boli, accidente şi nenorociri. «O mulţime de oameni nu au întîlnit spirite, unele noaptea, iar altele în plină zi?» îl întreabă un filozof pe Lucian. «În ceea ce mă priveşte, am întîlnit nu o dată, ci de zece ori, de o mie de ori. Am început să fiu uimit; acum, cînd sînt atît de obişnuit, nimic nu mi se pare mai trivial, mai ales după ce un arab mi-a dat cadou un inel făcut din fierul luat de la crucile celor schingiuiţi şi m-a învăţat o formulă magică, compusă din multe cuvinte». (Incredulul, § 17). Sfîntul Ieronim, în cadrul comentariilor sale despre versetele epistolei către Efeseni (II, 2; VI, 12), în care sfîntul Pavel vorbeşte despre «spiritele rele care sînt în văzduh», afirmă că Doctorii Bisericii credeau că văzduhul era plin cu spirite răufăcătoare, plenus est contrariis spiritibus; Evangheliile povestesc că Isus şi Apostolii i-au lecuit pe cei bolnavi prin expulzarea demonilor care sălăşluiau în corpurile lor(8). Spiritele răufăcătoare ale Doctorilor Bisericii, ale lui Isus şi ale apostolilor nu puteau fi îngerii răzvrătiţi, fiindcă Dumnezeu «i-a împovărat cu lanţuri ale beznei şi i-a închis în abis», după cum Zeus a încarcerat spiritele Titanilori), care se luptaseră cu el; acestea erau într-adevăr sufletele rătăcitoare ale celor morţi. De altfel, demonologia creştină este continuarea demonologiei păgîne, care era reproducerea demonologiei sălbatice revăzută şi lărgită pentru a fi pusă la nivelul ultimelor progrese ale civilizaţiei democratice. Platon s-a preocupat cu utilizarea acestei mulţimi împovărătoare de spirite; el a acordat fiecărui om un spirit care să-l însoţească în decursul vieţii şi care, după moarte, să-l conducă în Hades; dat fiind că exista un mare număr de suflete rătăcitoare, alţi filozofi au pus la dispoziţia fiecăruia două spirite, unul bun şi unul rău; conform obiceiului lor, creştinii au împrumutat de la filozofia platoniciană ideea că aceşti îngeri ar fi în serviciul indivizilor. Apuleiusi), conform exemplului maestrului său Platon, a studiat în mod serios obiceiurile spiritelor care infestau aerul şi a aflat «că ele sînt agitate de aceleaşi pasiuni ca şi oamenii, că iubesc onorurile, că injuriile le provoacă iritare, iar ofrandele le liniştesc». Creştinii credeau că păcatul capital al spiritelor era lăcomia şi că ele pătrundeau în corpul persoanelor numai pentru a se hrăni cu alimentele pe care acestea le consumau, fiind nevoie doar să postească pentru a le face să plece.
Filozofii credeau, după cum vor face Isus şi apostolii, că oamenii vii ar putea fi salvaţi de aceste suflete fără domiciliu, dacă acestea ar fi plasate în animale. Platon şi discipolii săi au spiritualizat atît de mult sufletul numai pentru a-l face să se mute în brută. Dar acest viitor animalic, pe care filozofii îl rezervau sufletului uman, nu era de natură să convină oamenilor din popor, care aveau ambiţii mai înalte pentru el: metempsihoza rămînea pentru filozofi o eventualitate. Ei au fost chiar obligaţi să o critice pentru a-i satisface. Cu toate că era platonician, Porfiri) constata că transmigrarea în animale era nefirească fiindcă se putea întîmpla ca un fiu să încalece o catîrcă care să incorporeze sufletul mamei sale: ar fi mai shocking [şocant], replică sfîntul Augustin, dacă acest suflet s-ar muta în corpul unei alte femei, cu care fiul ei ar putea să comită fornicaţie.
Printr-un noroc, cultele misterioase care renăşteau la naţiunile din bazinul mediteranean au păstrat ideea locaşului postum, pe care au inventat-o sălbaticii pentru a se debarasa de spiritele care îi stinghereau pe cei în viaţă. Această invenţie a reuşit atît de bine încît, de exemplu, în Iliada, nu sînt menţionate spiritele stingheritoare, iar sufletele celor morţi nu-i vizitează pe cei vii decît pentru a grăbi riturile funerare şi pentru a anunţa că după ce vor fi sărbătorite, ele nu vor mai părăsi locaşul de dincolo de mormînt. Aceste spirite redevin subiect de discuţie abia în Odiseea; cu toate că principalul său personaj este unul din războinicii din Iliada, ele ţin de alt mediu şi de altă epocă, avînd alte obiceiuri şi alte idei(9). Misterele reintroduc locaşul postum al sălbaticilor precum şi ideea că au fost nevoiţi să-l deschidă pentru toţi membrii triburilor lor; ei au promis intrarea în paradis tuturor celor iniţiaţi, indiferent de meritele sau defectele lor, dar au închis poarta pentru cei neiniţiaţi, care erau în număr mai mare. Acest lucru indigna pe bună dreptate. Plutarh menţionează că Diogenei) spunea: «Cum este posibil ca vagabondul Patoecion, fiindcă era iniţiat în Misterele din Eleusis, să fie mai fericit după moarte decît Epaminondasi)!»
Civilizaţia democratică a lumii greco-latine a reluat în mod integral ideologia despre suflet a sălbaticilor, pe care trebuia să o transforme pentru a o adapta la noile condiţii ale societăţii bazate pe proprietatea individuală şi pe producţia de mărfuri.
(1). D-l Victor Bérardi) a demonstrat recent în Fenicienii şi Odiseea, 1902, că poemul homeric conţine o mulţime de îndrumări utile pentru piraţii şi marinarii vaselor de coastă mediteraneeni; aceste îndrumări sînt atît de exacte încît ele figurează aproape cuvînt cu cuvînt în instrucţiunile nautice ale marinarilor moderni. [Nota lui Lafargue]
(2). Cele mai vechi monede pe care le posedăm datează din secolul al VII-lea. Primele monede de aur şi de argint au fost introduse de regele din Lidiai), iar cele în formă de broască ţestoasă în insula Eginai). Grecii din Milet, Efes, şi Phoceai) îşi însuşesc această invenţie şi fac monede din aur şi electrum. Înainte de aceasta, serveau ca mijloc de schimb prafuri, bucăţi neregulate din bare, cîrlige şi plăci de bronz, argint, aur şi electrum, care era un aliaj de aur şi argint. În oraşele din Egipt şi din Asia anterioară se găsesc inscripţii care menţionează aceste lingouri, avînd o greutate exactă şi fixă. [Nota lui Lafargue]
(3). Revoluţia franceză, care a fost o luptă de clase între democraţi şi aristocraţi, a repetat pe o scenă mărită la proporţiile unei naţiuni, peripeţiile luptelor civile din cetăţile antice: cadeţii familiilor nobile au făcut cauză comună cu burghezia pentru a răsturna guvernul aristocratic, pentru a deposeda nobilimea şi Biserica şi pentru a-şi împărţi bunurile lor; revoluţionarii s-au pus sub protecţia unui tiran, Bonapartei), pentru a păstra bunurile furate şi puterea cucerită, în timp ce nobilii s-au aliat cu duşmanul străin pentru a-şi recuceri bunurile şi privilegiile. Revoluţia engleză a trecut de asemenea prin aceleaşi faze. [Nota lui Lafargue]
(4). Artizanii din evul mediu, acceptaţi de religia creştină, l-au acomodat la necesităţile organizaţiilor lor profesionale. În 1609, Facultatea de teologie de la Paris a condamnat drept sacrilegiu riturile breslelor de şelari, cizmari, croitori, pălărieri şi cuţitari, fiindcă ei parodiau ceremoniile sacre ale Catolicismului atunci cînd îşi iniţiau membrii. [Nota lui Lafargue]
