Ideea despre suflet şi urmările sale, doctrina despre răsplata postumă şi ideile despre paradis şi infern, circulau timp de secole în toate păturile lumii antice, atunci cînd creştinii le-au preluat pentru a le utiliza la fabricarea unei noi religii, căreia au ştiut să-i acorde un caracter democratic şi cosmopolit.
Ca urmare a inteligentei iniţiative a sfîntului Pavel, care a făcut să fie suprimată neplăcuta formalitate a circumciziei ce ar fi redus în mod simţitor numărul adepţilor, apostolii au chemat la noua credinţă bărbaţi şi femei fără distincţie şi fără a lua în consideraţie naţiunea şi clasa socială de care aparţineau; aceştia erau admişi de-a valma fără vreo ceremonie de iniţiere şi fără nici o taxă de intrare; Faptele Apostolilor menţionează că într-o singură zi au convertit trei mii de persoane; oriunde reuşeau să grupeze cîţiva fideli, ei îi organizau în comunităţi, în biserici, cum le spuneau, care deveneau centre de recrutare. Zeiţa din Eleusisi), care nu înţelegea nevoile epocii sale, cerea celor iniţiaţi să cunoască limba greacă, considerînd pe toţi ceilalţi drept barbari; zeul din Ierusalim nu ridica vreo dificultate în legătură cu limba, fiindcă era mai la curent cu necesităţile producţiei comerciale care cerea ca negustorii să se folosească de toate idiomurile pentru face negoţ cu popoarele civilizate şi barbarii. El a făcut apostolilor săi darul limbilor, dar acesta era deja posedat de numeroşii Evrei care traficau şi practicau deja meseriile inferioare în oraşele lumii antice. La început, apostolii s-au adresat oamenilor mărunţi, meseriaşilor şi nenorociţilor care, mai mult decît cei înstăriţi, aveau nevoie de o speranţă postumă ca să-i mîngîie şi să-i consoleze pentru nedreptăţile şi suferinţele pe care le îndurau şi în legătură cu care nu întrevedeau posibilitatea de a le pune capăt prin revoltă.
Cînd au început să-şi facă prozeliţi în clasele bogate şi cultivate, creştinii au fost nevoiţi să împrumute din morala şi filozofia spiritualistă a sofisticii platoniciene cu scopul de a-şi completa doctrina religioasă; dar apostolii au găsit în mediul evreiesc în care activau, ideile despre suflet, paradis şi infern în forma simplistă şi brutală, necesară pentru a da propagandei o irezistibilă forţă de penetraţie în masele superstiţioase, ignorante şi nenorocite, pe care era nevoie să le cîştige în favoarea noii credinţe.
De asemenea, oraşele din Iudea fuseseră şi ele teatrul evenimentelor economice şi al luptelor politice care au zdruncinat oraşele industriale şi comerciale din Asia Mică, Grecia şi Italia. Familia patriarhală s-a dezmembrat, iar gospodăriile s-au dizolvat pentru a forma familia burgheză. Oamenii care, după ce şi-au recîştigat sufletul imaterial, îşi pierduseră bunurile lor materiale, s-au aliat cu meseriaşii, negustorii şi industriaşii pentru a-i a deposeda pe cei bogaţi de averea şi puterea lor politică. Iehova, patriarhalul dumnezeu al lui Abraham, îşi întorsese veşmîntul şi devenise divinitatea demagogă a săracilor şi burghezilor, lucru pe care nu au ştiut să-l facă Zeus şi alţi dumnezei patriarhali ai păgînismului greco-latin. Şapte secole înaintea erei creştine, tuna şi fulgera în Iudea prin puternica voce a profeţilor săi împotriva celor bogaţi şi jura solemn că dreptatea va fi făcută pentru cei săraci care vor împărţi bunurile opresorilor lor.
Profeţia lui Isaia este că «Domnul va intra în Ierusalim... Neprihănirea va fi brîul coapselor sale.» Nenorocire pentru bogaţii care acaparează pămînturile, «vai de cei ce înşiră casă lîngă casă şi lipesc ogor lîngă ogor pînă nu mai rămîne loc, şi locuiesc în mijlocul ţării... Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mîndria celor trufaşi... copii lor vor fi zdrobiţi sub ochii lor, casele le vor fi jefuite şi nevestele lor vor fi necinstite.» (Isaia, III, 14; XI, 5; V. 8; XIII, 11 şi 17[16].) Democraţii revoltaţi îl făceau pe Iehova responsabil pentru jafurile şi masacrele pe care le comiteau. Această complicitate divină este specifică democraţiei evreieşti. Grecii şi Romanii nu făceau ca zeii şi zeiţele să intervină în războaiele lor civile: Iehova este singura divinitate demagogică din Panteonul naţiunilor mediteraneene, din cauză că evreii au transformat Dumnezeul patriarhilor într-un furibund demagog care a avut onoarea să fie ales ca divinitate supremă a democraţiei burgheze.
Săracii diavoli se convertesc fiindcă apostolii le-au spus că Isaia a făcut profeţia că «cei mai săraci vor putea paşte şi cei nenorociţi vor putea să locuiască liniştiţi;... că Domnul va face pe oameni mai rari decît aurul curat...; că în Ierusalimul pe care îl va crea nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănînce rodul... nu vor munci degeaba;... tot pămîntul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii în cîntece de veselie». Premergînd cele mai extravagante fantezii ale lui Fourieri), Domnul promitea pacea atît animalelor cît şi oamenilor: «lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mîna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc... leul va mînca paie ca boul.» (Isaia, XIV, 30; XIII, 12; XIV, 7; LXV, 19-20; XI, 6-7.)
Dar nu era suficient ca acest Etern demagog să promită fericirea terestră; el anunţă că va clădi un Ierusalim fermecător, în care cei «aleşi după moarte vor trăi în carne şi oase». Isaia pretinde că morţii poporului din Iudea vor trăi, se vor scula din nou. «Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărînă, căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pămîntul va scoate iarăşi afară pe cei morţi... Vă veţi bucura şi vă veţi veseli, pe vecie, pentru cele ce voi face, căci voi preface Ierusalimul în veselie, şi pe poporul lui în bucurie.» Iar pentru a mări bucuria, aceşti aleşi îi vor vedea pe cei bogaţi, duşmanii lor, arzînd, iar «focul lor nu se va stinge». (Isaia, XXVI, 19; [LXV, 18;] LXVI, 24). Apostolii îi entuziasmau pe cei mizerabili cu aceste predicţii demagogice; ei le repetau mereu că sfîrşitul lumii este aproape şi că vor intra în Ierusalimul promis, unde vor trăi în desfrîu, în timp ce opresorii lor vor arde în focul etern.
Primii creştini, care fierbeau de ură şi furie, torturaţi de pofte niciodată satisfăcute, trebuiau să fie îmbătaţi cu aceste speranţe grosolane, fiindcă se simţeau prea neputincioşi pentru a imita mulţimile democratice din Grecia şi Iudea pentru a se răscula, pentru a-i deposeda pe cei puternici de puterea lor şi pentru a-şi împărţi bunurile lor: epoca eroică a democraţiei trecuse. Isus şi apostolii condamnau utilizarea spadei; ei provăduiau resemnarea, la fel ca stoicii şi evreii care populau cu coloniile lor principalele oraşe ale imperiului roman(1). Primii creştini erau atît de incapabili de orice revoltă şi atît de îndepărtaţi de orice idee de emancipare terestră, încît apostolii, care îi chemau la noua credinţă pe săraci şi pe sclavi, nu se gîndeau să-i emancipeze; din contra, ei recomandau «ca fiecare să rămînă în situaţia în care se afla cînd a fost chemat» (I Epist. către Corint. [Epistolă către Corinteni]). Sfîntul Petru şi sfîntul Paul îi învaţă pe sclavi să nu fugă de sclavie, să-şi dubleze servilitatea faţă de stăpînul de pe pămînt, pentru a merita graţia stăpînului celest. Apostolii şi Părinţii Bisericii, cu toate declamaţiile lor demagogice, nu ameninţau drepturile acumulate de cei bogaţi; avînd în vedere că aceştia doreau la fel ca săracii fericirea în viaţa de apoi, ei s-au înrolat în noua religie care le promitea acest lucru din momentul în care nu le mai era frică să piardă bunurile vieţii prezente. Acest dublu caracter, demagogic pe de o parte şi oligarhic pe de altă parte, a asigurat succesul Creştinismului în mediul celor săraci, precum şi în cel al celor bogaţi.
Primii creştini, care nu erau nişte revoltaţi ca democraţii din oraşele antice, se mulţumeau, la fel ca Orficiii), să organizeze mici comunităţi, fără al tău şi fără al meu, pe care le denumeau biserici. Faptele Apostolilor redau amănunte preţioase despre aceste societăţi ale căror membrii, participînd la corpul lui Isus, deveneau Sfinţi: ele realizau într-un mod vrednic de dispreţ fericirea pe care demagogicul Iehova o promitea partizanilor săi; ele acordau Sfinţilor un tain slab, în comparaţie cu chefurile cu care se plăteau democraţii din Grecia şi Iudea atunci cînd băteau şi masacrau pe cei bogaţi şi le luau bunurile. Sfinţii şi fidelii, aceştia din urmă fiind creştinii, trăiau în afara comunităţilor; nefiind în stare să-şi potolească duşmăniile, furiile şi poftele, se mulţumeau să aştepte în viaţa de apoi satisfacerea pasiunilor lor. Bisericile nu erau decît o soluţie în lipsă de ceva mai bun, un fel de aperitiv pentru bucuriile pe care se destinau să le savureze în cer. Din momentul în care creştinismul a triumfat, comunităţile primitive s-au transformat în mănăstiri de călugări grosolani şi brutali, în serviciul episcopilor şi al papilor pentru acte de violenţă.
Viaţa de apoi pentru toţi cei care acceptau credinţa era ispita irezistibilă a noii religii. Se intra ca într-o moară: apostolii împărţeau oricărui venit doctrina şi fericirea postumă, fără formalităţile de iniţiere care împiedicau accesul profanilor la Mistere; ei converteau în mase mari, aşa cum legaţii papilor din evul mediu făceau confesiuni şi absolveau trupele înainte de masacrul ereticilor. În Faptele Apostolilor (II, 41-42) se povesteşte că într-o singură zi au fost convertiţi 3.000 de sărmani care «stăruiau în învăţătura apostolilor şi în frîngerea pîinii». Apostolii, în special sfîntul Petru, fiind oameni practici, pregăteau spiritul pentru credinţă prin umplerea burţii.
Ideea pe care creştinii din primele secole şi-o făceau despre suflet se asemăna cu ideea pe care o aveau sălbaticii. Sufletul era un fel de dublură, pe care somnul şi moartea o eliberau de învelişul corporal. «Morţii sînt cei care dorm» spunea sfîntul Paul (I, Ep. Corint., XV, 20); pentru a-i trezi nu trebuia decît ca dublura să fie reintegrată în cadavre. Tertuliani) (Apol. [Apologeticul], § 42) afirmă că bogaţii creştini îmbălsămau morţii, la fel ca Egiptenii, cu scopul de a conserva sufletului domiciliul său şi pentru acest motiv, creştinismul interzicea incinerarea cadavrelor şi preconiza îngroparea lor. Reînvierea prin reintegrarea sufletului în corpul celui decedat mai era încă credinţa creştinilor pe vremea sfîntului Augustini), care pentru a demonstra adevărul împrumută probele sale din autorii păgîni şi citează istoria lui Labeoni), menţionată mai sus.
Apostolii, dacă nu sfîntul Pavel, nu cunoşteau elucubraţiile spiritualiste ale sofiştilor greci şi chiar dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi ţinut cont de ele. Sufletul imaterial al filozofilor nu ar fi însemnat nimic pentru ei; la fel ca şi adepţii lor, ei nu se ocupau decît de corp, pe care voiau să-l învie. Isaia şi Eternul său demagog îşi făceau treaba mai bine. «Cum se vor trezi morţii, în ce corp vor sălăşlui sufletele lor?» îl întrebau Sfinţii pe sfîntul Pavel. Întrebarea îl punea în încurcătură şi el se eschiva pierzîndu-se în subtilităţi sofistice «despre corpul animal şi corpul spiritual [trup firesc şi trup duhovnicesc]» şi făcînd afirmaţia conform căreia corpul coruptibil [în putrezire] «va renaşte incoruptibil [în neputrezire]». (I, Ep. Cor., XV, 35-44). Neîndoindu-se de cuvîntul apostolului, sfîntul Augustin promite şi el incoruptibilitatea corpului, despre care creştinismul încă nu propaga dispreţul, cum făcea Orfismuli). Sfîntul Pavel, cu toate că se fălea că este un doct, era mai mult un agitator demagogic: el ştia că pentru a convinge mulţimea, repetarea constantă şi afirmarea convingătoare a unui fapt, adevărat sau fals, era cu mult mai preferabil decît raţionamentele cele mai subtile ale sofisticii; fără a ezita, el declara că Isus a reînviat în carne şi oase, că a fost văzut de Chifa, de cei doisprezece apostoli, de cei cinci sute de fraţi, de Iacov şi, în final, de el, Pavel. Concluzia sa este că dacă Isus a înviat, morţii învie, fiindcă «dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat.» (I, Ep. Cor., XV, 5, 8 şi 13.) Cine nu ar fi convins de raţionament atît de irefutabil? Sfîntul Augustin furnizează un alt raţionament de aceeaşi natură: «Învierea lui Isus Hristos şi înălţarea sa la cer în carnea în care a fost reînviat sînt provăduite şi crezute de tot universul; dacă aceste lucruri nu pot fi crezute, de unde provine faptul că universul crede în ele?» (De Civ. Dei [De Civitate Dei], XXII, § 5). Acest lucru era dovedit prin Isaia care l-a profeţit şi prin sfîntul Luca care l-a adus la cunoştinţă. Aceste argumente indiscutabile au creat la creştini o credinţă atît de puternică, încît ei discutau dacă Isus a înviat cu sau fără prepuţ. Apostolii şi Doctorii creştinismului, care nu depăşeau cu mult nivelul intelectual al maselor superstiţioase pe care le îndoctrinau, erau primii care să se lase duşi de propriile lor argumente, iar din această cauză propaganda lor avea atît de multă putere.
Fiind mai puţin idealişti decît sălbaticii, creştinii din primele secole nu puteau concepe existenţa sufletului în mod independent de cea a corpului. Origenei) susţinea că numai Dumnezeu este incorporal, iar sfîntul Vasilei) credea că îngerii au un corp vizibil. Tertulian menţionează motive decisive pentru imortalitatea corpului: el spune că «omul trebuie neapărat să revină la ceea ce a fost pentru a primi de la Dumnezeu recompensa sau pedeapsa pe care a meritat-o... fiindcă sufletul nu poate simţi decît în măsura în care este unit cu o materie solidă, adică cu carnea; şi fiindcă sufletul a meritat în corp şi împreună cu corpul soarta pe care o va avea după cum va fi judecat de Dumnezeu.» (Apol., § 48). Apostolii, Părinţii Bisericii şi cei fideli nu puteau înţelege nimic despre pedepsele şi bucuriile vieţii de apoi, dacă nu era inclus corpul.
Dar învierea corpului a creat dificultăţi, de care sălbaticii s-au eschivat cu ideea de incorporalitate a sufletului; aceste dificultăţi chinuiau spiritul Doctorilor Bisericii, în cadrul încercărilor de a găsi o soluţie. Pentru edificarea celor fideli, sfîntul Augustin a păstrat cîteva din rezultatele profundelor lor meditaţii. Problema se punea cum vor fi reînviate corpurile; ele vor corpuri tinere sau bătrîne, frumoase sau urîte? Dat fiind că egalitatea trebuie să domnească în ceruri, a fost luată decizia că la renaşterea lor, corpurile vor fi toate egale în statură, frumuseţe şi vîrstă: cei diformi vor fi refăcuţi; dat fiind că vîrsta la care Hristos a murit era vîrsta perfectă, aceasta va fi şi vîrsta celor preafericiţi; cei bătrîni vor întineri pentru a nu o depăşi, iar cei tineri vor îmbătrîni, pentru a ajunge la ea. — Femeile, vor fi ele oare acceptate în paradis? Această întrebare a dat naştere la nenumărate discuţii şi la serioase bătăi de cap. Nu se putea să li se închidă nepoliticos uşa în nas, aşa cum ar dorit unii; ele erau prea numeroase în biserici şi ocupau prea mult loc; cele bogate dădeau fără socoteală şi toate erau propagandiste curajoase şi entuziasmate. A fost nevoie să fie fie admise în cer, fiindcă pe pămînt era nevoie de bunurile şi de devotamentul lor, dar ele nu trebuiau să pătrundă în ceruri decît după ce şi-au depus sexul la intrare; a fost luată decizia că ele vor renaşte bărbaţi, fără îndoială de frică ca cei aleşi să nu se destrăbăleze în paradis cu aceeaşi poftă cu care sfinţii se destrăbălau în biserici, după cum se plîngeau sfîntul Petru şi sfîntul Pavel. Sălbaticii, care nu vedeau nimic imoral şi ruşinos în relaţiile sexuale, au rezolvat problema declarînd că acestea vor continua pe lumea cealaltă, unde nu vor avea inconvenientul de a duce la procrearea de nou-născuţi, fiindcă femeile, fiind umbre, nu vor putea să rămînă însărcinate. Alţi Părinţi susţineau că femeile vor învia cu sexul lor, dar că acest lucru nu va fi de nici un folos în ceruri, fiindcă singura lor ocupaţie şi singura lor bucurie sînt contemplarea Domnului. Această problemă serioasă şi importantă, care nu a fost rezolvată pe timpul sfîntului Augustin, este cumva rezolvată în ziua de azi? Sfîntul episcop din Hipona a adoptat cea de a doua părere: alte probleme la fel de importante preocupau «geniul» său ameţitor. Dat fiind că cei aleşi trebuie mereu să contemple Domnul, nu ar putea deci să-şi închidă ochii? «Ar fi foarte neplăcut de a nu închide niciodată pleoapele», remarcă el foarte corect, «dar ar fi şi mai neplăcut de a pierde Domnul din ochi, chiar şi pentru o singură clipă», iar această arzătoare torţă a Bisericii se retrage din încurcătură asigurînd că cei aleşi vor continua să vadă feţele Domnului, chiar şi atunci cînd pleoapele le vor fi închise. Cetatea lui Dumnezeu, «această incomparabilă capodoperă de erudiţie, această nobilă pictură a religiei creştine», care nu este decît o guralivă şi adeseori confuză şi insipidă amplificare a nervosului şi virulentului Apologetic al lui Tertulian, consacră a douăzeci şi doua şi ultima sa carte discuţiei despre spinoasele probleme pe care le pune dogma reînvierii.
Creştinismul, care a apărut după Mistere, făcea promisiunea nemuririi sufletului şi a fericirii din viaţa postumă. «Eu sînt pîinea vie, care s-a pogorît din cer» a spus Isus. «Dacă mănîncă cineva din pîinea aceasta, va trăi în veac; şi pîinea, pe care o voi da eu este trupul meu. Cine mănîncă trupul meu, şi bea sîngele meu, rămîne în mine, şi eu rămîn în el.» [Ioan, VI, 51, 56] Noile culte, care erau în renaştere în lumea antică, reproduceau în ceremoniile lor obiceiurile din timpurile primitive; iniţiaţii în Misterele lui Dionysosi) şi ale Orfismului făceau o masă de carne crudă pentru a reaminti epoca în care omul nu cunoştea întrebuinţarea focului pentru prepararea alimentelor; prin uniunea lor cu teoantropofagia mistică, creştinii comemorau cinele canibalice ale sălbaticilor. Fidelii care au participat la cina la care Isus, în loc de miel, este victima şi felul principal, sînt salvaţi orice ar face, fiindcă Hristosul sălăşluieşte în ei, în pofida lor şi ar fi ultimul păcat ca Dumnezeu tatăl să-l condamne la focul etern pe Isus, fiul său. Cei care l-au devorat pe Isus puteau deci să fie ca «aurul care trece prin noroi fără să se murdărească».
La fel ca Misterele, Creştinismul a început prin a garanta absoluta impunitate a fidelilor săi: această credinţă a mai persistat în perioada sfîntului Augustin, care o considera puţin rigidă. Totuşi, gingaşul învăţat care îi condamna la arderea eternă pe cei neconvertiţi la noua credinţă, afirmă că «fidelii, care cad în erezie şi revin la idolatrie», crimele cele mai îngrozitoare pe care le poate comite un creştin, «tot nu vor muri în veci, fiindcă au mîncat din trupul Mîntuitorului. Gradul lor de impietate va aduce la o pedeapsă mai lungă, dar aceasta nu va fi eternă». (De civ. Dei, XXI). Infernul şi chinurile sale nesfîrşite nu au fost inventate decît pentru cei infideli: Biserica catolică mai profesează încă aceeaşi dogmă. În afara Bisericii nu există salvare, spune ea.
Apostolii îi chemau la noua religie pe toţi oamenii, fără a se îngrijora în legătură cu naţionalitatea, poziţia socială şi moralitatea lor; ei îi grupau şi îi organizau împotriva societăţii celor păgîni, duşmanul care trebuia urît, pentru că nu aveau curajul să-l combată. Dar dacă Dumnezeul cosmopolit şi demagog al creştinilor nu cunoştea nici evrei, nici Romani, nici Greci, nici barbari, dacă nu distingea între sclavi şi oameni liberi, săraci şi bogaţi, criminali şi viciaţi faţă de cei nevinovaţi şi virtuoşi, el diviza totuşi oamenii în două tabere inamice: cei fideli şi cei infideli. Acei care acceptau credinţa, primeau botezul şi luau parte la carnea lui Isus, erau «sanctificaţi», ei deveneau «mădulare ale lui Hristos», chiar şi atunci cînd erau pierduţi în vicii şi continuau să le practice în Biserici, aşa cum îi mustrau sfîntul Pavel şi sfîntul Petru: ei erau asiguraţi de eterna fericire. Dar cei infideli, chiar şi atunci cînd erau exemple de virtute, erau condamnaţi să ardă pentru eternitate «în mlaştini de pucioasă în flăcări». «Corpul lor nu va muri, iar focul care îi va arde nu se va stinge niciodată».
Însă arderea eternă crea obiecţii. Se susţinea că natura corpului uman nu permite arderea sa fără pieire. Sfîntul Augustin, cel care are replici la tot, răspunde imperturbabil că «sfintele scripturi ne învaţă că natura corpului uman, înainte de păcat, era să nu moară, iar la învierea morţilor, va fi readus la starea sa iniţială», adică va arde fără pieire. «Flăcările infernului vor face din nou corpul incoruptibil, fiindcă există două feluri de foc, unul care distruge şi altul care păstrează, astfel munţii vulcanici ard întotdeauna şi continuă să existe întotdeauna» spune Tertulian (Apol., § 48). Sfîntul Augustin, care preia argumentele lui Tertulian, adaugă: «Vedeţi salamandra, ea trăieşte în foc.» Dar focul este un element conform cu natura sa şi nu o face sufere, observa incredulul. — Dumnezeu va schimba acest lucru şi va face în aşa fel ca focul să nu fie potrivit cu natura corpului celor blestemaţi, răspundea savantul învăţat. — Dar aceştia se vor obişnui cu o suferinţă care durează de-a pururi şi va veni momentul în care suferinţa nu va mai fi simţită. — Nu vă faceţi griji în legătură cu această problemă, Dumnezeu va înnoi mereu durerea blestemaţilor, răspundea victorios dulcele sfînt.
Dumnezeul creştinilor, pe care filozofii şi moraliştii burgheziei liberale îl reprezentau ca mieros şi filantrop, era în primele secole ale erei noastre un călău feroce, pe cît de inepuizabil pe atît de ingenios. Sfîntul Pavel spune că «la descoperirea Domnului Isus din cer cu îngerii puterii lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos; ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii lui.» (II, Tes. [Tesaloniceni] I, 7-9). Zeusi) îşi tortura duşmanii departe de ochii săi, Prometeui) pe Caucaz şi Tantalusi) în Tartarusi): Dumnezeul creştinilor care consideră că fidelii săi au ca şi el un suflet nemilos de călău le promite drept una din fericirile cereşti spectacolul îmbucurător al eternei torturi a celor blestemaţi (Isaia, LXVI, 24).
Creştinismul nu aducea «dragostea pentru cel de aproape; creştinismul reînvia răzbunarea antică cu furia şi ceremonialul său. Sălbaticul şi barbarul nu se îmbunau decît atunci cînd se răzbunau cu propriile lor mîini; cînd autoritatea civilă a luat individului dreptul de a se răzbuna, fiul victimei, sau, în lipsa acestuia, cea mai apropiată rudă, asistau la pedeapsa vinovatului pentru a-şi satisface răzbunarea, după ce nu mai avea voie s-o facă cu mîinile sale: acest lucru se mai practica încă în Atena lui Periclei) şi a filozofilor. Sfîntul Pavel spune că Isus se va răzbuna el însuşi pe necredincioşi; Dumnezeu tatăl său şi cei aleşi se vor hrăni cu suferinţele lor: chinurile infidelilor erau dovada răsunătoare a gloriei şi puterii Domnului.
Dar, după ce Creştinismul a început să penetreze în păturile mai civilizate ale societăţii păgîne, Dumnezeu şi fiul său Isus au trebuit să se civilizeze pentru a fi la nivelul lor: au renunţat la obiceiul sălbatic de a se răzbuna personal şi de a lua parte la torturile victimelor; pedeapsa necredincioşilor a fost dată în seama unor subalterni, unor demoni, care îi schingiuiau departe de prezenţa lor, în infern. Sălbaticii s-au debarasat de spiritele care îi chinuiau, trimiţîndu-le să-şi continue existenţa postumă într-un lăcaş de delicii; creştinii au crezut că puteau salva din mîna demonilor oraşele şi satele pe care aceştia le infestau, închizîndu-i în infern şi acordîndu-le plăcuta preocupare de a tortura pe cei morţi în locul celor vii. Înaintea lor, păgînii credeau că le acordau această distracţie; Platoni) îi dădea pe cei vinovaţi pe mîna lor, ca să-i tortureze. Hesiodi) nu a ştiut decît să-i transforme în poliţiştii şi în jandarmii lui Zeus şi a doamnei Justiţie.
Creştinismul nu a adus nimic nou; nici măcar nu a inventat absurdităţile şi superstiţiile sale grosolane; dar a avut incomparabila capacitate, necunoscută de Mistere şi de Orfism, de a satisface nevoile intelectuale şi sentimentale, poftele şi pasiunile maselor democratice: a ştiut să orienteze ura săracilor împotriva celor bogaţi şi a ştiut să-i asigure pe cei bogaţi, trimiţînd pe o altă lume repararea nedreptăţilor soartei, răsplata virtuţilor şi egalizarea condiţiilor şi a bunăstării. În ciuda atitudinilor sale demagogice de la început, el a fost o supapă de siguranţă pentru clasele avute; a reuşit să-şi dea un caracter cosmopolit şi democrat care era solicitat de producţie şi de schimbul de mărfuri, suprimînd ceremoniile de iniţiere cu care se înconjurau Misterele, fără să-şi imobilizeze cultul într-un oraş şi într-o naţiune, ducîndu-l din contra peste tot, acceptînd în apropierea sa pe toţi oamenii, fără a face distincţie de rasă şi de condiţie socială, unind toate Bisericile prin intermediul unei organizări clericale, care a ajuns să fie ierarhică. El a început prin a cîştiga de partea sa plebea mizerabilă, superstiţioasă şi grosolană, reluînd şi materializînd tradiţiile şi ideile despre suflet ale sălbaticilor, pe care Misterele le-au readus la modă: atunci cînd s-a asigurat de acest punct de sprijin şi a dobîndit forţe defensive şi ofensive, a trecut la cucerirea claselor intelectuale şi instruite, venind în contact cu elucubraţii spiritualiste ale sofisticii grece şi acoperindu-şi ferocitatea sa primitivă cu masca dulceagă şi sumbră pe care trebuie s-o poarte religia Burgheziei exploatatoare şi filantropică.
(1). Sentimentul descurajant de neputinţă era general în lumea antică în momentul în care a apărut Creştinismul; el exista de secole şi a dat naştere pesimismului lui Teognisi), al poeţilor greci şi al autorilor Eclesiast-ului, al cărţilor de Psalmi, de Proverbe şi a lui Iov.
După dezorganizarea familiei patriarhale, după ce a pierdut ajutorul şi protecţia de care se bucura împotriva vicisitudinilor vieţii, individul s-a găsit izolat şi nu putea conta decît pe forţele sale şi pe şansă, în faţa unei societăţi în care membrii sînt în război unii împotriva altora şi unde omul este un lup faţă de om. Cei care nu posedau averi, aceste arme ale războiului social, erau condamnaţi dinainte la mizerie; dat fiind că nu vedeau nici o ieşire la situaţia lor, se lăsau pradă disperării. Stoicismul a tradus acest sentiment; el era filozofia deprimantă a celor învinşi de societate; sub masca sa virilă el predica, înaintea creştinismului, resemnarea laşă a sclavilor. [Nota lui Lafargue]