Marx, Karld) s-a născut la 5 mai st.n. 1818, în oraşul Trier (Prusia renană). Tatăl său era avocat, evreu, care a trecut în 1824 la protestantism. Familia Marx era avută, cultă, fără să fie revoluţionară. După absolvirea liceului din Trier, Marx urmează cursurile întîi la Universitatea din Bonn, apoi la cea din Berlin, studiind dreptul, dar mai ales istoria şi filozofia. Îşi termină studiile în 1841, prezentînd o teză de doctorat asupra filozofiei lui Epicuri). Marx mai împărtăşea încă pe atunci concepţiile idealiste ale lui Hegeli). La Berlin, se alătură cercului „hegelienilor de stînga“ (Bruno Baueri) şi alţii), care încercau să tragă din filozofia lui Hegel concluzii ateiste şi revoluţionare.
După terminarea studiilor universitare, Marx se mută la Bonn cu intenţia de a îmbrăţişa cariera universitară. Dar politica reacţionară a guvernului — care în 1832 îi luase lui Ludwig Feuerbachd) catedra universitară şi în 1836 refuzase încă o dată să-l reprimească la universitate, iar în 1841 interzisese tînărului profesor Bruno Bauer să ţină prelegeri la Bonn — îl sileşte pe Marx să renunţe la cariera universitară. Dezvoltarea ideilor hegelianismului de stînga înregistra, în această perioadă, în Germania, progrese rapide. Îndeosebi Ludwig Feuerbach începe, după 1836, să critice teologia şi să se orienteze spre materialism, la care aderă definitiv în 1841 („Esenţa creştinismului“); în 1843 apare cartea sa „Principiile de bază ale filozofiei viitorului“. „Numai cine a fost martor al efectului liberator produs“ de aceste cărţi „poate să-şi facă o idee despre el“, — scria mai tîrziu despre ele Engelsd). „Noi“ (adică hegelienii de stînga, printre care şi Marx) „am devenit dintr-o dată feuerbachieni[3]“. În acea vreme burghezii radicali din Renania, care aveau oarecare contingenţe cu hegelienii de stînga, fondează la Colonia un ziar de opoziţie — „Gazeta renană“ (care începe să apară la l ianuarie 1842). Marx şi Bruno Bauer sînt invitaţi ca principali colaboratori ai acestuia, iar în octombrie 1842 Marx devine redactor-şef şi se mută de la Bonn la Colonia. Sub redacţia lui Marx, orientarea democratică-revoluţionară a ziarului devine tot mai netă, şi guvernul, după ce supune ziarul unei duble şi triple cenzuri, hotărăşte, în cele din urmă, la l ianuarie 1843 suspendarea lui. Marx se vede silit să părăsească la această dată postul de redactor, dar nici plecarea lui nu salvează ziarul, care în martie 1843 este suprimat. Printre articolele cele mai importante publicate de Marx în „Gazeta renană“, Engels menţionează, în afară de cele enumerate mai jos (vezi Bibliografia[4]), şi un articol despre situaţia ţăranilor viticultori din valea Moselei[5]. Întrucît în activitatea sa publicistică se lovise de faptul că nu cunoştea suficient economia politică, Marx se apucă să studieze cu rîvnă această ştiinţă.
În 1843, Marx se căsătoreşte, la Kreuznach, cu Jenny von Westphalen, prietena sa din copilărie, cu care logodit încă din anii studenţiei. Soţia sa făcea parte dintr-o familie de nobili reacţionari din Prusia. Fratele ei mai mare avea să fie ministrul de interne al Prusiei într-o epocă din cele mai reacţionare, 1850—1858. În toamna anului 1843, Marx se mută la Paris pentru a scoate aici, în străinătate, o revistă radicală împreună cu Arnold Rugei) (1802—1880; hegelian de stînga, între 1825 şi 1830 stă la închisoare; după 1848 emigrant; după 1866—1870 partizan al lui Bismarcki)). Dar din această revistă, intitulată „Analele germano-franceze“, nu apare decît un singur număr. Ea îşi încetează apariţia din cauza greutăţilor legate de difuzarea ei clandestină în Germania şi din cauza divergenţelor dintre Marx şi Ruge. Încă din articolele publicate în această revistă, Marx se situează pe o poziţie revoluţionară, proclamînd „critica necruţătoare a realităţii existente“, mai ales „critica armelor“[6], şi făcînd apel la mase şi la proletariat.
În septembrie 1844 vine pentru cîteva zile la Paris Friedrich Engels, care devine de atunci prietenul cel mai apropiat al lui Marx. Amîndoi participă în modul cel mai activ la viaţa clocotitoare a grupurilor revoluţionare din Paris (o însemnătate deosebită avea atunci doctrina lui Proudhon, pe care Marx a combătut-o fără cruţare în lucrarea sa „Mizeria filozofiei“, apărută în 1847). Luptînd cu îndîrjire împotriva feluritelor doctrine ale socialismului mic-burghez, ei elaborează teoria şi tactica socialismului proletar revoluţionar sau a comunismului (marxismului). Vezi scrierile lui Marx din această perioadă, 1844—1848, în Bibliografie. În 1845, la cererea insistentă a guvernului prusian, Marx este expulzat din Paris ca revoluţionar primejdios. El se mută la Bruxelles. În primăvara anului 1847, Marx şi Engels aderă la o asociaţie secretă de propagandă, denumită „Liga comuniştilor“, şi participă la Congresul al II-lea al acestei Ligi (Londra, noiembrie 1847), unde au un rol de seamă. Din însărcinarea acestui congres ei scriu celebrul „Manifest al Partidului Comunist“ apărut în februarie 1848. În această operă este expus cu o limpezime şi o precizie genială o nouă concepţie despre lume, materialismul consecvent, care îmbrăţişează şi domeniul vieţii sociale, dialectica, cea mai cuprinzătoare şi mai profundă teorie a dezvoltării, teoria luptei de clasă şi a rolului istoric revoluţionar de importanţă mondială al proletariatului, făuritor al unei societăţi noi, societatea comunistă.
Cînd izbucneşte revoluţia din februarie 1848[7], Marx este expulzat din Belgia. El se reîntoarce la Paris, de unde pleacă, după revoluţia din martie[8], în Germania, la Colonia. Aici apare, de la l iunie 1848 pînă la 19 mai 1849, „Noua gazetă renană“, al cărei redactor-şef este Marx. Noua teorie şi-a găsit o strălucită confirmare în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare din 1848—1849, ca şi în toate mişcările proletare şi democratice din toate ţările lumii. Contrarevoluţia triumfătoare îl trimite mai întîi pe Marx în judecată (este achitat la 9 februarie 1849), pentru ca apoi să-l expulzeze din Germania (la 16 mai 1849). El pleacă mai întîi la Paris, dar e expulzat şi de aici, după demonstraţia din 13 iunie 1849[9], şi se mută la Londra, unde rămîne pînă la sfîrşitul vieţii.
Condiţiile vieţii de emigraţie, care se reliefează pregnant din corespondenţa dintre Marx şi Engels (publicată în 1913), erau deosebit de grele. Marx şi familia sa erau de-a dreptul striviţi de nevoi; fără sprijinul financiar permanent şi devotat al lui Engels, Marx nu numai că nu ar fi putut termina „Capitalul“, dar ar fi căzut inevitabil pradă mizeriei. În afară de aceasta, teoriile şi curentele socialismului mic-burghez, şi în general ale socialismului neproletar, care erau predominante, îl sileau pe Marx să ducă neîncetat o luptă necruţătoare şi să respingă uneori atacuri personale brutale şi furibunde („Heir Vogt“). Ţinîndu-se deoparte de cercurile de emigranţi, Marx elaborează într-o serie de lucrări devenite istorice (vezi Bibliografia) teoria sa materialistă, consacrîndu-şi forţele mai ales studiului economiei politice. Marx a revoluţionat această ştiinţă (vezi mai jos doctrina lui Marx) în lucrările sale „Contribuţii la critica economiei politice“ (1859) şi „Capitalul“ (vol. I, 1867).
Epoca de înviorare a mişcărilor democratice de la sfîrşitul deceniului al 6-lea şi din deceniul al 7-lea îl recheamă pe Marx la activitatea practică. În 1864 (la 28 septembrie) este întemeiată la Londra celebra Internaţională I, „Asociaţia Internaţionala a Muncitorilor“. Marx a fost sufletul acestei asociaţii, autorul primei ei „Adrese“ şi al unei serii de rezoluţii, declaraţii şi manifeste. Reunind mişcarea muncitorească din diferitele ţări, străduindu-se să îndrumeze pe făgaşul unei activităţi comune diversele forme ale socialismului neproletar, premarxist (Mazzinii), Proudhoni), Bakunini), trade-unionismului liberal englez, oscilările lassalleenei) spre dreapta în Germania etc.), combătînd teoriile tuturor acestor secte şi şcolişoare, Marx făureşte o tactică unitară a luptei proletare a clasei muncitoare din diferitele ţări. După căderea Comunei din Paris (1871), pe care Marx a analizat-o atît de pătrunzător şi de pertinent, într-un mod atît de strălucit şi revoluţionar, cu atîta eficienţă (în „Războiul civil din Franţa“, 1871), şi după scindarea Internaţionalei de către bakunişti, existenţa acesteia în Europa devenise imposibilă. După Congresul de la Haga (1872) al Internaţionalei, Marx obţine mutarea Consiliului General al Internaţionalei la New York. Internaţionala I îşi încheiase misiunea istorică, inaugurînd o epocă de dezvoltare incomparabil mai puternică a mişcării muncitoreşti în toate ţările lumii, epocă de dezvoltare în lărgime, epocă în care s-au constituit partide muncitoreşti socialiste de masă în cadrul fiecărui stat naţional.
Activitatea intensă depusă în cadrul Internaţionalei îmbinată cu preocupările şi mai intense de ordin teoretic au zdruncinat definitiv sănătatea lui Marx. El continuă să se ocupe de economia politică şi să lucreze la terminarea „Capitalului“, adunînd numeroase materiale noi şi studiind o serie de limbi (de pildă limba rusă); boala l-a împiedicat însă să termine „Capitalul“.
La 2 decembrie 1881 îi moare soţia. La 14 martie 1883 Marx adoarme pentru totdeauna în fotoliul său. Este înmormîntat, alături de soţia sa, în cimitirul Highgate din Londra. Dintre copiii lui Marx, cîţiva au murit de mici la Londra, pe cînd familia sa se zbătea în mizerie. Cele trei fiice ale lui s-au căsătorit cu socialişti din Anglia şi Franţa: Eleanor cu Eduard Aveling, Laura cu Paul Lafarguei) şi Jenny cu Charles Longuet. Fiul acestuia din urmă este membru al Partidului socialist francez.
[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 21,
Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 272. — Nota red. Editurii
Politice
[4]. Este vorba de bibliografia întocmită de V. I.
Lenin la articolul „Karl Marx“ (vezi Opere complete, vol. 26, Bucureşti, Editura
politică, 1964, p. 81-92). — Nota red. Editurii
Politice
[5]. Este vorba de articolul lui K. Marx „Justificarea
corespondentului din valea Moselei“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 1,
Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a. p. 191-222). — Nota red. Editurii
Politice
[6]. Vezi K. Marx. „Contribuţii la critica filozofiei
hegeliene a dreptului. Introducere“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere,
vol. 1,
Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a. p. 420. — Nota red. Editurii
Politice
[7]. Este vorba de revoluţia burgheză din februarie
1848 din Franţa. — Nota red. Editurii
Politice
[8]. Este vorba de revoluţia burgheză din Germania şi
Austria, care a început în martie 1848. — Nota red. Editurii
Politice
[9]. Este vorba de demonstraţia populară de la Paris
organizată de partidul micii burghezii („Muntele“) în semn de protest împotriva
încălcării de către preşedinte şi majoritatea Adunării legislative a
rînduielilor constituţionale statornicite de revoluţia din 1848. Demonstraţia a
fost înăbuşită de guvern. — Nota red. Editurii
Politice