25 februarie 1848 acordase Franţei republica, 25 iunie i-a impus revoluţia. Iar revoluţie a însemnat după iunie: răsturnarea societăţii burgheze, pe cînd înainte de februarie însemnase: răsturnarea formei de stat.
Lupta din iunie a fost condusă de fracţiunea republicană a burgheziei, căreia, o dată cu victoria, i-a revenit în mod firesc puterea de stat. Starea de asediu îi punea la picioare Parisul neputincios, legat de mîini şi de picioare, iar în provincii domnea o atmosferă de stare de asediu, aroganţa victoriei, brutală şi ameninţătoare, a burghezilor, fanatismul deşănţat al simţului de proprietate al ţăranilor. De jos, aşadar, nici o primejdie!
O dată cu forţa revoluţionară a muncitorilor s-a năruit şi influenţa politică a republicanilor democraţi, adică a republicanilor mic-burghezi, reprezentaţi în Comisia executivă prin Ledru-Rollin, în Adunarea naţională constituantă prin partidul Montagne, în presă prin „Réforme“[N77]. Împreună cu republicanii burghezi conspiraseră la 16 aprilie împotriva proletariatului, împreună cu ei luptaseră împotriva acestuia în iunie. Astfel distruseseră ei înşişi fundalul pe care partidul lor apărea ca o forţă, căci mica burghezie îşi putea menţine poziţia revoluţionară faţă de burghezie numai atîta timp cît în spatele ei se află proletariatul. Au fost debarcaţi. Republicanii burghezi au rupt pe faţă alianţa formală încheiată cu ei de nevoie şi cu gînd ascuns pe vremea guvernului provizoriu şi a Comisiei executive. Dispreţuiţi şi respinşi ca aliaţi, republicanii democraţi au decăzut la rolul de sateliţi subordonaţi ai republicanilor tricolori, cărora nu le-au putut smulge nici o concesie, dar a căror dominaţie trebuiau s-o sprijine ori de cîte ori aceasta, şi o dată cu ea republica, părea ameninţată de fracţiunile burgheze antirepublicane. În fine, aceste fracţiuni — orléaniştii şi legitimiştii — au fost de la bun început în minoritate în Adunarea naţională constituantă. Înaintea zilelor din iunie ele nici nu îndrăzniseră să reacţioneze decît sub masca republicanismului burghez; victoria din iunie a unit pentru un moment întreaga Franţă burgheză în jurul lui Cavaignac, în care saluta pe mîntuitorul ei, iar atunci cînd, scurtă vreme după zilele din iunie, partidul antirepublican a devenit din nou de sine stătător, dictatura militară şi starea de asediu din Paris nu i-au îngăduit să-şi scoată decît foarte sfios şi prudent antenele.
Începînd din 1830, fracţiunea republicană burgheză se grupase — prin scriitorii şi purtătorii ei de cuvînt, prin somităţile, ambiţioşii, deputaţii, generalii, bancherii şi avocaţii ei — în jurul ziarului parizian „National“. Acesta avea în provincie un număr de ziare afiliate. Clica de la „National“ era dinastia republicii tricolore. Ea a acaparat imediat toate funcţiile publice: ministerele, prefectura poliţiei, direcţia poştelor, posturile de prefecţi, înaltele posturi de comandă din armată devenite vacante. În fruntea puterii executive se afla generalul ei, Cavaignac, iar redactorul ei şef, Marrast, a devenit preşedinte permanent al Adunării naţionale constituante. În saloanele sale, ca maestru de ceremonii, el făcea totodată onorurile republicii „oneste“.
Pînă şi scriitori francezi revoluţionari, dintr-un fel de sfială faţă de tradiţia republicană, au acreditat eroarea că în Adunarea naţională constituantă ar fi dominat regaliştii. Din zilele din iunie însă, Adunarea constituantă a rămas reprezentanta exclusivă a republicanismului burghez, şi ea îşi etala cu atît mai categoric republicanismul ei cu cît scădea influenţa republicanilor tricolor în afara Adunării. Cînd era vorba să susţină forma republicii burgheze, ea dispunea de voturile republicanilor democraţi, iar cînd era vorba să susţină conţinutul ei, atunci, nici chiar prin limbajul ei, această Adunare nu se mai deosebea de fracţiunile burgheze regaliste, căci tocmai interesele burgheziei, condiţiile materiale ale dominaţiei ei de clasă şi ale exploatării ei de clasă alcătuiesc conţinutul republicii burgheze.
Deci nu regalismul, ci republicanismul burghez s-a realizat în viaţa şi actele acestei Adunări constituante, care în cele din urmă nu a murit, nici nu a fost ucisă, ci a intrat pur şi simplu în putrefacţie.
În tot timpul dominaţiei ei, pe cînd pe avanscenă aveau loc reprezentaţii spectaculoase, pe planul al doilea avea loc un neîntrerupt holocaust — neîncetatele condamnări, pronunţate de curţile marţiale împotriva insurgenţilor din iunie, sau deportarea acestora fără judecată. Adunarea constituantă a avut tactul de a recunoaşte că în persoana insurgenţilor din iunie nu judecă nişte criminali, ci zdrobeşte nişte duşmani.
Primul act al Adunării naţionale constituante a fost instituirea unei comisii care să ancheteze evenimentele din iunie şi din 15 mai şi participarea la ele a conducătorilor partidelor socialist şi democrat. Ancheta era îndreptată direct împotriva lui Louis Blanc, Ledru-Rollin şi Caussidière. Republicanii burghezi ardeau de nerăbdare să se descotorosească de aceşti rivali. Îndeplinirea poftelor lor de răzbunare nu puteau s-o încredinţeze unui individ mai indicat decît d-l Odilon Barrot, fostul şef al opoziţiei dinastice, încarnarea liberalismului, a platitudinii totale, o nullité grave1), care avea nu numai de răzbunat o dinastie, ci şi de cerut socoteală revoluţionarilor pentru o preşedinţie de guvern zădărnicită. Cea mai bună garanţie a neînduplecării sale! Acest Barrot a fost numit, aşadar, preşedinte al comisiei de anchetă, şi el a înscenat un proces în toată regula împotriva revoluţiei din februarie, care poate fi rezumat astfel: 17 martie — manifestaţie, 16 aprilie — complot, 15 mai — atentat, 23 iunie — război civil! De ce oare nu şi-a extins cercetările savante şi criminalistice pînă la 24 februarie? „Journal des Débats“[N78] a răspuns: 24 februarie reprezintă un fel de întemeiere a Romei. Originea statelor se pierde într-un mit, în care trebuie să crezi, nu să-l discuţi. Louis Blanc şi Caussidière au fost daţi pe mîna justiţiei. Adunarea naţională îşi desăvîrşea opera propriei ei epurări, începută la 15 mai.
Planul de impunere a capitalului — sub forma unui impozit pe ipoteci —, plan elaborat de guvernul provizoriu şi reluat de Goudchaux, a fost respins de Adunarea constituantă; a fost abrogată legea care limita timpul de muncă la zece ore, s-a reintrodus închisoarea pentru datornici; majoritatea populaţiei franceze, care e neştiutoare de carte, a fost exclusă de la Curţile cu juraţi. De ce nu şi de la dreptul de vot? S-a reintrodus cauţiunea pentru ziare, s-a limitat dreptul de asociere.
Dar, în graba lor de a reda vechilor relaţii burgheze vechile garanţii şi de a şterge orice urmă lăsată de valurile revoluţiei, republicanii burghezi s-au lovit de o rezistenţă care ameninţa să se transforme într-un pericol neaşteptat.
Nimeni nu luptase mai fanatic în zilele din iunie pentru salvarea proprietăţii şi restabilirea creditului ca mic-burghezii parizieni — patroni de cafenele, birtaşi, marchands de vins2), negustoraşi, dughengii, meseriaşi etc. Dugheana se ridicase şi pornise împotriva baricadei, pentru a restabili circulaţia care duce de pe stradă la dugheană. Dar îndărătul baricadei se aflau clienţii şi datornicii, în faţa ei creditorii dughenei. Şi cînd baricadele au fost dărîmate şi muncitorii zdrobiţi, iar dughengiii s-au repezit ameţiţi de victorie înapoi la prăvăliile lor, ei au găsit uşile baricadate de un salvator al proprietăţii, un reprezentant oficial al creditului, care îi aştepta cu somaţia în mînă. Poliţă expirată! Chirie expirată! Act de creanţă expirat! Dugheană lichidată! Dughengiu lichidat!
Salvarea proprietăţii! Dar casa în care locuiau nu era proprietatea lor; dugheana în care făceau negoţ nu era proprietatea lor; mărfurile pe care le vindeau nu erau proprietatea lor. Nici negoţul lor, nici farfuria din care mîncau, nici patul în care dormeau nu le mai aparţinea. Tocmai împotriva lor trebuia să fie salvată această proprietate pentru proprietarul care dăduse casa cu chirie, pentru bancherul care scontase poliţa, pentru capitalistul care avansase numerarul, pentru fabricantul care încredinţase acestor negustori mărfurile spre vînzare, pentru angrosistul care avansase acestor patroni de mici ateliere materiile prime. Restabilirea creditului! Dar tocmai creditul refăcut se dovedea a fi un zeu activ şi plin de zel, care zvîrlea în drum pe datornicul insolvabil, cu nevastă şi copii, care dădea pe mîna capitalului avuţia lui iluzorie, aruncîndu-l pe el însuşi în închisoarea pentru datornici ce se înălţase din nou ameninţătoare peste cadavrele insurgenţilor din iunie.
Mic-burghezii au înţeles cu groază că, zdrobindu-i pe muncitori, ei se dăduseră fără vreo împotrivire pe mîna creditorilor lor. Falimentul lor, ignorat în aparenţă, dar care se tărăgăna în mod cronic din februarie, a fost declarat pe faţă după evenimentele din iunie.
Proprietatea nominală le fusese lăsată neatinsă atîta timp cît trebuiau mînaţi pe cîmpul de luptă în numele proprietăţii. Acum, după ce se încheiase marea socoteală cu proletariatul, se puteau încheia şi socotelile mai mărunte cu băcanul. La Paris suma poliţelor expirate se ridica la peste 21.000.000 de franci, iar în provincie la mai mult de 11.000.000. La Paris mai bine de 7.000 de negustori nu-şi plătiseră chiria din februarie.
Dacă Adunarea naţională a dispus anchetarea infracţiunilor politice săvîrşite cu începere din februarie, mic-burghezii, la rîndul lor, cereau acum o anchetă asupra datoriilor civile anterioare datei de 24 februarie. Ei s-au adunat în număr mare în sala bursei şi au cerut pe un ton ameninţător ca printr-o şedinţă a tribunalului comercial să fie prelungite scadenţele tuturor negustorilor care puteau dovedi că au dat faliment numai din cauza stagnării provocate de revoluţie şi că la 24 februarie afacerile lor mergeau bine, şi să fie obligaţi creditorii să renunţe la acţiune în schimbul unei dobînzi moderate. Această chestiune a fost luată în discuţie în Adunarea naţională ca proiect de lege sub forma unor „concordats à l'amiable“3). Adunarea şovăia; deodată s-a aflat că tocmai atunci la Porte St. Denis mii de soţii şi de copii ai insurgenţilor pregăteau o cerere de amnistiere.
Spectrul reînviat al lui iunie i-a făcut pe mic-burghezi să se cutremure şi Adunarea a devenit din nou implacabilă. Ea a respins ceea ce era mai esenţial în aranjamentele prin bună înţelegere între creditori şi debitori, acele concordats à l'amiable.
După ce, aşadar, în sînul Adunării naţionale reprezentanţii democraţi ai mic-burghezilor fuseseră de mult respinşi de reprezentanţii republicani ai burgheziei, această ruptură parlamentară a căpătat sensul ei economic-real burghez prin faptul că mic-burghezii debitori au fost daţi pe mîna burghezilor creditori. Mare parte dintre cei dintîi au fost complet ruinaţi, iar restul au fost lăsaţi să-şi continue afacerile în condiţii care îi făceau robi necondiţionaţi ai capitalului. La 22 august 1848 Adunarea naţională a respins les concordats à l'amiable, iar la 19 septembrie 1848, în plină stare de asediu, prinţul Ludovic Bonaparte şi deţinutul de la Vincennes, comunistul Raspail, au fost aleşi ca reprezentanţi ai Parisului. Burghezia l-a ales însă pe bancherul evreu Fould, orléanist. Deci din toate părţile simultan declaraţii de război făţişe împotriva Adunării naţionale constituante, împotriva republicanismului burghez, împotriva lui Cavaignac.
Nu este nevoie să arătăm pe larg că falimentul în masă al mic-burghezilor din Paris a trebuit să aibă repercusiuni care s-au extins cu mult dincolo de cercul celor direct loviţi, zdruncinînd din nou circulaţia burgheză a mărfurilor, în timp ce, din pricina cheltuielilor cauzate de insurecţia din iunie, deficitul statului creştea din nou, iar venitul statului scădea necontenit din cauza stagnării producţiei, a scăderii consumului şi importului. Cavaignac şi Adunarea naţională nu aveau alt mijloc decît să recurgă la un nou împrumut, care i-a înhămat şi mai mult la carul aristocraţiei financiare.
Dacă mic-burghezii culeseseră ca rod al victoriei din iunie falimentul şi lichidarea judiciară, ienicerii lui Cavaignac, gărzile mobile, şi-au primit în schimb răsplata în braţele moi ale lorettelor, şi, ca „tineri salvatori ai societăţii“, li s-au adus omagii de tot felul în saloanele lui Marrast, gentilomul tricolorului, care făcea pe amfitrionul şi totodată pe trubadurul republicii „oneste“. Dar tratamentul acesta preferenţial în societate şi solda incomparabil mai mare a gărzilor mobile îndîrjeau armata şi totodată spulberau toate iluziile naţionale cu ajutorul cărora, pe vremea lui Ludovic-Filip, republicanismul burghez, prin ziarul său „National“, ştiuse să atragă o parte a armatei şi a clasei ţărăneşti. Rolul de mediatori pe care Cavaignac şi Adunarea naţională l-au jucat în Italia de nord, pentru ca, în înţelegere cu Anglia, s-o trădeze, lăsînd-o la discreţia Austriei, — această unică zi de guvernare a distrus cei optsprezece ani de opoziţie ai „National“-ului, Nici un guvern n-a fost mai puţin naţional ca cel al „National“-ului, nici unul mai dependent de Anglia, şi totuşi sub Ludovic-Filip el trăise doar din parafrazarea zilnică a formulei lui Cato: Carthaginem esse delendam4) nici un guvern n-a fost mai servil faţă de Sfînta Alianţă, şi totuşi unui Guizot el i-a cerut ruperea tratatelor de la Viena. Ironia istoriei a făcut din Bastide, ex-redactor de politică externă al „National“-ului, ministrul afacerilor externe al Franţei, ca să dezmintă cu fiecare telegramă a sa fiecare din articolele sale.
Armata şi ţărănimea au crezut o clipă că, o dată cu dictatura militară, războiul în afară şi „la gloire“ erau la ordinea zilei în Franţa. Dar Cavaignac nu însemna dictatura săbiei asupra societăţii burgheze, ci dictatura burgheziei prin sabie. De soldaţi nu mai era acum nevoie decît ca jandarmi. Sub înfăţişarea severă a unei resemnări republicane de tip antic, Cavaignac ascundea supunerea docilă faţă de condiţiile umilitoare ale funcţiei sale burgheze. L'argent n'a pas de maître! Banul n-are stăpîn! El idealiza, ca de altfel şi Adunarea constituantă, vechea deviză pe care o avusese le tiers-état5), traducînd-o în limbaj politic: burghezia nu are rege, adevărata formă a dominaţiei ei este republica.
A elabora această formă, a întocmi o constituţie republicană, aceasta era „marea operă organică“ care revenea Adunării naţionale constituante. Faptul că au botezat calendarul creştin numindu-l republican, că pe sfîntul Bartholomeu l-au numit sfîntul Robespierre, schimbă tot atît de puţin vîntul şi vremea cît a schimbat sau urma să schimbe această constituţie societatea burgheză. Acolo unde depăşea simpla schimbare de costum, ea consemna fapte existente. Astfel ea a înregistrat solemn faptul instaurării republicii, faptul dreptului de vot universal, faptul existenţei unei singure Adunări naţionale suverane în locul celor două Camere constituţionale cu puteri limitate. Astfel ea a înregistrat şi a sancţionat existenţa dictaturii lui Cavaignac, înlocuind monarhia ereditară, stabilă şi neresponsabilă, printr-o monarhie electivă, ambulantă şi responsabilă, printr-o prezidenţie pe patru ani. Tot astfel ea a ridicat la rangul de lege fundamentală puterea extraordinară cu care, după grozăviile lui 15 mai şi 25 iunie, Adunarea naţională îşi învestise — prevăzătoare — preşedintele, în interesul propriei ei securităţi. Restul constituţiei era o chestiune de terminologie. De pe maşinăria vechii monarhii au fost smulse etichetele regaliste şi înlocuite cu altele republicane. Marrast, fostul redactor-şef al „National“-ului, acum redactor-şef al constituţiei, s-a achitat cu destul talent de această sarcină academică.
Adunarea constituantă se asemăna cu funcţionarul chilian care foia să reglementeze mai riguros relaţiile de proprietate funciară printr-o măsurătoare cadastrală tocmai în clipa în care bubuitul subteran vestea deja erupţia vulcanică ce avea să-i smulgă acest pămînt de sub picioare. În timp ce în teorie ea elabora formele precise în care dominaţia burgheziei se exprima în chip republican, în realitate ea nu se menţinea decît prin abolirea tuturor formulelor, prin violenţa sans phrase6), prin starea de asediu. Cu două zile înainte de a începe elaborarea constituţiei, ea a proclamat prelungirea stării de asediu. Înainte vreme constituţiile erau întocmite şi adoptate de îndată ce procesul de răsturnare socială ajungea la un echilibru şi cînd noile relaţii de clasă se consolidau, iar fracţiunile rivale ale clasei dominante recurgeau la un compromis care le permitea să continue lupta între ele şi totodată să excludă de la această luptă masele populare istovite. Această constituţie, dimpotrivă, nu consfinţea nici o revoluţie socială; ea consfinţea victoria momentană a vechii societăţi asupra revoluţiei.
În primul proiect de constituţie[N79], conceput înaintea zilelor din iunie, mai figura încă „droit au travail“, dreptul la muncă, prima formulă stîngace care rezumă revendicările revoluţionare ale proletariatului. El a fost transformat în droit à l'assistance, dreptul la asistentă publică; dar care stat modern nu-şi hrăneşte pauperii sub o formă sau alta? Dreptul la muncă este, în înţelesul burghez, o absurditate, un biet deziderat naiv, dar îndărătul dreptului la muncă stă puterea asupra capitalului, îndărătul puterii asupra capitalului stă însuşirea mijloacelor de producţie, subordonarea lor clasei muncitoare asociate, deci desfiinţarea atît a muncii salariare, cît şi a capitalului şi a relaţiilor lor reciproce. Îndărătul „dreptului la muncă“ stătea insurecţia din iunie. Adunarea constituantă, care a pus de fapt proletariatul revoluţionar hors la loi, în afara legii, trebuia din principiu să elimine formula lui din constituţie, din legea legilor, să arunce anatema asupra „dreptului la muncă“. Dar ea nu s-a oprit aici. Întocmai cum Platon exilase pe poeţi din republica sa, ea a exilat pe veci din republica ei impozitul progresiv pe venit. Or, acest impozit nu e numai o măsură burgheză, realizabilă, pe scară mai mare sau mai mică, în cadrul relaţiilor de producţie existente; el era singurul mijloc de a ataşa de republica „onestă“ păturile de mijloc ale societăţii burgheze, de a reduce datoria publică, de a da o ripostă majorităţii antirepublicane a burgheziei.
Cu prilejul acelor concordats à l'amiable, republicanii tricolori sacrificaseră efectiv mica burghezie celei mari. Interzicînd prin lege impozitul progresiv pe venit, ei au ridicat acest fapt izolat la rangul de principiu. Ei au aşezat reforma burgheză pe aceeaşi treaptă cu revoluţia proletară. Dar ce clasă rămînea atunci ca sprijin al republicii lor? Marea burghezie. Majoritatea acesteia însă era antirepublicană. Servindu-se de republicanii de la „National“ pentru a consolida din nou vechile relaţii economice de viaţă, ea intenţiona, pe de altă parte, să se servească de relaţiile sociale reconsolidate pentru a restaura formele politice corespunzătoare lor. Încă de la începutul lunii octombrie, Cavaignac s-a văzut nevoit să numească ca miniştri ai republicii pe Dufaure şi Vivien, foşti miniştri sub Ludovic-Filip, cu toate că puritanii bezmetici din propriul său partid tunau şi fulgerau.
Dar dacă constituţia tricoloră respingea orice compromis cu mica burghezie şi nu se pricepea să lege de noua formă de stat nici un element nou al societăţii, ea s-a grăbit în schimb să redea inviolabilitatea tradiţională unui corp în care vechiul stat îşi găsise apărători dintre cei mai înverşunaţi şi mai fanatici. Ea a ridicat inamovibilitatea magistraţilor, care fusese pusă în discuţie de guvernul provizoriu, la rangul de lege constituţională. Ea a detronat un rege ca să-l reînvie însutit în aceşti inchizitori inamovibili ai legalităţii.
Presa franceză a expus pe larg contradicţiile constituţiei d-lui Marrast, de pildă coexistenţa a doi suverani — Adunarea naţională şi preşedintele etc. etc.
Dar contradicţia flagrantă a acestei constituţii constă în faptul că clasele a căror sclavie socială urma s-o eternizeze — proletariatul, ţăranii, mic-burghezii — sînt învestite de ea, prin dreptul de vot universal, cu putere politică. Iar burgheziei, clasă a cărei veche putere socială o consfinţeşte, îi retrage garanţiile politice ale acestei puteri. Ea strînge dominaţia politică a acestei clase în chingile unor condiţii democratice, care înlesnesc în fiecare clipă victoria adversarilor burgheziei şi periclitează înseşi temeliile societăţii burgheze. Unora le cere să nu meargă înainte, de la emanciparea politică la cea socială, celorlalţi să nu meargă înapoi, de la restaurarea socială la cea politică.
Republicanii burghezi se sinchiseau prea puţin de aceste contradicţii. Pe măsură ce încetau să fie indispensabili — şi indispensabili erau numai în calitate de campioni ai societăţii vechi împotriva proletariatului revoluţionar — ei au decăzut, în interval de cîteva săptămîni după victoria lor, de la poziţia de partid la aceea de clică. Iar constituția o tratau ca pe o vastă intrigă. Ceea ce trebuia constituit prin ea ora în primul rînd dominaţia clicii lor. Preşedintele trebuia să fie o prelungire a lui Cavaignac, Adunarea legislativă o prelungire a Constituantei. Ei sperau să reducă puterea politică a maselor populare la o ficţiune pe care s-o poată manevra în aşa fel, încît majoritatea burgheză să fie permanent pusă în faţa dilemei zilelor din iunie: domnia „National“-ului sau domnia anarhiei.
Elaborarea constituţiei, începută la 4 septembrie, a fost terminată la 23 octombrie. La 2 septembrie Constituanta hotărîse să nu se dizolve pînă ce nu vor fi promulgate legile organice care să completeze constituţia. Totuşi ea era acum hotărîtă să cheme la viaţă, încă la 10 decembrie, creaţia ei cea mai specifică, preşedintele, cu mult înainte ca ciclul propriei ei activităţi să fi fost încheiat. Într-atît era de sigură că acest homunculus al constituţiei va fi cu adevărat fiul mamei sale. Ca măsură de precauţie se hotărîse ca, în cazul cînd nici unul dintre candidaţi nu va întruni două milioane de voturi, dreptul de a alege să treacă de la naţiune asupra Constituantei.
Precauţii zadarnice! Prima zi a traducerii în viaţă a constituţiei a fost şi ultima zi a dominaţiei Constituantei. În fundul urnei de vot se găsea condamnarea ei la moarte. Ea căuta pe „fiul mamei sale“ şi a găsit pe „nepotul unchiului său“. Saul-Cavaignac a întrunit un million de voturi. Dar David-Napoleon a întrunit şase milioane. Saul-Cavaignac era bătut de şase ori[N80].
10 decembrie 1848 a fost ziua răscoalei ţărăneşti. Abia din această zi data pentru ţăranii francezi revoluţia din februarie. Simbolul care exprima intrarea lor în mişcarea revoluţionară, stîngaci şi viclean, ticălos şi naiv, nătîng şi sublim, o superstiţie calculată, o festă patetică, un anacronism genial şi stupid, o farsă a istoriei mondiale, hieroglifă indescifrabilă pentru mintea omului civilizat, — acest simbol purta, în mod vădit, fizionomia clasei care în sînul civilizaţiei reprezintă barbaria. Republica i se anunţase în persoana perceptorului, ea se anunţa republicii în persoana împăratului. Napoleon fusese singurul om care reprezentase pînă la capăt interesele şi imaginaţia noii clase ţărăneşti create în 1789. Înscriindu-i numele pe frontispiciul republicii, ţărănimea declara război în afară şi realizarea interesului ei de clasă înăuntrul ţării. Pentru ţărani Napoleon nu era o persoană, ci un program. Cu drapele, în sunete de fanfară, ei se îndreptau spre urne strigînd: „Plus d'impôts, à bas les riches, à bas la république, vive l'Empereur!“ — „Nu mai vrem impozite, jos bogătaşii, jos republica, trăiască împăratul!“ Îndărătul împăratului se ascundea războiul ţărănesc. Republica pe care o răsturnau cu voturile lor era republica bogătaşilor.
10 decembrie a fost le coup d'etat7) al ţăranilor, care a răsturnat guvernul existent. Şi din această zi, în care ţăranii au luat Franţei un guvern şi i-au dat altul, privirea lor era necontenit aţintită asupra Parisului. Eroi activi de o clipă ai dramei revoluţionare, ei nu mai puteau fi reduşi la rolul pasiv şi lipsit de voinţă al corului.
Celelalte clase au contribuit la desăvîrşirea victoriei electorale a ţăranilor. Pentru proletariat alegerea lui Napoleon însemna destituirea lui Cavaignac, căderea Constituantei, abdicarea republicanismului burghez, casarea victoriei din iunie. Pentru mica burghezie Napoleon însemna dominaţia debitorului asupra creditorului. Pentru majoritatea marii burghezii alegerea lui Napoleon însemna ruptura făţişă cu fracţiunea de care ea a trebuit să se servească o clipă împotriva revoluţiei, dar care devenise o povară pentru ea de îndată ce căutase să-şi consfinţească prin constituţie poziţia momentană. Napoleon în locul lui Cavaignac, însemna pentru marea burghezie monarhia în locul republicii, începutul restaurării regaliste, o aluzie timidă la Orléans, crinul ascuns sub violete[N81]. În sfîrşit, armata, votînd pentru Napoleon, se pronunţa împotriva gărzii mobile, împotriva păcii idilice, pentru război.
Astfel s-a întîmplat, după cum spunea „Noua gazetă renană“, ca omul cel mai mărginit din Franţa să capete semnificaţia cea mai multiplă8) [N82]. Tocmai pentru că nu era nimic, el putea să însemne totul, afară de el însuşi. Oricît de diferit era însă sensul numelui Napoleon în gura diferitelor clase, cu acest nume fiecare înscria pe buletinul ei: „Jos partidul «National»-ului, jos Cavaignac, jos Constituanta, jos republica burgheză!“ Ministrul Dufaure a declarat-o în mod public în Adunarea constituantă: „10 decembrie este un al doilea 24 februarie“.
Mica burghezie şi proletariatul votaseră en bloc9) pentru Napoleon cu scopul de a vota împotriva lui Cavaignac şi de a împiedica, prin reunirea voturilor lor, Constituanta să ia hotărîrea finală. Fracţiunea cea mai avansată a ambelor clase şi-a desemnat însă propriii ei candidaţi. Napoleon era numele colectiv al tuturor partidelor coalizate împotriva republicii burgheze, Ledru-Rollin şi Raspail erau numele proprii: unul al micii burghezii democrate, celălalt al proletariatului revoluţionar. Voturile pentru Raspail — proletarii şi purtătorii lor de cuvînt socialişti au declarat răspicat acest lucru — aveau să fie o simplă demonstraţie; aveau să fie tot atîtea proteste împotriva oricărei preşedinţii, adică împotriva constituţiei însăşi, tot atîtea voturi împotriva lui Ledru-Rollin, primul act prin care proletariatul se dezicea ca partid politic independent de partidul democrat. În schimb, acest partid — mica burghezie democrată şi reprezentanta ei în parlament, Montagne — a tratat candidatura lui Ledru-Rollin cu toată solemna seriozitate cu care are obiceiul să se prostească pe el însuşi. De altfel aceasta a fost ultima lui încercare de a se manifesta ca un partid independent, opus proletariatului. Nu numai partidul republican burghez, dar şi mica burghezie democrată, împreună cu partidul ei Montagne, au fost înfrînte la 10 decembrie.
Franţa avea acum, pe lîngă o Montagne, şi un Napoleon, dovadă că amîndoi nu erau decît caricaturi fără viaţă ale marilor realităţi ale căror nume le purtau. Ludovic Napoleon, cu tricornul şi cu vulturul imperial, parodia tot atît de lamentabil pe vechiul Napoleon ca şi Montagne, cu frazele ei copiate după 1793 şi aerele ei demagogice, vechea Montagne. Astfel tradiţionala credinţă superstiţioasă în anul 1793 a fost lichidată concomitent cu tradiţionala credinţă superstiţioasă în Napoleon. Revoluţia a devenit ea însăşi abia atunci cînd a dobîndit numele ei propriu, original, şi aceasta a fost cu putinţă numai în momentul cînd noua clasă revoluţionară, proletariatul industrial, a trecut, predominant, pe primul plan. Se poate spune că ziua de 10 decembrie a uluit partidul Montagne, făcîndu-l să se îndoiască de propria sa raţiune chiar şi numai prin aceea că o glumă ţărănească grosolană a pus capăt, clasicei analogii cu vechea revoluţie.
La 20 decembrie Cavaignac a demisionat, iar Adunarea constituantă l-a proclamat pe Ludovic Napoleon preşedinte al republicii. La 19 decembrie, ultima zi a atotputerniciei sale, ea a respins propunerea de amnistiere a insurgenţilor din iunie. A retracta decretul din 27 iunie, prin care, fără sentinţă judecătorească, osîndise la deportare 15.000 de insurgenţi, nu însemna oare a retracta însuşi măcelul din iunie?
Odilon Barrot, ultimul ministru al lui Ludovic-Filip, a devenit primul ministru al lui Ludovic Napoleon. întocmai cum Ludovic Napoleon nu socotea venirea sa la putere ca datînd din 10 decembrie ci de la un senatus-consult, din 1804, tot astfel el a găsit un preşedinte de consiliu al cărui ministeriat nu data din 20 decembrie, ci de la un decret regal din 24 februarie. Ca moştenitor legitim al lui l.udovic-Filip, Ludovic Napoleon a atenuat schimbarea de regim, păstrînd vechiul cabinet, care de altfel nu avusese timpul să se uzeze pentru că nu avusese timpul să păşească în viaţă.
Şefii fracţiunilor burgheze regaliste l-au sfătuit să facă această alegere. Capul vechii opoziţii dinastice, care în mod inconştient constituise treapta de trecere la republicanii de la „National“, era cu atît mai indicat să constituie, pe deplin conştient, treapta de trecere de la republica burgheză la monarhie.
Odilon Barrot era şeful singurului partid de opoziţie vechi, care, tot luptînd zadarnic pentru portofoliul ministerial, nu apucase încă să se compromită. Într-o succesiune rapidă revoluţia azvîrlea pe culmile statului toate vechile partide de opoziţie, pentru ca acestea să fie silite să renege, să retracteze nu numai în fapt, ci chiar în vorbe vechile lor fraze, iar în cele din urmă, contopite într-un amalgam dezgustător, să fie azvîrlite de popor în gropile de gunoi ale istoriei. De nici o apostazie nu a fost scutit acest Barrot, această întruchipare a liberalismului burghez, care timp de optsprezece ani îşi disimulase nulitatea ticăloasă a spiritului îndărătul unei gravităţi exterioare[N83]. Dacă în unele momente contrastul din cale afară de izbitor dintre spinii prezentului şi laurii trecutului îl speria şi pe el, o singură privire în oglindă îi reda ţinuta ministerială şi omeneasca mulţumire de sine. În oglindă se vedea Guizot, pe care-l invidiase întotdeauna, care-l dăscălise întotdeauna, însuşi Guizot, dar un Guizot cu fruntea olimpiană a lui Odilon. Un singur lucru nu vedea privindu-se — urechile lui Midas[N84].
Barrot din 24 februarie se relevă abia în Barrot din 20 decembrie. Lui, orleanist şi voltairian, i s-a alăturat ca ministru al cultelor legitimistul şi iezuitul Falloux.
După cîteva zile ministerul de interne a fost încredinţat lui Léon Faucher, malthusianist. Dreptul, religia, economia politică! Guvernul Barrot le conţinea pe toate acestea şi în plus o coaliţie între legitimişti şi orleanişti. Nu lipsea decît bonapartistul. Bonaparte îşi mai ascundea încă pofta de a fi Napoleon, căci Soulouque nu juca încă rolul lui Toussaint Louverture[N85].
Partidul „National“-ului a fost imediat scos din toate posturile mai înalte în care se cuibărise. Prefectura poliţiei, direcţia poştelor, parchetul general, primăria Parisului, — toate au fost ocupate de vechile creaturi ale monarhiei. Legitimistului Changarnier i s-a dat comanda supremă unificată a gărzii naţionale a departamentului Senei, a gărzii mobile şi a trupelor de linie din divizia întîi de armată; orleanistul Bugeaud a fost numit comandant al armatei din Alpi. Această înlocuire de funcţionari a continuat fără întrerupere sub guvernul Barrot. Primul act al cabinetului său a fost restaurarea vechii administraţii regaliste. Cît ai clipi, scena oficială — culise, costume, limbaj, actori, figuranţi, statişti, sufleri, poziţia partidelor, motivele dramei, conţinutul conflictului, situaţia în ansamblul ei — s-a transformat. Numai preistorica Adunare constituantă se mai găsea încă la locul ei. Dar din clipa în care Adunarea naţională l-a instalat pe Bonaparte, Bonaparte pe Barrot, iar Barrot pe Changarnier, Franţa a trecut din perioada constituirii republicii în perioada republicii constituite. Şi ce avea să caute o Adunare constituantă în republica constituită? După ce a creat pămîntul, creatorului nu-i mai rămăsese decît să se refugieze în cer. Adunarea constituantă era ferm hotărîtă să nu-i urmeze exemplul. Adunarea naţională era ultimul refugiu al partidului republicanilor burghezi. Dacă toate pîrghiile puterii executive îi erau smulse, nu-i rămînea oare plenipotenţa constituantă? Să se menţină cu orice preţ în postul suveran pe care îl deţinea şi de pe aceste poziţii să recîştige terenul pierdut, acesta a fost primul ei gînd. În momentul în care guvernul Barrot ar fi fost înlăturat de un guvern al „National“-ului, personalul regalist ar fi trebuit să părăsească de îndată palatele administraţiei, iar personalul tricolor şi-ar fi făcut triumfător din nou intrarea. Adunarea naţională a hotărît răsturnarea guvernului, iar guvernul însuşi i-a oferit un prilej de atac cum Adunarea n-ar fi putut găsi altul mai bun.
Ne amintim că pentru ţărani Ludovic Bonaparte însemna desfiinţarea impozitelor! De şase zile ocupa scaunul preşedinţial, şi în ziua a şaptea, la 27 decembrie, guvernul lui a propus menţinerea impozitului pe sare, a cărui desfiinţare fusese decretată de guvernul provizoriu. Impozitul pe sare îşi dispută cu impozitul pe vinuri privilegiul de a fi, mai ales în ochii populaţiei rurale, ţapul ispăşitor al vechiului sistem financiar francez. Guvernul Barrot nu putea pune în gura alesului ţăranilor o epigramă mai usturătoare la adresa alegătorilor săi decît: reînfiinţarea impozitului pe sare! O dată cu impozitul pe sare, Bonaparte şi-a pierdut sarea revoluţionară, Napoleonul insurecţiei ţărăneşti a pierit ca o nălucă şi nu a rămas decît figura enigmatică a intrigii burgheze regaliste. Şi nu fără intenţie a făcut guvernul Barrot din această spulberare grosolană şi lipsită de tact a iluziilor primul act de guvernămînt al preşedintelui.
Constituanta, la rîndul ei, s-a năpustit asupra acestui dublu prilej de a răsturna guvernul şi de a-şi da faţă de alesul ţăranilor aere de reprezentantă a intereselor ţărănimii. Ea a respins propunerea ministrului de finanţe, a redus impozitul pe sare la o treime din suma sa anterioară, mărind astfel cu 60.000.000 deficitul statului de 560.000.000, şi după acest vot de neîncredere a aşteptat liniştită demisia guvernului. Atît de puţin înţelegea ea noua lume de care era înconjurată şi propria ei situaţie schimbată. Îndărătul guvernului se afla preşedintele, iar îndărătul preşedintelui se aflau 6.000.000 de alegători, care introduseseră în urna de vot tot atîtea voturi de neîncredere la adresa Constituantei. Constituanta îi întorcea acum naţiunii votul de neîncredere. Schimb ridicul! Ea uita că voturile ei îşi pierduseră cursul forţat. Respingerea impozitului pe sare n-a făcut decît să grăbească hotărîrea lui Bonaparte şi a guvernului său de a „termina“ cu Adunarea constituantă. A început acel lung duel care a durat în tot decursul celei de-a doua jumătăţi a existenţei Constituantei. 29 ianuarie, 21 martie, 8 mai sînt les journées, zilele marcante ale acestei crize, precursori ai lui 13 iunie.
Francezii, Louis Blanc de pildă, vedeau în ziua de 29 ianuarie manifestarea unei contradicţii constituţionale, contradicţia dintre o Adunare naţională suverană, izvorîtă din votul universal, care nu poate fi dizolvată, şi un preşedinte, după litera legii răspunzător faţă de ea, în realitate însă nu numai consfinţit şi el prin votul universal şi întrunind pe deasupra în persoana lui toate voturile repartizate şi fărîmiţate de sute de ori între toţi membrii Adunării Naţionale, ci şi în deplină posesiune a întregii puteri executive, peste care Adunarea naţională pluteşte doar ca o autoritate morală. Această interpretare a lui 29 ianuarie confundă limbajul luptei la tribună, în presă, în cluburi cu conţinutul ei real. Ludovic Bonaparte şi Adunarea naţională constituantă nu erau organe unilaterale, opuse unul altuia, ale aceleiaşi puteri constituante. Bonaparte nu era puterea executivă opusă puterii legislative; el era însăşi republica burgheză constituantă opusă uneltelor constituirii ei, opusă intrigilor ambiţioase şi revendicărilor ideologice ale fracţiunii revoluţionare a burgheziei, care o întemeiase şi care descoperea acum cu uimire că republica ei constituantă arăta ca o monarhie restaurată şi voia să prelungească cu forţa perioada de constituire, cu condiţiile, iluziile, limbajul şi personajele ei, şi să împiedice republica burgheză ajunsă la maturitate să se manifeste în forma ei caracteristică şi desăvîrşită. Întocmai cum Adunarea naţională constituantă l-a reprezentat pe Cavaignac, reîntors la ea, tot astfel Bonaparte reprezenta Adunarea naţională legislativă, care nu se despărţise încă de el, adică Adunarea naţională a republicii burgheze constituite.
Alegerea lui Bonaparte putea fi tălmăcită numai dacă se înlocuia acest singur nume cu multiplele lui semnificaţii, dacă această alegere se repeta în alegerile pentru noua Adunare naţională. Mandatul celei vechi fusese casat la 10 decembrie. La 9 ianuarie, aşadar, se înfruntau nu preşedintele şi Adunarea naţională ai aceleiaşi republici, ci Adunarea naţională a republicii pe cale de instituire şi preşedintele republicii deja instituite, două forţe care întruchipau perioade cu totul diferite în procesul de viaţă al republicii. De o parte era mica fracţiune republicană a burgheziei, singura care putea să proclame republica, smulgînd-o proletariatului revoluţionar prin lupte de stradă şi prin teroare, şi să schiţeze în constituţie trăsăturile ei ideale fundamentale, iar de partea cealaltă întreaga masă regalistă a burgheziei, singura care putea să domine în această republică burgheză constituită, să elimine din constituţie adaosurile ei ideologice şi să realizeze prin legislaţia şi administraţia ei condiţiile indispensabile pentru subjugarea proletariatului.
Furtuna care a izbucnit la 29 ianuarie îşi acumulase elementele în decursul întregii luni. Prin votul ei de neîncredere, Constituanta voia să determine guvernul Barrot să demisioneze. În loc să facă acest lucru, guvernul Barrot a propus Constituantei să-şi dea ea însăşi un vot de neîncredere definitiv, să hotărască sinuciderea ei şi să decreteze propria ei dizolvare. Din ordinul guvernului, Rateau, unul dintre deputaţii cei mai obscuri, a făcut la 6 ianuarie această propunere Adunării Constituante, aceleiaşi Constituante care însă în august hotărîse să nu se dizolve pînă ce nu va fi promulgat o serie întreagă de legi organice care să completeze constituţia. Guvernamentalul Fould i-a declarat pe faţă că dizolvarea ei este necesară „pentru restabilirea creditului zdruncinat“. Şi nu zdruncina ea, oare, creditul prelungind provizoratul şi punînd din nou sub semnul întrebării pe Bonaparte prin Barrot şi prin Bonaparte republica constituită? Olimpicul Barrot, transformat într-un Orlando furioso la perspectiva de a-şi vedea smulsă din nou preşedinţia guvernului pe care nu apucase s-o savureze nici măcar două săptămîni, acea preşedinţie de guvern în sfîrşit înhăţată pe care republicanii i-o mai amînaseră o dată cu „un deceniu“, adică cu zece luni, Barrot l-a întrecut în tiranie faţă de această nenorocită Adunare chiar pe tiran. Expresia sa cea mai blîndă era: „Cu ea nu e posibil nici un viitor“. Şi, într-adevăr, ea nu mai reprezenta decît trecutul. „E incapabilă — adăuga el ironic — să înzestreze republica cu instituţiile care sînt necesare consolidării ei“. Şi într-adevăr aşa era! O dată cu opoziţia ci exclusivă faţă de proletariat fusese sfărîmată şi energia ei burgheză, iar o dată cu opoziţia ei faţă de regalişti se redeşteptase patosul ei republican. Astfel era de două ori incapabilă să consolideze prin instituţii corespunzătoare republica burgheză, pe care nu o mai înţelegea.
Prin propunerea lui Rateau, guvernul a stîrnit în toată ţara o avalanşă de petiţii; Adunarea constituantă primea zilnic din toate colţurile Franţei teancuri de billets doux10) în care era poftită în chip mai mult sau mai puţin categoric să se dizolve şi să-şi facă testamentul. La rîndul ei, Constituanta a provocat contrapetiţii în care era invitată să rămînă în viaţă. Lupta electorală dintre Bonaparte şi Cavaignac se reînnoia sub forma luptei de petiţii pentru şi contra dizolvării Adunării naţionale. Petiţiile trebuiau să reprezinte comentariile făcute pe marginea actului de la 10 decembrie. Această agitaţie a durat în tot cursul lunii ianuarie.
În conflictul dintre Constituantă şi preşedinte, Constituanta nu putea invoca faptul că luase fiinţă prin vot universal, deoarece împotriva ei se făcea acum apel la votul universal. Ea nu se putea sprijini pe nici o putere regulată, căci era vorba tocmai de o luptă împotriva puterii legale. Ea nu putea răsturna guvernul prin voturi de neîncredere, cum a mai încercat la 6 şi 26 ianuarie, căci guvernul nu-i cerea încrederea. Nu-i rămînea decît o singură posibilitate — insurecţia. Forţele de luptă ale insurecţiei erau fracţiunea republicană a gărzii naţionale, garda mobilă şi centrele proletariatului revoluţionar, cluburile. Gărzile mobile, aceşti eroi ai zilelor din iunie, constituiau în decembrie forţa de luptă organizată a fracţiunii burgheze republicane, întocmai cum înainte de iunie Atelierele naţionale constituiseră forţa de luptă organizată a proletariatului revoluţionar. Întocmai cum Comisia executivă a Constituantei îşi îndreptase atacul brutal împotriva Atelierelor naţionale atunci cînd s-a hotărît să pună capăt pretenţiilor, devenite insuportabile, ale proletariatului tot astfel guvernul lui Bonaparte şi-a îndreptat atacul împotriva gărzii mobile atunci cînd s-a hotărît să pună capăt pretenţiilor, devenite insuportabile, ale fracţiunii burgheze republicane. El a ordonat dizolvarea gărzii mobile. Jumătate a fost concediată, zvîrlită pe drumuri, restul a căpătat în locul unei organizări democratice o organizare monarhistă, iar solda ei a fost redusă la solda obişnuită a trupelor de linie. Garda mobilă se afla în situaţia insurgenţilor din iunie si zilnic apăreau în presă mărturisiri publice în care îşi recunoştea vina din iunie şi implora proletariatul s-o ierte.
Dar cluburile? Din clipa în care Adunarea constituantă, punîndu-l sub semnul întrebării pe Barrot, a pus sub semnul întrebării pe preşedinte, prin preşedinte — republica burgheză constituită şi prin republica burgheză constituită — republica burgheză în genere, în jurul Adunării s-au strîns în mod necesar toate elementele constitutive ale republicii din februarie, toate partidele care voiau să răstoarne republica existentă şi s-o readucă prin violenţă la starea ei de mai înainte, s-o transforme într-o republică a intereselor lor de clasă şi a principiilor lor. Cele întîmplate erau ca şi neîntîmplate; ceea ce se cristalizase în mişcarea revoluţionară se lichefiase din nou, iar republica pentru care se dădea lupta era iarăşi republica nedefinită din zilele din februarie, pe care fiecare partid în parte voia să o definească în felul său. Pentru o clipă partidele ocupau iar vechile lor poziţii din februarie, fără a împărtăşi însă iluziile din februarie. Republicanii tricolori de la „National“ se sprijineau iar pe republicanii democraţi de la „Réforme“ şi-i împingeau ca pe nişte campioni pe primul plan al luptei parlamentare. Republicanii democraţi se sprijineau iar pe republicanii socialişti (la 27 ianuarie un manifest public[N86] vestea împăcarea şi unirea lor) şi-şi pregăteau în cluburi terenul pentru lupta insurecţională. Pe bună dreptate presa guvernamentală îi trata pe republicanii tricolori de la „National“ drept insurgenţi din iunie reînviaţi. Pentru a se menţine la conducerea republicii burgheze, ei au pus în primejdie republica burgheză însăşi. La 26 ianuarie ministrul Faucher a prezentat o lege cu privire la dreptul de asociere al cărui prim paragraf glăsuia: „Cluburile sînt interzise“. El a propus ca acest proiect de lege să fie luat imediat în discuţie, avînd un caracter urgent. Constituanta a respins urgenţa, şi la 27 ianuarie Ledru-Rollin a depus un proiect, prevăzut cu 230 de semnături, prin care se cerea punerea sub acuzare a guvernului pentru violarea constituţiei. Punerea sub acuzare a guvernului în momentul în care un astfel de act însemna dezvăluirea stîngace a neputinţei judecătorului, adică a majorităţii Camerei, sau un protest neputincios al acuzatorului împotriva acestei majorităţi însăşi — iată marele atu revoluţionar pe care epigonii Montagnei l-au jucat de aici înainte ori de cîte ori criza atingea un punct culminant. Biată Montagne, strivită sub povara propriului ei nume!
Blanqui, Barbès, Raspail şi alţii încercaseră la 15 mai să dizolve Adunarea constituantă, pătrunzînd în fruntea proletariatului parizian în sala de şedinţe. Barrot pregătea aceleiaşi Adunări un 15 mai moral, intenţionînd să-i dicteze autodizolvarea şi să-i închidă sala de şedinţe. Aceeaşi Adunare îl însărcinase la timpul său pe Barrot cu ancheta împotriva inculpaţilor din mai iar acum, în clipa în care el se manifesta faţă de ea ca un Blanqui regalist, în clipa în care ea işi căuta aliaţi împotriva lui în cluburi, la proletarii revoluţionari, în partidul lui Blanqui, acum neînduplecatul Barrot o tortura cu propunerea de a transfera judecarea deţinuţilor din mai de la Curtea cu juri la tribunalul suprem, la haute-cour, născocit de partidul „National“-ului. Curios lucru cum teama de a nu pierde un portofoliu a putut face să se nască în cazul unui Barrot sclipiri vrednice de un Beaumarchais! După multă şovăială, Adunarea naţională a primit propunerea lui. Faţă de insurgenţii din mai ea îşi relua caracterul normal.
Dacă Constituanta a fost împinsă la insurecţie împotriva preşedintelui şi miniştrilor, preşedintele şi guvernul au fost împinşi la o lovitură de stat împotriva Constituantei, căci ei nu dispuneau de nici un mijloc legal pentru a o dizolva. Dar Constituanta era mama constituţiei, iar constituţia era mama preşedintelui. Prin lovitura de stat preşedintele desfiinţa constituţia şi suprima propriul său titlu republican de drept. El era atunci silit să scoată la iveală dreptul său la titlul de împărat; dreptul său la titlul de împărat făcea însă să reînvie titlul de drept al orleaniştilor, iar ambele păleau în faţa titlului de drept al legitimiştilor. Într-un moment în care partidul orleanist nu era decît învinsul din februarie, iar Bonaparte nu era decît învingătorul din 10 decembrie, într-un moment în care ambii nu puteau opune uzurpării republicane decît drepturile lor monarhice, uzurpate şi ele, căderea republicii legale putea să ducă doar la triumful antipodului ei extrem, monarhia legitimistă. Legitimiştii erau conştienţi de faptul că momentul le era favorabil şi conspirau pe faţă. Ei puteau spera să-şi găsească un Monk[N87] în generalul Changarnier. În cluburile lor venirea monarhiei albe era anunţată tot atît de făţiş ca aceea a republicii roşii în cluburile proletare.
Printr-o răscoală înăbuşită cu succes, guvernul ar fi scăpat de toate greutăţile. „Legalitatea ne omoară!“ — exclama Odilon Barrot. O răscoală ar fi îngăduit dizolvarea Constituantei sub pretextul că ar fi cerută de salut public11), ar fi îngăduit violarea constituţiei în însuşi interesul constituţiei. Ieşirea brutală a lui Odilon Barrot în Adunarea naţională, propunerea de a se dizolva cluburile, destituirea răsunătoare a 50 de prefecţi tricolori şi înlocuirea lor cu regalişti, dizolvarea gărzii mobile, brutalitatea cu care Changarnier a tratat pe comandanţii ei, reintegrarea lui Lerminier, profesorul care încă pe vremea lui Guizot devenise odios, tolerarea fanfaronadelor legitimiste, — toate acestea erau provocări la răscoală. Dar răscoala rămînea mută. Ea aştepta semnalul din partea Constituantei, şi nu a guvernului.
În sfîrşit a sosit ziua de 29 ianuarie, ziua în care trebuia să se ia o hotărîre în legătură cu propunerea lui Mathieu de la Drome de a se respinge în mod necondiţionat propunerea lui Rateau. Legitimiştii, orleaniştii, bonapartiştii, garda mobilă, Montagne, cluburile, toţi conspirau în această zi în egală măsură împotriva pretinsului duşman cît şi împotriva pretinsului aliat. Bonaparte, călare, a trecut în revistă o parte din trupe în piaţa Concordiei, Changarnier îşi juca spectaculos rolul, desfăşurînd din belşug manevre strategice, Constituanta şi-a găsit localul împresurat de armată. Ea, centrul unde se întretăiau toate speranţele, temerile, aşteptările, frămîntările, încordările, conspiraţiile, Adunarea aceasta, curajoasă ca un leu, nu a şovăit cîtuşi de puţin în acest moment istoric de importanţă mondială, mai serios ca oricînd pentru ea. Ea a procedat ca acel luptător care nu numai că se temea să facă uz de propria-i armă, dar se şi simţea dator să păstreze intacte armele adversarului său. Cu dispreţ de moarte, ea a semnat propria ei condamnare la moarte şi a respins respingerea necondiţionată a propunerii lui Rateau. Ajunsă ea însăşi sub stare de asediu, ea a pus capăt activităţii sale constituante al cărei cadru necesar fusese starea de asediu la Paris. S-a răzbunat într-un chip demn de ea, instituind a doua zi o anchetă în legătură cu spaima prin care guvernul o făcuse să treacă la 29 ianuarie. Montagne a dat dovadă de lipsă de energie revoluţionară şi de simţ politic, îngăduind partidului „National“-ului să o folosească drept crainic în această mare comedie a intrigilor. Partidul „National “-ului făcuse ultima încercare de a păstra şi mai departe, în republica burgheză constituită, monopolul puterii pe care-l deţinuse în perioada de formare a republicii. Încercarea a dat greş.
Dacă în criza din ianuarie era vorba de existenţa Constituantei, în criza de la 21 martie era vorba de existenţa constituţiei; atunci era vorba de personalul partidului „National“-ului, acum — de idealul lui. Bineînţeles că republicanii „oneşti“ au renunţat mai lesne la simţămîntul înălţător al ideologiei lor decît la foloasele lumeşti ale puterii guvernamentale.
La 21 martie se afla pe ordinea de zi a Adunării naţionale proiectul de lege al lui Faucher împotriva dreptului de asociere; suprimarea cluburilor. Articolul 8 din constituţie garantează tuturor francezilor dreptul de a se asocia. Interzicerea cluburilor era, prin urmare, o violare evidentă a constituţiei, iar Constituantei însăşi i se cerea să consfinţească profanarea sfinţilor ei. Dar cluburile erau locurile de adunare, sediile conspirative ale proletariatului revoluţionar. Adunarea naţională interzisese ea însăşi coalizarea muncitorilor împotriva burghezilor lor. Şi ce altceva erau cluburile decît o coaliţie a întregii clase muncitoare împotriva întregii clase burgheze,formarea unui stat muncitoresc împotriva statului burghez? Nu erau ele oare Adunări constituante ale proletariatului şi detaşamente revoluţionare gata de luptă? Ceea ce constituţia trebuia să constituie înainte de toate era dominaţia burgheziei. Prin dreptul de asociere constituţia nu putea înţelege, evident, decît asocierile compatibile cu dominaţia burgheziei, adică cu ordinea burgheză. Dacă din bună-cuviinţă teoretică ea se exprima în termeni generali, nu existau oare guvernul şi Adunarea naţională pentru a o interpreta şi aplica de la caz la caz? Şi dacă în epoca primitivă a republicii cluburile erau efectiv interzise prin starea de asediu, nu trebuiau ele oare, în republica reglementată, constituită, să fie interzise prin lege? Acestei interpretări prozaice a constituţiei, republicanii tricolori nu aveau să-i opună decît fraza exaltată a constituţiei. Parte din ei, Pagnerre, Duclerc etc, au votat pentru guvern, asigurîndu-i astfel majoritatea. Ceilalţi, în frunte cu arhanghelul Cavaignac şi sfîntul părinte Marrast, s-au retras, după adoptarea articolului cu privire la interzicerea cluburilor, împreună cu Ledru-Rollin şi Montagne într-un birou separat şi „au ţinut un consiliu“. Adunarea naţională, nemaidispunînd de numărul de voturi necesar pentru a putea lua hotărîri, era paralizată. În birou d-l Cremieux a amintit la timp că de acolo drumul ducea direct în stradă şi că nu mai erau în februarie 1848, ci în martie 1849. Partidul „National“-ului, subit edificat, s-a reîntors în sala de şedinţă a Adunării naţionale, urmat de Montagne cea din nou prostită, care, aşa cum era în permanenţă chinuită de năzuinţe revoluţionare, tot aşa căuta în permanenţă o ieşire constituţională şi continua să se simtă mai la locul ei în coada republicanilor burghezi decît în fruntea proletariatului revoluţionar. Comedia fusese jucată. Constituanta însăşi decretase că violarea literei constituţiei era singura interpretare justă a sensului ei.
Mai rămînea de rezolvat un singur punct: atitudinea republicii constituite faţă de revoluţia europeană, politica ei externă. La 8 mai 1849 domnea o agitaţie neobişnuită în Adunarea constituantă, care îşi trăia ultimele zile. Pe ordinea de zi erau atacul armatei franceze împotriva Romei, respingerea ei de către romani, infamia ei politică şi eşecul ei militar, asasinarea laşă a Republicii romane de către Republica franceză, prima campanie din Italia a celui de-al doilea Bonaparte. Montagne mai jucase o dată marea ei carte: Ledru-Rollin depusese pe masa preşedintelui inevitabilul act de acuzare în care guvernul şi de data aceasta şi Bonaparte erau învinuiţi că au violat constituţia.
Tema din 8 mai s-a repetat mai tîrziu ca temă a lui 13 iunie. Să vedem ce a fost expediţia împotriva Romei.
Încă pe la mijlocul lunii noiembrie 1848, Cavaignac expediase o flotă de război la Civitavecchia, pentru a-l ocroti pe papă, a-l lua pe bord şi a-l aduce în Franţa. Papa urma să binecuvînteze republica „onestă“ şi să asigure alegerea lui Cavaignac ca preşedinte. Cu ajutorul papei Cavaignac voia să prindă în undiţă pe popi, cu popii pe ţărani, iar cu ţăranii preşedinţia. Reclamă electorală prin scopul ei imediat, expediţia lui Cavaignac era în acelaşi timp un protest şi o ameninţare la adresa revoluţiei de la Roma. Ea conţinea în germene intervenţia Franţei în favoarea papei.
Această intervenţie în favoarea papei alături de Austria şi Neapole, împotriva Republicii de la Roma, a fost hotărîtă în prima şedinţă a Consiliului de Miniştri al lui Bonaparte, la 23 decembrie. Falloux în guvern însemna papa la Roma, şi anume în Roma papală. Bonaparte nu mai avea nevoie de papă pentru a deveni preşedintele ţăranilor, dar avea nevoie de menţinerea papei pentru a-i menţine pe ţărani de partea lui. Credulitatea lor îl făcuse preşedinte. Pierzînd credinţa ei pierdeau credulitatea şi, pierzînd pe papă, pierdeau credinţa. Ce să mai spunem de orléaniştii şi legitimiştii coalizaţi care guvernau în numele lui Bonaparte! Înainte de a restaura pe rege trebuia restaurată autoritatea care unge regii. Abstracţie făcînd de regalismul lor, fără vechea Romă, supusă puterii lui lumeşti, nu putea exista papă, fără papă nu putea exista catolicism, fără catolicism nu putea exista religia franceză, şi fără religie ce s-ar fi făcut vechea societate franceză? Ipoteca pe care o are ţăranul asupra bunurilor cereşti garantează ipoteca pe care o are burghezul asupra pămînturilor ţărăneşti. Revoluţia de la Roma era, aşadar, un atentat împotriva proprietăţii, împotriva ordinii burgheze, la fel de înspăimîntător ca revoluţia din iunie. Dominaţia burgheză restaurată în Franţa impunea restaurarea dominaţiei papale la Roma. În sfîrşit, în persoana revoluţionarilor romani se dădea o lovitură aliaţilor revoluţionarilor francezi; alianţa claselor contrarevoluţionare din Republica franceză constituită îşi găsea o completare necesară în alianţa Republicii franceze cu Sfînta Alianţă, cu Neapole şi Austria. Hotărîrea Consiliului de Miniştri din 23 decembrie nu era un secret pentru Constituantă. Încă la 8 ianuarie Ledru-Rollin adresase guvernului o interpelare cu privire la această hotărîre, guvernul tăgăduise, iar Adunarea naţională trecuse la ordinea de zi. A dat ea oare crezare cuvintelor guvernului? Ştim că toată luna ianuarie ea n-a făcut altceva decît să-i dea voturi de neîncredere. Dar dacă rolul guvernului era să mintă, rolul Adunării era să se prefacă a crede minciuna lui şi să salveze astfel aparenţele republicane.
Între timp Piemontul fusese învins, Carol Albert abdicase, armata austriacă bătea la porţile Franţei. Ledru-Rollin interpela cu violenţă. Guvernul a dovedit că nu făcuse decît să continue în nordul Italiei politica lui Cavaignac, iar Cavaignac pe aceea a guvernului provizoriu, adică a lui Ledru-Rollin. De astă dată guvernul a obţinut chiar un vot de încredere din partea Adunării naţionale şi a fost împuternicit să ocupe temporar un punct potrivit în Italia de nord pentru a da astfel un suport tratativelor paşnice cu Austria cu privire la integritatea teritoriului Sardiniei şi la problema romană. După cum se ştie, soarta Italiei se hotărăşte pe cîmpurile de luptă din Italia de nord. Iată, de ce, o dată cu Lombardia şi Piemontul, trebuia să cadă şi Roma, sau Franţa trebuia să declare război Austriei şi, implicit, contrarevoluţiei europene. Considera oare Adunarea naţională, dintr-o dată, guvernul Barrot drept vechiul Comitet al salvării publice? Sau se considera pe sine Convenţie? Ce rost avea atunci ocuparea militară a unui punct în Italia de nord? Sub acest văl străveziu se ascundea expediţia împotriva Romei.
La 14 aprilie, 14.000 de oameni, sub comanda lui Oudinot, s-au îmbarcat cu direcţia Civitavecchia; la 16 aprilie Adunarea naţională a aprobat guvernului un credit de 1.200.000 de franci pentru întreţinerea pe timp de trei luni a unei escadre de intervenţie în Marea Mediterană. Ea a acordat astfel guvernului toate mijloacele pentru a interveni împotriva Romei, simulînd însă că-l pune să intervină împotriva Austriei. Ea nu vedea ce face guvernul, auzea doar ceea ce spune guvernul. Atîta credinţă nu putea fi găsită nici în neamul din Izrael. Constituanta ajunsese în situaţia de a nu-şi îngădui să ştie ce trebuia să facă republica constituită.
În sfîrşit, la 8 mai s-a jucat ultima scenă a comediei. Constituanta a somat guvernul să ia măsuri urgente pentru a îndrepta expediţia din Italia spre ţinta care-i fusese fixată. În aceeaşi seară Bonaparte a publicat o scrisoare în „Moniteur“ în care-l acoperea cu laude pe Oudinot. La 11 mai Adunarea naţională a respins actul de acuzare împotriva aceluiaşi Bonaparte şi a guvernului său. Iar Montagne, care, în loc să sfîşie această urzeală de înşelăciuni, face o tragedie din comedia parlamentară, pentru a juca ea însăşi în această comedie rolul lui Fouquier-Tinville, nu a lăsat ea oare să se întrevadă sub pielea de leu a Convenţiei, pe care o împrumutase, propria ei piele mic-burgheză de viţel?
Cea de-a doua jumătate a existenţei Constituantei se rezumă la următoarele: la 29 ianuarie ea recunoaşte că fracţiunile burgheze regaliste sînt superiorii fireşti ai republicii pe care o constituise, la 21 martie că violarea constituţiei este realizarea ei, şi la 11 mai ca alianţa pasivă a Republicii franceze cu popoarele în luptă, alianţa anunţată cu atîta emfază, înseamnă alianţa ei activă cu contrarevoluţia europeană.
Această lamentabilă Adunare a părăsit scena după ce cu două zile înaintea aniversării naşterii ei, la 4 mai, şi-a oferit satisfacţia de a respinge propunerea de amnistiere a insurgenţilor din iunie. Cu puterea frîntă, urîtă de moarte de popor, repudiată, maltratată, înlăturată cu dispreţ de burghezie, al cărei instrument era, silită în jumătatea a doua a existenţei sale să renege prima jumătate, deposedată de iluziile ei republicane, fără fapte mari în trecut, fără speranţă în viitor, intrată în putrefacţie de vie bucăţică cu bucăţică, ea nu mai era în stare să galvanizeze propriul ei cadavru decît evocînd mereu şi retrăind în memorie victoria din iunie, decît confirmîndu-şi-o prin osîndirea mereu repetată a osîndiţilor. Vampir care trăia din sîngele insurgenţilor din iunie!
Ea a lăsat în urma ei vechiul deficit public mărit prin cheltuielile insurecţiei din iunie, prin desfiinţarea impozitului pe sare, prin despăgubirile acordate plantatorilor pentru desfiinţarea sclaviei negrilor, prin cheltuielile expediţiei împotriva Romei, prin desfiinţarea impozitului pe vin, a cărui abrogare a hotărît-o în clipa cînd trăgea să moară ca un moşneag răutăcios care e fericit că aruncă în spinarea fericitului moştenitor o datorie de onoare compromiţătoare.
De pe la începutul lunii martie începuse campania electorală pentru Adunarea naţională legislativă. Două grupări principale se înfruntau: partidul ordinii şi partidul democrat-socialist, sau partidul roşu; între ele se plasau „prietenii constituţiei“, nume sub care republicanii tricolori de la „National“ încercau să reprezinte un partid aparte. Partidul ordinii s-a constituit imediat după zilele din iunie; secretul existenţei lui, coaliţia orleaniştilor şi legitimiştilor într-un partid unic, s-a dezvăluit abia după ce 10 decembrie i-a îngăduit să îndepărteze clica de la „National“, pe republicanii burghezi. Clasa burgheză se scinda în două mari fracţiuni, care deţinuseră pe rînd monopolul puterii: marea proprietate funciară în timpul Restauraţiei, aristocraţia financiară şi burghezia industrială în timpul monarhiei din iulie. Bourbon era numele regal al preponderenţei intereselor unei fracţiuni, Orléans — numele regal al preponderenţei intereselor celeilalte fracţiuni; imperiul anonim al republicii era singurul în care ambele fracţiuni, deţinînd puterea în egală măsură, puteau susţine interesul de clasă comun fără a renunţa la rivalitatea lor reciprocă. Dacă republica burgheză nu putea fi altceva decît forma superioară, expresia pură a dominaţiei întregii clase burgheze, putea ea oare să fie altceva decît dominaţia orleaniştilor completaţi de legitimişti şi a legitimiştilor completaţi de orleanişti, sinteza Restauraţiei şi a monarhiei din iulie? Republicanii burghezi de la „National“ nu reprezentau o fracţiune mare, avînd o bază economică, a clasei lor. Ei aveau doar însemnătatea şi titlul istoric de a fi susţinut sub monarhie — în opoziţie cu cele două fracţiuni burgheze care nu înţelegeau decît regimul lor specific — regimul general al clasei burgheze, imperiul anonim al republicii, pe care şi-l idealizau, împodobindu-l cu arabescuri antice, dar în care ei vedeau în primul rînd dominaţia clicii lor. Dacă partidului „National“ nu-i venea să-şi creadă ochilor atunci cînd a zărit pe culmile republicii întemeiate de el pe regaliştii coalizaţi, aceştia se înşelau şi ei, la rîndul lor, în egală măsură cu privire la dominaţia lor comună. Ei nu pricepeau că, dacă fiecare din fracţiunile lor, luată aparte, era regalistă, produsul combinaţiei lor chimice trebuia să fie în mod necesar republican, că monarhia albă şi cea albastră trebuiau să se neutralizeze una pe cealaltă cu republica tricoloră. Silite de opoziţia faţă de proletariatul revoluţionar şi faţă de clasele intermediare, care gravitau tot mai mult în jurul acestuia ca centru al lor, să-şi încordeze forţele unite şi să menţină organizaţia acestor forţe unite, fiecare din fracţiunile partidului ordinii trebuia să susţină, faţă de poftele de restaurare şi de supremaţie ale celeilalte, dominaţia lor comună, adică forma republicană a dominaţiei burgheze. De aceea îi vedem pe aceşti regalişti, care la început cred într-o restaurare imediată, iar mai tîrziu menţin forma republicană spumegînd de furie şi împroşcînd-o cu invectivele cele mai grele, cum recunosc în cele din urmă că nu se pot înţelege decît în cadrul republicii şi amînă fără a fixa vreun termen Restauraţia. Chiar dominaţia lor comună întărea fiecare dintre cele două fracţiuni, făcîndu-le şi mai puţin capabile şi dispuse să se subordoneze una celeilalte, adică să restaureze monarhia.
Partidul ordinii a proclamat făţiş în programul său electoral dominaţia clasei burgheze, adică menţinerea condiţiilor de existenţă a dominaţiei ei: a proprietăţii, a familiei, a religiei, a ordinii! El prezenta, fireşte, dominaţia sa de clasă şi condiţiile dominaţiei sale de clasă drept dominaţie a civilizaţiei şi drept condiţii necesare ale producţiei materiale, ca şi ale relaţiilor sociale de schimb care decurg din aceasta. Partidul ordinii, care dispunea de mijloace băneşti uriaşe, îşi organiza sucursale în toată Franţa, avea în solda sa pe toţi ideologii vechiului regim, avea la dispoziţia sa influenţa puterii guvernamentale existente, dispunea de o armată de vasali neplătiţi în întreaga masă a mic-burghezilor şi ţăranilor, care, ţinîndu-se încă departe de mişcarea revoluţionară, vedeau în marii demnitari ai proprietăţii pe reprezentanţii fireşti ai micii lor proprietăţi şi ai micilor ei prejudecăţi; reprezentat în toată ţara printr-o sumedenie de mici monarhi, acest partid putea pedepsi respingerea candidaţilor lui ca pe o insurecţie, putea concedia pe muncitorii rebeli, pe argaţii, servitorii, funcţionarii, slujbaşii de la căile ferate şi pe conţopiştii recalcitranţi, pe toţi funcţionarii care-i erau subordonaţi în viaţa civilă. În sfîrşit, el putea cultiva pe alocuri iluzia că Constituanta republicană îl împiedicase pe Bonaparte, alesul de la 10 decembrie, să-şi manifeste puterile miraculoase. Vorbind despre partidul ordinii, nu i-am menţionat pe bonapartişti. Ei nu constituiau o fracţiune serioasă a clasei burgheze, ci o corelaţie de bătrîni invalizi superstiţioşi şi de tineri aventurieri fără credinţă, — Partidul ordinii a învins în alegeri şi a format marea majoritate în Adunarea legislativă.
Faţă de clasa burgheză contrarevoluţionară coalizată, acele părţi ale micii burghezii şi ale clasei ţărăneşti care fuseseră deja revoluţionate trebuiau, fireşte, să se unească cu principalul purtător al intereselor revoluţionare, cu proletariatul revoluţionar. Am văzut că reprezentanţii democraţi ai micii burghezii în parlament, adică Montagne, fuseseră împinşi prin înfrîngeri parlamentare spre reprezentanţii socialişti ai proletariatului, şi că, în afara parlamentului, adevărata mică burghezie fusese împinsă prin acele concordats à l'amiable, prin promovarea brutală a intereselor burgheziei, prin faliment, spre proletarii adevăraţi. La 27 ianuarie, Montagne şi socialiştii sărbătoriseră împăcarea lor; la marele banchet din februarie 1849, ei au repetat actul lor de unire. Partidul social şi cel democrat, partidul muncitorilor şi cel al mic-burghezilor, s-au unit, formînd partidul social-democrat adică partidul roşu.
Paralizată o clipă de agonia care a urmat zilelor din iunie, Republica franceză trecuse de la ridicarea stării de asediu, de la 19 octombrie, printr-un şir neîntrerupt de agitaţii febrile. Mai întîi, lupta pentru preşedinţie; apoi lupta preşedintelui împotriva Constituantei; lupta pentru cluburi; procesul de la Bourges[N88] în lumina căruia — în comparaţie cu figurile mărunte ale preşedintelui, ale regaliştilor coalizaţi, ale republicanilor „oneşti“, ale Montagnei democrate şi ale doctrinarilor socialişti ai proletariatului — adevăraţii revoluţionari ai proletariatului au apărut ca nişte giganţi din timpuri preistorice, dintre cei care numai un potop îi lasă la suprafaţa societăţii sau care pot doar preceda un potop social; campania electorală; executarea celor care l-au ucis pe Bréa[N89]; procesele de presă care se ţineau lanţ; brutalele intervenţii poliţieneşti ale guvernului la banchete; provocările obraznice ale regaliştilor; expunerea la stîlpul infamiei a portretelor lui Louis Blanc şi Caussidière; lupta neîncetată dintre republica constituantă şi Constituantă, luptă care de fiecare dată împingea revoluţia înapoi la punctul ei de plecare, care de fiecare dată făcea din învingător un învins, iar din învins un învingător şi răsturna într-o clipă poziţia partidelor şi a claselor, dezbinările şi alianţele lor; înaintarea rapidă a contrarevoluţiei europene, lupta glorioasă a ungurilor, răscoalele germane, expediţia împotriva Romei, înfrîngerea ruşinoasă a armatei franceze la porţile Romei, — acest vîrtej al mişcării, în aceste chinuri ale frămîntărilor istorice, acest dramatic flux şi reflux de patimi, speranţe şi decepţii revoluţionare, diferitele clase ale societăţii franceze trebuiau să-şi socotească epocile de dezvoltare în săptămîni, aşa cum înainte vreme le socotiseră în jumătăţi de secole. O mare parte a ţăranilor şi un şir de provincii erau revoluţionate. Nu numai că erau dezamăgiţi de Napoleon, dar partidul roşu le oferea în locul numelui conţinutul, în locul scutirii iluzorii de impozite restituirea miliardului plătit legitimiştilor, reglementarea ipotecii şi desfiinţarea cametei.
Pînă şi armata se molipsise de febra revoluţionară. Votîndu-l Bonaparte, ea votase pentru victorie, iar el i-a dat înfrîngerea. Votîndu-l pe el, votase pentru micul caporal, îndărătul căruia se ascunde marele comandant de oşti al revoluţiei, iar el îi redase pe marii generali, îndărătul cărora se ascunde caporalul de duzină. Fără îndoială că partidul roşu, adică partidul democrat coalizat, trebuia să obţină, dacă nu victoria, în orice caz triumfuri răsunătoare, că Parisul, armata, o mare parte din provincii aveau să-l voteze. Ledru-Rollin, şeful Montagnei, a fost ales în cinci departamente; nici unul dintre şefii partidului ordinii şi nici un nume din partidul proletar propriu-zis nu a obţinut o asemenea victorie. Această alegere ne dezvăluie secretul partidului democrat-socialist. Dacă, pe de o parte, Montagne, avangarda parlamentară a micii burghezii democrate, era silită să se unească cu doctrinarii socialişti ai proletariatului, acesta, silit de grozava înfrîngere materială din iunie să se refacă prin victorii intelectuale, incapabil încă din cauza dezvoltării celorlalte clase să-şi impună dictatura revoluţionară, trebuia să se arunce în braţele doctrinarilor emancipării sale, ale întemeietorilor de secte socialiste. Pe de altă parte ţăranii revoluţionari, armata, provincia s-au grupat în jurul Montagnei, care a devenit astfel comandantul taberei revoluţionare şi, prin înţelegerea cu socialiştii, a înlăturat orice antagonism în tabăra revoluţionară. În a doua jumătate a existenţei Constituantei, Montagne întruchipa patosul republican al acesteia, reuşind să facă uitate păcatele ei din timpul guvernului provizoriu, al Comisiei executive şi al zilelor din iunie. În măsura în care partidul „National“-ului, potrivit naturii sale inconsecvente, se lăsa strivit de guvernul regalist, partidul Montagne, dat la o parte în timpul atol puterniciei „National“-ului, se ridica acum, impunîndu-se ca reprezentant parlamentar al revoluţiei. Într-adevăr, partidul „National“-ului nu putea opune celorlalte fracţiuni, regaliste, decît chestiuni de ambiţie personală şi o flecăreală idealistă. Partidul Montagne, în schimb, reprezenta o masă care oscila între burghezie şi proletariat şi ale cărei interese materiale cereau instituţii democratice De aceea, faţă de un Cavaignac şi un Marrast, Ledru-Rollin şi Montagne se situau pe terenul revoluţiei, şi conştiinţa acestei situaţii importante le dădea cu atît mai mult curaj, cu cît manifestarea energiei revoluţionare se mărginea la incidente parlamentare, la întocmirea de acte de acuzare, ameninţări, vociferări, discursuri fulminante şi extremisme care rămîneau simple vorbe. Ţăranii se aflau cam în aceeaşi situaţie ca mic-burghezii, aveau cam aceleaşi revendicări sociale de formulat. De aceea toate păturile de mijloc ale societăţii, în măsura în care erau împinse în mişcarea revoluţionară trebuiau să vadă în Ledru-Rollin pe eroul lor. Ledru-Rollin era figura principală a micii burghezii democratice. În lupta împotriva partidului ordinii trebuiau să ocupe primul loc, înainte de toate, reformatorii pe jumătate conservatori, pe jumătate revoluţionari şi în întregime utopici ai acestei ordini.
Partidul „National“-ului, „prietenii constituţiei quand même“12), les républicains purs et simples13) au suferit o înfrîngere totală în alegeri. O minoritate infimă a lor a fost trimisă în Camera legislativă. Şefii ei notorii şi chiar şi Marrast, redactorul responsabil şi Orfeul republicii „oneste“ au dispărut de pe scenă.
La 28 mai s-a întrunit Adunarea legislativă, la 11 iunie s-a repetat conflictul din 8 mai. Ledru-Rollin a depus în numele Montagnei un act de acuzare împotriva preşedintelui şi a guvernului pentru violarea constituţiei, pentru bombardarea Romei. La 12 iunie Adunarea legislativă a respins actul de acuzare, aşa cum Adunarea constituantă îl respinsese la 11 mai, dar de astă dată proletariatul a mînat pe Montagne în stradă, dar nu pentru lupta de stradă, ci numai pentru o demonstraţie. Ajunge să spunem că în fruntea acestei mişcări s-a aflat Montagne, pentru a şti că mişcarea a fost învinsă şi că iunie 1849 a fost o caricatură a lui iunie 1848, pe cît de ridicolă pe atît de nedemnă. Marea retragere din 13 iunie nu a fost pusă în umbră decît de senzaţionalul raport asupra luptei prezentat de Changarnier, marea personalitate improvizată de partidul ordinii. Fiecare epocă socială are nevoie de oameni mari, şi, dacă nu-i găseşte, îi născoceşte, cum spune Helvetius.
La 20 decembrie nu a mai existat decît una din cele două jumătăţi ale republicii burgheze constituite, preşedintele, la 28 mai ea a fost completată cu cealaltă jumătate, cu Adunarea legislativă. În iunie 1848, printr-o luptă fără precedent împotriva proletariatului, republica burgheză pe cale de constituire îşi săpase numele în registrul de naşteri al istoriei, iar în iunie 1849 republica burgheză constituită şi-a săpat numele în acelaşi registru, printr-o indescriptibilă comedie jucată cu mica burghezie. Iunie 1849 a fost răsplata dreaptă pentru iunie 1848. În iunie 1849 n-au fost învinşi muncitorii, ci au fost zdrobiţi mic-burghezii, care stăteau între ei şi revoluţie. Iunie 1849 nu a fost tragedia sîngeroasă dintre munca salariată şi capital, ci spectacolul lamentabil, cu numeroase arestări, jucat de debitor şi creditor. Partidul ordinii învinsese, era atotputernic; acum el trebuia să arate ce este în fond.
1). - nulitate solemnă. - Nota red. Editurii Politice
2). - cîrciumari. - Nota trad. Editurii Politice
3). „Aranjamente prin bună înţelegere“. - Nota trad. Editurii Politice
4). - Cartagina trebuie să fie distrusă. - Nota trad. Editurii politice
5). - starea a treia. - Nota trad. Editurii politice
6). - fără vorbă multă. - Nota trad. Editurii politice
7). - lovitura de stat. - Nota trad. Editurii politice
8). Joc de cuvinte: “einfaltig“ - „mărginit“, „vielfaltig“ - „multiplu“. - Nota trad. Editurii politice
9). - în bloc. - Nota trad. Editurii politice
10). - scrisorele de dragoste. - Nota trad. Editurii politice
11). - salvarea publică. - Nota trad. Editurii politice
12). - cu orice preţ. - Nota trad. Editurii politice
13). - republicanii puri şi simpli. - Nota red. Editurii politice
[N77]. „La Réforme“ — cotidian francez, organ de presă al unei grupări politice a democraţilor mic-burghezi şi al republicanilor în frunte cu Ledru-Rollin; la această grupare au aderat socialiştii mic-burghezi, sub conducerea lui Louis Blanc. „La Réforme“ a apărut la Paris din 1843 pînă în 1850. - Nota red. Editurii Politice (nota 77, vol. 1)
[N78]. Din articolul de fond publicat în „Journal des Débats“ la 28 august 1848.
„Journal des Débats politiques et littéraires“ — cotidian burghez francez fondat la Paris în 1789. În perioada monarhiei din iulie a fost, ca ziar guvernamental, organul de presă al burgheziei orleaniste. În timpul revoluţiei din 1848 el a exprimat vederile burgheziei contrarevoluţionare, ale aşa-zisului partid al ordinii. - Nota red. Editurii Politice (nota 78, vol. 1)
[N79]. Proiectul de constituţie a fost elaborat de o comisie, iar la 19 iunie 1848 Armand Marrast l-a prezentat Adunării naţionale. Proiectul a fost publicat în „Moniteur universel“ nr. 172 din 20 iunie 1848. O traducere germană a lui a apărut în „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 24 din 24 iunie 1848. - Nota red. Editurii Politice (nota 79, vol. 1)
[N80]. Potrivit legendei biblice, Saul, primul rege al evreilor, a răpus în lupta cu filistenii mii de duşmani, iar scutierul său David, pe care Saul îl proteja, zeci de mii. - Nota red. Editurii Politice (nota 80, vol. 1)
[N81]. Crinul era emblema dinastiei de Bourbon, violeta — emblema bonapartiştilor. - Nota red. Editurii Politice (nota 81, vol. 1)
[N82]. Marx se referă la o ştire sosită din Paris la 18 decembrie şi apărută sub semnul de corespondent al lui Ferdinand Wolff în „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 174 din 21 decembrie 1848. - Nota red. Editurii Politice (nota 82, vol. 1)
[N83]. Citat parafrazat din romanul lui Laurence Sterne „The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman“, vol. I, capitolul II. - Nota red. Editurii Politice (nota 83, vol. 1)
[N84]. Urechile lui Midas — urechi de măgar cu care, după o legendă din antichitate, l-a înzestrat Apollo pe Midas, regele frigienilor. - Nota red. Editurii Politice (nota 84, vol. 1)
[N85]. Soulouque, Faustin — preşedinte al republicii Haiti, care la 26 august 1849 s-a proclamat împărat sub numele de Faustin I; a devenit cunoscut prin ignoranţa, cruzimea şi îngîmfarea sa. Presa antibonapartistă a dat acest nume preşedintelui Ludovic Bonaparte.
Toussaint Louverture — conducătorul mişcării revoluţionare a negrilor din Haiti, care în timpul revoluţiei franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea au luptat împotriva stăpînirii spaniolilor şi a englezilor. - Nota red. Editurii Politice (nota 85, vol. 1)
[N86]. Textul manifestului din 27 ianuarie 1849 a apărut în „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 209 din 31 ianuarie 1849. - Nota red. Editurii Politice (nota 86, vol. 1)
[N87]. Este vorba de generalul englez George Monk, care în 1660 a restaurat, cu ajutorul trupelor guvernamentale aflate sub comanda sa, dinastia Stuart. - Nota red. Editurii Politice (nota 87, vol. 1)
[N88]. Procesul de la Bourges — La Bourges a avut loc între 7 martie şi 3 aprilie 1849 procesul participanţilor la evenimentele din 15 mai 1848 (vezi adnotarea 75). Blanqui a fost condamnat la zece ani închisoare celulară, Barbès şi Albert la deportare pe viaţă, de Flotte, Sobrier, Raspail — la închisoare pe diferite termene, Louis Blanc, Caussidière, Huber şi alţii — la exilare. - Nota red. Editurii Politice (nota 88, vol. 1)
[N89]. Generalul Bréa, comandantul unei părţi a trupelor care au înăbuşit insurecţia din iunie a proletariatului parizian, a fost ucis de insurgenţi la bariera Fontainebleau, la 25 iunie 1848. În urma acestui fapt au fost executaţi doi participanţi la insurecţie. - Nota red. Editurii Politice (nota 89, vol. 1)