II. Băncile şi noul lor rol

Operaţia fundamentală şi iniţială a băncilor este mijlocirea plăţilor. Prin aceasta băncile transformă capitalul bănesc inactiv în capital activ, adică aducător de profit, şi adună toate veniturile băneşti, punîndu-le la dispoziţia clasei capitaliste.

Pe măsura dezvoltării activităţii bancare şi a concentrării ei într-un număr mic de instituţii, băncile se transformă din mijlocitori modeşti în monopolişti atotputernici, care dispun de aproape tot capitalul bănesc al tuturor capitaliştilor şi al tuturor micilor patroni, precum şi de cea mai mare parte a mijloacelor de producţie şi a resurselor de materii prime din ţara respectivă sau din mai multe ţări. Această transformare a numeroşi mijlocitori modeşti într-un mănunchi de monopolişti este unul dintre procesele de bază ale transformării capitalismului în imperialism capitalist, şi de aceea trebuie să ne oprim în primul rînd asupra procesului de concentrare a băncilor.

În 1907/08, în Germania suma totală a depunerilor făcute la băncile pe acţiuni cu un capital de peste 1.000.000 de mărci fiecare se ridica la 7 miliarde de mărci; în 1912/13 această sumă s-a ridicat la 9,8 miliarde, ceea ce înseamnă o creştere de 40% în cinci ani, cu menţiunea că din sporul total de 2,8 miliarde, 2,75 miliarde revin la 57 de bănci cu un capital de peste 10.000.000 de mărci fiecare. Repartizarea depunerilor între băncile mari şi mici era următoarea^[1]:

Băncile mici sînt tot mai mult împinse pe planul al doilea de cele mari, dintre care numai 9 concentrează aproape jumătate din totalul depunerilor. Aici însă mai trebuie luate în consideraţie numeroase alte aspecte, cum ar fi transformarea multor bănci mici în sucursale de fapt ale celor mari etc., lucru despre care va fi vorba mai jos.

Depunerile aflate la cele 9 mari bănci berlineze la sfirşitul anului 1913 au fost evaluate de Schulze-Gaevernitz la 5,1 miliarde de mărci, din suma totala de circa 10 miliarde. Luînd în consideraţie nu numai depunerile, ci întregul capital bancar, acest autor scria: „La sfîrşitul anului 1909 cele 9 mari bănci berlineze, împreună cu băncile ce le sînt afiliate, administrau 11,3 miliarde de mărci, adică 83% din totalul capitalului bancar german. «Banca germană» («Deutsche Bank»), care, împreună cu băncile ce-i sînt afiliate, administrează circa 3 miliarde de mărci, constituie, alături de direcţia căilor ferate de stat din Prusia, cea mai mare - şi totodată cea mai descentralizată - concentrare de capital din Lumea Veche“^[2].

Am subliniat cuvintele referitoare la băncile „afiliate“ pentru că ele exprimă una dintre cele mai importante trăsături caracteristice ale concentrării capitaliste contemporane. Marile întreprinderi, şi mai ales băncile, nu numai că înghit pur şi simplu pe cele mici, dar le şi „afiliază“, le subordonează, le înglobează în grupul „lor“, în „concernul“ lor - ca să folosim un termen tehnic - prin „participare“ la capitalul lor, prin cumpărare sau schimb de acţiuni, printr-un sistem de relaţii de credit etc. etc. Profesorul Liefmann a consacrat o „lucrare“ mare, de 500 de pagini, descrierii „societăţilor de participare şi finanţare“^[3] din zilele noastre, adăugînd, din păcate, la materialul brut, adeseori neprelucrat, o serie de consideraţii „teoretice“ lipsite de orice valoare. Ce efecte are pe linia concentrării acest sistem al „participaţiilor“ se vede cel mai bine în lucrarea „omului de bancă“ Riesser cu privire la marile bănci germane. Dar înainte de a trece la examinarea datelor furnizate de el, vom cita un caz concret de folosire a sistemului „participaţiilor“.

„Grupul“ „Băncii germane“ este unul dintre cele mai mari, dacă nu chiar cel mai mare, din toate grupurile băncilor mari. Pentru a putea urmări firele principale care leagă laolaltă toate băncile acestui grup, trebuie să deosebim „participaţii“ de gradul întîi, al doilea şi al treilea, sau, ceea ce este acelaşi lucru, trei grade de dependenţă (a băncilor mai mici de „Banca germană“). Rezultă următorul tabel^[4]:

Printre cele 8 bănci cu „dependenţă de gradul întîi“, subordonate „Băncii germane“ „din cînd în cînd“, figurează 3 bănci din străinătate: una austriacă („Bankverein“ din Viena) şi două ruseşti (Banca comercială siberiană şi Banca rusească pentru comerţul cu străinătatea). În total, grupul „Banca germană“ înglobează direct sau indirect, în întregime sau în parte, 87 de bănci, iar suma totală a capitalului, propriu şi străin, de care dispune grupul este evaluată la 2-3 miliarde de mărci.

E clar că o bancă care se află în fruntea unui asemenea grup şi care încheie convenţii cu o jumătate de duzină de alte bănci ceva mai puţin puternice în vederea unor operaţii financiare deosebit de mari şi de avantajoase, cum sînt împrumuturile de stat, a încetat de a fi un simplu „mijlocitor“ şi s-a transformat într-o uniune a unui mănunchi de monopolişti.

Ritmul rapid în care s-a desfăşurat procesul de concentrare a băncilor în Germania la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea se vede din următoarele date furnizate de Riesser, pe care le redăm într-o formă rezumată:

Vedem, aşadar, cît de repede creşte reţeaua densă de canale care, împînzind toată ţara, centralizează toate capitalurile şi veniturile băneşti şi transformă în economie capitalistă naţională unică, iar apoi în economie capitalistă mondială, mii şi mii de întreprinderi izolate. „Descentralizarea“ despre care a vorbit în sus-citatul pasaj Schulze-Gaevernitz, ca reprezentant al economiei politice burgheze din zilele noastre, constă de fapt în aceea că un număr din ce în ce mai mare de unităţi economice, odinioară relativ „independente“ sau, mai bine zis, limitate la cadrul local, sînt subordonate unui centru unic. În fapt, aşadar, avem de-a face aici cu o centralizare, cu o creştere a rolului, a însemnătăţii, a puterii giganţilor monopolişti.

În ţările capitaliste mai vechi, această „reţea bancară“ este şi mai densă. În Anglia, inclusiv Irlanda, numărul sucursalelor tuturor băncilor se ridica în 1910 la 7.151. Patru mari bănci aveau fiecare peste 400 de sucursale (între 447 şi 689); alte 4 - peste 200, iar 11 - peste 100.

În Franţa, trei bănci de prim rang - „Crédit Lyonnais“, „Comptoir National“ şi „Société Générale“ - şi-au dezvoltat operaţiile şi reţeaua de sucursale în modul următor^[5]:

 Pentru a caracteriza „legăturile“ unei mari bănci moderne, Riesser citează date cu privire la numărul scrisorilor expediate şi primite de către „Societatea de scont“ („Disconto-Gesellschaft“) - una dintre cele mai mari bănci din Germania şi din lumea întreagă (în 1914 capitalul ei se ridica la 300.000.000 de mărci):

La marea bancă pariziană „Crédit Lyonnais“ numărul conturilor a crescut de la 28.535 în 1875 la 633.539 în 1912^[6].

Aceste cifre simple arată, mai grăitor, poate, decît orice raţionamente lungi, că o dată cu concentrarea capitalului şi cu creşterea volumului operaţiilor efectuate de bănci se schimbă radical şi rolul lor. Din capitaliştii răzleţi se formează un singur capitalist colectiv. Cînd ţine conturi curente pentru cîţiva capitalişti, banca pare a efectua operaţii cu caracter pur tehnic, exclusiv auxiliar. Cînd însă aceste operații iau proporţii uriaşe, se constată că un mănunchi de monopolişti îşi subordonează operaţiile comerciale şi industriale ale întregii societăţi capitaliste, căpătînd mai întîi - prin intermediul legăturilor bancare, al conturilor curente şi prin alte operaţii financiare - posibilitatea de a afla precis cum stau afacerile diferiţilor capitalişti, apoi de a-i controla şi influenţa prin lărgirea sau restrîngerea creditului, prin înlesnirea sau îngreuierea obţinerii lui şi, în sfîrşit, de a le hotarî definitiv soarta, de a stabili mărimea veniturilor lor, de a-i lipsi de capital sau de a le oferi posibilitatea să-şi mărească rapid şi în proporţii uriaşe capitalul etc.

Am amintit mai sus despre capitalul de 300.000.000 de mărci al „Societăţii de scont“ din Berlin. Această sporire a capitalului „Societăţii de scont“ a fost unul dintre episoadele luptei pentru hegemonie între cele mai mari două bănci berlineze: „Deutsche Bank“ şi „Societatea de scont“. În 1870 cea dintîi era o întreprindere încă nouă, cu un capital de numai 15.000.000, pe cînd cea de-a doua avea 30.000.000. În 1908 cea dintîi avea un capital de 200.000.000, iar cea de-a doua 170.000.000. În 1914 cea dintîi şi-a sporit capitalul la 250.000.000, iar cea de-a doua, prin fuzionarea ei cu o altă mare bancă de prim rang - „Schaffhausenscher Bankverein“ -, la 300.000.000. E de la sine înţeles că această luptă pentru hegemonie se desfăşoară paralel cu încheierea tot mai frecventă a unor „înţelegeri“ tot mai durabile între cele două bănci. Iată concluziile pe care această evoluţie le impune specialiştilor în materie, care privesc problemele economice dintr-un punct de vedere care nu depăşeşte nicidecum cadrul celui mai moderat şi mai corect reformatorism burghez:

„Alte bănci vor urma aceeaşi cale - scria revista germană „Die Bank“ în legătură cu sporirea capitalului „Societăţii de scont“ la 300.000.000 de mărci -, şi din cele 300 de persoane care dirijează acum economia Germaniei vor rămîne cu timpul numai 50, 25 sau chiar şi mai puţine. Şi nu trebuie să ne aşteptăm ca actuala mişcare de concentrare să se limiteze numai la sistemul bancar. Legăturile strînse dintre diferitele bănci duc în mod firesc la o apropiere între sindicatele industriale patronate de ele... Într-o bună zi ne vom trezi şi ne vom freca miraţi ochii: în jurul nostru vom vedea numai trusturi, iar în faţa noastră se va contura necesitatea de a înlocui monopolurile private prin monopoluri de stat. Şi, cu toate acestea, nu ne putem reproşa nimic altceva decît că am lăsat lucrurile la voia liberei lor dezvoltări, grăbită întrucîtva prin introducerea acţiunilor“^[7].

Iată un exemplu care ilustrează miopia totală a publicisticii burgheze, de care ştiinţa burgheză se deosebeşte numai printr-un grad mai mic de sinceritate şi prin tendinţa de a estompa fondul problemei, de a ascunde pădurea în spatele copacilor. Să rămîi „mirat“ în faţa urmărilor concentrării, să faci „reproşuri“ guvernului Germaniei capitaliste sau „societăţii“ capitaliste („noi“), să te temi de faptul că introducerea acţiunilor „grăbeşte“ concentrarea, la fel cum Tschierschky, specialist german „în materie de carteluri“, se teme de trusturile americane şi „preferă“ cartelurile germane, pentru că, zice el, „acestea accelerează progresul tehnic şi economic într-un ritm mai puţin excesiv decît trusturile“^[8], - nu sînt oare toate acestea tot atîtea dovezi de miopie totală?

Dar faptele rămîn fapte. În Germania nu există trusturi, ci „numai“ carteluri, şi totuşi ea este condusă de cel mult 300 de magnaţi ai capitalului. Şi numărul lor scade într-una. În orice caz, în toate ţările capitaliste, băncile, cu toată diversitatea legislaţiei bancare, intensifică şi grăbesc enorm procesul do concentrare a capitalului şi de formare a monopolurilor.

„În sistemul bancar avem, fireşte, forma unei contabilităţi generale şi a unei repartizări generale a mijloacelor de producţie pe scară socială, dar numai forma“ - scria Marx acum o jumătate de secol în „Capitalul“ (trad. rusă, vol. III, partea a II-a, p. 144^[1']). Datele de mai sus cu privire la creşterea capitalului bancar, la sporirea numărului agenţiilor şi sucursalelor marilor bănci, a numărului conturilor lor etc. ne urată în chip concret această „contabilitate generală“ a întregii clase a capitaliştilor, şi chiar nu numai a capitaliştilor, căci băncile adună, fie şi numai pentru scurt timp, tot felul de venituri băneşti, atît ale micilor patroni cît şi ale funcţionarilor, ca şi ale unei infime pături de sus a muncitorilor. O „repartizare generală a mijloacelor de producţie“ - iată ce se dezvoltă, sub aspectul formei, din sistemul bancar modern, care, prin vreo 3-6 bănci mari în Franţa şi vreo 6-8 în Germania, dispune de sume de miliarde. Prin conţinutul ei însă, aceasta repartizare a mijloacelor de producţie, departe de a fi „generală“, este, dimpotrivă, o repartizare privată, adică făcută potrivit intereselor marelui capital - şi în primul rînd ale capitalului foarte mare, monopolist -, care operează în condiţii în care masa populaţiei e condamnată sa flămînzească în permanenţă, în care întreaga dezvoltare a agriculturii rămîne iremediabil în urma dezvoltării industriei, iar „industria grea“ ia tribut de la toate celelalte ramuri ale industriei.

Pe linia socializării economiei capitaliste, băncile încep să fie concurate de casele de economii şi de instituţiile poştale, care sînt mai „descentralizate“, sau, cu alte cuvinte, cuprind în sfera lor de influenţă un număr mai mare de localităţi, de colţuri îndepărtate, pături mai largi ale populaţiei. O comisie americană a cules următoarele date cu privire la dezvoltarea comparativă a depunerilor la bănci şi la casele de economii^[9]:

 Plătind la depuneri o dobîndă de 4 şi 4 1/4 %, casele de economii sînt nevoite să caute un plasament „rentabil“ pentru capitalurile lor, să se lanseze în operaţii cambiale, ipotecare şi altele. Deosebirea dintre bănci si casele de economii „se şterge tot mai mult“. Camerele de comerţ din Bochum şi din Erfurt, de pildă, cer ,,să se interzică“ caselor de economii să facă operaţii „pur“ bancare cum ar fi scontarea poliţelor, cer să fie îngrădită activitatea „bancară“ a instituţiilor poştale^[10]. Magnaţii finanţei par a se teme de un eventual monopol de stat, ivit printre ei dintr-o direcţie cu totul neaşteptată. Se înţelege însă că această teamă nu depăşeşte cadrul concurenţei dintre doi, ca să spunem uşa, şefi de birou care lucrează la acelaşi serviciu. Căci, pe de o parte, în fapt, de capitalurile de miliarde ale caselor de economii dispun, în ultimă instanţă, tot magnaţii capitalului bancar, iar pe de altă parte monopolul de stat în societatea capitalistă nu este decît un mijloc de a mări şi de a asigura veniturile milionarilor din cutare sau cutare ramură industriala, atunci cînd aceştia se află în pragul falimentului

Înlocuirea vechiului capitalism, în care domneşte libera concurenţă, cu noul capitalism, în care domnește monopolul, îşi găseşte expresia, printre altele, în scăderea rolului bursei. „Bursa - scrie revista „Die Bank“ - şi-a pierdut de mult rolul de mijlocitor indispensabil al circulaţiei pe care l-a avut înainte, cînd băncile nu puteau încă să plaseze printre clienţii lor majoritatea valorilor emise“^[11].

„«Orice bancă este o bursă» - acest aforism modern conţine o doză cu atît mai mare de adevăr, cu cît mai mare este banca, cu cît mai mari sînt progresele realizate pe linia concentrării sistemului bancar“^[12]. „Dacă odinioară, prin deceniul al 8-lea al secolului trecut, bursa, cu excesele ei tinereşti“ (aluzie „fină“ la crahul de bursă din 1873^[2'], la scandalurile provocate de febra fondării de societăţi anonime fictive^[3'] etc.), „a inaugurat epoca de industrializare a Germaniei, astăzi băncile şi industria pot «să se descurce singure». Dominaţia marilor noastre bănci asupra bursei... nu este altceva decît o expresie a statului industrial german pe deplin organizat. Dacă, pe de o parte, în felul acesta se îngustează sfera de acţiune a legilor economice care funcţionează automat şi se lărgeşte enorm sfera reglementării conştiente prin intermediul băncilor, pe de altă parte, o dată cu aceasta creşte enorm răspunderea pe care o are în domeniul economiei naţionale un mic grup de personalități conducătoare“ - aşa scrie profesorul german Schulze-Gaevernitz^[13] un apologet al imperialismului german şi o autoritate pentru imperialiştii din toate ţările, care se străduieşte să estompeze un „mic amănunt“, şi anume că această „reglementare conştientă“ prin intermediul băncilor constă în jecmănirea publicului de către un mănunchi de monopolişti „pe deplin organizaţi“. Sarcina unui profesor burghez nu este aceea de a dezvălui întregul mecanism, de a da în vileag toate manoperele monopoliştilor bancari, ci de a le prezenta în culori trandafirii.

La fel şi Riesser, „om de bancă“ şi economist cu şi mai mare autoritate, în faţa unor fapte care nu pot fi negate, preferă să se limiteze la cîteva fraze care nu spun nimic: „Bursa îşi pierde tot mai mult însuşirea, absolut indispensabilă pentru întreaga economie şi pentru circulaţia hîrtiilor de valoare, de a fi nu numai cel mai precis instrument de măsurare, dar şi un regulator, cu funcţiune aproape automată, al mişcărilor economice care converg spre ea“^[14].

Cu alte cuvinte: vechiul capitalism, capitalismul liberei concurenţe, cu regulatorul său absolut indispensabil - bursa -, dispare pentru totdeauna. Locul lui e luat de un nou capitalism, care poartă trăsăturile vădite ale unui fenomen de tranziţie, ale unui amestec de liberă concurenţă şi de monopol. În chip firesc se pune întrebarea spre ce anume „trece“ acest capitalism contemporan, dar oamenii de ştiinţă burghezi se tem să şi-o pună.

„Acum treizeci de ani, cînd întreprinzătorii se concurau liber, ei îndeplineau 9/10 din activitatea economică ce nu ţinea de sfera muncii fizice a «muncitorilor». Astăzi 9/10 din această activitate economică intelectuală este îndeplinită de funcţionari. Băncile stau în fruntea acestei dezvoltări“^[15]. Această constatare a lui Schulze-Gaevernitz duce iarăşi şi iarăşi la întrebarea spre ce anume trece capitalismul contemporan, capitalismul în stadiul său imperialist.

Printre puţinele bănci care, în virtutea procesului de concentrare, rămîn în fruntea întregii economii capitaliste se conturează şi se accentuează în chip firesc tendinţa spre un acord monopolist, spre un trust bancar. În America, nu nouă, ci două bănci gigantice - acelea ale miliardarilor Rockefeller şi Morgan - dispun de un capital de 11 miliarde de mărci^[16]. În Germania, înghiţirea, semnalată de noi mai sus, a lui „Schaffhausenscher Bankverein“ de către „Societatea de scont“ a stîrnit următorul comentariu din partea cotidianului „Frankfurter Zeitung“^[4'], exponentul intereselor bursei:

„O dată cu creşterea concentrării băncilor se restrînge numărul instituţiilor cărora le pot fi adresate cereri de credit, ceea ce face ca marea industrie să fie tot mai dependentă de un număr mic de grupuri bancare. Dată fiind legătura strînsă dintre industrie şi lumea finanţelor, libertatea de acţiune a societăţilor industriale nevoite să recurgă la capitalul bancar se dovedeşte a fi stînjenită. De aceea marea industrie priveşte cu sentimente contradictorii trustificarea (unirea sau transformarea în trusturi) crescîndă a băncilor; într-adevăr, în repetate rînduri au putut fi observate anumite începuturi de acorduri între diferitele concerne de mari bănci, acorduri a căror esenţă se reduce la o restrîngere a concurenţei“^[17].

Din nou se confirmă că ultimul cuvînt în dezvoltarea sistemului bancar este monopolul.

Cît priveşte legătura strînsă dintre bănci şi industrie, trebuie spus că tocmai în acest domeniu se manifestă, mai grăitor poate ca oriunde, noul rol al băncilor. Cînd banca scontează poliţele unui întreprinzător, cînd îi deschide un cont curent etc., aceste operaţii, luate în parte, nu restrîng cîtuşi de puţin independenţa acestui întreprinzător, iar banca nu depăşeşte rolul modest al unui mijlocitor. Dar dacă aceste operaţii devin mai frecvente şi mai statornice, dacă banca ,,adună“ în mîinile ei capitaluri enorme, dacă ţinerea conturilor curente ale unei întreprinderi îi îngăduie băncii - şi aşa se şi întîmplă în realitate - să cunoască tot mai amănunţit şi mai complet situaţia economică a clientului ei, urmarea este o dependenţă din ce în ce mai deplină a capitalistului industrial faţă de bancă.

O dată cu aceasta se dezvoltă, ca să spunem aşa, o uniune personală între bănci şi marile întreprinderi industriale şi comerciale, un proces de fuzionare reciprocă prin posedare de acţiuni, prin intrarea directorilor de bănci în consiliile de supraveghere (sau de administraţie) ale întreprinderilor industriale şi comerciale, şi invers. Economistul german Jeidels a cules date extrem de amănunţite în legătură cu această formă de concentrare a capitalurilor şi întreprinderilor. Şase mari bănci berlineze erau reprezentate, prin directorii lor, în 344 de societăţi industriale, iar prin membrii consiliilor lor de administraţie în alta 407, deci în total în 751 de societăţi. În 289 de societăţi, ele aveau cîte doi membri în consiliul de supraveghere sau locul de preşedinte al consiliului. Aceste societăţi comerciale şi industriale îşi desfăşoară activitatea în domenii extrem de variate: industrie, asigurări, căi de comunicaţie, restaurante, teatre, industria obiectelor de artă etc. Pe de altă parte, printre membrii consiliilor de supraveghere ale aceloraşi şase bănci se numărau (în 1910) 51 mari industriaşi, printre care şi un director al firmei „Krupp“, unul de la marea societate de navigaţie „Hapag“ (Hamburg - Amerika) etc. etc. Din 1895 pînă în 1910 fiecare din aceste şase bănci a participat la emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni în sute de societăţi industriale, şi anume între 281 şi 419^[18].

„Uniunea personală“ a băncilor şi industriei se completează cu „uniunea personală“ a societăţilor bancare şi industriale cu cîrmuirea. „Locul de membru în consiliile de supraveghere - scrie Jeidels - se oferă de bunăvoie unor persoane cu nume cunoscute, precum şi unor foşti funcţionari de stat care pot crea anumite înlesniri (!!) în relaţiile cu autorităţile“... „În consiliul de supraveghere al unei mari bănci găsim, de obicei, un parlamentar sau consilier municipal din Berlin“.

Formarea şi dezvoltarea marilor monopoluri capitaliste se desfăşoară într-un ritm rapid pe toate căile „naturale“ şi „supranaturale“. Se statorniceşte sistematic o anumită diviziune a muncii între cele cîteva sute de regi ai finanţei din societatea capitalistă de azi.

„Paralel cu această lărgire a cîmpului de activitate al unor mari industriaşi“ (care intră în consiliile de administraţie ale băncilor etc.) „şi cu limitarea sferei de activitate a directorilor de bancă din provincie la o singură regiune industrială bine determinată are loc o anumită creştere a specializării conducătorilor de bănci mari. O astfel de specializare este posibilă numai în cadrul unei largi dezvoltări a activităţii băncilor şi a legăturilor lor cu industria. Această diviziune a muncii se înfăptuieşte pe două linii: pe de o parte, relaţiile cu industria în ansamblu sînt încredinţate unuia dintre directori ca sarcină ce-l priveşte în mod special, iar pe de altă parte, fiecare director îşi asumă sarcina de a supraveghea anumite întreprinderi sau un anumit grup de întreprinderi cu profil înrudit sau cu interese similare“. ...(Capitalismul a atins un nivel care permite exercitarea unei supravegheri organizate a diferitelor întreprinderi)... „Specialitatea unuia este industria germană, în unele cazuri numai industria din vestul Germaniei“ (vestul Germaniei este partea cea mai industrializată a ţării), „a altora - relaţiile cu celelalte state şi cu industria de peste hotare, informaţiile asupra persoanei industriaşilor etc., afacerile de bursă şi altele. Pe lîngă aceasta, fiecăruia dintre directorii de bancă i se repartizează pentru supraveghere o anumită regiune sau o anumită ramură a industriei; unul lucrează mai ales în consiliile de supraveghere ale societăţilor de electricitate, altul în fabricile de produse chimice, de bere sau de zahăr, al treilea în cîteva întreprinderi industriale izolate şi, paralel cu aceasta, în consiliile de supraveghere ale societăţilor de asigurare... Într-un cuvînt, este cert că în cadrul marilor bănci, pe măsura creşterii volumului şi a diversităţii operaţiilor lor, se statorniceşte o tot mai accentuată diviziune a muncii între conducători, avînd drept scop (şi rezultat) de a-i ridica întrucîtva, ca să spunem aşa, deasupra activității pur bancare, de a-i face mai competenţi, mai capabili să se pronunţe în problemele generale ale industriei şi în problemele speciale ale diferitelor ei ramuri, de a-i pregăti în vederea activităţii în sfera industrială de influenţă a băncii. Acest sistem al băncilor se completează cu tendinţa de a alege în consiliile lor de supraveghere persoane care cunosc bine industria, întreprinzători, foşti funcţionari de stat în special de la departamentul căilor ferate, al minelor“ etc.^[19]

Rînduieli similare, dar într-o formă oarecum diferită, întîlnim şi în sistemul bancar francez. „Crédit Lyonnais“, de pildă, care e una dintre cele mai mari trei bănci franceze, şi-a organizat un serviciu special de „studii financiare“ (service des études financières), în care lucrează permanent peste 50 de ingineri, statisticieni, economişti, jurişti etc. Întreţinerea lui costă între 600.000 şi 700.000 de franci anual. La rîndul său, acest serviciu este subîmpărţit în 8 secţii: una culege în special informaţii asupra întreprinderilor industriale, a doua studiază statistica generală, a treia - societăţile de căi ferate şi de navigaţie, a patra - hîrtiile de valoare, a cincea - dările de seamă financiare etc.^[20]

Rezultă, pe de o parte, o contopire sau, cum spune foarte bine N. I. Buharin, o îngemănare tot mai strînsă a capitalului bancar cu cel industrial, iar pe de altă parte o transformare a băncilor în instituţii cu „caracter“ realmente „universal“. Credem necesar să reproducem textual formulările folosite în legătură cu aceasta de Jeidels, care a studiat cel mai temeinic problema de care ne ocupăm:

„Din examinarea legăturilor industriale în totalitatea lor rezultă că instituţiile financiare care lucrează pentru industrie au un caracter universal. În opoziţie cu alte forme de organizare bancară, în opoziţie cu recomandările formulate uneori de diverşi autori în sensul că, pentru a nu pierde terenul de sub picioare, băncile trebuie să se specializeze într-un anumit domeniu de activitate sau într-o anumită ramură industrială, - marile bănci tind să imprime legăturilor lor cu întreprinderile industriale un caracter cît mai variat în ceea ce priveşte locul şi felul producţiei, să înlăture acea inegalitate de repartizare a capitalului pe localităţi sau pe ramuri industriale care îşi are explicaţia în istoria diferitelor întreprinderi“. „O tendinţă este aceea de a face ca legătura cu industria să devină un fenomen general, cealaltă - de a consolida şi intensifica această legătură; în cadrul celor şase mari bănci, ambele tendinţe sînt realizate, dacă nu în întregime, cel puţin în proporţii considerabile şi în egală măsură“.

Din partea cercurilor comerciale şi industriale se aud adesea plîngeri împotriva „terorismului“ băncilor. Şi nu e de mirare că se aud asemenea plîngeri, cînd marile bănci „comandă“, aşa cum se vede din următorul exemplu. La 19 noiembrie 1901, una dintre aşa-numitele bănci D din Berlin (denumirile principalelor patru bănci încep cu litera D) a adresat consiliului de administraţie al sindicatului fabricilor de ciment din Germania centrală şi de nord-vest o scrisoare cu următorul conţinut: „Din înştiinţarea pe care aţi publicat-o la 18 crt. în cutare publicaţie reiese că trebuie să ţinem cont de eventualitatea că la adunarea generală a sindicatului dv., care urmează să aibă loc la 30 crt., vor fi adoptate hotărîri de natură să producă în întreprinderea dv. schimbări inacceptabile pentru noi. De aceea, spre marele nostru regret, sîntem nevoiţi să vă retragem creditul de care aţi beneficiat pînă acum... Dacă însă la această adunare generală nu vor fi adoptate hotărîri inacceptabile pentru noi şi dacă ni se vor da în această privinţă garanţii corespunzătoare pentru viitor, sîntem dispuşi să începem cu dv. negocieri cu privire la deschiderea unui nou credit“^[21].

Astea sînt, în fond, veşnicele plîngeri ale micului capital împotriva presiunii marelui capital, numai că de astă dată în categoria celor „mici“ a intrat un întreg sindicat! Vechea luptă dintre micul şi marele capital este reluată pe o treaptă de dezvoltare nouă, incomparabil mai înaltă. Se înţelege că, dispunînd de miliarde, întreprinderile marilor bănci pot duce înainte progresul tehnic cu mijloace incomparabil mai eficiente decît cele din trecut. Băncile înfiinţează, de pildă, societăţi speciale pentru cercetări tehnice, de ale căror rezultate se folosesc, bineînţeles, numai întreprinderile industriale „prietene“. Cu titlu de exemplu cităm „Societatea pentru studiul problemei electrificării căilor ferate“, „Biroul central pentru cercetări tehnice-ştiinţifice“ etc.

Înşişi conducătorii marilor bănci nu pot să nu vadă că în economia naţională se creează condiţii noi, dar ei rămîn neputincioşi în faţa lor:

„Cine a urmărit în cursul anilor din urmă - scrie Jeidels - schimbările de persoane în posturile de directori şi de membri în consiliile de supraveghere ale marilor bănci n-a putut să nu observe că puterea trece treptat în mîinile unor oameni care consideră că o sarcină imperioasă şi din ce în ce mai actuală a marilor bănci este aceea de a interveni activ în dezvoltarea generală a industriei; şi trebuie să adăugăm că între aceste persoane şi vechii directori de bancă se ivesc pe acest teren divergenţe de ordin practic, iar adesea şi de ordin personal. Este vorba, în fond, de a se şti dacă de pe urma acestui amestec în procesul industrial de producţie n-au cumva de suferit băncile ca instituţii de credit, dacă principiile solide şi profitul sigur nu sînt cumva sacrificate în favoarea unei activităţi care nu are nimic comun cu rolul de mijlocitor în materie de credit şi care atrage banca într-un domeniu unde este subordonată, într-o măsură şi mai mare decît pînă acum, domniei oarbe a conjuncturii industriale. Aşa spun mulţi dintre vechii conducători de bănci, în timp ce majoritatea celor tineri socotesc că intervenţia activă în problemele industriei este o necesitate tot atît de imperioasă ca şi aceea care a chemat la viaţă, o dată cu marea industrie modernă şi marile bănci şi noua întreprindere bancară-industrială de azi. Ambele părţi sînt de acord într-o singură privinţă, şi anume că nu există nici principii ferme, nici vreun ţel concret pentru noua activitate a marilor bănci“^[22].

Vechiul capitalism şi-a trăit traiul. Cel nou reprezintă o trecere spre altceva. A căuta „principii ferme şi un ţel concret“ pentru „împăcarea“ monopolului cu libera concurenţă este, fireşte, o încercare zadarnică. Mărturisirile practicienilor sînt în totală disonanţă cu osanalele pe care le înalţă din oficiu splendorilor capitalismului „organizat“ apologeţi ai săi ca Schulze-Gaevernitz, Liefmann şi alţi „teoreticieni“ de teapa lor.

Cînd anume a avut loc statornicirea definitivă a „noii activităţi“ a marilor bănci? La această întrebare importantă găsim un răspuns destul de precis la Jeidels:

„Legăturile dintre întreprinderile industriale, cu noul lor conţinut, cu noile lor forme, cu noile lor organe, şi anume cu marile bănci organizate atît centralizat cît şi descentralizat, se statornicesc, ca fenomen caracteristic economiei naţionale, nu mai devreme decît în ultimul deceniu al secolului trecut; într-un anumit sens se poate considera chiar că acest moment iniţial coincide cu anul 1897, anul marilor «fuziuni», care, din considerente legate de politica industrială a băncilor, introduc pentru prima oară noua formă de organizare descentralizată, sau cu o dată şi mai tîrzie, deoarece abia criza din 1900 a accelerat enorm procesul de concentrare atît în industrie cît şi în sistemul bancar, a statornicit acest proces, a transformat pentru prima oară legăturile cu industria într-un adevărat monopol al marilor bănci şi a făcut ca aceste legături să devină mult mai strînse şi mai intense“^[23].

Aşadar, secolul al XX-lea - iată punctul de cotitură de la capitalismul vechi la cel nou, de la dominaţia capitalului în general la dominaţia capitalului financiar.

[1]. Alfred Lansburgh. „Fünf Jahre d. Bankwesen“, „Die Bank“, 1913, nr. 8, p. 728. - Lenin

[2]. Schulze-Gaevernitz. „Die deutsche Kreditbank“ în „Grundriss der Sozialökonomik“. Tüb., 1915, p. 12 şi 137. - Lenin

[3]. R. Liefmann. „Beteiligungs- und Finanzierungsgesellschaften. Eine Studie über den modernen Kapitalismus und das Effektenwesen“. 1 Aufl., Jena, 1909, p. 212. - Lenin

[4]. Alfred Lansburgh. „Das Beteiligungssystem im deutschen Bankwesen“, „Die Bank“, 1910, 1, p. 500. - Lenin

[5]. Eugen Kaufmann. „Das französische Bankwesen“. Tüb., 1911, p. 356 şi 362. - Lenin

[6]. Jean Lescure, „L'épargne en France“. P., 1914, p. 52. - Lenin

[7]. A. Lansburgh. „Die Bank mit den 300 Millionen“, „Die Bank“, 1914, 1, p. 426. - Lenin

[8]. S. Tschierschky, op. cit., p. 128. - Lenin

[9]. Date culese de „National Monetary Commission“ din S.U.A., citate după revista „Die Bank“, 1910, 2, p. 1200. - Lenin

[10]. Date culese de „National Monetary Commission“ din S.U.A., citate după revista „Die Bank“, 1913, p. 811, 1022; 1914, p. 713. - Lenin

[11]. „Die Bank“, 1914, 1, p. 316. - Lenin

[12]. Dr. Oscar Stillich. „Geld- und Bankwesen“. Berlin, 1907, p. 169. - Lenin

[13]. Schulze-Gaevernitz. „Die deutsche Kreditbank“, în „Grundrlss der Sozialökonomik“, Tüb., 1915, p. 101. - Lenin

[14]. Riesser, op. cit., p. 629, ed. a 4-a. - Lenin

[15]. Schulze-Gaevernitz. „Die deutsche Kreditbank“, în „Grundriss der Sozialökonornik“, Tüb., 1915, p. 151. - Lenin

[16]. „Die Bank“, 1912, 1, p. 435. - Lenin

[17]. Citat de Schulze-Gaevernitz în „Grdr. d. S.-Ök.“, p. 155 - Lenin

[18]. Jeidels şi Riesser, op. cit. - Lenin

[19]. Jeidels, op. cit., p. 156-157. - Lenin

[20]. Articolul lui Eug. Kaufmann cu privire la băncile franceze, în „Die Bank“, 1909, 2, p. 851 şi urm. - Lenin

[21]. Dr. Oscar Stillich. „Geld- und Bankwesen“. Berlin, 1907, p. 147 - Lenin

[22]. Jeidels, op. cit., p. 183-184. - Lenin

[23]. Jeidels, op. cit., p. 181. - Lenin

[1']. Vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. III, partea a II-a, Bucureşti, E.S.P.L.P. 1955, p. 580. - Nota red. Editurii Politice

[2']. Crahul de bursă s-a produs în prima jumătate a anului 1873, mai întîi în Austro-Ungaria, iar apoi în Germania şi în alte ţări. În primii ani de după 1870, expansiunea creditului, febra fondării de societăţi anonime şi speculaţiile de bursă luaseră proporţii nemaivăzute pînă atunci. Speculaţiile de bursă au continuat să crească în perioada în care în industrie şi în comerţ începuseră să se manifeste indiciile vădite ale crizei economice mondiale în curs de dezvoltare. Catastrofa s-a produs în ziua de 9 mai 1873 la bursa din Viena; în decurs de 24 de ore, valoarea acţiunilor a scăzut cu sute de milioane; au urmat nenumărate falimente. Apoi crahul de bursă s-a extins în Germania. - Nota red. Editurii Politice

[3']. Scandalurile provocate de febra fondării de societăţi anonime s-au produs în perioada creşterii accentuate a numărului noilor societăţi pe acţiuni în Germania, pe la începutul deceniului al 8-lea al secolului trecut. Creşterea numărului societăţilor pe acţiuni a fost însoţită de o deşănţată speculă cu terenuri şi hîrtii de valoare la bursă şi de manopere frauduloase ale afaceriştilor burghezi, care se îmbogăţeau. - Nota red. Editurii Politice

[4']. „Frankfurter Zeitung“ - cotidian, organul de presă al marilor speculanţi de bursă germani; a apărut la Frankfurt pe Main din 1856 pînă în 1943. În 1949 şi-a reluat apariţia sub denumirea de „Frankfurter Allgemeine Zeitung“; este purtătorul de cuvînt al monopoliştilor vest-germani. - Nota red. Editurii Politice

Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului
<<  I. Concentrarea producţiei şi monopolurile  |  III. Capitalul financiar şi oligarhia financiară  >>
MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin