Democraţia burgheză care se năştea în oraşele industriale şi comerciale nu s-a mulţumit să preia ideologia despre suflet, ea a completat-o cu invenţia Infernului, a cărui origini nu pot fi găsite la naţiunile sălbatice şi barbare, care nu veniseră în contact cu popoarele civilizate.
Numai cu cîteva secole înaintea erei creştine vedem că se conturează ideea unui loc de tortură unde sînt pedepsiţi cei morţi pentru păcatele comise în cursul vieţii. Tartarusi)-ul din Mitologia greacă, aflat mai jos de Hadesi), cu porţi şi prag de bronz, unde lumina soarelui nu ajunge, care a putut fi întrebuinţat pentru fabricarea infernului din filozofia platoniciană şi religia creştină, este o temniţă subterană, asemănătoare cu cele care existau în sălaşele patriarhale, pentru a-i încarcera pe cei nesupuşi şi rebeli faţă de autoritatea paterfamilias-ului; într-o asemenea închisoare subterană, Zeusi) îi întemniţează pe Cronosi) şi pe Titanii), care refuzau să se supună dominaţiei sale. Pedepsele aplicate lui Sisifi) şi Tantalusi) în Hades şi lui Prometeui) pe Caucaz au caracterul unei răzbunări personale: Zeus îi torturează fiindcă aceştia l-au jignit.
Răzbunarea care a dat naştere legii talionului este un mijloc de conservare pentru sălbatic. El cultivă acest sentiment şi îi acordă o vitalitate şi o ferocitate care nu este cunoscută la omul civilizat modern, pentru care răzbunarea personală şi-a pierdut importanţa, ca mijloc de conservare. Moartea ofensatorului nu este suficientă, este necesar ca moartea sa să fie exasperată prin tortură, după cum spuneau creştinii din evul mediu, care reînviau răzbunarea scandaloasă a sălbaticilor şi a barbarilor. Volumele din prima perioadă a patriarhatului, întărîtate de pasiunea răzbunării, nu puteau concepe decît zei oribil de răzbunători: Zeus îşi chinuieşte duşmanii vii şi morţi, iar Iehova îşi exercită răzbunarea pînă la a şaptea generaţie. Ei aplică pedepsele, nu pentru că vinovaţii nu au ascultat poruncile «justiţiei impersonale», ci fiindcă au încălcat poruncile voinţei lor suverane; ei nu practică vindicta publică, ci răzbunarea lor personală; ei sînt reprezentanţii patriarhilor pămînteni, care reunesc în persoana lor interesele colectivităţii familiale, considerînd drept o insultă personală orice ofensă adusă oricăruia dintre membrii săi: pentru un motiv asemănător, sub vechiul regimi), Justiţia era făcută în numele Regelui, stăpînul suveran al naţiunii, după cum fusese patriarhul pentru familie.
Idea pedepsei postume trebuia să dispară în mod inevitabil în acelaşi timp cu suprimarea sufletului, pentru a renaşte numai atunci cînd a fost reintrodusă de către democraţia burgheză: de fapt, mitologia greacă nu mai menţionează supliciaţi în Hades după Ixioni)-ii şi Tantalus-ii din prima perioadă a patriarhatului. Dar, prin reapariţia lor, pedepsele celor morţi pierd caracterul de răzbunare personală, pentru a adopta veşmîntul răzbunării colective, al răzbunării de clasă, denumită vindictă publică: individul nu mai este cel care se răzbună, ci o colectivitate de indivizi care au interese comune. Această transformare a răzbunării personale în vindictă colectivă se realizează chiar în momentul în care individualismul se afirma în relaţiile sociale, dat fiind că luptele de clasă, dezlănţuite în cetăţile antice, aduceau la solidarizarea indivizilor în două tabere duşmane. În cursul luptei împotriva clasei aristocratice, cu scopul de a duce la deposedarea acesteia de bunurile ei şi de puterea sa politică, meseriaşii, comercianţii şi cetăţenii săraci îşi puneau în comun cupiditatea, ura şi furia: cînd erau victorioşi, ei nu distingeau printre duşmanii lor, ei se răzbunau în mod colectiv pe toţi cei pe care îi puteau prinde, în persoană şi cu averile lor. În mod necesar, această luptă de clasă trebuia să se manifeste în concepţia despre viaţa viitoare pe care a reintrodus-o Misterele: toţi promiteau fericirea celor iniţiaţi, în timp ce acei neiniţiaţi, care erau duşmanii acestora, fiind legaţi de cultele oficiale, erau înecaţi în mlaştini de noroi şi heleşteie de pucioasă în flăcări. Avînd în vedere că intrau în antagonism cu religiile oficiale şi că readuceau în onoare divinităţi şi speranţe pe care acestea le suprimaseră, Misterele, în primele epoci ale renaşterii lor, trebuiau să-şi recruteze iniţiaţii numai dintre persoanele care sufereau de pe urma ordinii sociale, dorind zdruncinarea acestuia, în timp ce adversarii lor, neiniţiaţii, erau tocmai indivizii care, beneficiind de pe urma ordinii sociale, voiau menţinerea sa. Istoria Creştinismului permite această viziune a lucrurilor: el şi-a recrutat primii fideli printre meseriaşi, oameni mărunţi, săraci şi femei, toţi în stare de revoltă împotriva condiţiilor din mediul lor social.
Ideea că pentru a fi asigurat de eterna fericire ar fi fost suficientă iniţierea într-un Mister, dacă se putea naşte şi perpetua în congregaţii limitate ca număr, care ar fi închis ochii în legătură cu greşelile şi viciile membrilor săi, nu se putea generaliza în cadrul maselor populare. Ideea despre suflet nu era monopolul Misterelor; datorită faptului că această idee, impusă de noile condiţii economice ale societăţii burgheze în proces de creştere, punea stăpînire pe spiritul mulţimilor democratice, Misterele au putut să învie, să se înmulţească, astfel încît fiecare oraş avea cultul său misterios separat, să se erijeze în opoziţie a religiilor oficiale şi să le desconsidere în faţa opiniei publice. De asemenea, în timp ce Misterele, pentru a recruta iniţiaţi, continuau să le promită viitoarea fericire, după cum trebuia să facă şi creştinismul primitiv, în mulţimea democratică se stabilea o nouă idee despre viaţa de apoi: această idee a fost folosită în favoarea societăţii burgheze în curs de naştere, aşa cum popoarele sălbatice s-au folosit pentru a dezvolta ideea despre curaj. A fost elaborată o doctrină despre remuneraţie, care stabilea proporţiile dintre fericirile şi pedepsele postume şi meritele sau lipsa de merite a mortului, care trecea prin faţa unui tribunal. Iosefi) spune că Esenieniii) din Iudea, care nu acceptau metempshihoza, credeau că sufletele celor care posedau virtutea, eliberate de legăturile corpului în care erau înlănţuite, ajungeau în locuri de reîmprospătare şi de pace, în timp ce sufletele celor răi sufereau suplicii eterne. (Antic. Evr. [Antichitatea Evreilor], XII). Pedeapsa păcătoşilor şi răsplata celor drepţi erau preocuparea generală. Platoni), unul din principalii sofişti care au contribuit la elaborarea moralei burgheze şi creştine, riscă să descrie pedepsele vinovasţilor: în cartea X-a din Republica, el redă istoria Armeanului Herr, care, după ce a fost abandonat pe cîmpul de luptă, a reînviat aidoma lui Isus, pentru a povesti chinurile vieţii de apoi; el spune că «sufletele erau pedepsite de zece ori pentru fiecare nedreptate comisă în cursul vieţii... în aşa fel încît pedeapsa este întotdeauna înzecită pentru fiecare păcat... Oameni hidoşi, care păreau de foc, îi cărau pe criminali, le legau picioarele şi mîinile, iar după ce îi aruncau de pămînt şi îi jupeau, îi trăgeau pe drum în spini şi îi aruncau în Tartar.» Părinţii Bisericii nu au făcut decît să schimbe puţin şi să perfecţioneze supliciile sofistului păgîn pentru a crea infernul creştin. Ideea chinurilor şi a răsplăţilor din viaţa de apoi a ajuns la o asemenea popularitate încît poeţii şi şarlatanii au acaparat-o: Pindari) avertiza oamenii că «orice crimă, care atinge domeniul lui Zeus, va fi condamnată la locuri sumbre din ordinul destinului, irevocabila judecată pronunţată de un judecător neînduplecat.» (Olimp. [Olimpicele], II.) După ce i-a arătat lui Eneai) fericirea celor preafericiţi, Vergiliui) îl face să privească torturile celor care şi-au detestat fraţii, şi-au lovit tatăl, i-au trădat pe acei care au avut încredere în ei, şi-au păstrat bogăţiile fără să dea părinţilor apropiaţi, au încălcat legea pe care s-au jurat, au urmat stindardele duşmanilor, etc. ([Eneida] VI, 608 sq.) Conform celor afirmate de Platon şi Teofrasti), preoţii lui Orfeui), cu secole înaintea preoţilor lui Hristos, stăteau la uşile celor bogaţi şi îi convingeau că prin rugăciuni şi anumite rituri şi vrăji ar fi obţinut de la zei puterea de a răscumpăra păcatele celor vii şi celor morţi, precum şi de a garanta fericirea în viaţa de apoi.
Democraţia burgheză din lumea antică nu a aşteptat Creştinismul pentru a stabili în mod solid idea pedepselor şi recompenselor din viaţa de apoi, iar păgînii reproşau faptul că nimic nou nu este adus de creştinism. Tertuliani) nu poate să nu recunoască că ei au dreptate: «Ne facem de rîs prin afirmaţia că într-o zi Dumnezeu va judeca lumea, fiindcă la fel ca şi noi, poeţii şi filozofii stabilesc un tribunal în infern. Dacă noi ameninţăm cu flăcări subterane pentru pedepsirea vinovaţilor, ne facem din nou de rîs, fiindcă fabula face ca un fluviu de foc curgă în domnia lui Plutoi). Să vorbim despre Paradis, acest loc de fericire divină pentru sufletele celor sfinţi şi izolat de această lume locuibilă printr-o zonă de foc, acolo unde găsim credinţa pe Cîmpiile Elizee.» (Apolog. [Apologeticul], XLVII). Într-adevăr, păgînii elaboraseră toate elementele necesare pentru fabricarea unei noi religii. Era considerabil să fie reînviate ideile din ideologia sălbaticilor despre suflet şi paradis, să fie inventate infernul şi doctrina remuneraţiilor postume şi să fie elaborate spiritualismul şi morala democraţiei burgheze; dar acest lucru nu era suficient, mai trebuiau adunate şi sintetizate aceste elemente religioase şi aceste principii filozofice într-o religie democratică şi cosmopolită: aceasta a fost opera creştinilor.
Cu toate că o bună parte dintre Mistere aveau o idee despre divinitatea cosmopolită solicitată de democraţia burgheză(1), ele nu puteau îndeplini această misiune, fiind împiedicate de sexul şi de natura personajelor lor divine, precum şi de imposibilitatea de a se transforma într-o religie universală deschisă tuturor.
Misterele din Samotraciai) puteau să convină marinarilor din Mediterana, oamenilor mărunţi, micilor comercianţi şi meseriaşilor, dar zeii lor subalterni, Cabiriii), nu erau destul de relevanţi pentru democraţia burgheză, care, aspirînd la dominaţia socială, se străduia ca Zeii religiei ei să posede supremaţia cerurilor, cu atît mai mult cu cît Cabirii puteau să devină patronii corporaţiilor profesionale, aşa cum trebuiau să facă sfinţii Creştinismului. Misterele Demetreii), Cybeleii), zeiţei Siriene, Afroditeii), a lui Isisi) şi a altor zeiţe nu corespundeau acestor necesităţi, din cauza sexului divinităţii lor şi a rolului subordonat pe care îl aveau zeii masculini. Producţia comercială care distrugea familia patriarhală şi tulbura ordinea socială şi politică din cetăţile antice, care îi organiza pe producători şi pe negustori într-o clasă revoluţionară şi care îi pregătea triumful, nu avea ca scop emanciparea femeii de sub jugul marital şi cu atît mai puţin să-i acorde conducerea familiei, dar aceste Mistere reaminteau că ele posedaseră conducerea familiei. Producţia comercială vrea ca femeia să fie pusă sub tutelă şi, în consecinţă, este nevoie de divinităţi masculine. Nici Mitraismuli), atît de răspîndit în mijlocul militarilor şi de la care Creştinii au făcut atît de multe împrumuturi încît au vrut să ascundă acest lucru prin distrugerea religioasă a cărţilor şi a documentelor menţionate de aceştia, nu putea să convină, cu toate că Divinitatea sa era un mascul, din cauza exclusivismului său masculin şi era necesar ca noua religie să facă un loc şi femeii, care ocupă în familia burgheză o poziţie mai puţin subalternă decît cea din cadrul familiei patriarhale.
Aceste dificultăţi ar fi putut fi depăşite prin iniţierea femeilor în cultul lui Mithrai), după cum au fost admişi bărbaţii la cultul Misterelor din Eleusisi); prin înnobilarea divinităţilor din Misterele cabirice şi din alte culte ale meseriaşilor şi ale oamenilor de rînd, precum şi prin masculinizarea divinităţilor din Misterele feminine; acest lucru nu era imposibil, dat fiind că în panteonul Egiptean sînt întîlnite zeiţe cu organe sexuale bărbăteşti, iar în unele localităţi Afrodita însăşi avea barbă la menton. Dar existau alte obstacole care nu puteau fi depăşite.
Misterele erau culte locale, iar iniţierea nu se putea face decît la locul lor de origine; era deci greu, dacă nu chiar imposibil, de a le acorda o difuziune cosmopolită, iar noua religie trebuia să fie cosmopolită, precum comerţul. Misterele Demetrei, cele mai celebre şi populare din lumea greco-latină, iniţiau la început numai pe locuitorii din Eleusis şi Atena şi erau cunoscute numai în Atticai): Herodoti) descrie cum Demarati), regele Spartei, cel care a capturat Eleusis în secolul IV [î.e.n.], ignora existenţa personajului divin Iolchos, care figura alături de zeiţă. Dar după războaiele medicei), Atena, care nu reuşise să devină, înaintea Cartagineii), prima putere maritimă din Marea Mediteraneană, era totuşi un important centru comercial unde ajungeau mulţi străini: în cele din urmă a fost nevoie să li se dea drepturi politice şi religioase şi să li se permită iniţierea în Misterele din Eleusis, cu condiţia de a trebui să locuiască în Attica şi să vorbească limba greacă, pentru a fi înţeleşi de zeiţa care nu asculta limbile barbare şi pentru a înţelege învăţăturile sale; ulterior, nu a mai fost cerută rezidenţa în Attica, dar se impunea totuşi venirea la Eleusis pentru a fi acceptaţi în congregaţie. Statul, care făcuse un cult oficial din Misterele Demetrei, avea un interes comercial în a prelungi iniţierea în decurs de cîţiva ani, cu scopul de a atrage o afluenţă de vizitatori la Atena, unde se sărbătoreau micile mistere. Iniţiaţii străini trebuiau să se reîntoarcă în fiecare an, cu scopul de a păstra printr-o nouă intercesiune privilegiile sacre pe care le obţinuseră: în mod necesar, aceste condiţii limitau numărul iniţiaţilor şi încurajau crearea de Mistere în alte oraşe. Aceste diverse culte misterioase, cu toate că învăţau doctrina de imortalitate a sufletului şi a vieţii de apoi, rămîneau izolate, fără să fie legate printr-o organizaţie teocratică. Preoţii Egipteni au încercat să strămute cultul lui Isis: ei străbăteau lumea antică pentru recrutarea celor fideli; dar, conform învăţăturilor lui Apuleiusi), existau trei grade de iniţiere destul de împovărătoare; de fiecare dată trebuiau făcute daruri în natură şi în bani, fapt care micşoara numărul celor iniţiaţi şi interzicea accesul la cult al celor săraci şi celor neînstăriţi, iar noua religie trebuia să fie democratică şi larg deschisă maselor populare.
Pentru a-şi fabrica religia, democraţia burgheză putea întrebuinţa tradiţiile primitive care erau resuscitate de Mistere, dar ea nu putea accepta localismul lor, triajul celor noi iniţiaţi, precum şi celelalte caracteristici limitative; mai mult decît atît, era forţată să respingă o parte din doctrinele lor, cu scopul de a satisface exigenţele producţiei comerciale. Au fost făcute numeroase încercări de a organiza această nouă religie: Orfismuli) este una din primele şi cel mai celebre încercări. Fondatorii săi necunoscuţi, care trebuiau să facă parte din păturile intelectuale, s-au servit de tradiţiile şi de legendele Tracieii) barbare, punînd la o parte divinităţile feminine, aşa cum urmau să procedeze creştinii: Dumnezeul, Dionysos Zagreusi), fiul lui Zeus, aşa cum Isus este fiul lui Iehova, este la fel ca el o victimă expiatoare, ucisă şi devorată de Titani şi reînviată de tatăl său; profetul său, Orfeu, coboară în infern pentru a salva sufletul soţiei sale. Isus al creştinilor, pe care fidelii îl mănîncă zilnic, combină aventurile celor două personaje. Orfismul, fără cult local, rătăcea din oraş în oraş; nici un mister nu interzicea intrarea profanilor; în loc să-şi ascundă doctrina, iniţiaţii o propagau în mod deschis în discursurile şi scrierile lor. Dar, în loc să promită fericirea imediat după deces, el făcea ca sufletul să treacă prin şase sau chiar nouă transmigraţii pe pămînt şi sub pămînt, ca să-i asigure numai una dintre cele mai problematice vieţi postume: masele democratice nu doreau această viaţă postumă agitată şi incertă. Orfismul a rămas limitat la un cerc restrîns de oameni culţi şi filozofi, care l-au adus la stadiul unui idealism esenţializat care dispreţuieşte corpul, «această închisoare a sufletului», şi a unui ascetism rigid şi meticulos, în timp ce şarlatani neruşinaţi şi grosolani îl dezonorau în opinia publică. Creştinismul trebuia să reia opera Orfismului şi să beneficieze de doctrinele şi de perceptele acestuia.
(1). Hecatei), «poliformă şi cu multe denumiri», al cărei cult era răspîndit în Grecia de Orficii), era, la fel ca Isis, adorată pretutindeni. [Nota lui Lafargue]