III. Capitalul financiar şi oligarhia financiară

„O parte mereu crescîndă a capitalului industrial - scrie Hilferding - nu aparţine industriaşilor care îl folosesc. Dreptul de a dispune de capital ei îl capătă numai prin intermediul băncii, care reprezintă faţă de ei pe proprietarii acestui capital. Pe de altă parte, banca este şi ea nevoită să plaseze în industrie o parte mereu crescîndă a capitalurilor sale. Datorită acestui fapt, ea devine într-o măsură mereu crescîndă un capitalist industrial. Acest capital bancar, deci capitalul sub formă de bani, care în modul acesta este transformat de fapt în capital industrial, eu îl numesc capital financiar“. „Capitalul financiar este, aşadar, capitalul de care dispun băncile şi pe care-l folosesc industriaşii“^[1].

Această definiţie este incompletă, întrucît nu indică unul dintre momentele cele mai importante, şi anume creşterea concentrării producţiei şi a capitalului într-o măsură atît de mare, încît concentrarea generează, şi a şi generat, monopolul. Dar în tot cursul expunerii sale în general, şi în special în cele două capitole care preced pe acela din care a fost luată această definiţie, Hilferding subliniază rolul monopolurilor capitaliste.

Concentrarea producţiei, monopolurile pe care le generează această concentrare, contopirea sau îngemănarea băncilor şi a industriei - iată istoria apariţiei capitalului financiar şi conţinutul acestei noţiuni.

În cele ce urmează vom arăta cum, în cadrul general al producţiei de mărfuri şi al proprietăţii private, „gospodărirea“ monopolurilor capitaliste se transformă inevitabil în dominaţie a oligarhiei financiare. Trebuie menţionat că reprezentanţii ştiinţei burgheze germane - şi nu numai ai celei germane -, autori ca Riesser, Schulze-Gaevernitz, Liefmann etc., sînt fără excepţie apologeţi ai imperialismului şi ai capitalului financiar. Ei nu dezvăluie, ci disimulează şi caută să înfrumuseţeze „mecanismul“ formării oligarhiei, procedeele ei, mărimea veniturilor ei „cinstite şi necinstite“, legăturile ei cu parlamentele etc. În loc să aprofundeze aceste „probleme blestemate“, ei le ocolesc, înşirînd fraze pompoase şi confuze, făcînd apel la „simţul de răspundere“ al directorilor de bancă, elogiind „simţul datoriei“ caracteristic funcţionărimii prusace, analizînd cu un aer serios dispoziţiile de amănunt ale unor proiecte de legi complet neserioase cu privire la „supraveghere“ şi la „reglementare“, dedîndu-se la jonglerii teoretice de felul următoarei definiţii “ştiinţifice“, pe care a putut s-o formuleze profesorul Liefmann: “...comerţul este activitatea lucrativă care urmăreşte adunarea de bunuri, păstrarea lor şi punerea lor la dispoziţie“^[2] (subliniat în lucrarea profesorului)... Reiese că comerţul a existat la omul primitiv, care nu cunoştea încă schimbul, şi că va exista şi în societatea socialistă!

Dar faptele monstruoase privind dominaţia monstruoasă a oligarhiei financiare sînt atît de evidente, încît în toate ţările capitaliste - şi în America, şi în Franţa, şi în Germania - a apărut o literatură care, deşi priveşte lucrurile din punctul de vedere burghez, prezintă totuşi un tablou aproximativ veridic şi o critică - mic-burgheză, fireşte - a oligarhiei financiare.

Pe primul loc trebuie să punem „sistemul participaţiilor“, despre care am vorbit pe scurt mai sus. Iată cum descrie esenţa sistemului participaţiilor economistul german Heymann, unul dintre primii sau, poate, chiar primul autor care a atras atenţia asupra acestui fenomen:

“Conducătorul controlează societatea principală (textual: „societatea-mamă“); aceasta, la rîndul ei, controlează societăţile dependente de ea („societăţile-fiice“), care, la rîndul lor, controlează «societăţile nepoate» etc. În felul acesta, cu un capital nu prea mare poate fi asigurată dominaţia asupra unor gigantice domenii ale producţiei. Într-adevăr, dacă deţinerea a 50% din capital este întotdeauna suficientă pentru a asigura controlul asupra unei societăţi pe acţiuni, conducătorul trebuie să posede numai 1.000.000 pentru a avea posibilitatea să controleze un capital de 8.000.000 la «societăţile-nepoate». Şi dacă această «împletire» merge mai departe, cu 1.000.000 poţi controla 16.000.000, 32.000.000 etc.“^[3]

În realitate, experienţa arată că e de ajuns să deţii 40% din acţiuni pentru a putea dispune de soarta unei societăţi pe acţiuni^[4], căci o anumită parte a micilor acţionari răzleţiţi nu are în practică nici o posibilitate de a participa la adunările generale etc. „Democratizarea“ deţinerii de acţiuni, de la care sofiştii burghezi şi „cvasi-social-democraţii oportunişti“ aşteaptă (sau spun că aşteaptă) o „democratizare a capitalului“, o creştere a rolului şi ponderii micului producător etc, este în fapt unul dintre mijloacele de întărire a puterii oligarhiei financiare^[1']. De aceea, în treacăt fie zis, în ţările capitaliste mai avansate sau mai vechi şi cu mai multă „experienţă“, legislaţia îngăduie acţiuni cu valoare nominală mai mică. În Germania, legea nu îngăduie acţiuni cu valoare nominală sub 1.000 de mărci, iar magnaţii financiari germani privesc cu invidie spre Anglia, unde legea permite şi acţiuni de 1 l.st. (= 20 de mărci, circa 10 ruble). Siemens, unul dintre cei mai mari industriaşi şi „regi ai finanţei“ din Germania, a declarat la 7 iunie 1900 în Reichstag ca „acţiunea de 1 l.st. este baza imperialismului britanic“^[5]. Acest negustor dă dovadă de o înţelegere mai profundă, mai „marxistă“ a ceea ce este imperialismul decît un anumit autor pretenţios care trece drept întemeietor al marxismului rus^[2'] şi care consideră că imperialismul este o însuşire proastă a unuia dintre popoare...

Dar „sistemul participaţiilor“ nu serveşte numai la sporirea enormă a puterii monopoliştilor; el le permite, de asemenea, să pună la cale fel de fel de afaceri dubioase, veroase şi să jefuiască nepedepsiţi publicul căci formal, după lege, conducătorii „societăţii-mame“ nu răspund pentru „societatea-fiică“, care este socotită „de sine stătătoare“ şi prin intermediul căreia se poate „aranja“ totul. Iată un caz relatat în numărul din mai 1914 al revistei germane „Die Bank“:

„Întreprinderea «Aktiengesellschaft für Federstahl-industrie in Kassel» trecea acum cîţiva ani drept una dintre cele mai rentabile întreprinderi din Germania. Datorită unei proaste administrări, dividendele plătite de ea au scăzut de la 15% la 0%. După cum s-a constatat, consiliul de administraţie acordase, fără ştirea acţionarilor, un împrumut de 6.000.000 de mărci unei «societăţi-fiice», «Hassia», al cărei capital nominal era de numai cîteva sute de mii de mărci. Acest împrumut, care este aproape de trei ori mai mare decît capitalul social al «societăţii-mame», nu figura în bilanţurile acesteia; din punct de vedere juridic, această trecere sub tăcere era perfect legală şi a putut să dureze doi ani de zile, pentru că nici o prevedere a codului comercial nu interzice aşa ceva. Preşedintele consiliului de supraveghere, care în calitate de persoană răspunzătoare a semnat aceste bilanţuri false, a fost şi continuă să fie preşedinte al Camerei de Comerţ din Kassel. Acţionarii au aflat despre împrumutul acordat societăţii «Hassia» mult timp după ce s-a constatat că acordarea lui a fost o greşeală...“ (autorul ar fi trebuit să ia în ghilimele acest cuvînt)... „şi după ce cursul acţiunilor «oţelului pentru arcuri» a scăzut aproape cu 100% din cauză că acţionarii bine informaţi începuseră să le vîndă...

Acest exemplu tipic de echilibristică la întocmirea bilanţurilor, foarte frecventă în societăţile pe acţiuni, ne explică de ce consiliile de administraţie ale societăţilor pe acţiuni se lansează în afaceri riscante mult mai uşor decît întreprinzătorii particulari. Tehnica modernă în materie de întocmire de bilanţuri nu numai că le dă posibilitatea să ascundă acţionarului de rînd afacerile riscante, dar şi permite principalilor interesaţi să scape de răspundere, vînzînd la timp acţiunile în caz de eşec al experimentului, în timp ce întreprinzătorul particular răspunde cu pielea lui pentru tot ce face...

Bilanţurile multor societăţi pe acţiuni se aseamănă cu palimpsestele“ (palimpsest - pergament de pe care s-a ras textul iniţial pentru a face loc unui text nou), „cunoscute din evul mediu, de pe care trebuia şters textul scris pentru a scoate la iveală semnele de dedesubt, care reprezentau conţinutul adevărat al manuscrisului“.

„Mijlocul cel mai simplu şi, de aceea, foarte frecvent folosit de a face ca un bilanţ să devină opac este acela de a diviza în mai multe părţi o întreprindere unică prin constituirea sau înglobarea de «societăţi-fiice». Avantajele acestui sistem din punctul de vedere al diferitelor ţeluri - legale şi ilegale - sînt atît de evidente, încît marile societăţi care nu au adoptat acest sistem sînt astăzi, fără doar şi poate, o excepţie“^[6].

Ca exemplu de societate monopolistă dintre cele mai mari care recurge în modul cel mai larg la acest sistem, autorul indică faimoasa „Allgemeine Elektrizitäts-Gesellschft“ (A.E.G., despre care vom mai vorbi ceva mai încolo). În 1912 se considera că această societate participă la 175 - 200 de societăţi, dominîndu-le, bineînţeles, şi dispunînd în total de un capital de circa 1 miliard şi jumătate de mărci^[7].

Toate prescripţiile referitoare la control, la publicarea bilanţurilor, la elaborarea unei anumite scheme de bilanţ, la instituirea unor organe de supraveghere etc., cu care ocupă atenţia publicului profesorii şi oficialii bine intenţionaţi - care au, adică, buna intenţie de a apăra şi prezenta în culori trandafirii capitalismul -, nu pot avea aici nici o însemnătate. Căci proprietatea privată e sacră, şi nimănui nu i se poate interzice să cumpere şi să vîndă acţiuni, să le preschimbe, să le gajeze etc.

Proporţiile pe care „sistemul participaţiilor“ le-a luat în cadrul marilor bănci din Rusia pot fi apreciate după datele furnizate de K. Agahd, care a fost timp de 15 ani în serviciul băncii ruso-chineze şi care în mai 1914 a publicat o lucrare intitulată, nu tocmai precis, „Marile bănci şi piaţa mondială“^[8]. Autorul împarte marile bănci ruseşti în două grupuri principale: a) bănci care lucrează în cadrul „sistemului participaţiilor“ şi b) bănci „independente“ dînd însă în mod arbitrar noţiunii de „independenţă“, sensul de independentă faţă de băncile din străinătate; pe cele din primul grup, autorul le împarte în trei subgrupe: 1) bănci cu participaţie germană, 2) cu participaţie engleză şi 3) cu participaţie franceză, înţelegînd prin aceasta „participarea“ şi dominaţia celor mai mari banei străine de naţionalitatea respectivă. Autorul împarte capitalurile băncilor în capitaluri plasate ,,productiv“ (în comerţ şi industrie) şi capitaluri plasate „speculativ“ (în operaţii financiare şi de bursă), închipuindu-şi din punctul său de vedere mic-burghez-reformist, că în condiţiile menţinerii capitalismului ar fi posibil să desparţi primul gen de plasamente de cel de al doilea şi să-1 înlături pe acesta din urmă.

Iată datele furnizate de autor:

Potrivit acestor date, din cele aproape 4 miliarde de ruble care reprezintă capitalul „activ“ al marilor bănci, peste 3 miliarde, adică mai mult de ¾, revin unor bănci care sînt de fapt „societăţi-fiice“ ale unor bănci din străinătate, şi în primul rînd ale unor bănci pariziene (faimosul trio bancar: „Banque de l'Union parisienne“; „Banque de Paris et des Pays-Bas“; „Société Générale“) şi berlineze (în special „Deutsche Bank“ şi „Disconto-Gesellschaft“). Două dintre cele mai mari bănci din Rusia, „Banca rusească“ („Russkii bank dlea vneşnei torgovli“) şi „Banca internaţionali („St.-Peterburgskii rnejdunaiodnîi torgovîi bank“), şi-au mărit capitalurile, din 1906 pînă în 1912, de la 44.000.000 la 98.000.000 de ruble, iar rezervele de la 15.000.000 la 39.000.000, „lucrînd pe trei sferturi cu capitaluri germane“; prima bancă face parte din „concernul“ „Deutsche Bank“ din Berlin, iar cea de-a doua din „Disconto-Gesellschaft“ din acelaşi oraş. Bunul Agahd e profund revoltat de faptul că aceste bănci berlineze deţin majoritatea acţiunilor şi că de aceea acţionarii ruşi nu au nici o putere. Şi este de la sine înţeles că ţara care exportă capital ia partea leului: „Deutsche Bank“, de pildă, introducînd la Berlin acţiunile Băncii comerciale siberiene, le-a ţinut în portofoliu timp de 12 luni, iar după aceea le-a vîndut la cursul de 193 pentru 100, adică la un preţ aproape dublu, „realizînd un profit“ de circa 6.000.000 de ruble, pe care Hilferding l-a numit „profit de fondator“.

Toată „puterea“ marilor bănci petersburgheze este evaluată de autor la 8.235.000.000 de ruble, adică la aproape 8 miliarde şi un sfert, iar „participarea“ sau, mai bine zis, dominaţia băncilor din străinătate, el o repartizează astfel: băncile franceze - 55%, băncile engleze - 10% şi cele germane - 35%. Din această sumă de 8.235.000 000 capital activ, 3.687.000.000 - adică peste 40% - revin, după calculele autorului, sindicatelor Produgol^[*], Prodamet^[**], sindicatelor din industria metalurgică, din industria petrolului şi a cimentului. Prin urmare, contopirea capitalului bancar şi a celui industrial, în legătură cu formarea monopolurilor capitaliste, a făcut şi în Rusia mari progrese^[3']. Capitalul financiar, care este concentrat în mîini puţine şi care exercită un monopol de fapt, realizează profituri uriaşe şi mereu crescînde de pe urma fondării de societăţi, a emisiunilor de hîrtii de valoare, a împrumuturilor de stat etc., statornicind dominaţia oligarhiei financiare şi impunînd întregii societăţi un tribut în folosul monopoliştilor. Iată una dintre nenumăratele pilde de „gospodărire“ din partea trusturilor americane, citată de Hilferding: în 1887 a luat fiinţă trustul zahărului, fondat de Havemeyer prin fuzionarea a 15 companii mici cu un capital total de 6.500.000 de dolari. Capitalul trustului însă a fost „diluat“, cum spun americanii, şi stabilit la 50.000.000 de dolari. Această „supraevaluare“ a capitalului social sconta viitoarele profituri de monopol, la fel cum trustul oţelului din aceeaşi ţară scontează viitoarele profituri de monopol atunci cînd acaparează tot mai multe terenuri cu zăcăminte de minereu de fier. Şi într-adevăr, trustul zahărului a stabilit preţuri de monopol şi a realizat venituri atît de mari, încît a putut plăti un dividend de 10% la un capital înşeptit prin „diluare“, adică aproape 70% la capitalul realmente vărsat la fondarea trustului! În 1909, capitalul trustului se ridica la 90.000.000 de dolari. În 22 de ani, capitalul a crescut de peste zece ori.

În Franţa, dominaţia „oligarhiei financiare“ („Împotriva oligarhiei financiare din Franţa“ - aşa e intitulată cunoscuta carte a lui Lysis, apărută în 1903 în ediţia a cincea) a luat o formă care nu se deosebeşte decît foarte puţin de cea din S.U.A. Patru bănci dintre cele mai mari au nu un monopol relativ, ci un „monopol absolut“ în ceea ce priveşte emiterea hîrtiilor de valoare. Este de fapt un „trust al marilor bănci“. Şi monopolul asigură profituri monopoliste de pe urma emisiunilor. Ţara care contractează un împrumut primeşte, de regulă, cel mult 90% din suma totală; 10% revin băncilor şi celorlalţi mijlocitori. Profitul realizat de bănci la împrumutul ruso-chinez de 400.000.000 de franci a fost de 8% ; la împrumutul rusesc (1904) de 800.000.000, profitul lor a fost de 10%; la cel marocan (1904) de 62.500.000, el a fost de 18 3/4%. Capitalismul, care şi-a început dezvoltarea ca mic capital cămătărese, şi-o încheie ca foarte mare capital cămătăresc. „Francezii sînt cămătarii Europei“, spune Lysis. Toate condiţiile vieţii economice suferă o schimbare profundă ca urmare a acestei transformări a capitalismului. În perioada în care populaţia, industria, comerţul şi transporturile maritime stagnează, „ţara“ se poate îmbogăţi din cămătărie. „Cincizeci de oameni reprezentînd un capital de 8.000.000 de franci pot dispune de două miliarde în patru bănci“. Sistemul „participaţiilor“, pe care îl cunoaştem deja, duce la aceleaşi urmări: marea bancă franceză „Société Générale“ a emis 64.000 de obligaţiuni ale „societăţii-fiice“, „Rafinăriile de zahăr din Egipt“. Cursul de emisiune a fost de 150%, banca cîştigînd cîte 50 de copeici la fiecare rublă. Dividendele acestei societăţi s-au dovedit a fi fictive, iar „publicul“ a pierdut între 90.000.000 şi 100.000.000 de franci; unul dintre directorii băncii „Société Générale“ era membru al consiliului de administraţie al „Rafinăriilor de zahăr“. Nu o de mirare că Lysis se vede nevoit să conchidă că „Republica Franceză este o monarhie financiară“, că „dominaţia oligarhiei financiare este deplină, cuprinzînd în sfera ei şi presa, şi guvernul“^[9].

Rentabilitatea excepţional de mare a emisiunii de hîrtii de valoare, ca una dintre operaţiile principale ale capitalului financiar, joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea şi întărirea oligarhiei financiare. ,,În interiorul ţării nu există afacere care să aducă, fie şi cu aproximaţie, profituri atît de mari ca mijlocirea emisiunilor de împrumuturi externe“, scrie revista germană „Die Bank“^[10].

„Nici o operaţie bancară nu aduce profituri atît de mari ca emisiunile“. Potrivit datelor publicate de revista „Der Deutsche Ökonomist“, profitul adus de emisiunile de titluri industriale reprezenta în medie pe an:

„În descurs de zece ani, din 1891 pînă în 1900, emisiunile de titluri industriale germane au adus «un cîştig» de peste un miliard“^[11].

Dacă în perioade de avînt industrial sînt extrem de mari profiturile capitalului financiar, în perioade de declin se ruinează întreprinderile mici şi şubrede, în timp ce marile bănci „participă“ la cumpărarea lor la preţuri derizorii sau la „asanări“ şi „reorganizări“ toarte rentabile. La „asanarea“ întreprinderilor deficitare, „se procedează la o reducere a capitalului social, ceea ce înseamnă că venitul se repartizează la un capital mai mic şi cu începere din acel moment se calculează la acest capital redus. Sau, dacă rentabilitatea a scăzut la zero, se aduce în întreprindere un capital nou, care, împreună cu cel vechi, mai puţin rentabil, va da acum un venit îndestulător. În treacăt fie zis - adaugă Hilferding -, toate aceste asanări şi reorganizări au o dublă însemnătate pentru bănci: întîi, ca operaţie rentabilă; al doilea, ca prilej nimerit pentru a pune sub tutela lor asemenea societăţi strîmtorate“^[12].

Iată un exemplu: societatea minieră pe acţiuni „Union“ din Dortmund a fost înfiinţată în 1872. Au fost emise acţiuni pentru un capital social de aproape 40.000.000 de mărci; după ce în primul an s-a dat un dividend de 12%, cursul acţiunilor s-a urcat la 170%. Capitalul financiar a luat partea leului, cîştigînd o bagatelă de vreo 28.000.000. La înfiinţarea acestei societăţi, rolul principal 1-a avut „Disconto-Gesellschaft“, aceeaşi mare bancă germană care a ajuns să-şi sporească capitalul la 300.000.000 de mărci. Apoi dividendele societăţii „Union“ scad la zero. Acţionarii se văd nevoiţi să accepte o „reducere“ a capitalului, adică să piardă o parte din capital, pentru a nu pierde totul. După o serie de „asanări“ de acest fel, din registrele societăţii „Union“ au dispărut în decurs de 30 de ani peste 73.000.000 de mărci. „În prezent, acţionarii iniţiali ai acestei societăţi nu mai deţin decît 5% din valoarea nominală a acţiunilor lor“^[13], - în timp ce la fiecare nouă „asanare“ băncile au continuat „să cîştige“.

O operaţie deosebit de rentabilă a capitalului financiar este şi specula cu terenurile din împrejurimile marilor oraşe în curs de dezvoltare rapidă. Monopolul băncilor se uneşte aici cu monopolul rentei funciare şi cu monopolul căilor de comunicaţie, căci creşterea preţului terenurilor, posibilitatea ele a le vinde avantajos pe parcele etc. depind, în primul rînd, de existenţa unor bune mijloace de comunicaţie cu centrul oraşului, mijloace care se află însă în mîinile unor mari societăţi, legate cu aceleaşi bănci prin sistemul participaţiilor şi prin repartizarea posturilor directoriale. În felul acesta rezultă ceea ce autorul german L. Eschwege, colaborator al revistei „Die Bank“, care a studiat în mod special operaţiile legate de vînzarea-cumpărarea terenurilor, de ipotecarea lor etc., a denumit „mlaştină“: specula febrilă cu terenurile suburbane, prăbuşirea unor firme de construcţii, cum a fost cazul firmei berlineze „Boswau & Knauer“, care acaparase pe căi necinstite aproape 100.000.000 de mărci prin mijlocirea lui „Deutsche Bank“, „una dintre cele mai solide şi mai mari“ bănci, care a lucrat, fireşte, prin sistemul „participaţiilor“, adică pe ascuns, din umbră, şi a scăpat destul de ieftin, cu o pierdere „numai“ 12.000.000 de mărci, - apoi ruinarea a numeroşi mici patroni şi muncitori, care nu capătă nici un ban din ceea ce le datorează firmele fictive de construcţii, aranjamentele frauduloase cu „incoruptibila“ poliţie şi administraţie berlineză pentru acapararea dreptului de a elibera adeverinţe cu privire la terenuri şi de a obţine din partea primăriei autorizaţii de construcţie etc. etc.^[14].

,,Moravurile americane“, pe care le detestă cu atîta ipocrizie profesorii europeni şi burghezii bine intenţionaţi, s-au încetăţenit în epoca capitalului financiar literalmente în fiecare oraş mare din orice ţară.

La Berlin se vorbea pe la începutul anului 1914 despre eventualitatea creării unui „trust al transporturilor“, adică a unei „comunităţi de interese“ între cele trei întreprinderi berlineze de transporturi: calea ferată electrică urbană, societatea de tramvaie şi societatea de omnibuze. „De existenţa unei asemenea intenţii - scria „Die Bank“ - ştiam din ziua în care s-a aflat că majoritatea acţiunilor societăţii de omnibuze trecuseră în mîinile celorlalte două societăţi de transporturi. ...Iniţiatorilor unor asemenea planuri li se poate da toată crezarea că, printr-o organizare unitară a transporturilor, ei speră să realizeze economii, din care o parte ar putea, la urma urmelor, să revină publicului. Dar chestiunea se complică prin faptul că în spatele acestui trust al transporturilor în curs de formare stau bănci care, dacă vor voi, vor putea subordona intereselor comerţului lor cu terenuri căile de comunicaţie monopolizate de ele. Pentru a ne convinge cît de firească este această presupunere, e de ajuns să ne amintim că şi la înfiinţarea societăţii pentru construirea şi exploatarea căii ferate electrice urbane erau implicate interesele marii bănci care a patronat înfiinţarea acestei societăţi, şi anume interesele acestei întreprinderi de transporturi se împleteau cu interesele comerţului cu terenuri. Sectorul de est al acestei căi ferate urma să traverseze terenuri pe care, mai tîrziu, cînd construirea liniei a fost asigurată, banca le-a vîndut cu mari profituri pentru ea şi pentru cîţiva participanţi...“^[15].

Monopolul, o dată format şi mînuind miliarde, pătrunde cu inevitabilitate absolută în toate domeniile vieţii publice, indiferent de regimul politic şi de toate celelalte „aspecte particulare“. În literatura economică germană este foarte frecventă elogierea slugarnică a corectitudinii funcţionărimii de stat prusace, cu aluzii la afacerea Panama din Franţa^[4'] sau la venalitatea din viaţa politică americană. Fapt este însă că pînă şi literatura burgheză consacrată afacerilor bancare din Germania este mereu nevoită să depăşească mult cadrul operaţiilor pur bancare şi să vorbească, de pildă, în legătură cu cazurile tot mai frecvente de trecere a funcţionarilor de stat în serviciul băncilor, despre „o năvală spre bănci“: „cum stau lucrurile cu incoruptibilitatea funcţionarului de stat, a cărui năzuinţă tainică este să capete o slujbă grasă pe Behrenstrasse?^[16] - strada din Berlin pe care îşi are sediul „Deutsche Bank“. Alfred Lansburgh, editorul revistei ,,Die Bank“, a scris în 1909 un articol intitulat ,,Însemnătatea economică a bizantinismului“, în care, printre altele, vorbeşte de călătoria lui Wilhelm al II-lea în Palestina şi de „rezultatul direct al acestei călătorii, construirea căii ferate Berlin-Bagdad, această funestă «mare operă a spiritului întreprinzător german», care e mai vinovată de «încercuire» decît toate greşelile noastre politice la un loc“^[17] (prin încercuire se înţelege politica lui Eduard al VII-lea, care căuta să izoleze Germania şi s-o strîngă în cercul de fier al unei alianţe imperialiste antigerrnane). Eschwege, colaborator al aceleiaşi reviste, menţionat de noi mai sus, a scris în 1911 un articol intitulat „Plutocraţie şi birocraţie“, denunţînd, de pildă, cazul funcţionarului de stat german Völker, care fusese la un moment dat membru al comisiei cartelurilor şi se remarcase prin activitatea sa energică, iar după scurt timp a căpătat o slujbă grasă în sindicatul oţelului, cel mai mare dintre carteluri. Aceste cazuri, care nu sînt de loc întîmplătoare, l-au silit pe acelaşi autor burghez să constate că „libertatea economică garantată de Constituţia germană a devenit în multe domenii ale vieţii economice o frază lipsită de conţinut“ şi că, în condiţiile dominaţiei plutocraţiei, „nici cea mai largă libertate politică nu ne poate scăpa de primejdia de a deveni un popor de oameni neliberi“^[18].

În ceea ce priveşte Rusia, ne vom mărgini la un singur exemplu: acum cîţiva ani a apărut în toate ziarele ştirea că Davîdov, directorul cancelariei creditului, se lasă de slujba sa la stat şi primeşte un post într-o bancă de prim rang, stipulîndu-şi prin contract o leafă care în decurs de cîţiva ani urma să însumeze peste 1.000.000 de ruble. Cancelaria creditului este o instituţie care are ca sarcină „coordonarea activităţii tuturor instituţiilor de credit ale statului“ şi care acordă băncilor din capitală subvenţii însumînd între 800.000.000 şi 1 miliard de ruble^[19].

Capitalismului în general îi este caracteristică tendinţa de a separa proprietatea asupra capitalului de plasarea capitalului în producţie, de a separa capitalul bănesc de cel industrial, sau productiv, de a separa pe rentier, care trăieşte numai din venitul capitalului bănesc, de întreprinzător şi de toţi ceilalţi care dispun direct de capital. Imperialismul, sau dominaţia capitalului financiar, este treapta cea mai înaltă a capitalismului, pe care această separare atinge proporţii uriaşe. Precumpănirea capitalului financiar asupra tuturor celorlalte forme de capital înseamnă predominarea rentierilor şi a oligarhiei financiare, înseamnă desprinderea din rîndul statelor a cîtorva state care dispun de „putere“ financiară. Proporţiile acestui proces pot fi apreciate după datele statisticii emisiunilor, adică a punerii în circulaţie a tot felul de hîrtii de valoare.

În „Buletinul Institutului internaţional de statistică“, A. Neymarck^[20] a publicat date comparative cît se poate de amănunţite şi de complete cu privire la emisiunile din lumea întreagă, date care au fost apoi de repetate ori citate fragmentar în literatura economică. Iată rezultatele pe 4 decenii:

În deceniul 1871-1880, suma totală a emisiunilor din lumea întreagă creşte datorită mai ales împrumuturilor contractate în legătură cu războiul franco-prusian, precum şi perioadei febrei de înfiinţare de societăţi care i-a urmat în Germania. În linii generale, în cursul ultimelor trei decenii ale secolului al XIX-lea, creşterea a avut un ritm relativ nu prea rapid, şi numai primul deceniu al secolului al XX-lea a adus o creştere enormă, aproape o dublare în decurs de 10 ani. Începutul secolului al XX-lea reprezintă, aşadar, o cotitură un numai pe linia creşterii monopolurilor (a cartelurilor, sindicatelor, trusturilor), lucru despre care am mai vorbit, ci şi pe linia creşterii capitalului financiar.

Cît priveşte suma totală a hîrtiilor de valoare din întreaga lume în 1910, Neymarck o evaluează cu aproximaţie la 815 miliarde de franci. Scăzînd, cu oarecare aproximaţie, cifrele care se repetă, el reduce această sumă la 575-600 de miliarde. Iată repartizarea ei pe ţări (luînd ca bază cifra de 600 de miliarde):

Din aceste cifre se vede îndată cît de net se separă cele mai bogate patru ţări capitaliste, care deţin hîrtii de valoare în sumă aproximativă de 100-150 de miliarde de franci fiecare. Din aceste patru ţări, două - Anglia şi Franţa - sînt cele mai vechi ţări capitaliste şi, după cum vom vedea, cele mai bogate în colonii; celelalte două - Statele Unite şi Germania - sînt ţări capitaliste avansate în ceea ce priveşte ritmul rapid al dezvoltării lor şi gradul de răspîndire al monopolurilor capitaliste în industrie. Aceste 4 ţări la un loc posedă 479 de miliarde de franci, adică aproape 80% din capitalul financiar mondial. Aproape toate celelalte ţări sînt, într-un fel sau altul, debitoarele şi tributarele acestor ţări, ale acestor bancheri internaţionali, ale acestor patru „stîlpi“ ai capitalului financiar mondial.

O atenţie specială trebuie să acordăm rolului pe care-l are exportul de capital în crearea reţelei internaţionale de dependenţe şi legături a capitalului financiar.

[1]. R. Hilferding. „Capitalul financiar“, M., 1912, p. 338-339. - Lenin

[2]. R. Liefmann, op. cit., p. 476. - Lenin

[3]. Hans Gideon Heymann. „Die gemischten Werke im deutschen Grosseisengewerbe“, St., 1904, p. 268-269. - Lenin

[4]. Liefmann. „Beteiligungsges. etc“, p. 258, ediţia întîi. - Lenin

[5]. Schulze-Gaevernitz în „Grdr. d. S.-Ök.“, V, 2, p.110. - Lenin

[6]. L. Eschwege. „Tochtergesellschaften“, „Die Bank“, 1914, 1, p. 545 - Lenin

[7]. Kurt Heining. „Der Weg des Elektrotrusts“, „Neue Zeit“, 1912, 30 Jahrg., 2, p. 484. - Lenin

[8]. E. Agahd. „Grossbanken und Weltmarkt. Die wirstschaftliche und politische Bedeutung der Grossbanken im Weltmarkt unter Berüchsichtigung ihres Einflusses auf Russlands Volkswirtscahft und die deutsche-russichen Beziehungen, Berlin, 1914. - Lenin

[9]. Lysis. „Contre l'oligarchie financière en France“. 5 éd., P., 1908, p. 11, 12, 26, 39, 40, 48. - Lenin

[10]. „Die Bank“, 1913, nr. 7, S. 630. - Lenin

[11]. Stillich, op. cit., p. 143, şi W. Sombart: „Die deutsche Volkswirtschaft im 19. Jahrhundert, 2. Aufl., 1909, p. 526, Anlage 8. - Lenin

[12]. „Capitalul financiar“, p. 172. - Lenin

[13]. Stillich, op. cit., p. 138, şi Liefmann, p. 51. - Lenin

[14]. „Die Bank“, 1913, p. 952, L. Eschwage, „Der Stumpfa“; ibid., 1912, 1, p. 223 şi urm. - Lenin

[15]. „Verkehrstrust“, “Die Bank“, 1914, 1, p. 89. - Lenin

[16]. „Der Zug zur Bank“, „Die Bank“, 1909, 1, p. 79. - Lenin

[17]. Ibid., p. 301. - Lenin

[18]. Ibid., 1911, 2, p. 825; 1913, 2, p. 962. - Lenin

[19]. E. Agahd, p. 202. - Lenin

[20]. „Bulletin de l'Institut international de statistique“, t. XIX, livr. II. La Haye, 1912. - Datele referitoare la statele mici, coloana a 2-a, sînt calculate aproximativ, pe baza cifrelor din 1902 majorate cu 20%. - Lenin

[*]. Produzol - societate pentru desfacerea combustibilului mineral din bazinul Doneţului, întemeiată in 1906. - Nota trad.

[**]. Prodamet - societate pentru desfacerea produselor uzinelor metalurgice ruse, întemeiată în 1906. - Nota trad.

[1']. Critica leninistă a teoriilor burghezo-reformiste cu privire la „democratizarea capitalului“, care sînt născocite pentru a prezenta în culori trandafirii imperialismul şi pentru a ascunde dominaţia monopolurilor, este în întregime confirmată de realitatea din zilele noastre. Răspîndirea acţiunilor mici este folosită de magnaţii capitalului pentru propria lor îmbogăţire, pentru intensificarea exploatării şi pentru înşelarea poporului. Contrar afirmaţiilor propagandei burgheze, care pretinde că în ţările imperialiste contemporane acţiunile mici („populare“) sînt larg răspîndite în masă, în realitate cea mai mare parte a acţiunilor este deţinută de un număr redus de persoane - reprezentanţii principalelor grupuri financiare. - Nota red. Editurii Politice

[2']. Lenin se referă la G. V. Plehanov. - Nota red. Editurii Politice

[3']. În cartea „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului“, care urma să fie editată legal în Rusia, Lenin a fost nevoit să limiteze la cîteva observaţii şi concluzii sumare analiza imperialismului rus. „Caietele despre imperialism“ conţin un vast material pentru caracterizarea capitalismului monopolist din Rusia, precum şi o serie de aprecieri făcute de Lenin în legătură cu diferite aspecte ale imperialismului rus. - Nota red. Editurii Politice

[4']. Afacerea Panama din Franţa - expresie apărută în legătură cu scandalul izbucnit în Franţa în anii 1892-1893, în jurul marilor abuzuri şi al venalităţii unor oameni de stat, oameni politici şi funcţionari superiori, precum şi în jurul corupţiei din presă, ieşite la iveală cu prilejul falimentului Companiei franceze pentru construirea Canalului Panama. - Nota red. Editurii Politice

Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului
<<  II. Băncile şi noul lor rol  |  IV. Exportul de capital  >>
MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin