Hegel face undeva observaţia că toate marile evenimente şi personalităţi care au o importanţă istorică mondială apar, ca să zicem aşa, de două ori[N135]. El a uitat să adauge: prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă. Caussidière în locul lui Danton, Louis Blanc în locul lui Robespierre, Montagne din 1848-1851 în locul Montagnei[N136] din 1793-1795, nepotul în locul unchiului. Aceeaşi caricatură poate fi constatată şi în împrejurările în care a apărut ediţia a doua a lui Optsprezece brumar![N137]
Oamenii îşi făuresc ei înşişi istoria, dar şi-o făuresc nu după bunul lor plac şi în împrejurări alese de ei, ci în împrejurări care există independent de ei, împrejurări date şi moştenite din trecut. Tradiţiile tuturor generaţiilor moarte apasă ca un coşmar asupra minţii celor vii. Şi tocmai atunci cînd oamenii par preocupaţi să se transforme pe ei şi lucrurile din jurul lor, să creeze ceva ce n-a mai fost, tocmai în asemenea epoci de criză revoluţionară ei invocă cu teamă spiritele trecutului, chemîndu-le în ajutor, împrumută de la ele numele, lozincile de luptă, costumele, pentru a juca, în această travestire venerabilă şi cu acest limbaj împrumutat, o nouă scenă a istoriei universale. Astfel Luther s-a travestit în apostolul Pavel, revoluţia din 1789-1814 s-a costumat, pe rînd, în republică romană şi în imperiu roman, iar revoluţia din 1848 nu a găsit nimic mai bun de făcut decît să parodieze cînd anul 1789, cînd tradiţiile revoluţionare ale anilor 1793-1795. Tot aşa începătorul care a învăţat o limbă străină, în gînd traduce mereu în limba sa maternă; el nu şi-a însuşit spiritul limbii noi şi nu o poate mînui liber atîta timp cît se va simţi silit s-o traducă în gînd, atîta timp cît nu va uita de limba sa maternă atunci cînd foloseşte limba nouă.
La cercetarea acestor invocări, pe plan istoric-mondial, ale morţilor observăm din primul moment o deosebire izbitoare. Camille Dessmoulins, Danton, Robespierre, St.-Just, Napoleon, eroii, ca şi partidele şi masele populare ale vechii revoluţii franceze, au îndeplinit, în costume romane şi cu fraze romane pe buze, sarcina epocii lor: descătuşarea şi instaurarea societăţii moderne burgheze. Unii au sfărîmat în bucăţi baza feudalismului şi au secerat capetele feudale care crescuseră pe această bază. Napoleon a creat în interiorul Franţei condiţiile în care a devenit posibilă dezvoltarea liberei concurenţe, exploatarea proprietăţii funciare parcelate, utilizarea forţelor de producţie industriale descătuşate ale naţiunii, iar dincolo de graniţele franceze el a lichidat pretutindeni formele feudale în măsura în care acest lucru era necesar pentru a crea pe continentul european societăţii burgheze din Franţa o ambianţă corespunzătoare, adecvată cerinţelor timpului. Dar îndată ce noua orînduire socială s-a statornicit, coloşii antediluvieni au dispărut, şi împreună cu ei întreaga Romă înviată din morţi, toţi aceşti Brutus, Gracchus, Publicola, tribunii, senatorii şi însuşi Cezar. Societatea burgheză, practică şi lucidă, şi-a creat adevăraţii interpreţi şi purtători de cuvînt în persoana unor Say, Cousin, Royer-Collard, Benjamin Constant şi Guizot. Adevăraţii ei comandanţi şedeau îndărătul tejghelelor, iar capul ei politic era ceafa grasă a lui Ludovic al XVIII-lea. Complet absorbită de producerea avuţiei şi de lupta paşnică de concurenţă, ea a uitat că la leagănul ei vegheaseră fantomele Romei antice. Dar oricît de puţin eroică este societatea burgheză, a fost totuşi nevoie de eroism, spirit de abnegaţie, teroare, război civil şi lupte între popoare pentru a o aduce pe lume. Iar gladiatorii ei au găsit, în tradiţiile clasic stricte ale republicii romane, idealurile, formele artistice şi iluziile de care aveau nevoie pentru a ascunde de ei înşişi conţinutul limitat burghez al luptelor lor şi pentru a-şi menţine entuziasmul la nivelul marii tragedii istorice. Astfel, pe o altă treaptă de dezvoltare, cu un secol înainte, Cromwell şi poporul englez folosiseră pentru revoluţia lor burgheză limbajul, pasiunile şi iluziile împrumutate din Vechiul testament. Cînd adevărata ţintă a fost atinsă, cînd transformarea burgheză a societăţii engleze s-a înfăptuit, Locke a luat locul lui Avacum.
Învierea morţilor a servit deci în aceste revoluţii pentru a glorifica noile lupte şi nu pentru a le parodia pe cele vechi, pentru a înălţa în imaginaţie sarcina dată şi nu pentru a se sustrage de la rezolvarea ei practică, pentru a regăsi spiritul revoluţiei şi nu pentru a evoca din nou fantoma ei.
1848-1851 nu a făcut decît să evoce fantoma vechii revoluţii, începînd cu Marrast, acest republicam en gants jaunes1), care se travestise în bătrînul Bailly, şi sfîrşind cu aventurierul care-şi ascunde faţa, de o respingătoare trivialitate, sub masca mortuară de fier a lui Napoleon. Un întreg popor, care credea că-şi accelerase prin revoluţie mişcarea sa înainte, se vede dintr-o dată împins înapoi, într-o epocă apusă. Şi ca să nu existe nici o îndoială asupra acestei întoarceri în trecut, reînvie vechile date, vechiul calendar, vechile denumiri, vechile edicte, devenite de mult apanajul anticarilor erudiţi, reînvie vechii zbiri, care se părea că putreziseră de mult. Naţiunea se simte ca acel englez scrîntit de la Bedlam[N138] care îşi închipuie că trăieşte pe timpul vechilor faraoni şi se plînge zilnic de muncile grele pe care trebuie să le execute în minele de aur ale Etiopiei, închis între zidurile acestei închisori subterane, cu o lampă care, fixată pe cap abia luminează, păzit de supraveghetorul de sclavi cu un bici lung în mînă şi de mercenari barbari îngrămădiţi la ieşiri, care nu-i înţeleg nici pe ocnaşi şi nici între ei nu se înţeleg, pentru că nu vorbesc aceeaşi limbă. ,,Şi toate acestea mi se cer mie — suspină englezul scrîntit —, mie, britanic liber, mi se cere să extrag aur pentru vechii faraoni!“ ,,Să plătesc datoriile familiei Bonaparte!“, suspină naţiunea franceză. Cît timp a fost cu mintea întreagă, englezul nu s-a putut elibera de ideea fixă de a obţine aur. Francezii, cît timp au făcut revoluţia, nu s-au putut elibera de amintirea lui Napoleon, după cum au dovedit-o alegerile de la 10 decembrie[N139]. Ca să scape de pericolele revoluţiei, tînjeau după oalele cu carne din Egipt[N140] şi răspunsul a fost 2 decembrie 1851. Ei nu au numai caricatura bătrînului Napoleon, ei îl au chiar pe el caricaturizat, aşa cum trebuie să arate în mijlocul secolului al XIX-lea.
Revoluţia socială din secolul al XIX-lea îşi poate sorbi poezia numai din viitor şi nu din trecut. Ea nu poate începe îndeplinirea propriei ei misiuni înainte de a se fi lepădat de orice venerare superstiţioasă a trecutului. Revoluţiile anterioare au avut nevoie de amintirea evenimentelor de importanţă istorică mondială ale trecutului pentru a se amăgi asupra propriului lor conţinut. Revoluţia secolului al XIX-lea trebuie să-i lase pe morţi să-şi îngroape morţii, pentru a-şi lămuri propriul ei conţinut. Odinioară fraza depăşea conţinutul, acum conţinutul depăşeşte fraza.
Revoluţia din februarie a fost o lovitură neaşteptată pentru vechea societate, pe care a luat-o prin surprindere, iar poporul a proclamat această lovitură neaşteptată drept un eveniment de o importanţă istorică mondială, care deschide o eră nouă. La 2 decembrie revoluţia din februarie dispare în mîinile unui trişor abil, iar drept rezultat nu monarhia este răsturnată, ci concesiile liberale care îi fuseseră smulse prin lupte seculare. În loc ca societatea însăşi să-şi fi cucerit un conţinut nou, numai statul pare să fi revenit la forma sa cea mai veche, la domnia primitivă şi insolentă a săbiei şi a antereului. Astfel, coup de tête2) din decembrie 1851 este o replică la coup de main3) din februarie 1848. Ceea ce se cîştigase uşor s-a pierdut tot atît de uşor. Cu toate acestea, răstimpul dintre aceste două evenimente nu a trecut în zadar. În cursul anilor 1848—1851, societatea franceză şi-a însuşit — după o metodă rapidă pentru că era revoluţionară — învăţămintele şi experienţa care, în condiţiile unei dezvoltări normale, ca să zicem aşa metodice, ar fi trebuit să preceadă revoluţia din februarie, pentru ca aceasta să fie altceva decît o simplă zguduire a suprafeţei. Societatea pare să se fi întors acum la punctul ei de plecare; în realitate însă abia trebuie să-şi creeze punctul de plecare pentru revoluţie, să-şi creeze situaţia, relaţiile, condiţiile, care numai ele permit revoluţiei moderne să capete un caracter serios.
Revoluţiile burgheze, ca, de pildă, cele din secolul al XVIII-lea, înaintează vijelios din succes în succes, se întrec în efecte dramatice, oamenii şi lucrurile parcă ar fi inundate în lumina unor focuri bengale, fiecare zi aduce un nou val de extaz. Dar ele sînt efemere, îşi ating în scurt timp apogeul, după care societatea, înainte de a învăţa să-şi însuşească cu luciditate rezultatele perioadei sale de avînt tumultuos, cade într-o mahmureală îndelungată. Dimpotrivă, revoluţiile proletare, revoluţiile secolului al XIX-lea, se critică singure mereu, îşi întrerup într-una propriul lor curs, revin asupra celor ce par gata înfăptuite pentru a o lua de la început, ridiculizează necruţător şi în amănunt jumătăţile de măsură, slăbiciunile şi aspectele lamentabile ale primelor lor încercări şi par a nu-şi doborî adversarul decît pentru ca acesta să soarbă forţe noi din pămînt şi să se ridice din nou, cu puteri înzecite, împotrivă-le, dau mereu înapoi, speriate, în faţa imensităţii nedefinite a propriilor lor ţeluri, pînă nu se creează o situaţie care face imposibilă orice întoarcere şi pînă cînd însăşi viaţa nu strigă:
Hic Rhodos, hic salta!
Aici este trandafirul, aici să dansezi![N141]
De altfel orice om înzestrat cît de cît cu spirit de observaţie, chiar dacă nu a urmărit pas cu pas evoluţia evenimentelor din Franţa, trebuia să presimtă că revoluţia este sortită unui eşec din cale-afară de ruşinos. Era destul să auzi lătratul triumfător şi plin de înfumurare cu care se felicitau reciproc domnii democraţi pentru providenţialele urmări ale celei de-a doua duminici a lunii mai 1852[N142]. A doua duminică a lunii mai 1852 devenise în mintea lor o idee fixă, o dogmă, ca şi pentru hiliaşti ziua celei de-a doua veniri a lui Hristos, în care trebuia să înceapă împărăţia de o mie de ani. Slăbiciunea s-a refugiat, ca întotdeauna, în credinţa în minuni; considerînd că duşmanul este înfrînt dacă în imaginaţie l-a izgonit cu vrăji, ea a pierdut orice simţ al realităţii; inactivă, a idealizat viitorul care o aştepta şi faptele vitejeşti pe care urma să le săvîrşească, dar pe care a considerat că este prematur să le facă cunoscute. Aceşti eroi, care încearcă să dezmintă evidenta lor incapacitate compătimindu-se reciproc şi adunîndu-se toţi la un loc, îşi făcuseră bagajele, înhăţaseră cu anticipaţie cununile de lauri şi erau tocmai pe cale să sconteze la bursa de valori republicile lor in partibus4), pentru care, modeşti cum sînt din fire, avuseseră grijă să-şi organizeze, pe tăcute, personalul guvernamental. Ziua de 2 decembrie i-a lovit ca un trăsnet căzut din senin; iar popoarele, care în perioade de deprimare sînt mulţumite să-i lase pe cei mai gălăgioşi să le înăbuşe teama lăuntrică, se vor fi convins, poate, de rîndul acesta că au trecut vremurile cînd gîgîitul unor gîşte putea salva Capitoliul[N143].
Constituţia, Adunarea naţională, partidele dinastice, republicanii albaştri şi roşii, eroi din Africa[N144], tunetul tribunei, fulgerele presei cotidiene, întreaga literatură, numele politice şi celebrităţile erudite, codul civil şi dreptul penal, liberté, egalité, fraternité5), a doua duminică a lunii mai 1852, toate au dispărut ca o nălucă în faţa formulei magice rostite de un om pe care nici duşmanii lui nu-l socotesc vrăjitor. Votul universal pare să fi supravieţuit doar o clipă, pentru a-şi scrie cu propria sa mînă în văzul tuturor testamentul şi pentru a declara în numele poporului însuşi: „Tot ce există merită să piară“[N145].
Nu ajunge să spui, aşa cum fac francezii, că naţiunea lor a fost luată prin surprindere. Unei naţiuni şi unei femei nu li se iartă clipa de slăbiciune în care primul aventurier venit poate să le siluiască. Fraze de felul acesta nu rezolvă enigma, ci doar o formulează altfel. Ar mai trebui să se explice cum de a putut fi surprinsă o naţiune de 36.000.000 de oameni şi tîrîtă, fără nici o împotrivire, în robie de către trei aventurieri.
Să recapitulăm în linii generale fazele prin care a trecut revoluţia franceză de la 24 februarie 1848 pînă în decembrie 1851.
Trei perioade principale se disting net: perioada lui februarie; de la 4 mai 1848 pînă la 28 mai 1849 perioada constituirii republicii, sau a Adunării naţionale constituante; de la 28 mai 1849 pînă la 2 decembrie 1851 perioada republicii constituţionale, sau a Adunării naţionale legislative.
Prima perioadă, de la 24 februarie, adică de la căderea lui Ludovic-Filip, pînă la 4 mai 1848, adică pînă la întrunirea Adunării constituante — perioada lui februarie propriu-zisă — poate fi considerată ca prologul revoluţiei. Caracterul acestei perioade s-a exprimat oficial în faptul că guvernul improvizat de ea s-a declarat el însuşi provizoriu, şi, ca şi guvernul, tot ceea ce s-a iniţiat, s-a încercat şi s-a exprimat în această perioadă era numai provizoriu. Nimeni şi nimic nu îndrăznea să pretindă pentru sine dreptul la o existenţă permanentă şi la o acţiune adevărată. Toate elementele care pregătiseră sau determinaseră revoluţia: opoziţia dinastică[N146], burghezia republicană, mica burghezie democrat-republicană, muncitorii democrat-sociali, toate aceste elemente şi-au găsit provizoriu locul în guvernul din februarie.
Nici nu se putea altfel. Zilele din februarie au urmărit iniţial o reformă electorală care să lărgească cercul privilegiaţilor politici chiar în sînul clasei posedante şi să răstoarne dominaţia exclusivă a aristocraţiei financiare. Cînd s-a ajuns însă la un conflict adevărat, cînd poporul s-a urcat pe baricade, cînd Garda naţională a rămas pasivă, cînd armata nu a opus nici o rezistenţă serioasă, iar regalitatea a rupt-o la fugă, atunci instaurarea republicii s-a impus ca ceva de la sine înţeles. Fiecare partid o interpreta în felul său. Proletariatul, cucerind republica cu arma în mînă, i-a imprimat pecetea sa, proclamînd-o republică socială. Astfel s-a conturat conţinutul general al revoluţiei moderne, conţinut care se afla în cea mai ciudată contradicţie cu tot ceea ce s-ar fi putut înfăptui imediat, în împrejurările şi în condiţiile date, cu materialul existent şi cu nivelul de dezvoltare pe care îl atinseseră masele. Pe de altă parte, pretenţiile tuturor celorlalte elemente care participaseră la revoluţia din februarie le-au fost satisfăcute, acordîndu-li-se în guvern partea leului. Iată de ce în nici o altă perioadă nu găsim un amestec mai pestriţ de fraze bombastice şi de nesiguranţă şi neputinţă reală, de aspiraţii, de înnoire mai entuziaste şi de dominaţie mai deplină a vechii rutine, de armonie aparentă mai înşelătoare a întregii societăţi şi de înstrăinare mai adîncă între elementele sale. În timp ce proletariatul parizian se mai îmbăta încă cu marile perspective care i s-au deschis şi se antrena cu toată seriozitatea în discuţii asupra problemelor sociale, vechile forţe sociale s-au grupat, s-au recules, s-au unit şi au găsit un sprijin neaşteptat în masa naţiunii, ţăranii şi mic-burghezii, care au năvălit toţi o dată pe arena politică după ce au căzut barierele monarhiei din iulie.
A doua perioadă, de la 4 mai 1848 pînă la sfîrşitul lunii mai 1849, este perioada constituirii, a întemeierii republicii burgheze. Imediat după zilele din februarie, nu numai opoziţia dinastică a fost luată prin surprindere de către republicani şi republicanii de către socialişti, ci şi întreaga Franţă a fost luată prin surprindere de Paris. Adunarea naţională, care şi-a început lucrările la 4 mai 1848, a fost aleasă de naţiune şi reprezenta naţiunea. Ea era un protest viu împotriva pretenţiilor revoluţiei din februarie şi trebuia să reducă rezultatele acestei revoluţii la proporţii burgheze. În zadar proletariatul parizian, care şi-a dat imediat seama de caracterul acestei Adunări naţionale, a încercat la 15 mai — cîteva zile după deschiderea ei — să pună capăt prin forţă existenţei acesteia, s-o dizolve, să descompună din nou în elementele sale componente acest corp organizat prin care îl ameninţa spiritul de reacţiune al naţiunii. După cum se ştie, ziua de 15 mai nu a avut alt rezultat decît că a îndepărtat de pe arena publică, pentru toată durata ciclului pe care-l cercetăm, pe Blanqui şi pe adepţii lui, adică pe adevăraţii conducători ai partidului proletar.
După monarhia burgheză a lui Ludovic-Filip poate urma numai o republică burgheză, adică, dacă pînă acum a domnit în numele regelui o parte restrînsă a burgheziei, de acum înainte va domni în numele poporului întreaga burghezie. Revendicările proletariatului parizian sînt mofturi utopice, cărora trebuie să li se pună capăt. La această declaraţie a Adunării naţionale constituante, proletariatul parizian a răspuns prin insurecţia din iunie, evenimentul cel mai grandios din istoria războaielor civile din Europa. Învingătoare a ieşit republica burgheză. De partea ei erau aristocraţia financiară, burghezia industrială, păturile mijlocii, mica burghezie, armata, lumpenproletariatul organizat ca gardă mobilă[N147], intelectualii, popii şi populaţia rurală. De partea proletariatului parizian nu era nimeni în afară de el însuşi. După ce a fost înfrînt, peste 3.000 de insurgenţi au fost măcelăriţi şi 15.000 au fost deportaţi fără judecată. După această înfrîngere, proletariatul trece pe al doilea plan al scenei revoluţionare. El încearcă din nou să răzbată ori de cîte ori mişcarea pare să ia un nou avînt, dar aceste încercări devin tot mai slabe şi se soldează cu rezultate din ce în ce mai neînsemnate. De îndată ce vreo pătură socială situată deasupra lui intră în fierbere revoluţionară, proletariatul încheie alianţa cu ea şi împărtăşeşte astfel toate înfrîngerile pe care diferitele partide le suferă succesiv. Dar aceste lovituri succesive devin tot mai slabe pe măsură ce efectul lor se răsfrînge asupra tot mai multor pături ale societăţii. Conducătorii mai de vază ai proletariatului din Adunare şi din presă cad unul după altul victimă tribunalelor şi locul lor este ocupat de figuri tot mai dubioase. O parte a proletariatului se lansează în experienţe doctrinare, crearea de bănci de schimb şi de asociaţii muncitoreşti, adică într-o mişcare în care renunţă la gîndul să revoluţioneze lumea veche cu ajutorul tuturor puternicelor mijloace de care dispune, şi, dimpotrivă, încearcă să-şi realizeze emanciparea în spatele societăţii, pe cale particulară, în limitele condiţiilor restrînse ale existenţei sale, şi de aceea eşuează în mod inevitabil. Pe cît se pare, proletariatul nu e în stare nici să regăsească în sine însuşi măreţia revoluţionară, nici să soarbă o nouă energie din noile alianţe încheiate, pînă ce toate clasele cu care a luptat în iunie nu vor fi doborîte ca şi el însuşi. Dar proletariatul, cel puţin, a căzut cu cinste, demnă de marea luptă istorică; nu numai Franţa, dar Europa întreagă a fost zguduită de cutremurul din iunie, pe cînd înfrîngerile ulterioare ale claselor superioare au fost plătite atît de ieftin, încît partidul învingător s-a văzut nevoit să recurgă la exagerări insolente pentru ca aceste înfrîngeri, în genere, să poată fi socotite evenimente, ele devenind cu atît mai ruşinoase cu cît partidul învins este mai departe de cel proletar.
E drept că înfrîngerea insurgenţilor din iunie a pregătit, a netezit terenul pe care putea fi întemeiată, constituită republica burgheză, dar ea a arătat totodată că în Europa se pun alte probleme decît „republică sau monarhie“. Această înfrîngere a vădit că republică burgheză înseamnă aici dominaţia despotică neîngrădită a unei clase asupra altor clase. Ea a dovedit că în ţările cu civilizaţie veche, în care împărţirea în clase a atins un nivel ridicat, cu condiţii de producţie moderne şi cu o conştiinţă spirituală în care, datorită muncii seculare, au fost dizolvate toate ideile tradiţionale, republica înseamnă în genere numai forma politică de transformare revoluţionară a societăţii burgheze şi nu forma ei conservativă de existenţă, aşa cum se întîmplă, de pildă, în Statele Unite ale Americii de Nord, unde, deşi există clase, acestea totuşi nu s-au fixat încă, ci, aflîndu-se într-o continuă fluctuaţie, îşi înnoiesc şi îşi înlocuiesc în permanenţă elementele lor componente, unde mijloacele de producţie moderne nu numai că nu se îmbină cu o suprapopulaţie cronică, ci, dimpotrivă, suplinesc lipsa relativă de capete şi braţe, şi unde, în sfîrşit, dezvoltarea febrilă plină de forţe tinereşti a producţiei materiale, care are de cucerit o lume nouă, nu a lăsat nici timp şi nici prilej pentru lichidarea vechii lumi de strigoi.
Toate clasele şi partidele s-au unit în timpul zilelor din iunie în partidul ordinii împotriva clasei proletare ca partid al anarhiei, al socialismului, al comunismului. Ele „au salvat“ societatea de „duşmanii societăţii“. Ele au ales ca parolă pentru trupele lor deviza vechii societăţi: „Proprietate, familie, religie, ordine“, îmbărbătîndu-i pe cruciaţii contrarevoluţionari cu cuvintele: „Sub acest steag vei învinge!“[N148] Din acest moment, îndată ce unul dintre numeroasele partide care s-au unit sub acest steag împotriva insurgenţilor din iunie încearcă, în propriul său interes de clasă, să se menţină pe arena de luptă revoluţionară, el este înfrînt sub lozinca: „Proprietate, familie, religie, ordine!“ Societatea e salvată ori de cîte ori cercul celor ce o domină se îngustează, ori de cîte ori interese mai înguste primează asupra intereselor mai generale. Orice revendicare a celei mai simple reforme financiare burgheze, a celui mai comun liberalism, a celui mai formal republicanism, al celui mai plat democratism este pedepsită ca „atentat împotriva societăţii“ şi înfierată ca „socialism“. Iar pînă la urmă înşişi marii pontifi ai „religiei şi ordinii“ sînt goniţi cu lovituri de picior de pe trepiedele lor pythice, smulşi din paturi în plină noapte, urcaţi în dubă, aruncaţi în temniţă sau trimişi în surghiun; templul lor e făcut una cu pămîntul, gura le e astupată, pana lor frîntă, legea lor făcută ferfeniţă — în numele religiei, al proprietăţii, al familiei şi al ordinii. Burghezi fanatici ai ordinii sînt împuşcaţi în balcoanele lor de cete de soldaţi beţi, sanctuarul familial este profanat, casele sînt bombardate din simpla dorinţă de amuzament — în numele proprietăţii, al familiei, al religiei şi al ordinii. În sfîrşit, pleava societăţii burgheze alcătuieşte sfînta falangă a ordinii, iar eroul Crapülinsky[N149] îşi face intrarea în palatul Tuilerii ca „salvator al societăţii“.
1). - republicanul cu mănuşi galbene. - Nota trad. Editurii Politice
2). - lovitură nesăbuită, acţiune insolentă. - Nota trad. Editurii Politice
3). - lovitură îndrăzneaţă, acţiune hotărîtă. - Nota trad. Editurii Politice
4). - in partibus infidelium, care nu există în realitate (textual: „în ţara necredincioşilor“ — adaos la titlul episcopilor catolici numiţi în funcţii, pur nominale, de episcopi în ţările necreştine). - Nota trad. Editurii politice
5). - libertate, egalitate, fraternitate. - Nota trad. Editurii politice
[N135]. Hegel. „Vorlesungen über die Philosophie der Geschichte“ („Prelegeri despre filozofia istoriei“), partea a 3-a. Engels pomeneşte despre acest pasaj în scrisoarea sa către Marx din 3 decembrie 1851. - Nota red. Editurii Politice (nota 135, vol. 1)
[N136]. Montagne (Muntele), montagnarzi — aşa erau denumiţi iacobinii care reprezentau aripa radicală în Adunarea naţională din timpul revoluţiei franceze, deoarece ocupau băncile din partea cea mai de sus a incintei adunării. În anii 1848—1851 această denumire i s-a dat partidului mic-burghez radical-democrat condus de Ledru-Rollin. - Nota red. Editurii Politice (nota 136, vol. 1)
[N137]. Brumar — a doua lună din calendarul republican francez. 18 brumar al anului VIII corespundea datei de 9 noiembrie 1799. În această zi Napoleon a răsturnat Directoratul printr-o lovitură de stat şi s-a proclamat dictator sub titlul de prim-consul. Prin „ediţia a doua a lui optsprezece brumar“, Marx înţelege aici lovitura de stat de la 2 decembrie 1851. - Nota red. Editurii Politice (nota 137, vol. 1)
[N138]. Bedlam — ospiciu din Londra. - Nota red. Editurii Politice (nota 138, vol. 1)
[N139]. La 10 decembrie 1848, în urma alegerilor generale, Ludovic Bonaparte a fost ales preşedinte al Republicii Franceze. - Nota red. Editurii Politice (nota 139, vol. 1)
[N140]. Conform legendei biblice, în timpul exodului evreilor din Egipt, cei mai fricoşi dintre ei, speriaţi de greutăţile drumului şi suferind de foame, începuseră să regrete zilele trăite în captivitate, cînd cel puţin erau sătui. „A tînji după oalele cu carne din Egipt“ a devenit o expresie obişnuită. - Nota red. Editurii Politice (nota 140, vol. 1)
[N141]. Hic Rhodus, hic salta! (Aici e Rhodos, aici să sari !) cuvinte adresate eroului fabulei „Lăudărosul“ de Esop, care se fălea cu săriturile pe care le-ar fi făcut pe insula Rhodos.
Aici este trandafirul, aici să dansezi! — parafrazare a citatului de mai sus (în limba greacă Rhodos — numele unei insule, dar şi „trandafir“) făcută de Hegel în prefaţa la lucrarea sa „Grundlinien der Philosophie des Rechts“. - Nota red. Editurii Politice (nota 141, vol. 1)
[N142]. În cea de-a doua duminică a lunii mai 1852 (9 mai) în Franţa ar fi trebuit să aibă loc, potrivit constituţiei din 4 noiembrie 1848, realegerea președintelui republicii. Cercurile democraţilor mic-burghezi, in special cercurile emigranţilor, nutreau speranţa că la această dată vor veni la putere partidele democrate. - Nota red. Editurii Politice (nota 142, vol. 1)
[N143]. În jurul anului 390 î.e.n. galii au cucerit oraşul Roma cu excepţia Capitolului, ai cărui apărători, după cum spune legenda, au fost treziţi la timp de gîgîitul gîştelor zeiţei Junona în momentul în care duşmanii dezlănţuiseră prin surprindere un atac nocturn. - Nota red. Editurii Politice (nota 143, vol. 1)
[N144]. Republicanii albaştri şi roşii — republicanii burghezi (partidul grupat în jurul ziarului „National“) şi socialiştii.
Eroii din Africa — generalii Cavaignac, Lamoricière şi Bedeau, care au participat la războaiele coloniale din Algeria. - Nota red. Editurii Politice (nota 144, vol. 1)
[N145]. Goethe. „Faust“, partea I, scena a III-a, „Odaie de studiu“, replica lui Mefistofel. - Nota red. Editurii Politice (nota 145, vol. 1)
[N146]. Opoziţia dinastică (opoziţia parlamentară) — grupare în Camera deputaţilor din Franţa în perioada monarhiei din iulie, condusă de Odilon Barrot. Reprezentanţii acestei grupări, care exprimau starea de spirit a cercurilor liberale ale burgheziei industriale şi comerciale, militau pentru introducerea unei reforme electorale moderate. Ei vedeau în această reformă un mijloc pentru menţinerea dinastiei de Orléans şi preîntîmpinarea revoluţiei. - Nota red. Editurii Politice (nota 146, vol. 1)
[N147]. Garda mobilă — a fost înfiinţată la 25 februarie 1848 printr-un decret al guvernului provizoriu pentru a lupta împotriva maselor populare revoluţionare. Garda mobilă era formată mai ales din lumpenproletariat şi a fost folosită la înăbuşirea insurecţiei din iunie de la Paris.
Marx face o caracterizare a gărzii mobile în lucrarea „Luptele de clasă în Franţa. 1848—1850“ (vezi volumul de faţă, p. 124—126). - Nota red. Editurii Politice (nota 147, vol. 1)
[N148]. Aluzie la legenda potrivit căreia înainte de bătălia dusă împotriva lui Maxentius, în anul 312, împăratului roman Constantin (274—337) i s-ar fi arătat pe cer semnul crucii, lîngă care erau înscrise cuvintele: „Sub acest semn vei învinge“. - Nota red. Editurii Politice (nota 148, vol. 1)
[N149]. Crapülinsky — erou din poezia lui Heinrich Heine „Doi cavaleri“, şleahtic risipitor; numele de Crapülinsky vine de la cuvîntul francez crapule, care înseamnă mîncău, lacom, beţiv, precum şi om josnic, ticălos.
Marx îl numeşte aici Crapülinsky pe Ludovic Bonaparte. - Nota red. Editurii Politice (nota 149, vol. 1)