IV. Exportul de capital

Pentru vechiul capitalism, în care libera concurenţă domnea din plin, era caracteristic exportul de mărfuri. Pentru capitalismul contemporan, în care domnesc monopolurile, caracteristic a devenit exportul de capital.

Capitalismul este producţie de mărfuri pe cea mai înaltă treaptă a dezvoltării ei, cînd forţa de muncă devine şi ea o marfă. Creşterea schimburilor atît înăuntrul ţării cît şi îndeosebi pe scară internaţională este o trăsătura caracteristică a capitalismului. Dezvoltarea inegală, în salturi, a diferitelor întreprinderi, a diferitelor ramuri industriale şi a diferitelor ţări este inevitabilă în condiţiile capitalismului. Mai întîi Anglia a devenit, înaintea celorlalte ţări, o ţară capitalistă şi pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd a introdus comerţul liber, a pretins să fie „atelierul lumii întregi“, furnizoare de fabricate pentru toate ţările, care, în schimb, trebuiau s-o aprovizioneze cu materii prime. Dar, încă în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, acest monopol al Angliei a fost subminat, pentru că o serie de alte ţări, apărîndu-se prin tarife vamale „protecţioniste“, au devenit state capitaliste de sine stătătoare. În pragul secolului al XX-lea asistăm la formarea unor monopoluri de alt gen: întîi, uniuni monopoliste ale capitaliştilor în toate ţările cu capitalism dezvoltat; al doilea, situaţia de monopol a cîtorva ţări foarte bogate, în care acumularea capitalului a atins proporţii uriaşe. În ţările înaintate a apărut un uriaş „surplus de capital“.

Fireşte, dacă capitalismul ar putea să dezvolte agricultura, care a rămas azi pretutindeni mult în urma industriei, dacă ar putea să ridice nivelul de trai al maselor populaţiei, care, cu tot progresul tehnic ameţitor, continuă pretutindeni să flămînzească şi să îndure o mizerie crîncenă, - nici vorbă n-ar putea să fie de un surplus de capital. Şi trebuie să spunem că de acest „argument“ se folosesc la tot pasul criticii mic-burghezi ai capitalismului. Dar atunci capitalismul n-ar mai fi capitalism, căci atît dezvoltarea inegală cît şi mizeria crîncenă a maselor constituie condiţii şi premise necesare, fundamentale ale acestui mod de producţie. Atîta timp cît capitalismul rămîne capitalism, surplusul de capital este folosit nu pentru ridicarea nivelului de trai al maselor din ţara respectivă, căci aceasta ar însemna o scădere a profiturilor obţinute de capitalişti, ci pentru sporirea profilurilor prin export de capital în străinătate, în ţările înapoiate. În aceste ţări înapoiate, profitul este de obicei ridicat, deoarece capitaluri sînt puţine, preţul pămîntului este relativ scăzut, salariile sînt mici, iar materiile prime ieftine. Posibilitatea exportului de capital este creată prin faptul că un şir de ţări înapoiate au şi fost atrase în orbita capitalismului mondial, că au fost construite sau sînt în curs de construire principalele linii de cale ferată, că sînt asigurate condiţiile elementare pentru dezvoltarea industriei etc. Necesitatea exportului de capital este determinată de faptul că în unele ţări capitalismul „s-a răscopt“, iar capitalul nu găseşte (în condiţiile stării înapoiate a agriculturii şi ale mizeriei maselor) teren pentru o investiţie „rentabilă“.

Următoarele date aproximative ne arată cît capital au investit în străinătate principalele trei ţări:^[1]

 De aici reiese că exportul de capital a atins proporţii uriaşe abia la începutul secolului al XX-lea. Înainte de război capitalul pe care l-au investit în străinătate principalele trei ţări se reducea la 175-200 de miliarde de franci. Socotit la o rată modestă de 5%, venitul adus de acest capital trebuie să însumeze 8-10 miliarde de franci pe an. Solidă bază pentru asuprirea şi exploatarea imperialistă a majorităţii naţiunilor şi ţărilor din lume, pentru parazitismul capitalist al unui mănunchi de state foarte bogate!

Cum se repartizează între diferitele ţări acest capital plasat în străinătate, unde anume este el plasat? La această întrebare nu se poate da decît un răspuns aproximativ, care este totuşi în măsură să lămurească unele corelaţii şi legături generale ale imperialismului modern:

În Anglia, primul loc îl deţin posesiunile ei coloniale, care sînt şi în America foarte mari (de pildă Canada), fără să mai vorbim de Asia etc. În această ţară, exportul uriaş de capital este legat în modul cel mai strîns de stăpînirea unor colonii imense despre a căror însemnătate pentru imperialism vom vorbi mai jos. Cu totul altfel stau lucrurile în Franţa. Aici capitalul exportat este plasat mai ales în Europa şi în primul rînd în Rusia (nu mai puţin de 10 miliarde de franci); trebuie menţionat că în cea mai mare parte el este capital de împrumut, plasat în împrumuturi de stat, şi nu capital investit în întreprinderi industriale. Spre deosebire de imperialismul englez, colonialist, cel francez poate fi numit imperialism cămătăresc. În Germania vedem o a treia variantă: posesiunile ei coloniale nu sînt prea mari, iar capitalul plasat de ea în străinătate este cel mai uniform repartizat între Europa şi America.

În ţările spre care se îndreaptă, exportul de capital influenţează dezvoltarea capitalismului, imprimîndu-i un ritm extrem de accelerat. De aceea, dacă exportul de capital poate să ducă într-o anumită măsură la o oarecare stagnare a dezvoltării capitalismului în ţările exportatoare, aceasta poate avea loc numai cu preţul lărgirii şi adîncirii dezvoltării capitalismului în lumea întreagă.

Pentru ţările exportatoare de capital există aproape totdeauna posibilitatea de a obţine anumite „avantaje“, al căror caracter ne lămureşte specificul epocii capitalului financiar şi a monopolurilor. Iată, de pildă, ce scria revista berlineză „Die Bank“ în octombrie 1913:

„Pe piaţa financiară internaţională se joacă de cîtva timp o comedie demnă de pana unui Aristofan. O serie întreagă de state străine, începînd cu Spania şi terminînd cu cele din Balcani, începînd cu Rusia şi terminînd cu Argentina, Brazilia şi China, adresează, făţiş sau pe ascuns, marilor pieţe financiare cereri de împrumut, uneori extrem de insistente. În momentul de faţă, situaţia pieţelor financiare nu este prea strălucită şi nici perspectivele politice nu sînt prea trandafirii. Dar nici una dintre pieţele financiare nu se încumetă să respingă vreo cerere de împrumut, deoarece se teme că vecinul i-o va lua înainte, va consimţi să acorde împrumutul şi în felul acesta îşi va asigura anumite contraservicii. Cînd se încheie asemenea tranzacţii internaţionale, creditorul se alege aproape totdeauna cu anumite foloase: o clauză avantajoasă într-un tratat comercial, o bază de aprovizionare cu cărbuni, construirea unui port, o concesiune grasă, o comandă de tunuri“^[2].

Capitalul financiar a creat epoca monopolurilor. Iar monopolurile aduc cu ele pretutindeni principiile lor: folosirea „legăturilor“ în scopul unei tranzacţii avantajoase ia locul concurenţei pe piaţa liberă. De obicei, împrumutul se acordă cu condiţia ca o parte din el să fie cheltuită pentru cumpărări de produse în ţara creditoare, în special armament, vapoare etc. În ultimele două decenii (1890-1910), Franţa a recurs foarte des la acest mijloc. Exportul de capital devine un mijloc pentru stimularea exportului de mărfuri. Tranzacţiile ce se încheie în asemenea cazuri între întreprinderile deosebit de mari sînt de aşa natură, încît - după expresia „eufemistică“ a lui Schilder^[3] - ele „se învecinează cu corupţia“. Krupp în Germania, Schneider în Franţa, Armstrong în Anglia sînt mostre de asemenea firme, strîns legate de marile bănci şi de guvern, care nu pot fi uşor „ocolite“ la contractarea unui împrumut.

Acordînd împrumuturi Rusiei, Franţa „a strîns-o cu uşa“ la încheierea tratatului comercial din 16 septembrie 1905, asigurîndu-şi anumite concesii pînă în 1917; la fel a procedat ea şi la încheierea tratatului comercial din 19 august 1911 cu Japonia. Războiul vamal dintre Austria şi Serbia, care, cu o întrerupere de şapte luni, a durat din 1906 pînă în 1911, a fost provocat, în parte, de rivalitatea austro-franceză în domeniul livrării de material de război Serbiei. În ianuarie 1912, Paul Deschanel a declarat în parlament că în perioada 1908-1911 firmele franceze au livrat Serbiei material de război în valoare de 45.000.000 de franci.

Într-un raport al consulului Austro-Ungariei la São-Paulo (Brazilia) se spune: „construirea reţelei de căi ferate din Brazilia se efectuează în cea mai mare parte cu capitaluri franceze, belgiene, britanice şi germane; la încheierea operaţiilor financiare legate de construirea reţelei de căi ferate, aceste ţări îşi asigură dreptul de a livra materialele de construcţie necesare“.

În felul acesta capitalul financiar îşi întinde, în sensul literal al cuvîntului, putem spune, plasa asupra tuturor ţărilor lumii. Un rol de seamă joacă aici băncile înfiinţate în colonii şi sucursalele lor. Imperialiştii germani privesc cu invidie la ţările coloniale „vechi“, care şi-au asigurat în această privinţă o situaţie deosebit de „bună“: în 1904 Anglia avea 50 de bănci coloniale cu 2.279 de sucursale (în 1910: 72 cu 5.449 de sucursale); Franţa - 20 cu 136 de sucursale; Olanda - 16 cu 68 de sucursale, pe cînd Germania n-avea ,,decît“ 13 bănci cu 70 de sucursale^[4]. Capitaliştii americani invidiază, la rîndul lor, pe cei englezi şi germani: „În America de Sud - se plîngeau ei în 1915 - 5 bănci germane au 40 de sucursale şi 5 engleze - 70 de sucursale... În ultimii 25 de ani, Anglia şi Germania au investit în Argentina, Brazilia şi Uruguay aproximativ 4 bilioane (miliarde) de dolari, şi datorită acestui fapt le revin 46% din comerţul acestor trei ţări. “^[5]

Ţările exportatoare de capital şi-au împărţit, în sensul figurat al cuvîntului, lumea între ele. Dar capitalul financiar a dus şi la o împărţire directă a lumii.

[1]. Hobson. „Imperialism“, L., 1902, p. 58; Riesser, op. cit., p. 395 şi 404; P. Arndt în „Weltwirtschaftliches Archiv“, Bd. 7, 1916, S. 35; Neymarck în Bulletin; Hilferding. „Capitalul financiar“, p. 492; Lloyd George, discurs rostit în Camera comunelor la 4 mai 1915, „Daily Telegraph“ din 5 mai 1915; B. Harms. „Probleme der Weltwirtschaft“. Jena, 1912, S. 235 şi altele; Dr. Siegmund Schilder. „Entwicklungstendenzen der Weltwirtschaft“. Berlin, 1912, Band I, S. 150; George Paish. „Great Britain's Capital Investments etc.“ în „Journal of the Royal Statistical Society“, vol. LXXIV. 1910-1911, p. 167 şi urm.; Georges Diouritch. „L'expansion des banques allemandes à l'etranger, ses rapports avec le développement économique de l'Allemagne“. P., 1909, p. 84. - Lenin

[2]. „Die Bank“, 1913, 2, 1 024 - 1 025. - Lenin

[3]. Schilder, op. cit., p. 346, 350, 371. - Lenin

[4]. Riesser, op. cit., p. 375, ed. a 4-a, şi Diouritch, p. 283. - Lenin

[5]. The Annals of the American Academy of Political and Social Science, vol. LIX, May 1915, p. 301. În aceeaşi lucrare, la p. 331, citim că, în ultimul număr al revistei financiare „Statist“, cunoscutul statistician Paish evalua la 40 de miliarde de dolari, adică la 200 de miliarde de franci, suma capitalului exportat de Anglia, Germania, Franţa, Belgia şi Olanda. - Lenin

Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului
<<  III. Capitalul financiar şi oligarhia financiară  |  V. Împărţirea lumii între uniunile capitaliştilor  >>
MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin