Să reluăm firul expunerii.
Istoria Adunării naţionale constituante după zilele din iunie este istoria dominaţiei şi a descompunerii fracţiunii republicane burgheze, fracţiune cunoscută sub numele de republicani tricolori, republicani puri, republicani politici, republicani formalişti etc.
Ea a constituit, sub monarhia burgheză a lui Ludovic-Filip, opoziţia republicană oficială, formînd astfel o parte componentă recunoscută a lumii politice din acea vreme. Ea îşi avea reprezentanţii săi în camere şi se bucura de o influenţă considerabilă în presă. „National“, organul ei parizian, era considerat tot atît de respectabil, în felul lui, ca şi „Journal des Débats“. Acestei poziţii pe care fracţiunea o ocupa sub monarhia constituţională îi corespundea şi caracterul ei. Ea nu era o fracţiune a burgheziei sudată prin mari interese comune şi delimitată prin condiţii de producţie specifice. Era o clică de burghezi, scriitori, avocaţi, ofiţeri şi funcţionari cu tendinţe republicane, a cărei influenţă se baza pe antipatia ţării pentru persoana lui Ludovic-Filip, pe amintirea primei republici, pe convingerile republicane ale unui mănunchi de visători, dar în primul rînd pe naţionalismul francez, a cărui ură împotriva tratatelor de la Viena şi împotriva alianţei cu Anglia o ţinea mereu trează. Influenţa de care se bucura „National“ sub domnia lui Ludovic-Filip se datora acestui imperialism ascuns, care de aceea a putut mai tîrziu, sub republică, să i se opună, în persoana lui Ludovic Bonaparte, lui „National“ însuşi ca un concurent victorios. El combătea aristocraţia financiară, aşa cum o combătea tot restul opoziţiei burgheze. Polemica împotriva bugetului, care în Franţa coincidea întru totul cu lupta împotriva aristocraţiei financiare, oferea o popularitate prea ieftină şi un material prea bogat pentru leading articles1) puritane pentru a nu fi exploatată. Burghezia industrială îi era recunoscătoare „National“-ului pentru servila apărare a sistemului vamal protecţionist francez, pe care el îl susţinea de altfel mai mult din motive de ordin naţional decît de ordin economic, iar burghezia, în totalitatea ei, îi era recunoscătoare pentru calomnierea duşmănoasă a comunismului şi socialismului. Încolo, partidul „National“-ului era pur republican, adică cerea o formă republicană de dominaţie burgheză în locul uneia monarhice şi, înainte de toate, partea leului pentru sine în această dominaţie. Cît despre condiţiile acestei schimbări politice, el nu era de loc lămurit asupra lor. Ceea ce îi era însă cu totul limpede — şi acest lucru s-a vădit clar la banchetele date în favoarea reformei în ultima perioadă a domniei lui Ludovic-Filip — era lipsa sa de popularitate printre mic-burghezii democraţi şi, mai ales, în rîndurile proletariatului revoluţionar. Aceşti republicani puri, cum era şi de aşteptat din partea unor republicani puri, erau chiar pe punctul de a se mulţumi deocamdată cu o regenţă a ducesei de Orléans[N150], cînd a izbucnit revoluţia din februarie, atribuind reprezentanţilor lor celor mai de vază locuri în guvernul provizoriu. Se înţelege că ei se bucurau de la bun început de încrederea burgheziei şi aveau majoritatea în Adunarea naţională constituantă. Elementele socialiste ale guvernului provizoriu au fost de îndată excluse din comisia executivă pe care Adunarea naţională a instituit-o la prima sa întrunire, iar partidul „National“-ului s-a folosit de izbucnirea insurecţiei din iunie pentru a demite însăşi Comisia executivă şi a se debarasa astfel de rivalii săi cei mai apropiaţi: republicanii mic-burghezi, sau democraţi (Ledru-Rollin etc). Cavaignac, generalul partidului burghez-republican care comandase măcelul din iunie, a luat locul Comisiei executive, fiind învestit cu un fel de putere dictatorială. Marrast, fost redactor-şef al ziarului „National“, a devenit preşedinte permanent al Adunării naţionale constituante, iar portofoliile ministeriale, ca şi toate celelalte posturi importante, au revenit republicanilor puri.
Fracțiunea republicană burgheză, care se considera de mult moştenitoarea legitimă a monarhiei din iulie, şi-a văzut astfel idealul mai mult decît împlinit. Numai că ea nu a ajuns la putere, aşa cum visase sub Ludovic-Filip, printr-o revoltă liberală a burgheziei împotriva tronului, ci printr-o insurecţie, înăbuşită cu ajutorul mitraliilor, a proletariatului împotriva capitalului. Ceea ce ea îşi imaginase ca evenimentul cel mai revoluţionar a fost în realitate evenimentul cel mai contrarevoluţionar. Fructul i-a căzut în mîini, dar el căzuse din pomul cunoştinţei şi nu din pomul vieţii.
Dominaţia exclusivă a republicanilor burghezi nu a durat decît de la 24 iunie pînă la 10 decembrie 1848. Ea s-a rezumat la întocmirea unei constituţii republicane şi la declararea stării de asediu la Paris.
Noua constituţie nu era, în fond, decît ediţia republicanizată a cartei constituţionale din 1830[N151]. Sistemul cenzitar îngust al monarhiei din iulie, care excludea de la puterea politică pînă şi o mare parte din burghezie, era incompatibil cu existenţa republicii burgheze. Revoluţia din februarie a proclamat imediat în locul acestui sistem cenzitar votul universal direct. Republicanii burghezi nu puteau anula acest act. Ei au fost nevoiţi să se mulţumească să adauge o clauză restrictivă care prevedea pentru alegător un domiciliu de şase luni în circumscripţia electorală. Vechea organizare administrativă, municipală, judiciară, militară etc. a rămas neatinsă; unele modificări aduse de constituţie acestei organizări priveau tabla de materii şi nu conţinutul, denumirea şi nu fondul.
Libertatea individului, a presei, a cuvîntului, a asocierii, a întrunirilor, a învăţămîntului şi a conştiinţei etc. — inevitabilul stat-major al libertăţilor din 1848 — au căpătat o uniformă constituţională care le făcea invulnerabile. Căci fiecare dintre aceste libertăţi este proclamată ca un drept absolut al citoyen2)-ului francez, însă cu constanta rezervă că ea este nelimitată numai în măsura în care nu este îngrădită de „drepturile similare ale altora şi de securitatea publică“ sau de „legile“ care au menirea tocmai să asigure această armonie a libertăţilor individuale între ele şi între aceste libertăţi şi securitatea publică. De exemplu: „Cetăţenii au dreptul să se organizeze în asociaţii, să se întrunească în mod paşnic şi neînarmaţi, au dreptul de petiţionare şi de a-şi exprima părerile prin presă sau în orice alt fel. Exercitarea acestor drepturi nu este îngrădită decît de drepturile similare ale altora şi de securitatea publică“. (Cap. II al constituţiei franceze, art. 8.) — „Învăţămîntul este liber. Se poate beneficia de libertatea învăţămîntului în condiţiile prevăzute de lege şi sub supravegherea statului“ (Loc. cit., art. 9). — „Domiciliul oricărui cetăţean este inviolabil, în afară de cazurile prevăzute de lege“. (Cap. II, art. 3). Etc. etc. — Constituţia invocă, aşadar, mereu viitoare legi organice, menite să interpreteze aceste rezerve şi să reglementeze astfel exercitarea acestor libertăţi nelimitate, încît să nu se ciocnească nici între ele şi nici cu securitatea publică. Mai tîrziu aceste legi organice au fost elaborate de către prietenii ordinii, şi toate aceste libertăţi au fost reglementate în aşa fel încît burghezia să şi le poată exercita fără a fi stînjenită de drepturile similare ale celorlalte clase. Cînd ea a refuzat cu totul aceste libertăţi „altora“ sau a permis exercitarea lor în condiţii care constituiau tot atîtea capcane poliţieneşti, aceasta se făcea întotdeauna numai în interesul „securităţii publice“, adică al securităţii burgheziei, aşa cum prevedea constituţia. De aceea, mai tîrziu, ambele părţi invocau pe bună dreptate constituţia, atît prietenii ordinii, care au suprimat toate aceste libertăţi, cît şi democraţii, care cereau să le fie redate toate aceste libertăţi. Într-adevăr, fiecare paragraf al constituţiei conţine propria sa antiteză, propriul său senat şi propria sa cameră, şi anume în formulările generale libertatea, iar în precizări suprimarea libertăţii. Atîta vreme deci cît era respectat numele libertăţii şi doar realizarea ei efectivă era împiedicată — bineînţeles pe o bază legală —, existenţa constituţională a libertăţii rămînea neştirbită, inviolabilă, oricît de temeinic ar fi fost sugrumată existenţa ei reală în viaţa de toate zilele.
Această constituţie, făcută inviolabilă într-un mod atît de ingenios, avea totuşi, ca şi Ahile, un punct vulnerabil; nu la călcîi, ci la cap, sau, mai curînd, la cele două capete care încununau întregul edificiu: Adunarea legislativă — pe de o parte, preşedintele pe de altă parte. Răsfoiţi constituţia şi veţi vedea că numai articolele în care se precizează raporturile dintre preşedinte şi Adunarea legislativă apar categorice, pozitive, fără contradicţii şi exclud orice răstălmăcire. Într-adevăr, aici republicanii burghezi trebuiau să-şi creeze lor înşişi o poziţie sigură. Articolele 40—70 din constituţie sînt astfel întocmite, încît Adunarea naţională poate demite pe preşedinte pe cale constituţională, pe cînd preşedintele nu poate înlătura Adunarea naţională decît pe cale neconstituţională, adică suprimînd constituţia însăşi. Aici constituţia provoacă, prin urmare, propria sa suprimare prin violenţă. Ea consfinţeşte nu numai diviziunea puterilor, ca şi carta din 1830, dar o adînceşte, transformînd-o într-o contradicţie de neîmpăcat. Ca urmare a constituţiei din 1848, în jocul puterilor constituţionale — cum denumea Guizot gîlceava parlamentară dintre puterea legislativă şi cea executivă — se mizează totul, în permanenţă, pe o singură carte. De o parte 750 de reprezentanţi ai poporului, aleşi prin vot universal şi reeligibili, constituind o Adunare naţională necontrolabilă, indivizibilă şi care nu poate fi dizolvată, o Adunare naţională învestită cu o putere legislativă, nelimitată, care hotărăşte în ultimă instanţă asupra războiului, păcii şi tratatelor comerciale, care singură posedă dreptul de amnistie şi care, datorită caracterului ei permanent, se află necontenit pe avanscenă. De partea cealaltă preşedintele, învestit cu toate atributele puterii regale, cu dreptul de a-i numi şi revoca pe miniştrii săi independent de Adunarea naţională, avînd în mîinile sale toate mijloacele puterii executive, împărţind toate funcţiile şi dispunînd astfel, în Franţa, de soarta a cel puţin 1.500.000 de oameni, căci acesta este numărul celor care depind de cei 500.000 de funcţionari şi ofiţeri de toate gradele. Lui îi sînt subordonate toate forţele armate. El se bucură de privilegiul de a graţia pe criminali, de a dizolva unităţile Gărzilor naţionale, de a revoca, cu consimţămîntul Consiliului de stat, consiliile generale, cantonale şi comunale, alese de înşişi cetăţenii. Tot lui îi sînt rezervate iniţiativa şi rolul conducător la încheierea tuturor tratatelor cu străinătatea. Pe cînd Adunarea rămîne mereu pe scenă, expunîndu-se zilnic criticii opiniei publice, preşedintele duce în Champs Elysees, o viaţă ascunsă de privirile lumii, avînd mereu în faţa ochilor şi întipărit în inimă art. 45 al constituţiei, care îi aminteşte zilnic: „frère, il faut mourir!“3) Puterea ta încetează în a doua duminică a frumoasei luni mai, în al patrulea an de la alegerea ta! Şi atunci adio grandoare, piesa nu se joacă de două ori, şi, dacă ai datorii, îngrijeşte-te din vreme să le plăteşti din cei 600.000 de franci care-ţi sînt alocaţi prin constituţie, dacă, bineînţeles, nu preferi să te muţi în Clichy[N152] în a doua luni a frumoasei luni mai ! — Dacă constituţia îl învesteşte astfel pe preşedinte cu puterea efectivă, ea caută să asigure Adunării naţionale puterea morală. Abstracţie făcînd de faptul că o putere morală nu poate fi creată prin articole de lege, constituţia, în acest caz, se infirmă ea însăşi, prevăzînd că preşedintele este ales de către toţi francezii prin vot direct. În timp ce voturile Franţei se fărîmiţează între cei 750 de membri ai Adunării naţionale, aici ele se concentrează, dimpotrivă, asupra unei singure persoane. În timp ce fiecare deputat nu reprezintă decît cutare sau cutare partid, cutare sau cutare oraş, cutare sau cutare localitate sau chiar numai necesitatea de a se alege unul dintre cei 750 de deputaţi cînd nu se acordă o prea mare atenţie nici fondului problemei şi nici omului, preşedintele este alesul naţiunii, iar actul alegerii sale este marea carte pe care o joacă poporul suveran o dată la patru ani. Adunarea naţională aleasă se află într-un raport metafizic cu naţiunea, iar preşedintele ales se află într-un raport personal cu ea. E drept că Adunarea naţională reflectă, prin diferiţii ei reprezentanţi, multiplele aspecte ale spiritului naţional, dar acest spirit se întruchipează în persoana preşedintelui. Faţă de Adunarea naţională el posedă un fel de drept divin, el este preşedinte prin graţia poporului.
Thetis, zeiţa mării, îi prezisese lui Ahile că va muri în floarea vîrstei. Constituţia, care are şi ea punctul ei vulnerabil ca şi Ahile, avea şi ea presimţirea, ca şi Ahile, că va muri de o moarte prematură. Era destul ca republicanii puri ai Constituantei să arunce o privire din sferele celeste ale republicii lor ideale asupra lumii profane, ca, fără să mai fie nevoie ca Thetis să iasă din mare şi să le destăinuie secretul, să vadă cum sporeşte din zi în zi aroganţa regaliştilor, a bonapartiştilor, a democraţilor, a comuniştilor şi propria lor lipsă de popularitate pe măsură ce se apropiau de desăvîrşirea capodoperei lor legislative. Ei încercau să păcălească destinul printr-un truc constituţional, prin art. 111 al constituţiei, potrivit căruia orice propunere de revizuire a constituţiei trebuie votată în trei şedinţe succesive, la interval de o lună una de alta, cu cel puţin 3/4 din voturi, şi încă cu condiţia ca cel puţin 500 de membri ai Adunării naţionale să participe la vot. Aceasta nu era decît o încercare neputincioasă de a-şi asigura, pentru cazul — pe care îl şi prevedeau în mod profetic — cînd vor deveni o minoritate parlamentară, o putere care le scăpa pe zi ce trecea tot mai mult din slabele lor mîini, chiar în momentul cînd mai dispuneau de majoritatea parlamentară şi de toate mijloacele puterii guvernamentale.
În sfîrşit, într-un articol melodramatic, constituţia se încredinţează ea însăşi „vigilenţei şi patriotismului întregului popor francez, precum şi ale fiecărui francez în parte“, după ce încă într-unul din articolele anterioare îi încredinţase pe francezii „vigilenţi“ şi „patrioţi“ delicatei tutele penale a tribunalului suprem, „haute cour“, anume inventat de ea.
Aceasta era constituţia din 1848, care a fost răsturnată, la 2 decembrie 1851, nu de un cap de om, ci de simpla atingere a unei pălării. E drept că această pălărie era un tricorn napoleonian.
În timp ce republicanii burghezi erau ocupaţi în Adunare cu născocirea, discutarea şi votarea acestei constituţii, Cavaignac menţinea, în afara Adunării, starea de asediu la Paris. Starea de asediu la Paris a fost moaşa Constituantei în timpul durerilor facerii la naşterea republicii. Dacă constituţia a fost trimisă mai tîrziu de baionete pe lumea cealaltă, nu trebuie să uităm că tot cu baionete, îndreptate împotriva poporului, ea a trebuit să fie apărată încă în pîntecele mamei şi că tot cu ajutorul lor a fost adusă pe lume. Strămoşii „republicanilor oneşti“ îşi plimbaseră simbolul constituţiei, tricolorul, prin toată Europa. „Republicanii oneşti“ au făcut, la rîndul lor, o invenţie, care şi-a croit singură drum pe întregul continent, revenind însă cu o dragoste mereu renăscută în Franţa, pînă ce în cele din urmă s-a încetăţenit în jumătate din departamentele franceze. Această invenţie era starea de asediu. O invenţie straşnică, aplicată periodic în toate crizele care s-au succedat în decursul revoluţiei franceze. Însă cazarma şi bivuacul, a căror povară era impusă periodic societăţii franceze pentru a-i întuneca conştiinţa şi a o reduce la tăcere; sabia şi puşca, chemate periodic să judece şi să administreze, să tuteleze şi să cenzureze, să joace rolul de poliţist şi de paznic de noapte; mustaţa şi tunica, proclamate periodic drept supremă înţelepciune a societăţii şi mentori ai societăţii, — cum puteau oare cazarma şi bivuacul, sabia şi puşca, mustaţa şi tunica să nu ajungă în cele din urmă la concluzia că e preferabil să salveze societatea o dată pentru totdeauna şi, proclamînd propriul lor regim drept regim suprem, să scutească complet societatea burgheză de grija de a se autoguverna? Cazarma şi bivuacul, sabia şi puşca, mustaţa şi tunica trebuiau cu atît mai mult să ajungă la această concluzie, cu cît se puteau aştepta că în acest caz vor primi şi o plată mai bună în numerar pentru aceste merite mai importante, pe cînd cu starea de asediu doar periodică şi cu temporara salvare a societăţii, întreprinsă din ordinul cutărei sau cutărei fracţiuni burgheze, nu se alegeau cu prea mare lucru, în afară de cîţiva morţi şi răniţi şi de cîteva rînjete amabile din partea burghezilor. Nu era oare cazul ca în cele din urmă armata să se joace de-a starea de asediu şi în propriul ei interes, asediind totodată şi pungile cu bani ale burghezilor? De altminteri nu trebuie uitat, în treacăt fie zis, că acelaşi colonel Bernard care, în calitate de preşedinte al comisiilor militare, deportase fără judecată, sub Cavaignac, 15.000 de insurgenţi, se află în momentul de faţă iarăşi în fruntea comisiilor militare care funcţionează la Paris.
Dacă, proclamînd starea de asediu la Paris, republicanii „oneşti“, republicanii puri, au creat pepiniera în care au putut creşte pretorienii[N153] lui 2 decembrie 1851, ei merită în schimb laude pentru faptul că, acum cînd dispuneau de întreaga forţă a naţiunii, în loc să exalteze sentimentul naţional, aşa cum făceau pe vremea lui Ludovic-Filip, se tîrăsc în faţa puterilor străine şi că, în loc să elibereze Italia, îngăduie ca ea să fie din nou înrobită de austrieci şi de napolitani[N154]. Alegerea lui Ludovic Bonaparte ca preşedinte, la 10 decembrie 1848, a pus capăt dictaturii lui Cavaignac şi Adunării constituante.
Articolul 44 al constituţiei glăsuieşte: „Preşedinte al republicii franceze nu poate fi decît cel care nu şi-a pierdut niciodată calitatea de cetăţean francez“. Primul preşedinte al republicii franceze, Ludovic-Napoleon Bonaparte, nu numai că-şi pierduse calitatea de cetăţean francez, nu numai că fusese constabler special în Anglia, dar mai era şi elveţian naturalizat[N155].
Am analizat în altă parte, pe larg, semnificaţia alegerilor de la 10 decembrie4). Nu mai revin aici asupra acestui lucru. E suficient să menţionez că acestea au reprezentat o reacţie a ţăranilor, care trăseseră ponoasele revoluţiei din februarie, împotriva celorlalte clase ale naţiunii, o reacţie a satului împotriva oraşului. Ele au avut mare răsunet în armată, căreia republicanii de la „National“ nu-i dăduseră un prilej să se acopere de glorie şi nici nu-i măriseră solda, în rîndurile marii burghezii, care-l considera pe Bonaparte ca o punte de trecere spre monarhie, în rîndurile proletarilor şi mic-burghezilor, care vedeau în el omul menit să-l pedepsească pe Cavaignac. Voi avea mai tîrziu ocazia să mă opresc mai pe larg asupra atitudinii ţăranilor faţă de revoluţia franceză.
Perioada de la 20 decembrie 1848[N156] pînă la dizolvarea Constituantei, în mai 1849, cuprinde istoria prăbuşirii republicanilor burghezi. După ce au întemeiat o republică pentru burghezie, au izgonit proletariatul revoluţionar de pe arenă şi au redus momentan la tăcere mica burghezie democratică, ei înşişi au fost înlăturaţi de către masa burgheziei, care, pe bună dreptate, a pus stăpînire pe această republică ca pe o proprietate a ei. Această masă burgheză era însă regalistă. O parte din ea, marii proprietari funciari, dominase sub restauraţie şi era deci legitimistă. Cealaltă parte, compusă din aristocraţia financiară şi marii industriaşi, dominase în timpul monarhiei din iulie şi, în consecinţă, era orleanistă. Marii demnitari ai armatei, ai universităţii, ai bisericii, ai baroului, ai academiei şi ai presei erau unii pentru legitimişti, iar alţii pentru orleanişti, deşi în proporţii diferite. Aici, în republica burgheză, care nu purta nici numele de Bourbon, nici pe cel de Orléans, ci pe cel de Capital, ei au găsit forma de stat în care puteau domina în comun. Încă insurecţia din iunie îi unise în „partidul ordinii“. Acum trebuia, în primul rînd, înlăturată clica republicanilor burghezi, care se mai menţinea pe poziţii în Adunarea naţională. Pe cît de brutali se arătaseră aceşti republicani puri atunci cînd abuzaseră de forţa fizică faţă de popor, pe atît de laşi, timizi, lipsiţi de curaj, neputincioşi şi incapabili de luptă se retrăgeau ei acum, cînd ar fi trebuit să-şi apere, împotriva puterii executive şi a regaliştilor, republicanismul şi dreptul lor de legiferare. Nu e cazul să relatez aici istoria ruşinoasă a destrămării lor. Ei n-au pierit, ci au dispărut. Istoria lor s-a încheiat pentru totdeauna. În perioada următoare, ei nu mai figurează nici în sînul Adunării, nici în afara ei decît ca umbre ale trecutului, umbre care par să reînvie din nou ori de cîte ori este vorba numai de numele republicii şi ori de cîte ori conflictul revoluţionar ameninţă să coboare la nivelul cel mai scăzut. Menţionez în treacăt că ziarul „National“, de la care a luat numele acest partid, trece în perioada următoare de partea socialismului.
Înainte de a încheia cu această perioadă, să mai aruncăm o privire retrospectivă asupra celor două forţe, dintre care una a nimicit-o pe cealaltă la 2 decembrie 1851, în timp ce, de la 20 decembrie 1848 şi pînă la dizolvarea Constituantei, între ele a existat o uniune conjugală. Ne referim la Ludovic Bonaparte, pe de o parte, şi la partidul regaliştilor coalizaţi, partidul ordinii, partidul marii burghezii, pe de altă parte. De îndată ce a fost ales preşedinte, Bonaparte a format un guvern al partidului ordinii, în fruntea căruia l-a pus pe Odilon Barrot, care era, lucru demn de notat, vechiul conducător al celei mai liberale fracţiuni a burgheziei parlamentare. Domnul Barrot a pus, în sfîrşit, mîna pe portofoliul ministerial, a cărui viziune îl obsedase din 1830 încoace, ba mai mult, pe acela de prim-ministru în acest guvern. Dar l-a obţinut nu cum visase el pe vremea lui Ludovic-Filip, ca liderul cel mai înaintat al opoziţiei parlamentare, ci ca aliat al tuturor duşmanilor săi de moarte — iezuiţii şi legitimiştii — şi cu misiunea de a înmormînta parlamentul. El a putut, în sfîrşit, să se cunune cu mireasa lui, dar abia după ce aceasta se prostituase. Cît despre Bonaparte, în aparenţă el se eclipsase complet. Partidul ordinii acţiona pentru el.
Chiar în prima şedinţă a Consiliului de Miniştri s-a hotărît expediţia la Roma. S-a convenit ca această expediţie să fie întreprinsă fără ştirea Adunării naţionale, iar mijloacele materiale necesare urmau să-i fie smulse sub un pretext fals. Astfel, guvernul şi-a început activitatea prin înşelarea Adunării naţionale şi printr-o conspiraţie secretă cu puterile absolutiste străine împotriva republicii revoluţionare romane. În acelaşi mod şi prin aceleaşi procedee şi-a pregătit Bonaparte lovitura de la 2 decembrie împotriva corpului legislativ regalist şi republicii lui constituţionale. Să nu uităm că acelaşi partid care la 20 decembrie 1848 alcătuise guvernul lui Bonaparte la 2 decembrie 1851 forma majoritatea Adunării naţionale legislative.
Constituanta hotărîse în august să se dizolve abia după elaborarea şi promulgarea unei întregi serii de legi organice, menite să completeze constituţia. La 6 ianuarie 1849 partidul ordinii propuse Adunării, prin deputatul Rateau, să lase baltă legile organice şi să hotărască mai degrabă propria ei dizolvare. Nu numai guvernul, în frunte cu domnul Odilon Barrot, ci şi toţi deputaţii regalişti din Adunarea naţională îi declarau acum pe un ton poruncitor că dizolvarea ei ar fi necesară pentru a restabili creditul, a întări ordinea, a pune capăt situaţiei provizorii nesigure şi pentru a întrona o stare de lucruri definitivă; că Adunarea împiedică noul guvern să de pună o activitate rodnică şi caută să-şi prelungească existenţa doar din ură şi că ţara e sătulă de ea. Bonaparte şi-a notat cu luare-aminte toate aceste invective împotriva puterii legislative, le-a învăţat pe de rost şi, la 2 decembrie 1851, a dovedit regaliştilor parlamentari că învăţase ceva de la ei. El a îndreptat împotriva lor propriile lor lozinci.
Guvernul Barrot şi partidul ordinii au mers mai departe. Ei au provocat în toată Franţa o campanie de petiţii adresate Adunării naţionale, prin care aceasta era poftită cu amabilitate să dispară. Astfel ei au ridicat la luptă împotriva Adunării naţionale — expresia constituţional organizată a voinţei poporului — masele populare neorganizate. Ei l-au învăţat pe Bonaparte să facă apel la popor împotriva adunărilor parlamentare. În sfîrşit, la 29 ianuarie 1849 sosise ziua cînd Constituanta trebuia să decidă asupra propriei sale dizolvări. Adunarea naţională a găsit sediul ei ocupat de armată; Changarnier, generalul partidului ordinii în ale cărui mîini se găsea comanda supremă a Gărzii naţionale şi a trupelor de linie, a trecut în revistă trupele din Paris, ca şi cum s-ar fi aflat în preajma unei bătălii, iar regaliştii coalizaţi au ameninţat Constituanta că se va recurge la violenţă dacă ea nu se va arăta conciliantă. Ea a dat dovadă de înţelegere şi a mai obţinut prin tocmeală un scurt răgaz. Ce altceva a fost ziua de 29 ianuarie decît le coup d'état5) de la 2 decembrie 1851, numai că săvîrşit de regalişti împreună cu Bonaparte împotriva Adunării naţionale republicane? Domnii regalişti n-au băgat de seamă sau n-au vrut să bage de seamă că Bonaparte a folosit ziua de 29 ianuarie 1849 pentru a primi defilarea unei părţi a trupelor la Tuilerii şi că s-a grăbit să profite de acest prim apel făţiş la puterea armată împotriva puterii parlamentare pentru a le sugera pe Caligula[N157]. Ei îl vedeau, fireşte, numai pe Changarnier al lor.
Unul dintre motivele care a determinat în mod deosebit partidul ordinii să scurteze, prin violenţă, viaţa Constituantei erau legile organice care urmau să completeze constituţia, ca, de pildă, legea învăţămîntului, legea cultelor etc. Regaliştii coalizaţi aveau cel mai mare interes ca ei înşişi şi nu republicanii deveniţi bănuitori să întocmească aceste legi. Printre aceste legi organice era însă şi o lege privind responsabilitatea preşedintelui republicii. În 1851 Adunarea legislativă tocmai se ocupa de elaborarea unei astfel de legi, cînd Bonaparte a prevenit această lovitură prin lovitura sa de la 2 decembrie. Ce n-ar fi dat regaliştii coalizaţi, în timpul campaniei lor parlamentare din iarna anului 1851, să fi găsit legea cu privire la responsabilitatea preşedintelui gata întocmită, şi încă de o Adunare republicană, bănuitoare şi ostilă!
După ce Constituanta îşi sfărîmase singură la 29 ianuarie 1849 ultima armă, guvernul Barrot şi prietenii ordinii au hărţuit-o fără cruţare, făcînd totul pentru a o umili şi smulgînd neputincioasei şi deznădăjduitei Adunări un şir de legi, care au făcut-o să piardă şi ultimul rest de consideraţie de care se mai bucura în societate. Bonaparte, absorbit de ideea sa fixă napoleoniană, a avut destul tupeu pentru a exploata în mod public această înjosire a puterii parlamentare. Şi anume, atunci cînd, la 8 mai 1849, Adunarea națională a dat guvernului un vot de blam pentru ocuparea oraşului civitavecchia de către generalul Oudinot, ordonînd ca expediţia de la Roma să revină la îndeplinirea misiunii iniţiale[N158], Bonaparte a publicat chiar în aceeaşi seară, în „Moniteur“, o scrisoare adresată lui Oudinot în care îl felicită pentru faptele sale eroice, dîndu-şi, în contrast cu scribii parlamentari, aerul de protector generos al armatei. Toate acestea îi făceau să rîdă pe regalişti, dar erau convinşi că-l duc de nas. În sfîrşit, atunci cînd Marrast, preşedintele Constituantei, a crezut un moment că siguranţa Adunării naţionale este primejduită şi, sprijinindu-se pe constituţie, a chemat un colonel cu regimentul său, acesta a refuzat să se prezinte, invocînd disciplina, şi i-a propus lui Marrast să se adreseze lui Changarnier, care i-a respins cererea, observînd ironic că lui nu-i plac les baionnettes intelligentes6). În noiembrie 1851, regaliştii coalizaţi, pregătindu-se să înceapă lupta decisivă împotriva lui Bonaparte, au încercat să impună, prin faimosul lor proiect de lege a chestorilor[N159], principiul potrivit căruia preşedintele Adunării naţionale, poate, în caz de nevoie, să cheme direct trupele. Le Flô, unul dintre generalii lor, semnase proiectul de lege. Zadarnic a votat Changarnier pentru proiect, zadarnic a adus Thiers omagii înţelepciunii circumspecte a răposatei Constituante. St.-Arnaud, ministrul de război, i-a răspuns întocmai cum îi răspunsese Changarnier lui Marrast, şi aceasta în aclamaţiile Montagnei!
Astfel, însuşi partidul ordinii, pe cînd nu era încă Adunare naţională, ci numai guvern, înfierase regimul parlamentar. Şi tot el face zarvă atunci cînd în ziua de 2 decembrie 1851 izgoneşte regimul parlamentar din Franţa!
Îi urăm drum bun!
1). - articole de fond. - Nota trad. Editurii Politice
2). - cetăţean. - Nota trad. Editurii Politice
3). - frate, trebuie să mori! - Nota trad. Editurii Politice
4). - Vezi volumul de faţă, p. 141—143 - Nota red. Editurii politice
5). - lovitura de stat - Nota trad. Editurii politice
6). - baionetele care gîndesc - Nota trad. Editurii politice
[N150]. Luat prin surprindere de izbucnirea revoluţiei în dimineaţa zilei de 24 februarie 1848, Ludovic-Filip a abdicat în favoarea nepotului său, contele de Paris. Întrucît acesta era minor a fost instituită regenţa mamei sale, ducesa de Orléans. - Nota red. Editurii Politice (nota 150, vol. 1)
[N151]. Carta constituţională, adoptată după revoluţia din 1830 din Franţa, era legea fundamentală a monarhiei din iulie. Carta proclama în mod formal drepturile suverane ale naţiunii şi limita întrucîtva puterea regelui. Cu toate acestea, ea lăsa neatins aparatul birocratic-poliţienesc şi legile aspre împotriva mişcării muncitoreşti şi democratice. - Nota red. Editurii Politice (nota 151, vol. 1)
[N152]. Clichy — între 1826 şi 1867 închisoare pentru datornici la Paris. - Nota red. Editurii Politice (nota 152, vol. 1)
[N153]. Pretorieni — în Roma antică, garda personală pe care o întreţineau împăratul sau comandanţii de oşti şi care se bucura de anumite privilegii; în cazul de faţă Societatea lui 10 decembrie, organizaţie creată din drojdia societăţii de Ludovic Bonaparte cu ajutorul căreia el a săvîrşit lovitura de stat (vezi adnotarea 127). - Nota red. Editurii Politice (nota 153, vol. 1)
[N154]. Austria şi regatul Neapole au participat împreună cu Franţa la intervenţia împotriva Republicii de la Roma. Republica a căzut la 3 iulie 1849. - Nota red. Editurii Politice (nota 154, vol. 1)
[N155]. Marx se referă la următoarele fapte din biografia lui Ludovic Bonaparte: în 1832 Ludovic Bonaparte a adoptat cetăţenia elveţiană în cantonul Thurgau; în 1848, în timpul şederii în Anglia, Ludovic Bonaparte a participat ca voluntar în detaşamentele speciale de constableri (rezerve poliţieneşti formate din persoane civile), care au acţionat mînă în mînă cu poliţia împotriva demonstraţiei muncitoreşti organizate de cartişti la 10 aprilie 1848. - Nota red. Editurii Politice (nota 155, vol. 1)
[N156]. La 20 decembrie 1848 Cavaignac a demisionat iar Ludovic Bonaparte, proclamat în această zi de către Adunarea constituantă preşedinte al republicii, a format primul său guvern, sub preşedinţia lui Odilon Barrot. - Nota red. Editurii Politice (nota 156, vol. 1)
[N157]. Împăratul roman Caligula (37—41) a participat, imediat după urcarea lui pe tron, împreună cu Senatul la o paradă a gărzii pretorienilor şi a rostit, cu acest prilej, o cuvîntare. - Nota red. Editurii Politice (nota 157, vol. 1)
[N158]. Civitavecchia — port şi fortăreaţă italiană, în apropiere de Roma.
Sub pretextul sprijinirii Piemontului în lupta împotriva Austriei şi al apărării Republicii de la Roma, guvernul francez a obţinut de la Adunarea constituantă în aprilie 1849 credite destinate echipării corpului expediţionar trimis în Italia. Adevăratul scop al expediţiei era intervenţia împotriva Republicii de la Roma şi restaurarea puterii laice a papei. - Nota red. Editurii Politice (nota 158, vol. 1)
[N159]. Chestori — iniţial, în Roma antică, treapta cea mai de jos a funcţiilor în Senat — funcţionari la administraţia financiară, arhivari. Aici este vorba de comisia Adunării naţionale franceze, însărcinată cu conducerea treburilor administrative şi financiare ale Adunării, ca şi cu paza ei.
Chestorii regalişti Le Flô, Paze şi Panat au făcut propunerea de a atribui în mod expres Adunării dreptul de a dispune de trupe. După vii dezbateri, propunerea a fost respinsă la 17 noiembrie 1851. La votare, Montagne (vezi adnotarea 136) a sprijinit pe bonapartişti, considerînd că pericolul principal îl constituie regaliştii. - Nota red. Editurii Politice (nota 159, vol. 1)