(5). Bertheloti) afirmă că artizanii din antichitate păstrau atît de misterios secretele profesionale încît procedeele pentru prepararea metalelor, după cum sînt redate de Aristotel, Pliniu, Vitruviui) şi papirusul de Leyde, care datează din secolul al II-lea după Isus Hristos, erau cu mult inferioare faţă de cunoştinţele tehnice pe care le posedau artizanii de mii de ani şi că prin analiza chimică a statuetelor votive din Caldeai), vechi de cel puţin şase mii de ani şi a vasului de argint de la Entema, dinaintea secolului al XXX-lea înaintea erei creştine. Instrumentele şi armele de bronz, cu care sălbaticii au înlocuit pe cele de piatră şlefuită erau, în general, întărite cu arsenic şi abia în manuscrisele din secolul al XVI-lea este menţionat acest aliaj. [Nota lui Lafargue]
(6). Misterele din Eleusis au făcut să curgă multă cerneală. Mitologiile conferă un sens excepţional de confuz lamentaţiilor Demetrei , atunci cînd Pluto îi răpeşte fiica şi exaltării sale, atunci cînd îi este înapoiată pentru cîteva zile. Aceste scene de durere şi de bucurie erau o dramatizare a disperării mamelor atunci cînd, la începutul patriarhatului, fata vîndută de tatăl şi fraţii săi era luată prin viclenie şi violenţă pentru a se duce să locuiască în casa soţului ei şi a fericirii lor, atunci cînd, drept consolare, i se permitea tinerei căsătorite să revină în fiecare an pentru cîteva zile în locuinţa maternă.
Este probabil că preotesele din Eleusis cunoşteau semnificaţia acestor ceremonii, precum şi cea a legendelor şi a tradiţiilor din epoca prepatriarhală, pe care le dezvăluiau şi le explicau numai iniţiaţilor de elită. Ele i-au furnizat probabil lui Eschil tradiţiile de introducere a patriarhatului pe care acesta le reproduce în opera sa Prometeu, iar lui Platon forma extraordinară a familiei pe care acesta o preconizează pentru luptători în lucrarea sa Republica (Cartea a V-a). Această organizare familială, pe care nici un alt scriitor din antichitate nu a menţionat-o, nu este o fantezie a filozofului utopist, ci o descriere exactă a unei forme primitive a familiei, pe care L. H. Morgani) a regăsit-o, aşa cum a descris-o, în memoria indigenilor din Hawai, unde s-a stins cu puţin timp înaintea de descoperirea insulelor de către Europeni. [Nota lui Lafargue]
(7). Armatele, care erau formate numai din proprietari, ce se bucurau de drepturile lor de cetăţeni, au fost invadate de mercenari. Demostene spune că în armata expediată împotriva Olintuluii), erau 4.000 de cetăţeni şi 10.000 de mercenari, iar în cea care s-a luptat cu Filipi) la Cheroneiai) erau 2.000 de cetăţeni din Atena şi din Teba, pe lîngă 15.000 de mercenari. [Nota lui Lafargue]
(8). Matei, IX, 32; XI, 18; XII, 22; XVII, 15; Marcu, I. 23; IX, 17; Luca, IV, 33; VII, 33; VIII, 27; IX, 39; XIII, 11; Ioan, X, 20; Fapt. Ap. XVI, 16; XIX, 13. etc. [Nota lui Lafargue]
(9). Odiseea este poemul piraţilor şi al navigatorilor mediteraneeni, în timp ce Iliada este cel al eroilor patriarhali. Limbajul din Odiseea include mai multe cuvinte abstracte şi un număr mai mare de termeni pentru a exprima lucrurile create de spirit, ceea ce este indiciul netăgăduit al unei dezvoltări intelectuale mai avansate; putem găsi în acest cadru o altă concepţie despre divinitate. Zeii din Iliada se disting cu greu de oameni; ei iau parte la luptele lor, se luptă împotriva lor şi între ei pe acest subiect; zeii din Odiseea sînt atît de superiori, încît oamenii nu mai îndrăznesc să se măsoare cu ei şi atît de îndepărtaţi de ei, încît nu mai fac parte din certurile lor. [Nota lui Lafargue]