Karl Marx (1850): Luptele de clasă în Franţa. 1848-1850

Cu excepţia cîtorva capitole, puţine la număr, fiecare capitol mai important din analele revoluţiei din 1848 pînă în 1849 poartă inscripţia: înfrîngerea revoluţiei!

În aceste înfrîngeri nu pierea revoluţia. Piereau rămăşiţele tradiţiilor prerevoluţionare, rezultate ale unor relaţii sociale care nu se ascuţiseră încă într-atît încît să devină acute antagonisme de clasă - persoane, iluzii, concepţii, proiecte, de care partidul revoluţionar nu se eliberase înainte de revoluţia din februarie, de care nu-l putea elibera victoria din februarie, ci doar un şir de înfrîngeri.

Într-un cuvînt: progresul revoluţionar nu şi-a croit drum prin cuceririle sale nemijlocite, tragicomice, ci, invers, dînd naştere unei contrarevoluţii închegate şi puternice, dînd naştere unui adversar prin combaterea căruia abia s-a maturizat partidul revoluţiei, devenind un partid cu adevărat revoluţionar.

I
Înfrîngerea din iunie 1848
Februarie - iunie 1848

După revoluţia din iulie, cînd bancherul liberal Laffitte l-a condus în triumf pe compère¹⁾-ul său, ducele de Orleans, la Hôtel de Ville, el a lăsat să-i scape cuvintele: „De acum încolo vor stăpîni bancherii“. Laffitte trădase secretul revoluţiei.

Nu burghezia franceză stăpînea sub Ludovic-Filip, ci o fracţiune a ei: bancherii, regii bursei, regii căilor ferate, proprietarii de mine de cărbuni şi de fier, proprietarii de păduri, o parte dintre proprietarii funciari care se aliaseră cu ei — aşa-zisa aristocraţie financiară. Ea se instalase pe tron, ea dicta legi în Camere, ea împărţea funcţiile publice de la minister pînă la debitul de tutun.

Burghezia industrială propriu-zisă alcătuia o parte a opoziţiei oficiale, adică era reprezentată în Camere doar ca minoritate. Opoziţia ei se manifesta cu atît mai energic, cu cît se dezvolta mai net autocraţia aristocraţiei financiare şi cu cît ea însăşi îşi închipuia că e mai asigurată dominaţia ei asupra clasei muncitoare în urma insurecţiilor înăbuşite în sînge din 1832, 1834 şi 1839^[N61]. Grandin, fabricant din Rouen, reprezentantul cel mai fanatic al reacţiunii burgheze atît în Adunarea naţională constituantă cît şi în cea legislativă, era cel mai violent adversar al lui Guizot în Camera deputaţilor. Léon Faucher, cunoscut ulterior prin eforturile lui neputincioase de a juca rolul unui Guizot al contrarevoluţiei franceze, a dus în ultimii ani ai domniei lui Ludovic-Filip o polemică în favoarea industriei, împotriva speculaţiilor şi a instrumentului lor, guvernul. Bastiat făcea agitaţie, în numele oraşului Bordeaux şi al întregii Franţe viticole, împotriva sistemului în vigoare.

Toate păturile micii burghezii, ca şi ţărănimea, erau complet excluse de la puterea politică. În sfîrşit, în rîndurile opoziţiei oficiale sau cu totul în afara aşa-zisului pays légal²⁾ se găseau reprezentanţii ideologici şi purtătorii de cuvînt ai claselor pomenite, învăţaţii, avocaţii, medicii lor etc, într-un cuvînt aşa-numitele lor „somităţi“.

Din pricina greutăţilor ei financiare, monarhia din iulie a fost de la bun început dependentă de marea burghezie, iar dependenţa ei de marea burghezie a devenit izvorul inepuizabil al unor greutăţi financiare crescînde. Nu se poate subordona administraţia de stat interesului producţiei naţionale fără a stabili un echilibru bugetar, echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile statului. Şi cum putea fi stabilit acest echilibru fără a reduce cheltuielile statului, adică fără a leza interesele stîlpilor regimului în vigoare, şi fără o nouă reglementare a sistemului fiscal, adică fără a arunca o parte însemnată din povara impozitelor chiar pe umerii marii burghezii?

Era, dimpotrivă, în interesul direct al fracţiunii burgheze care domina şi legifera prin intermediul Camerelor ca statul să se înglodeze în datorii. Tocmai deficitul statului era obiectul propriu-zis al speculaţiilor ei şi izvorul ei principal de îmbogăţire. În fiecare an se înregistra un nou deficit. La fiecare patru-cinci ani se făcea un nou împrumut. Iar fiecare nou împrumut era pentru aristocraţia financiară un nou prilej de a excroca statul, menţinut în mod artificial în pragul falimentului: el trebuia să contracteze cu bancherii împrumuturi dintre cele mai dezavantajoase. Fiecare nou împrumut oferea totodată un nou prilej de a jefui publicul care-şi plasase capitalurile în rente de stat, prin operaţii de bursă în al căror secret era iniţiat guvernul şi majoritatea parlamentară. În general, instabilitatea creditului public şi faptul că erau iniţiaţi în secretele de stat dădeau bancherilor şi acoliţilor lor din Camere şi de pe tron posibilitatea de a provoca oscilaţii extraordinare, bruşte, ale cursului efectelor de stat, oscilaţii al căror rezultat trebuia să fie întotdeauna ruinarea unei mase de capitalişti mai mici şi îmbogăţirea vertiginoasă a marilor jucători de bursă. Deficitul statului fiind în interesul direct al fracţiunii burgheze dominante, se înţelege de ce cheltuielile publice extraordinare din ultimii ani ai domniei lui Ludovic-Filip întreceau cu mult dublul cheltuielilor publice extraordinare din timpul lui Napoleon, atingînd anual suma de aproape 400.000.000 de franci, pe cînd întregul export anual al Franţei atingea rareori, în medie, suma de 750.000.000 de franci. Sumele uriaşe care treceau astfel prin mîinile statului dădeau pe deasupra prilej la contracte oneroase de livrări, la corupţie, fraude şi escrocherii de tot felul. Prejudicierea în stil mare a statului cu ajutorul împrumuturilor se repeta în mic la lucrările publice. Relaţiile dintre Cameră şi guvern se multiplicau ca relaţii între diferitele departamente şi diferiţi întreprinzători.

Aşa cum exploata în genere cheltuielile publice şi împrumuturile de stat, clasa dominantă exploata şi construcţiile de căi ferate. Camerele aruncau sarcinile principale pe umerii statului, iar aristocraţiei financiare speculante îi asigurau roadele de aur. Ne amintim cu toţii de scandalurile care au izbucnit în Camera deputaţilor ori de cîte ori a ieşit la iveală că toţi membrii majorităţii, inclusiv o parte dintre miniştri, erau cointeresaţi ca acţionari la aceleaşi construcţii de căi ferate pe care apoi, ca legiuitori, puneau să fie executate pe cheltuiala statului.

În schimb, cea mai mică reformă financiară eşua datorită influenţei bancherilor. Aşa, de pildă, reforma poştală, la care s-a opus Rothschild. Îi era oare permis statului să reducă sursele de venituri din care trebuiau să fie plătite dobînzile la sumele tot mai mari pe care le datora?

Monarhia din iulie n-a fost altceva decît o societate pe acţiuni pentru exploatarea avuţiei naţionale a Franţei, ale cărei dividente se împărţeau între miniştri, Camere, 240.000 de alegători şi acoliţii lor. Directorul acestei companii era Ludovic-Filip — Robert Macaire^[N62] pe tron. Comerţul, industria, agricultura, navigaţia, interesele burgheziei industriale erau mereu periclitate şi prejudiciate de acest sistem. Guvernarea ieftină, gouvernament à bon marché, scrisese ea pe stindardul ei în zilele din iulie.

Prin faptul că aristocraţia financiară legifera, conducea administraţia de stat, dispunea de întregul aparat organizat al puterii de stat şi dirija, prin însuşi faptul dominaţiei ei, cît şi prin presă, opinia publică, — în toate cercurile, începînd cu Curtea şi pînă la café borgne³⁾, domnea aceeaşi prostituţie, aceeaşi înşelăciune neruşinată, aceeaşi goană după îmbogăţire nu cu ajutorul producţiei, ci printr-o abilă însuşire a bogăţiei străine deja existente, se manifestau nestăvilite, mai ales la vîrfurile societăţii burgheze — venind în conflict permanent cu înseşi legile burgheze — poftele nesănătoase şi desfrînate în care îşi caută în mod firesc satisfacerea bogăţia dobîndită, prin speculaţii, în care plăcerea devine destrăbălare, iar banii, josnicia şi sîngele se contopesc. Prin metodele ei de cîştig, ca şi prin plăcerile ei, aristocraţia financiară nu e nimic altceva decît lumpenproletariatul renăscut pe culmile societăţii burgheze.

Iar acele fracţiuni ale burgheziei franceze care nu se aflau la putere strigau: „Corupţie!“ Poporul striga: „À bas les grands voleurs! À bas les assassins!“⁴⁾ atunci cînd, în 1847, erau prezentate în mod public pe scenele cele mai distinse ale societăţii burgheze asemenea spectacole care duc de regulă lumpenproletariatul în bordeluri, în aziluri şi în casele de nebuni, în faţa justiţiei, în ocne sau pe eşafod. Burghezia industrială îşi vedea interesele periclitate, mica burghezie era indignată din punct de vedere moral, imaginaţia poporului se revolta, Parisul era inundat de pamflete: „Dinastia Rothschild“, „Cămătarii sînt regii vremurilor noastre“ etc. —, în care era demascată şi înfierată, cu mai mult sau mai puţin spirit, dominaţia aristocraţiei financiare.

Rien pour la gloire!⁵⁾ Gloria nu aduce nici un profit! La paix partout et toujours!⁶⁾ Războiul face să scadă cursul rentelor de 3 şi 4%! — scrisese pe stindardul ei Franţa afaceriştilor de bursă. De aceea politica ei externă a dus la un şir de jigniri ale sentimentului naţional francez, care a reacţionat cu atît mai violent atunci cînd s-a desăvîrşit spolierea Poloniei prin anexarea Cracoviei la Austria şi cînd Guizot a trecut în mod activ de partea Sfintei Alianţe în războiul Sonderbundului elveţian^[N63]. Victoria liberalilor elveţieni în acest simulacru de război a sporit sentimentul de demnitate al opoziţiei burgheze din Franţa, sîngeroasa răscoală populară de la Palermo a electrizat masa paralizată a poporului, trezind măreţele ei reminiscenţe şi pasiuni revoluţionare^[*].

Izbucnirea nemulţumirii generale a fost în cele din urmă accelerată de două evenimente economice de importanţă mondială, datorită cărora agitaţia s-a transformat în revoltă.

Boala cartofului şi recoltele proaste din 1845 şi 1846 au accentuat efervescenţa generală în sînul poporului. Scumpetea din 1847 a provocat în Franţa, ca şi pe restul continentului, conflicte sîngeroase. De o parte orgiile neruşinate ale aristocraţiei financiare, de alta lupta poporului pentru mijloacele de subzistenţă de primă necesitate! La Buzançais erau executaţi participanţii la răscoalele foamei^[N64], iar la Paris familia regală smulgea din mîinile justiţiei escroci ghiftuiţi!

Al doilea mare eveniment economic care a grăbit izbucnirea revoluţiei a fost criza generală comercială şi industrială din Anglia. Prevestită încă din toamna anului 1845 de crahul în masă al speculaţiilor de acţiuni de căi ferate, temporizată în cursul anului 1846 de o serie de împrejurări întîmplătoare, ca iminenta abrogare a taxelor vamale pe cereale, ea a izbucnit în cele din urmă în toamna anului 1847 prin falimentele marilor negustori de coloniale din Londra, urmate imediat de falimentele băncilor agricole şi de închiderea fabricilor din regiunile industriale engleze. Repercusiunea acestei crize nu se epuizase încă pe continent, cînd a izbucnit revoluţia din februarie.

Ruinarea comerţului şi industriei ca urmare a epidemiei economice făcea şi mai insuportabilă autocraţia aristocraţiei financiare. În toată Franţa burghezia opoziţionistă a pornit campania banchetelor pentru o reformă electorală, care trebuia să-i asigure majoritatea în camere şi să răstoarne guvernul bursei. La Paris criza industrială a mai avut şi efectul special de a atrage în comerţul intern o mulţime de fabricanţi şi mari negustori, care în actualele împrejurări nu mai puteau face afaceri pe piaţa externă. Ei au înfiinţat firme mari, a căror concurenţă i-a ruinat în masă pe épiciers şi boutiquiers⁷⁾. Aşa se explică sumedenia de falimente din rîndurile acestei părţi a burgheziei pariziene şi atitudinea ei revoluţionară în februarie. Se ştie că Guizot şi Camerele au răspuns la propunerile de reformă printr-o provocare fără echivoc, că Ludovic-Filip s-a hotărît prea tîrziu să formeze un guvern Barrot, că s-a ajuns la o ciocnire între popor şi armată, că armata a fost dezarmată din cauza atitudinii pasive a gărzii naţionale, că monarhia din iulie a trebuit să facă loc unui guvern provizoriu.

Componenţa guvernului provizoriu care s-a ridicat pe baricadele din februarie oglindea în mod inevitabil diferitele partide care împărţeau între ele roadele victoriei. El nu putea fi altceva decît un compromis între diferitele clase care răsturnaseră prin eforturi comune monarhia din iulie, dar care aveau interese antagoniste. Marea lui majoritate era formată din reprezentanţi ai burgheziei. Mica burghezie republicană era reprezentată prin Ledru-Rollin şi Flocon, burghezia republicană prin oamenii de la „National“^[N65], opoziţia dinastică prin Crémieux, Dupont de l'Eure etc. Clasa muncitoare avea numai doi reprezentanţi: Louis Blanc şi Albert. În sfîrşit, Lamartine în guvernul provizoriu nu era propriu-zis exponentul unui interes real oarecare, exponentul unei anumite clase; el era întruchiparea a însăşi revoluţiei din februarie, a insurecţiei comune, cu iluziile ei, cu poezia ei, cu conţinutul ei imaginar şi cu frazeologia ei. De altfel, purtătorul de cuvînt al revoluţiei din februarie aparţinea atît prin poziţia cît şi prin vederile sale burgheziei.

Guvernul provizoriu, 1848

Dacă Parisul domină Franţa datorită centralizării politice, în momente de zguduiri revoluţionare muncitorii domină Parisul. Prima manifestare a guvernului provizoriu a fost încercarea de a se sustrage acestei influenţe covîrşitoare printr-un apel către Franţa lucidă împotriva Parisului ameţit de victorie. Lamartine a contestat luptătorilor de pe baricade dreptul de a proclama republica, susţinînd că la acest act este îndreptăţită numai majoritatea francezilor; că trebuie aşteptat votul ei, că proletariatul parizian nu-şi poate păta victoria printr-o uzurpare. Burghezia îi permite proletariatului o singură uzurpare — aceea a luptei.

La amiaza zilei de 25 februarie republica nu era încă proclamată, în schimb toate ministerele fuseseră deja împărţite între elementele burgheze din guvernul provizoriu şi generalii, bancherii şi avocaţii grupaţi în jurul „National“-ului. Dar muncitorii erau hotărîţi să nu mai tolereze de data aceasta să fie traşi pe sfoară ca în iulie 1830. Ei erau gata să reînceapă lupta şi să impună republica prin forţa armelor. Cu acest mesaj s-a dus Raspail la primărie. În numele proletariatului parizian el a poruncit guvernului provizoriu să proclame republica; dacă această poruncă a poporului nu va fi îndeplinită în decurs de două ore, el se va întoarce în fruntea a 200.000 de oameni. Cadavrele celor căzuţi încă nu se răciseră, baricadele nu fuseseră încă înlăturate, nici muncitorii dezarmaţi, iar unica forţă care le putea fi opusă era garda naţională. În aceste împrejurări au dispărut dintr-o dată înţeleptele consideraţii politice şi scrupulozitatea juridică a guvernului provizoriu. Răgazul de două ore nu se scursese încă, şi pe toate zidurile Parisului au apărut în caractere uriaşe istoricele cuvinte:

Cu proclamarea republicii bazate pe votul universal se ştersese însăşi amintirea îngustelor scopuri şi motive care împinseseră burghezia la revoluţia din februarie. În locul cîtorva fracţiuni ale burgheziei, puţine la număr, toate clasele societăţii franceze s-au pomenit deodată zvîrlite în orbita puterii politice, silite să părăsească lojile, parterul şi galeria şi să joace ele însele pe scena revoluţionară. O dată cu monarhia constituţională pierise şi aparenţa unei puteri de stat independente opusă societăţii burgheze, ca şi întregul şir de ciocniri secundare provocate de această ficţiune!

Impunînd guvernului provizoriu şi prin aceasta întregii Franţe republica, proletariatul a trecut imediat pe primul plan ca partid independent, dar a provocat totodată întreaga Franţă burgheză la luptă împotriva lui. Ceea ce cucerise el era terenul pentru lupta sa de emancipare revoluţionară, şi nicidecum această emancipare însăşi.

Republica din februarie trebuia, dimpotrivă, mai întîi să desăvîrşească dominaţia burgheziei, lăsînd să intre în sfera puterii politice, alături de aristocraţia financiară, toate clasele posedante. Majoritatea latifundiarilor, legitimiştii, au fost scoşi din nulitatea politică la care îi condamnase monarhia din iulie. Nu degeaba făcuse agitaţie „Gazette de France“^[N66] împreună cu ziarele opoziţiei, nu degeaba în şedinţa Camerei deputaţilor din 24 februarie la Rochejaquelein s-a declarat adept al revoluţiei. Votul universal i-a instituit pe proprietarii nominali, pe ţărani, care alcătuiesc marea majoritate a poporului francez, arbitri ai destinelor Franţei. Răsturnînd coroana, îndărătul căreia se ascundea capitalul, republica din februarie a făcut, în fine, să apară dominaţia făţişă a burgheziei.

După cum în zilele din iulie muncitorii cuceriseră monarhia burgheză, în zilele din februarie ei au cucerit republica burgheză. După cum monarhia din iulie s-a văzut silită să se prezinte ca o monarhie încadrată de instituţii republicane, tot astfel republica din februarie s-a văzut silită să se prezinte ca o republică încadrată de instituţii sociale. Proletariatul parizian a smuls şi această concesie.

Marche, un muncitor, a dictat decretul prin care guvernul provizoriu abia format se obliga să asigure existenţa muncitorilor prin muncă, să procure de lucru tuturor cetăţenilor etc. Iar cînd, după cîteva zile, guvernul şi-a uitat făgăduiala şi se părea că a pierdut din vedere proletariatul, o mulţime de 20.000 de oameni s-a îndreptat spre primărie strigînd: Organizarea muncii! Înfiinţarea unui minister special al muncii! De nevoie şi după lungi dezbateri, guvernul provizoriu a numit o comisie specială permanentă, însărcinată să găsească mijloacele menite să îmbunătăţească situaţia claselor muncitoare! Această comisie a fost alcătuită din delegaţi ai corporaţiilor pariziene de meseriaşi şi pusă sub preşedinţia lui Louis Blanc şi Albert. Ca sală de şedinţe i s-a atribuit Luxemburgul. Astfel reprezentanţii clasei muncitoare au fost izgoniţi de la sediul guvernului provizoriu, fracţiunea lui burgheză păstra în exclusivitate în mîinile sale adevărata putere de stat şi frînele conducerii, iar alături de ministerele finanţelor, comerţului, lucrărilor publice alături de bancă şi de bursă se înălţa o sinagogă socialistă, ai cărei mari preoţi, Louis Blanc şi Albert, aveau misiunea să descopere ţara făgăduinţei, să vestească noua evanghelie şi să dea de lucru proletariatului parizian. Spre deosebire de orice putere de stat laică, ei nu aveau la dispoziţie nici buget, nici putere executivă. Ei trebuiau să dărîme cu capul stîlpii pe care se sprijinea societatea burgheză. În timp ce Luxemburgul căuta piatra filozofală, la Htel de Ville se bătea monedă cu curs legal.

Totuşi revendicările proletariatului parizian, în măsura în care ele depăşeau cadrul republicii burgheze, nu-şi puteau afla altă existenţă decît aceea nebuloasă a Luxemburgului.

Muncitorii, care făcuseră revoluţia din februarie împreună cu burghezia, au căutat să-şi apere interesele alături de burghezie, aşa cum instalaseră în însuşi guvernul provizoriu un muncitor alături de majoritatea burgheză. Organizarea muncii! Dar munca salariată este tocmai organizarea burgheză, existentă a muncii. Fără ea nu există capital, nu există burghezie, nu există societate burgheză. Un minister special al muncii! Dar ministerele finanţelor, comerţului, lucrărilor publice nu sînt ele oare ministerele burgheze ale muncii? Şi alături de ele un minister proletar al muncii nu putea fi decît un minister al neputinţei, un minister al dezideratelor pioase, o comisie a Luxemburgului. La fel cum muncitorii au crezut că se pot emancipa alături de burghezie, tot aşa ei au crezut că, alături de celelalte naţiuni burgheze, pot înfăptui, înăuntrul frontierelor naţionale ale Franţei, o revoluţie proletară. Dar relaţiile de producţie din Franţa sînt condiţionate de comerţul exterior al Franţei, de poziţia ei pe piaţa mondială şi de legile acesteia; cum putea Franţa să le sfărîme fără un război revoluţionar european care să aibă repercusiuni asupra despotului pieţei mondiale, Anglia?

O clasă în care se concentrează interesele revoluţionare ale societăţii, de îndată ce s-a răsculat, găseşte nemijlocit în propria ei situaţie conţinutul şi materialul activităţii sale revoluţionare: să zdrobească pe adversari, să ia măsurile dictate de necesităţile luptei, iar consecinţele propriilor ei acţiuni o împing mai departe. Ea nu întreprinde cercetări teoretice asupra propriei sale sarcini. Clasa muncitoare franceză nu se situa pe această poziţie; ea încă nu era capabilă să înfăptuiască propria ei revoluţie.

Dezvoltarea proletariatului industrial este de altfel condiţionată de dezvoltarea burgheziei industriale. Abia sub dominaţia acesteia capătă el acea largă existenţă naţională care poate face din revoluţia lui o revoluţie naţională, abia atunci creează el mijloacele de producţie moderne, care devin totodată mijloace pentru eliberarea sa revoluţionară. Abia dominaţia burgheziei industriale smulge rădăcinile materiale ale societăţii feudale şi netezeşte terenul, singurul teren pe care este posibilă revoluţia proletară. Industria franceză este mai dezvoltată şi burghezia franceză este mai revoluţionară decît cele de pe restul continentului. Dar revoluţia din februarie nu era ea oare îndreptată nemijlocit împotriva aristocraţiei financiare? Acest fapt dovedea că burghezia industrială nu domina Franţa. Burghezia industrială nu poate domina decît acolo unde industria modernă dă tuturor relaţiilor de proprietate structura care îi corespunde, şi această forţă o poate dobîndi industria numai acolo unde a cucerit piaţa mondială, căci graniţele naţionale nu sînt suficiente pentru dezvoltarea ei. Or, în mare parte, industria Franţei domină însăşi piaţa naţională numai datorită unui sistem prohibitiv mai mult sau mai puţin modificat. Dacă proletariatul francez dispune deci în momentul unei revoluţii la Paris de o forţă efectivă şi de o influenţă care îl împing să se avînte mai mult decît îi permit mijloacele sale, în restul Franţei el este îngrămădit în cîteva centre industriale răzleţe, este aproape inexistent faţă de superioritatea numerică a ţăranilor şi mic-burghezilor. Lupta împotriva capitalului în forma sa dezvoltată modernă, în faza sa culminantă, lupta muncitorului salariat industrial împotriva burghezului industriaş este în Franţa un fenomen parţial, care după revoluţia din februarie putea cu atît mai puţin constitui conţinutul naţional al revoluţiei, cu cît lupta împotriva modurilor inferioare de exploatare ale capitalului, lupta ţăranului împotriva cametei şi ipotecii, a mic-burghezului împotriva marelui comerciant, împotriva bancherului şi fabricantului, într-un cuvînt împotriva falimentului, mai era ascunsă sub învelişul răzvrătirii generale împotriva aristocraţiei financiare. De aceea nimic mai explicabil decît faptul că proletariatul parizian a căutat să-şi apere interesele alături de cele ale burgheziei, în loc să le promoveze ca interese revoluţionare ale societăţii însăşi, că a lăsat să cadă steagul roşu în faţa celui tricolor^[N67]. Muncitorii francezi nu puteau face nici un pas înainte, nu puteau clinti cîtuşi de puţin din ordinea burgheză înainte ca mersul revoluţiei să fi ridicat masa naţiunii care se afla între proletariat şi burghezie, pe ţărani şi mic-burghezi, împotriva acestei ordini, împotriva dominaţiei capitalului, să o fi silit să se alăture proletariatului ca avangardă a lor. Numai cu preţul colosalei înfrîngeri din iunie au putut muncitorii să obţină această victorie.

Comisiei de la Luxemburg, această creaţie a muncitorilor parizieni, îi revine meritul de a fi divulgat de la înălţimea unei tribune europene secretul revoluţiei secolului al XIX-lea: emanciparea proletariatului. Ziarul „Moniteur“^[N68] a roşit cînd a fost nevoit să difuzeze în mod oficial „extravaganţele“ care pînă atunci zăcuseră îngropate în scrierile apocrife ale socialiştilor, răzbătînd doar din cînd în cînd pînă la urechile burgheziei ca nişte legende depărtate, în parte înfricoşătoare, în parte ridicole. Europa s-a trezit brusc, surprinsă, din piroteala ei burgheză. Aşadar, în capetele proletarilor care confundau aristocraţia financiară cu burghezia în genere, în imaginaţia prostănacilor republicani care negau însăşi existenţa claselor sau o recunoşteau cel mult ca o consecinţă a monarhiei constituţionale, în frazele ipocrite ale păturilor burgheze excluse pînă acum de la putere, dominaţia burgheziei era desfiinţată o dată cu instaurarea republicii. Toţi regaliştii s-au transformat în acel moment în republicani şi toţi milionarii din Paris în muncitori. Fraza care corespundea acestei imaginare desfiinţări a relaţiilor de clasă era lozinca fraternité, înfrăţirea şi frăţia generală. Această ignorare comodă a antagonismelor de clasă, această nivelare sentimentală a intereselor de clasă antagoniste, această idilică ridicare deasupra luptei de clasă, această fraternite era lozinca propriu-zisă a revoluţiei din februarie. Clasele erau scindate din cauza unei simple neînţelegeri, iar Lamartine a botezat, la 24 februarie^[N69], guvernul provizoriu: „un gouvernement qui suspend ce malentendu terrible qui existe entre les différentes classes“⁹⁾. Proletariatul parizian se lăsa ameţit de această generoasă beţie a fraternităţii.

La rîndul lui, guvernul provizoriu, din moment ce fusese constrîns să proclame republica, a făcut totul pentru ca ea să devină acceptabilă pentru burghezie şi pentru provincii. Ca o dezaprobare a sîngeroasei terori a primei revoluţii franceze s-a abrogat pedeapsa capitală pentru crime politice, presa a fost deschisă tuturor opiniilor, armata, justiţia, administraţia au rămas, cu puţine excepţii, în mîinile vechilor demnitari, nici unul dintre marii vinovaţi ai monarhiei din iulie nu a fost tras la răspundere. Republicanii burghezi de la „National“ se amuzau schimbînd nume şi costume monarhiste cu altele ale vechii republici. Pentru ei republica nu era nimic altceva decît un costum nou de bal pentru vechea societate burgheză. Tînăra republică îşi făcea un merit special în a nu speria pe nimeni ci, dimpotrivă, în a se speria mereu ea însăşi, şi, dînd dovadă de îngăduinţă şi neopunînd nici o rezistenţă, să-şi apere existenţa şi să-i dezarmeze pe duşmani. Claselor privilegiate din ţară, puterilor despotice din afară li s-a declarat sus şi tare că republica e paşnică. Că lozinca ei este a trăi şi a lăsa şi pe alţii să trăiască. S-a mai adăugat faptul că, scurtă vreme după revoluţia din februarie, germanii, polonezii, austriecii, ungurii, italienii s-au răsculat, — fiecare popor potrivit situaţiei sale nemijlocite. Rusia şi Anglia — ultima ea însăşi cuprinsă de mişcare, iar prima speriată de ea — au fost luate prin surprindere. Aşadar, republica n-a găsit în faţa ei nici un duşiman naţional. Deci nu existau mari complicaţii externe care să fi putut declanşa energia, accelera procesul revoluţionar, împinge înainte sau arunca peste bord guvernul provizoriu. Proletariatul parizian, care privea republica drept propria sa creaţie, aplauda, fireşte, fiecare act al guvernului provizoriu care permitea acestuia consolideze poziţia în societatea burgheză. Proletariatul parizian se lăsa bucuros folosit de Caussidière pentru servicii poliţieneşti în scopul de a apăra proprietatea la Paris, după cum lăsa pe Louis Blanc să arbitreze litigiile dintre muncitori şi patroni cu privire la salarii. El îşi făcea un point d'honneur¹⁰⁾ să păstreze neîntinată în ochii Europei onoarea burgheză a republicii.

Republica n-a întîmpinat nici o rezistenţă nici din afară, nici dinăuntru. Aceasta a dezarmat-o. Sarcina ei nu mai consta în a transforma lumea în chip revoluţionar, ci doar în a se adapta condiţiilor societăţii burgheze. Măsurile financiare ale guvernului provizoriu dovedesc în chipul cel mai elocvent fanatismul cu care s-a consacrat acestei sarcini.

Creditul public şi creditul privat erau, bineînţeles, zdruncinate. Creditul public se bazează pe convingerea că statul se lasă exploatat de către financiarii cămătari. Dar vechiul stat dispăruse, iar revoluţia era îndreptată în primul rînd împotriva aristocraţiei financiare. Convulsiile ultimei crize comerciale europene nu încetaseră încă. Falimentele încă se ţineau lanţ.

Creditul privat era deci paralizat, circulaţia mărfurilor stînjenită, producţia stagna înainte de a fi izbucnit revoluţia din februarie. Criza revoluţionară a accentuat-o pe cea comercială. Şi dacă creditul privat se bazează pe convingerea că producţia burgheză în toată amploarea relaţiilor ei, că ordinea burgheză sînt neatinse şi intangibile, ce efect trebuia să aibă o revoluţie care periclita temelia producţiei burgheze, sclavia economică a proletariatului, o revoluţie care opunea bursei sfinxul Luxemburgului? Emanciparea proletariatului înseamnă desfiinţarea creditului burghez, căci ea înseamnă desfiinţarea producţiei burgheze şi a orînduirii ei. Creditul public şi creditul privat sînt termometrul economic cu care se poate măsura intensitatea unei revoluţii. În măsura în care creditul scade, creşte avîntul şi forţa creatoare a revoluţiei.

Guvernul provizoriu voia să înlăture aparenţa antiburgheză a republicii. El trebuia deci să se străduiască să asigure în primul rînd valoarea de schimb a acestei forme de stat noi, cursul ei la bursă. De îndată ce republica a început să fie cotată la bursă, s-a ridicat în mod necesar şi creditul privat.

Pentru a înlătura pînă şi bănuiala că n-ar vrea sau n-ar putea să îndeplinească obligaţiile preluate de la monarhie pentru a întări încrederea în onestitatea burgheză şi în solvabilitatea republicii, guvernul provizoriu a recurs la o fanfaronadă pe cît de lipsită de demnitate, pe atît de copilărească. El a plătit încă înainte de termenul legal creditorilor statului dobînzile la rentele de stat de 5%, 4% şi 4%. Aroganţa burgheză, încrederea în sine a capitaliştilor s-au trezit dintr-o dată cînd au văzut graba temătoare cu care se căuta să li se cîştige încrederea.

Greutăţile financiare ale guvernului provizoriu nu au scăzut, fireşte, prin lovitura de teatru care-l lipsea de rezerva existentă de numerar. Jena financiară nu mai putea fi camuflată, şi mica burghezie, servitorii, muncitorii au trebuit să plătească plăcuta surpriză făcută creditorilor statului.

S-a luat hotărîrea de a nu se mai elibera bani pe libretele de economii cu depuneri de peste 100 de franci. Sumele depuse la casele de economii au fost confiscate şi transformate, printr-un decret al guvernului, într-o datorie publică nerambursabilă. Acest fapt a îndîrjit împotriva republicii pe micul burghez, care şi aşa era strîmtorat. Primind în locul libretului său de economii obligaţiuni de stat, el era silit să se ducă la bursă pentru a le vinde şi să încapă astfel direct pe mîinile cămătarilor de la bursă împotriva cărora făcuse revoluţia din februarie.

Banca era templul aristocraţiei financiare care dominase în timpul monarhiei din iulie. Aşa cum bursa guvernează creditul stalului, aşa guvernează banca creditul comercial.

Văzîndu-şi direct ameninţată nu numai dominaţia, dar şi existenţa ei de către revoluţia din februarie, banca a căutat de la bun început să discrediteze republica, generalizînd încetarea creditului. Ea a a tăiat brusc creditul bancherilor, fabricanţilor şi negustorilor. Neprovocînd o contrarevoluţie imediată, această manevră s-a răsfrînt în mod inevitabil asupra băncii însăşi. Capitaliştii şi-au retras banii pe care-i aveau depuşi în pivniţele băncii. Deţinătorii de bancnote s-au năpustit la casieria ei pentru a le preschimba în aur şi argint.

Fără a interveni cu forţa, pe cale legală, guvernul provizoriu putea să silească banca să dea faliment; el nu trebuia decît să rămînă pasiv şi să lase banca în voia soartei. Falimentul băncii ar fi fost potopul care într-o clipă ar fi măturat de pe pămîntul Franţei aristocraţia financiară, cea mai puternică şi mai primejdioasă adversară a republicii, piedestalul de aur al monarhiei din iulie. Dacă banca ar fi dat faliment, burghezia însăşi ar fi trebuit să considere crearea unei bănci naţionale şi instituirea controlului naţiunii asupra creditului naţional drept o ultimă şi desperată încercare făcută de guvern pentru a salva situaţia.

Guvernul provizoriu, dimpotrivă, a dat bancnotelor un curs forţat. Ba a făcut mai mult. El a transformat toate băncile din provincie în filiale ale Băncii Franţei, permiţîndu-i să-şi întindă reţeaua asupra întregii Franţe. Mai tîrziu i-a dat în gaj pădurile statului în schimbul unui împrumut pe care l-a contractat. Astfel revoluţia din februarie a consolidat şi a lărgit de-a dreptul bancocraţia pe care trebuia s-o răstoarne.

Între timp guvernul provizoriu se frămînta sub apăsarea unui deficit crescînd. În zadar se milogea implorînd sacrificii patriotice. Numai muncitorii îi aruncau pomeni. Trebuia să se recurgă la o măsură eroică, la decretarea unui nou impozit. Dar pe cine să impui? Pe rechinii bursei, pe regii băncilor, pe creditorii statului, pe rentieri, pe industriaşi? Acesta nu era mijlocul prin care republica să se pună bine cu burghezia. Aceasta ar fi însemnat, pe de o parte, subminarea creditului public şi a celui comercial, în timp ce, pe de altă parte, dobîndirea lui costa atîtea sacrificii şi umiliri. Dar cineva trebuia să plătească. Cine a fost sacrificat creditului burghez? Jacques le bonhomme^[N70], ţăranul.

Guvernul provizoriu a adăugat un impozit suplimentar de 45 de centime de franc la cele patru impozite directe. Presa guvernamentală a minţit proletariatul parizian, pretinzînd că acest impozit lovea mai cu seamă latifundiile, pe posesorii miliardului^[N71] alocat de Restauraţie. În realitate însă el lovea în primul rînd în ţărănime, adică marea majoritate a poporului francez. Ea a trebuit să plătească cheltuielile revoluţiei din februarie, din rîndurile ei contrarevoluţia şi-a recrutat materialul principal. Impozitul de 45 de centime era o chestiune de viaţă şi de moarte pentru ţăranul francez; el a făcut dintr-însa o chestiune de viaţă şi de moarte pentru republică. Pentru ţăranul francez republica a însemnat din clipa aceea impozitul de 45 de centime, iar în proletariatul parizian el vedea pe risipitorul care huzurea pe socoteala lui.

În timp ce revoluţia din 1789 începuse prin a despovăra pe ţărani de servituţile feudale, revoluţia din 1848, pentru a nu periclita capitalul şi a menţine în funcţiune maşina lui de stat, se anunţa populaţiei rurale cu un nou impozit.

Printr-un singur mijloc putea guvernul provizoriu să înlăture toate aceste greutăţi şi să smulgă statul din vechiul său făgaş: să declare falimentul statului. Ne amintim felul în care Ledru-Rollin s-a referit ulterior, în Adunarea naţională, la virtuoasa indignare cu care a respins această sugestie a cămătarului Fould, actualul ministru de finanţe. Fould îi întinsese mărul din pomul conştiinţei.

Recunoscînd poliţele pe care vechea societate burgheză le trăsese asupra statului, guvernul provizoriu a ajuns la discreţia ei. El a devenit debitorul încolţit al societăţii burgheze, în loc s-o someze ca un creditor de temut care avea de încasat creanţe revoluţionare datînd de mulţi ani de zile. El a fost nevoit să consolideze şubredele relaţii burgheze pentru a se putea achita de obligaţii exigibile doar în cadrul acestor relaţii. Creditul a devenit pentru el o condiţie vitală, iar concesiile, promisiunile făcute proletariatului tot atîtea cătuşe care trebuiau sfărîmate. Emanciparea muncitorilor — chiar şi ca frază — a devenit o primejdie insuportabilă pentru noua republică, căci ea constituia un protest permanent împotriva restabilirii creditului, care se bazează pe recunoaşterea neştirbită şi neechivocă a relaţiilor economice de clasă existente. Trebuia, prin urmare, să se sfîrşească cu muncitorii.

Revoluţia din februarie alungase armata din Paris. Garda naţională, adică burghezia de diferite nuanţe, constituia singura forţă. Ea nu se simţea totuşi în stare să se măsoare singură cu proletariatul. În afară de aceasta garda naţională s-a văzut silită, deşi opunîndu-se cu înverşunare şi punînd sute de piedici, să lase să pătrundă, cu încetul şi parţial, proletari înarmaţi în rîndurile sale. Rămînea deci o singură ieşire: să opună o parte a proletariatului celeilalte părţi a lui.

În acest scop guvernul provizoriu a alcătuit 24 de batalioane de gărzi mobile, a cîte 1.000 de oameni fiecare, tineri între 15 şi 20 de ani. Ei aparţineau în majoritate lumpenproletariatului, care în toate oraşele mari formează o masă net distinctă de proletariatul industrial, o pepinieră de hoţi şi de criminali de tot felul, trăind din gunoaiele societăţii, fiinţe fără vreo profesiune bine determinată, vagabonzi, gens sans feu et sans aveu¹¹⁾, diferiţi după gradul de cultură al naţiunii din care fac parte şi care nu-şi dezmint niciodată caracterul lor de lazzaroni. Foarte influenţabili la vîrsta fragedă la cre îi recruta guvernul provizoriu, erau tot atît de capabili de cele mai mari acte de bravură şi de abnegaţia cea mai exaltată, ca şi de banditismele cele mai ordinare şi de corupţia cea mai josnică. Guvernul provizoriu le plătea 1,50 fr. pe zi, adică îi cumpăra. Le-a dat o uniformă proprie, adică a făcut în aşa fel ca ei să se deosebească ca aspect de bluza muncitorului. Drept comandanţi li s-au dat în parte ofiţeri din armata permanentă, în parte şi-au ales ei înşişi tinere odrasle de burghezi, ale căror tirade despre moartea pentru patrie şi devotamentul faţă de republică îi captivaseră.

Astfel în faţa proletariatului parizian, se ridica, recrutată chiar din rîndurile lui, o armată de 24.000 de oameni, tineri, zdraveni şi îndrăzneţi. Proletariatul saluta marşurile prin Paris ale gărzii mobile cu strigăte de „Trăiască“! El recunoştea în ea avangarda lui pe baricade. O considera o gardă proletară în opoziţie cu garda naţională burgheză. Eroarea lui era scuzabilă.

Pe lîngă garda mobilă, guvernul a hotărît să mai strîngă în jurul lui şi o armată industrială de muncitori. Ministrul Marie a înrolat 100.000 de muncitori, aruncaţi pe drumuri de criză şi de revoluţie, în aşa-zisele Ateliere naţionale. Sub această denumire răsunătoare nu se ascundea nimic altceva decît întrebuinţarea muncitorilor la lucrări de săpături, plicticoase, monotone şi neproductive, în schimbul unui salariu de 23 de sous. Nişte workhouses englezeşti^[N72] în aer liber — iată ce erau aceste Ateliere naţionale, şi nimic altceva. Înfiinţîndu-le, guvernul provizoriu credea că va avea în ele o a doua armată proletară împotriva muncitorilor înşişi. De astă dată se înşela burghezia în privinţa Atelierelor naţionale, aşa cum se înşelau muncitorii în privinţa gărzii mobile. Ea crease o armată pentru insurecţie.

Ateliere naţionale — aceasta era denumirea atelierelor populare pe care Louis Blanc le propovăduia la Luxemburg. Atelierele lui Marie, concepute în directă opoziţie cu Luxemburgul, prilejuiau, datorită titulaturii comune, o intrigă a erorilor vrednică de comedia spaniolă cu valeţi^[N73]. Pe sub mînă, guvernul provizoriu însuşi a răspîndit zvonul că aceste Ateliere naţionale sînt o născocire a lui Louis Blanc, şi lucrul acesta părea cu atît mai verosimil cu cît Louis Blanc, apostolul Atelierelor naţionale, era membru al guvernului provizoriu. Şi în confuzia pe jumătate naivă, pe jumătate intenţionată a burgheziei pariziene, în opinia publică din Franţa şi Europa, artificial întreţinută, aceste workhouses erau prima realizare a socialismului, care prin ele era pus la stîlpul infamiei.

Nu prin conţinutul, ci prin titulatura lor, Atelierele naţionale erau întruchiparea protestului proletariatului împotriva industriei burgheze, împotriva creditului burghez şi a republicii burgheze. Asupra lor s-a abătut deci întreaga ură a burgheziei. În ele ea găsea totodată şi obiectivul împotriva căruia putea să-şi îndrepte atacul de îndată ce se va fi consolidat îndeajuns pentru a rupe făţiş cu iluziile din februarie. Toată nemulţumirea, toată pornirea mic-burghezilor s-a îndreptat dintr-o dată împotriva acestor Ateliere naţionale, ţinta comună de atac. Scrîşnind din dinţi calculau sumele pe care le înghiţeau zilnic aceşti pierde-vară proletari, în timp ce propria lor situaţie devenea pe zi ce trecea mai insuportabilă. O pensie de la stat pentru un simulacru de muncă, ăsta e socialismul! — mîrîiau ei pe înfundate. Atelierele naţionale, peroraţiile de la Luxemburg, demonstraţiile de stradă ale muncitorilor parizieni — iată unde căutau ei cauza mizeriei lor. Şi nimeni n-a dovedit mai mult fanatism împotriva pretinselor maşinaţii ale comuniştilor decît mic-burghezul, care se zbătea fără putinţă de salvare în pragul falimentului.

Astfel, în iminenta încăierare dintre burghezie şi proletariat, toate avantajele, toate posturile hotărîtoare, toate păturile de mijloc ale societăţii se aflau în mîinile burgheziei într-un moment în care valurile revoluţiei din februarie inundau întregul continent şi fiecare nou curier aducea cîte un nou comunicat asupra revoluţiei cînd din Italia, cînd din Germania, cînd din cel mai îndepărtat colţ al sud-estului european, întreţinînd exaltarea generală a poporului şi aducîndu-i mereu mărturiile unei victorii ale cărei roade le şi pierduse.

17 martie şi 16 aprilie au fost cele dintîi ciocniri de avanposturi în marea luptă de clasă pe care republica burgheză o ascundea în sînul ei.

17 martie a dat la iveală situaţia echivocă a proletariatului, situaţie care nu permitea nici o acţiune hotărîtoare. Scopul iniţial al demonstraţiei lui era de a împinge guvernul provizoriu înapoi pe calea revoluţiei, de a determina, la nevoie, excluderea membrilor lui burghezi şi de a impune amînarea alegerilor pentru Adunarea naţională şi pentru garda naţională^[N74]. Dar la 16 martie burghezia reprezentată în garda naţională a făcut o demonstraţie ostilă guvernului provizoriu. În strigăte de: „à bas Ledru-Rollin!“¹²⁾ ea s-a îndreptat spre primărie. Iar poporul s-a văzut nevoit să strige la 17 martie „Trăiască Ledru-Rollin! Trăiască guvernul provizoriu!“ Pentru a da o ripostă burgheziei, el a fost nevoit să ia apărarea republicii burgheze, care i se părea că este ameninţată. El a consolidat guvernul provizoriu, în loc să şi-l subordoneze. 17 martie s-a redus la o scenă melodramatică, şi dacă în această zi proletariatul parizian şi-a mai etalat încă o dată trupul gigantic, burghezia dinăuntrul şi din afara guvernului provizoriu era cu atît mai hotărîtă să-l zdrobească.

16 aprilie a fost o mistificare organizată de guvernul provizoriu împreună cu burghezia. Muncitorii se adunaseră în număr mare pe Cîmpul lui Marte şi la hipodrom, spre a-şi pregăti alegerile pentru statul-major al gărzii naţionale. Deodată, cu iuţeala fulgerului, s-a răspîndit în tot Parisul, de la un capăt la celălalt, zvonul că pe Cîmpul lui Marte s-au adunat muncitorii înarmaţi sub conducerea lui Louis Blanc, Blanqui, Cabet şi Raspail, pentru ca de acolo să se îndrepte spre primărie, să răstoarne guvernul provizoriu şi să proclame un guvern comunist. Se sună alarma — Ledru-Rollin, Marrast, Lamartine aveau să-şi dispute mai tîrziu cinstea acestei iniţiative —, într-o oră 100.000 de oameni sînt sub arme, toate căile de acces spre primărie sînt ocupate de gărzi naţionale, strigătele: „Jos comuniştii! Jos Louis Blanc, Blanqui, Raspail, Cabet!“ răsună în tot Parisul şi sumedenii de delegaţii, toate gata să salveze patria şi societatea, se prezintă în faţa guvernului provizoriu pentru a-l asigura de devotamentul lor. Cînd, în sfîrşit, muncitorii apar în faţa primăriei pentru a înmîna guvernului provizoriu sumele rezultate dintr-o colectă patriotică făcută pe Cîmpul lui Marte, ei află, spre uimirea lor, că, într-un simulacru de luptă pus la cale cu multă prudenţă, Parisul burghez a învins umbra lor. Oribilul atentat de la 16 aprilie a servit de pretext pentru rechemarea armatei la Paris - scopul propriu-zis al acestei comedii grosolane — şi pentru demonstraţiile reacţionare federaliste din provincie.

La 4 mai s-a întrunit Adunarea naţională izvorîtă din alegerile generale directe. Votul universal nu avea acea putere magică pe care i-o atribuiseră republicanii de tip vechi. În toată Franţa, cel puţin în majoritatea francezilor, ei vedeau citoyens¹³⁾ cu aceleaşi interese, cu aceleaşi vederi etc. Aveau un fel de cult pentru popor. În locul poporului lor imaginar, alegerile au dat la iveală poporul real, adică pe reprezentanţii diferitelor clase în care el se împarte. Am văzut de ce ţăranii şi mic-burghezii trebuiau să voteze sub conducerea burgheziei combative şi a marii moşierimi cuprinse de fanatismul Restauraţiei. Dar dacă votul universal nu era o baghetă magică, aşa cum şi-o închipuiau prostănacii de republicani, el avea meritul infinit mai mare de a dezlănţui lupta de clasă, de a face ca diferitele pături de mijloc ale societăţii burgheze să-şi trăiască într-o scurtă perioadă de timp iluziile şi decepţiile lor, de a lansa dintr-o dată toate fracţiunile clasei exploatatoare pe culmile statului, smulgîndu-le astfel masca înşelătoare, pe cînd monarhia, cu censul ei electoral, făcea să se compromită numai anumite fracţiuni ale burgheziei, lăsîndu-le pe celelalte, pe care le înconjura cu nimbul unei opoziţii comune, ascunse îndărătul culiselor.

În Adunarea naţională constituantă, care s-a întrunit la 4 mai, republicanii burghezi, republicanii de la „National“, aveau majoritatea. Legitimiştii şi orléaniştii nu îndrăzneau nici ei să se arate la început decît sub masca republicanismului burghez. Numai în numele republicii putea fi pornită lupta împotriva proletariatului.

De la 4 mai, şi nu de la 25 februarie, datează republica, adică republica recunoscută de poporul francez; ea nu este republica impusă de proletariatul parizian guvernului provizoriu, nu este republica cu instituţii sociale, imaginea pe care o aveau înaintea ochilor luptătorii de pe baricade. Ea este republica proclamată de Adunarea naţională, singura republică legitimă şi care nu reprezintă o armă revoluţionară împotriva orînduirii burgheze, ci, dimpotrivă, reconstituirea politică a acesteia, consolidarea politică a societăţii burgheze, într-un cuvînt republica burgheză. Această afirmaţie răsuna de la tribuna Adunării naţionale, găsind ecou în toată presa burgheză republicană şi antirepublicană.

Şi am văzut că republica din februarie într-adevăr nu a fost şi nu putea fi altceva decît o republică burgheză, dar că, sub presiunea nemijlocită a proletariatului, guvernul provizoriu a fost silit să o proclame republică cu instituţii sociale; că proletariatul parizian era încă incapabil să depăşească cadrul republicii burgheze altfel decît în reprezentările sale, în imaginaţie; că ori de cîte ori se ajungea realmente la acţiune, el acţiona pretutindeni în slujba ei; că promisiunile ce i se făcuseră au devenit un pericol insuportabil pentru noua republică; că întreaga existenţă a guvernului provizoriu n-a fost altceva decît o luptă continuă împotriva revendicărilor proletariatului.

Prin Adunarea naţională întreaga Franţă judeca proletariatul parizian. Adunarea a pus imediat capăt tuturor iluziilor sociale ale revoluţiei din februarie şi a proclamat fără ocol republica burgheză, nimic altceva decît republica burgheză. Ea a exclus imediat din comisia executivă numită de ea pe reprezentanţii proletariatului: Louis Blanc şi Albert; a respins propunerea de a se institui un minister special al muncii şi a primit cu aclamaţii furtunoase declaraţia ministrului Trélat: „Acum nu ne mai rămîne decît să readucem munca la vechile ei condiţii“.

Dar toate acestea încă nu erau de ajuns Republica din februarie fusese cucerită de muncitori cu sprijinul pasiv al burgheziei. Proletarii se considerau pe drept cuvînt învingătorii din februarie şi veneau cu pretenţii trufaşe de învingător. Ei trebuiau înfrînţi în stradă, trebuiau să li se arate că sînt sortiţi înfrîngerii de îndată ce nu mai luptă împreună cu burghezia, ci împotriva ei. Aşa cum republica din februarie, cu concesiile ei socialiste, avusese nevoie de o luptă a proletariatului unit cu burghezia împotriva monarhiei, tot aşa era necesară o a doua luptă pentru a separa republica de concesiile socialiste, pentru a sancţiona în mod oficial republica burgheză ca fiind cea dominantă. Cu arma în mînă trebuia burghezia să respingă revendicările proletariatului. Şi republica burgheză s-a născut cu adevărat nu din victoria din februarie, ci din înfrîngerea din iunie.

Proletariatul a grăbit deznodămîntul cînd a pătruns la 15 mai în Adunarea naţională, căutînd zadarnic să-şi recucerească influenţa revoluţionară şi reuşind doar să dea pe energicii săi conducători pe mîna temnicerilor burgheziei^[N75]. Il faut en finir! trebuie să se sfîrşească o dată! Cu strigătul acesta îşi exprima Adunarea naţională hotărîrea de a sili proletariatul să pornească lupta decisivă. Comisia executivă a emis o serie de decrete provocatoare, ca interzicerea staţionării în grupe mari etc. De la tribuna Adunării naţionale constituante muncitorii au fost de-a dreptul provocaţi, insultaţi, batjocoriţi. Dar principala ţintă a atacurilor o constituiau, precum am văzut, Atelierele naţionale. Asupra acestora Adunarea constituantă atrăgea în mod autoritar atenţia comisiei executive, care nu aştepta decît să-şi audă propriul ei plan enunţat ca poruncă a Adunării naţionale.

Comisia executivă a început prin a pune piedici accesului în Atelierele naţionale, a transforma plata cu ziua în plată în acord, a surghiuni în regiunea Sologne, sub pretextul unor săpături, pe muncitorii care nu erau originari din Paris. Aceste lucrări — după cum i-au încunoştinţat pe tovarăşii lor muncitorii care s-au întors dezamăgiţi — nu erau decît o formulă retorică menită să camufleze izgonirea. În sfîrşit, la 21 iulie a apărut în „Moniteur“ un decret prin care se dispunea evacuarea forţată din Atelierele naţionale a tuturor muncitorilor necăsătoriţi sau înrolarea lor în armată,

Muncitorii nu mai aveau de ales: trebuiau sau să moară de foame, sau să pornească lupta. La 22 iunie ei au răspuns cu uriaşa insurecţie în care s-a dat prima mare bătălie între cele două clase care scindează societatea modernă. Era o luptă pentru menţinerea sau desfiinţarea orînduirii burgheze. Vălul care acoperea republica se rupsese.

Se cunoaşte eroismul neasemuit şi genialitatea cu care, fără conducători, fără un plan comun, fără mijloace, în cea mai mare parte fără arme, muncitorii au ţinut în loc timp de cinci zile armata, garda mobilă, garda naţională din Paris şi garda naţională sosită în grabă din provincie. Se cunoaşte nemaipomenita brutalitate cu care burghezia s-a răzbunat pentru spaima de moarte prin care trecuse, masacrînd peste 3.000 de prizonieri.

Reprezentanţii oficiali ai democraţiei franceze erau într-atîta de stăpîniţi de ideologia republicană, încît abia după cîteva săptămîni au început să întrezărească sensul luptei din iunie. Ei erau parcă orbiţi de fumul prafului de puşcă în care se destrăma republica lor fantasmagorică.

Cititorul ne va permite să redăm cu cuvintele „Noii gazete renane“ impresia nemijlocită pe care ne-a făcut-o nouă vestea înfrîngerii revoluţiei din iunie:

„Ultima rămăşiţă oficială a revoluţiei din februarie, Comisia executivă, s-a destrămat ca o fantomă în faţa gravităţii evenimentelor. Artificiile lui Lamartine s-au transformat în rachetele incendiare ale lui Cavaignac. Expresia adevărată, nefalsificată, prozaică a acestei fraternité, fraternitatea claselor antagoniste, dintre care una o exploatează pe cealaltă, a acestei fraternité proclamate în februarie, înscrise cu litere mari pe frontispiciul Parisului, pe fiecare închisoare şi pe fiecare cazarmă, este războiul civil, războiul civil sub aspectul lui cel mai îngrozitor, războiul dintre muncă şi capital. Această fraternitate învăpăia toate ferestrele Parisului în seara de 25 iunie, cînd Parisul burgheziei organiza iluminaţii, în timp ce Parisul proletariatului se mistuia în incendii, sîngera şi gemea. Fraternitatea a durat exact atîta timp cît interesele burgheziei au coincis cu interesele proletariatului. — Tipicari ai vechii tradiţii revoluţionare din 1793, doctrinari socialişti care cerşeau burgheziei pomeni pentru popor şi cărora li se îngăduia să ţină predici nesfîrşite şi să compromită atîta timp cît trebuia potolit leul proletar; republicani care cereau să rămînă întreaga orînduire veche burgheză, însă fără capul încoronat; opoziţionişti dinastici cărora întîmplarea le-a adus căderea unei dinastii în locul unei schimbări de guvern; legitimişti care nu voiau să-şi lepede livreaua, ci doar să-i modifice croiala, — iată aliaţii cu care şi-a făcut poporul un februarie al său... Revoluţia din februarie a fost revoluţia cea frumoasă, revoluţia care şi-a atras simpatia generală, pentru că contradicţiile care s-au manifestat în acel moment împotriva regalităţii erau încă nedezvoltate, dormitau una lîngă alta în mod paşnic, pentru că lupta socială care constituia substratul ei căpătase doar o existenţa eterică, existenţa frazei, a cuvîntului. Revoluţia din iunie, dimpotrivă, este revoluţia cea urîtă, revoluţia cea abjectă, pentru că fraza a fost înlocuită prin faptă, pentru că republica a dezvăluit însuşi capul monstrului, smulgîndu-i coroana care-l ocrotea şi-l ascundea. — Ordine! — era strigătul de luptă al lui Guizot. Ordine! - striga guizotistul Sebastiani cînd Varşovia a fost ocupată de ruşi. Ordine! — striga Cavaignac, acest ecou brutal al Adunării naţionale franceze şi al burgheziei republicane. Ordine! — bubuiau mitraliile lui, sfîrtecînd trupul proletariatului. Nici una dintre numeroasele revoluţii ale burgheziei franceze din 1789 încoace n-a fost un atentat împotriva ordinii, căci ele toate lăsau neatinsă dominaţia de clasă, sclavia muncitorului, lăsau neatinsă ordinea burgheză, oricît de des s-a schimbat forma politică a acestei dominaţii şi a acestei sclavii. Iunie a atentat la această ordine. Vai ţie, iunie!“ („Noua gazetă renană“, 29 iunie 1848.)¹⁴⁾

Burghezia a silit proletariatul parizian să facă insurecţia din iunie. Însuşi acest fapt îl condamna la un eşec. Nici nevoia sa mijlocită, recunoscută nu l-a împins să lupte pentru răsturnarea prin violenţă a burgheziei şi nici nu era în stare să facă faţă unei asemenea sarcini. A trebuit ca „Moniteur“ să-i comunice oficial că a trecut vremea cînd republica avea motive să facă temenele în faţa iluziilor lui, şi abia înfrîngerea l-a convins de adevărul că în cadrul republicii burgheze cea mai neînsemnată îmbunătăţire a situaţiei sale rămîne o utopie, utopie care devine o crimă la cea dintîi încercare de a o realiza. În locul revendicărilor sale exaltate ca formă, meschine şi chiar burgheze ca fond, a căror satisfacere proletariatul voia s-o smulgă republicii din februarie, a apărut îndrăzneaţă lozincă revoluţionară de luptă: Răsturnarea burgheziei! Dictatura clasei muncitoare!

Făcînd din mormîntul său leagănul republicii burgheze proletariatul a silit-o să apară imediat în forma ei pură, ca stat al cărui scop mărturisit este eternizarea domniei capitalului şi sclavia muncii. Dominaţia burgheză, eliberată de toate cătuşele, avînd mereu înaintea ochilor un duşman plin de cicatrice, neîmpăcat şi invincibil — invincibil pentru că existenţa lui este condiţia propriei ei vieţi —, trebuia să se transforme imediat în terorism burghez. Prin faptul că proletariatul era deocamdată înlăturat de pe scenă, iar dictatura burgheză oficială recunoscută, păturile de mijloc ale societăţii burgheze, mica burghezie şi ţărănimea, trebuiau să se alăture tot mai mult proletariatului, pe măsură ce situaţia lor devenea mai insuportabilă şi antagonismul dintre ele şi burghezie mai accentuat. Întocmai cum altădată văzuseră cauza mizeriei lor în întărirea proletariatului, acum o vedeau în înfrîngerea lui.

Dacă insurecţia din iunie a făcut pretutindeni pe continent să sporească siguranţa de sine a burgheziei, îndemnînd-o să încheie o alianţă făţişă cu monarhia feudală împotriva poporului, cine a fost cea dintîi victimă a acestei alianţe? Însăşi burghezia continentală. Înfrîngerea din iunie a împiedicat-o să-şi consolideze dominaţia şi să oprească poporul, pe jumătate satisfăcut, pe jumătate dezamăgit, pe treapta cea mai de jos a revoluţiei burgheze.

În sfîrşit, înfrîngerea din iunie a dezvăluit puterilor despotice ale Europei secretul că Franţa trebuie să păstreze cu orice preţ pacea în afară, ca să poată duce războiul civil în interior. Astfel popoarele care începuseră lupta pentru independenţa lor naţională au fost lăsate la cheremul supremaţiei Rusiei, Austriei şi Prusiei; dar totodată soarta acestor revoluţii naţionale a fost subordonată soartei revoluţiei proletare, răpindu-li-se caracterul lor aparent de sine stătător, independenţa lor aparentă de marea revoluţie socială. Nici ungurul, nici polonezul, nici italianul nu vor fi liberi atîta timp cît muncitorul rămîne sclav!

În sfîrşit, prin victoriile Sfintei Alianţe, Europa a căpătat o configuraţie care face ca orice nouă răscoală proletară în Franţa să fie nemijlocit semnalul pentru un război mondial. Noua revoluţie franceză va fi silită să părăsească imediat teritoriul naţional şi să cucerească arena europeană, singura pe care se poate înfăptui revoluţia socială a secolului al XIX-lea.

Aşadar, abia prin înfrîngerea din iunie au fost create toate condiţiile în cadrul cărora Franţa poate lua iniţiativa revoluţiei europene. Numai muiat în sîngele insurgenţilor din iunie tricolorul a devenit steagul revoluţiei europene — steagul roşu!

II. 13 iunie 1849

[*]. Anexarea Cracoviei de către Austria, cu asentimentul Rusiei şi Prusiei, la 11 noiembrie 1846. — Războiul Sonderbundului elveţian între 4 şi 28 noiembrie 1847. — Răscoala de la Palermo din 12 ianuarie 1848; la sfîrşitul lui ianuarie bombardarea timp de nouă zile a oraşului de către napolitani. [Nota lui Engels la ediţia din 1895.]

1). Cuvîntul francez „Compère“ are un dublu sens: „cumătru“ şi „complice la o intrigă“. - Nota trad. Editurii Politice

2). - cercul de persoane care se bucurau de dreptul de vot. - Nota trad. Editurii Politice

8). - Republica franceză! Libertate, Egalitate, Fraternitate! - Nota trad. Editurii politice

9). - „un guvern care înlătură grozava neînţelegere care există între diferitele clase“. - Nota trad. Editurii politice

14). - Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 5, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 148-150. - Nota trad. Editurii politice

[N61]. Insurecţia de la Paris din 5-6 iunie 1832 a fost pregătită de aripa stîngă a partidului republican şi de asociaţiile revoluţionare secrete, dintre care şi Asociaţia prietenilor poporului; drept prilej pentru insurecţie au servit funeraliile generalului Lamarque, care făcuse opoziţie guvernului lui Ludovic-Filip. Muncitorii insurgenţi au ridicat baricade şi s-au apărat cu deosebit curaj.

Insurecţia muncitorilor de la Lyon din aprilie 1834, condusă de Asociaţia republicană secretă a drepturilor omului şi cetăţeanului, se numără printre primele acţiuni de masă ale proletariatului francez. Insurecţia, sprijinită de republicani într-o serie de alte oraşe, mai ales la Paris, a fost înăbuşită cu cruzime.

Insurecţia din 12 mai 1839 de la Paris, în care rolul principal l-au jucat de asemenea muncitorii revoluţionari, a fost pregătită de Asociaţia secretă republicană socialistă a anotimpurilor, sub conducerea lui Auguste Blanqui şi Armand Barbès; ea a fost reprimată de trupe şi de Garda naţională. - Nota red. Editurii Politice (nota 61, vol. 1)

[N62]. Robert Macaire — tipul afaceristului pehlivan dibaci, creat de renumitul actor francez Frédéric Lemaître şi imortalizat în caricaturile lui Honore Daumier. Personajul Robert Macaire a constituit o satiră la adresa dominaţiei aristocraţiei financiare în perioada monarhiei din iulie. - Nota red. Editurii Politice (nota 62, vol. 1)

[N63]. Sonderbund — uniune separată a şapte cantoane catolice din Elveţia, înapoiate din punct de vedere economic, încheiată în 1843 cu scopul de a se împotrivi transformărilor burgheze progresiste în Elveţia şi de a apăra privilegiile bisericii şi ale iezuiţilor. Hotărîrea Dietei elveţiene din iulie 1847 de a dizolva Sonderbundul a servit acestuia drept pretext pentru a porni, la începutul lunii noiembrie, ostilităţile împotriva celorlalte cantoane. La 23 noiembrie 1847, armata Sonderbundului a fost zdrobită de trupele guvernului federal. (În legătură cu aceasta, vezi şi articolul lui Engels „Războiul civil din Elveţia“ în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 392—399). Guizot a sprijinit încercările Austriei şi Prusiei de a se amesteca în treburile Elveţiei în favoarea Sonderbundului. - Nota red. Editurii Politice (nota 63, vol. 1)

[N64]. La Buzançais (departamentul Indre), în ianuarie 1847 muncitorii şi locuitorii înfometaţi din satele învecinate au atacat magaziile de cereale ale speculanţilor; acest fapt a dus la ciocniri sîngeroase între populaţie şi armată. Evenimentele de la Buzançcais au provocat represalii crunte din partea guvernului: trei participanţi la aceste evenimente au fost condamnaţi la moarte în ziua de 4 martie 1847, şi mulţi alţii — la muncă silnică şi închisoare. În pofida protestelor opiniei publice franceze, sentinţele de condamnare la moarte au fost executate. - Nota red. Editurii Politice (nota 64, vol. 1)

[N65]. „Le National“ — cotidian francez, a apărut la Paris între 1830 şi 1851. Curentul politic grupat în jurul acestui ziar reunea pe republicanii burghezi moderaţi; în deceniul al 5-lea ei s-au sprijinit pe burghezia industrială, de care erau legaţi printr-o parte a intelectualităţii liberale. În guvernul provizoriu din 1848 această grupare politică a fost reprezentată în primul rînd de Marrast, Bastide şi Garnier-Pagès. - Nota red. Editurii Politice (nota 65, vol. 1)

[N66]. „La Gazette de France“ — cotidian francez, a apărut la Paris începînd din 1631; în deceniul al 5-lea al secolului al XlX-lea — organ al legitimiştilor, partizani ai restaurării dinastiei Bourbonilor. - Nota red. Editurii Politice (nota 66, vol. 1)

[N67]. În primele zile ale existenţei guvernului provizoriu s-a pus problema alegerii drapelului de stat al Republicii Franceze. Muncitorii revoluţionari din Paris cereau să fie declarat drapel de stat drapelul roşu, înălţat în cartierele muncitoreşti ale Parisului în timpul insurecţiei din iunie 1832. Reprezentanţii burgheziei insistau pentru drapelul tricolor (albastru-alb-roşu), care fusese drapelul Franţei în perioada revoluţiei burgheze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în perioada imperiului lui Napoleon I. Acest drapel a fost încă înainte de revoluţia din 1848 emblema republicanilor burghezi, grupaţi în jurul ziarului „Le National“. Reprezentanţii muncitorimii au fost siliţi să admită ca drapel de stat al Republicii Franceze drapelul tricolor. Totuşi pe băţul drapelului a fost fixată o rozetă roşie. - Nota red. Editurii Politice (nota 67, vol. 1)

[N68]. „Le Moniteur universel“ — cotidian francez care a apărut sub acest titlu la Paris din 1789 pînă în 1868. Între 1799-1814 şi 1816-1868 — organul oficial al guvernului. În coloanele lui „Moniteur universel“ se publicau în mod obligatoriu deciziile guvernamentale, dările de seamă parlamentare şi alte materiale oficiale. - Nota red. Editurii Politice (nota 68, vol. 1)

[N69]. Declaraţia făcută de Lamartine în Camera deputaţilor la 24 februarie 1848 şi publicată în „Le Moniteur universel“ nr. 56 din 25 februarie 1848. - Nota red. Editurii Politice (nota 69, vol. 1)

[N70]. Jacques le bonhomme — poreclă dispreţuitoare dată de nobilimea franceză ţăranilor. - Nota red. Editurii Politice (nota 70, vol. 1)

[N71]. Miliardul alocat — Este vorba de suma acordată în 1825 de puterea regală franceză drept compensaţie aristocraţilor a căror avere fusese confiscată în timpul revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. - Nota red. Editurii Politice (nota 71, vol. 1)

[N72]. Workhouses (Casele de muncă) — au fost introduse în Anglia în secolul al XVII-lea; potrivit noii „legi pentru asistenţa săracilor“, adoptată în 1834, casele de muncă erau singura formă de ajutor acordat săracilor; casele de muncă aveau un regim de închisoare şi erau denumite de popor „bastilii pentru săraci“. - Nota red. Editurii Politice (nota 72, vol. 1)

[N73]. În comediile spaniole din secolul al XVI-lea şi îndeosebi în cele din secolul al XVII-lea, stăpînii schimbau adesea rolul cu valeţii lor, creîndu-se astfel situaţii confuze şi complicaţii foarte amuzante. Cei mai de seamă autori ai acestor numeroase comedii sînt Lope de Vega şi Calderon. - Nota red. Editurii Politice (nota 73, vol. 1)

[N74]. Este vorba de alegerile pentru statul major al Gărzii naţionale, fixate pentru 18 martie, precum şi de alegerile pentru Adunarea naţională, fixate pentru 9 aprilie. Muncitorii din Paris, grupaţi în jurul lui Blanqui, Dezamy şi alţii, cereau insistent o amînare a alegerilor, referindu-se la necesitatea de a duce în rîndurile populaţiei o muncă de lămurire corespunzătoare. - Nota red. Editurii Politice (nota 74, vol. 1)

[N75]. Acţiunea revoluţionară din 15 mai 1848 a maselor populare, în care rolul principal l-au jucat muncitorii din Paris, în frunte cu Blanqui şi alţii, a avut loc sub lozinca adîncirii continue a revoluţiei şi a sprijinirii mişcării revoluţionare din Italia, Germania şi Polonia. Demonstranţii, după ce au pătruns în sala de şedinţe a Adunării naţionale, au cerut înfăptuirea făgăduielilor făcute muncitorilor că vor avea pîinea şi munca asigurată şi că se va înfiinţa un minister al muncii. Ei au încercat să dizolve Adunarea naţionala constituantă şi să înfiinţeze un nou guvern provizoriu. Acţiunea de masă din 15 mai a fost înăbuşită, iar conducătorii ei — Blanqui, Barbès, Albert şi Raspail — arestaţi. - Nota red. Editurii Politice (nota 75, vol. 1)

[N76]. „Revoluţia a murit! Trăiască revoluţia!“ — Marx foloseşte aici cu bună ştiinţă, pentru a caracteriza dialectica revoluţionară a înfrîngerii din iunie, o formulare asemănătoare jocului de cuvinte cunoscut poporului francez (expresie în care monarhia feudală a Franţei îmbrăca pretenţia ei de eternitate): „Le roi est mort! Vive le roi!“ — „Regele a murit! Trăiască regele!“. - Nota red. Editurii Politice (nota 76, vol. 1)

Karl Marx

Luptele de clasă în Franţa
1848-1850

I
Înfrîngerea din iunie 1848
Februarie - iunie 1848

II. 13 iunie 1849

Karl Marx

Luptele de clasă în Franţa1848-1850

IÎnfrîngerea din iunie 1848 Februarie - iunie 1848

II. 13 iunie 1849

Luptele de clasă în Franţa
1848-1850

I
Înfrîngerea din iunie 1848
Februarie - iunie 1848