Influenţa mediului nu este numai directă, ea nu se exercită numai asupra organului care funcţionează, asupra mîinii în cazul pianistului şi al săpătorului, asupra unei părţi a creierului în cazul funcţionarului şi al academicianului, asupra simţului moral al femeii cinstite şi cel al prostituatei. Influenţa mediului mai este şi indirectă şi se extinde asupra tuturor organelor. Această generalizare a influenţei mediului a fost desemnată de Geoffroy Saint-Hilairei) ca subordonarea organelor, iar naturaliştii moderni o denumesc legea corelaţiei. Cuvieri) a expus această lege astfel: «Orice fiinţă organizată formează un întreg, un sistem unic şi închis, în care părţile corespund şi converg în aceeaşi acţiune definitivă printr-o acţiune reciprocă. Nici una din aceste părţi nu se poate schimba fără ca şi celelalte părţi să se schimbe.»(1) De exemplu, forma dinţilor unui animal nu se poate modifica dintr-o cauză oarecare fără să atragă modificări ale maxilarelor, ale muşchilor care le permit mişcarea, oaselor craniului la care sînt ataşate, creierului aflat în interiorul craniului(2), oaselor şi muşchilor care susţin capul, formei şi lungimii intestinelor, într-un cuvînt în toate părţile corpului. Modificările produse membrelor anterioare, din momentul în care au încetat să servească la mers, au provocat transformări organice care au separat definitiv omul de maimuţele antropoide.
Nu întotdeauna este posibil să fie prevăzute şi înţelese modificările cauzate de o schimbare survenită într-un organism oarecare: în acest sens, de ce fractura unui picior sau extirparea unui testicul la cervide duc la atrofia cornului din partea opusă; de ce pisicile albe sînt surde; de ce mamiferele cu copită sînt erbivore iar mamiferele cu cinci degete şi gheare sînt carnivore?
Uneori, o simplă schimbare a obiceiurilor, care supun unul sau mai multe organe la un uz neobişnuit, poate avea drept consecinţă profunde modificări ale întregului organism. Darwini) spune că simplul păscut pe pantele înclinate a dus la variaţii în scheletul diferitelor rase de vaci din Scoţia. Naturaliştii sînt de acord să considere cetaceele — balene, caşaloţi şi delfini — ca mamifere terestre antice care, după ce şi-au găsit în mare o alimentaţie mai abundentă şi mai uşoară, au devenit înotători şi plonjori. Această nouă modalitate de viaţă le-a transformat organele, a redus la vestigii cele care au devenit inutile, a dezvoltat şi a adaptat altele necesităţilor mediului acvatic. Pentru a se adapta mediului arid, plantele din Sahara au fost nevoite să-şi reducă la jumătate sau la sfert trunchiul şi numărul frunzelor, să le ungă cu un strat ceros pentru a preveni evaporarea şi să-şi lungească substanţial rădăcinile pentru a căuta umiditate. Fenomenele vegetale sînt în contra-anotimp: plantele dormitează vara, în sezonul cald şi înfloresc iarna, în sezonul relativ rece şi umed. Plantele din deşert prezintă toate caracteristicile analoge: un mediu dat implică existenţa unor fiinţe care prezintă un ansamblu de caracteristici determinate.
Mediile cosmice sau naturale, la care vegetalele şi animalele trebuie să se adapteze, din necesitatea de a supravieţui, formează, la fel ca şi fiinţa organizată de Cuvier, entităţi, sisteme complexe şi fără limite precizate în spaţiu. Părţile acestor medii sînt: formaţia geologică şi compoziţia solului, apropierea de ecuator, distanţa faţă de nivelul mării, cursul apelor care îl umezesc, cantitatea de ploaie pe care o primeşte, căldura solară pe care o înmagazinează, etc., precum şi plantele şi animalele care trăiesc pe aceea suprafaţă. Aceste elemente sînt corespunzătoare în sensul că unul din ele nu se poate schimba fără să atragă schimbarea celorlalte: schimbările din mediile naturale sînt mai puţin rapide decît cele care se produc la fiinţele organizate, dar sînt totuşi apreciabile. De exemplu, pădurile influenţează temperatura şi ploile şi, prin urmare, influenţează umiditatea şi humusul solului. Darwini) a demonstrat că animale în aparenţă nesemnificative, cum ar fi viermii, au jucat un rol considerabil în formarea pămîntului vegetal; Bertheloti) şi agronomii Hellriegeli) şi Willfarth au demonstrat că bacteriile care mişună în nodozităţile rădăcinilor leguminoaselor, sînt agenţi fertilizatori ai pămîntului. Omul, prin elevaţie şi cultură, exercită o acţiune remarcabilă asupra mediului natural; despăduririle începute de romani au transformat în deşerturi în care nu se putea sta ţinuturile fertile ale Asiei şi Africii.
Plantele, animalele şi omul din stadiul natural, care nu posedă nici un alt mijloc de rezistenţă în afara facultăţii de adaptare a organelor, trebuie să se diferenţieze, chiar dacă au o origine comună, în cazul în care, timp de sute şi mii de generaţii, trăiesc în medii naturale diferite. Mediile naturale neasemănătoare au tendinţa să diversifice oamenii cît şi plantele şi animalele: de fapt, în decursul perioadei sălbatice s-au format diferitele rase umane.
Prin activitatea sa, omul nu numai că modifică mediul natural în care trăieşte, dar mai creează din toate piesele un mediu artificial sau social care îi permite dacă nu să-şi sustragă organismul, cel puţin să atenueze considerabil influenţa mediului natural asupra sa. Dar, la rîndul său, mediul artificial influenţează omul, în măsura în care această influenţă îi este furnizată de mediul natural. Prin urmare, omul, la fel ca planta şi animalul domesticit, suportă influenţa celor două medii.
Mediile artificiale sau sociale pe care oamenii le-au creat succesiv diferă între ele prin gradul lor de elaborare şi complexitate; dar mediile de acelaşi grad de elaborare şi complexitate au multe asemănări între ele, oricare ar fi rasele umane care le-au creat şi oricare ar fi locaţiile lor geografice: drept care, dacă oamenii contribuie la supunerea faţă de acţiunea diversificantă a mediilor naturale diferite, ei sînt în egală măsură supuşi influenţei mediilor artificiale asemănătoare, care activează cu scopul de a diminua diferenţele dintre rase şi de a dezvolta la acestea aceleaşi necesităţi, aceleaşi pasiuni şi aceeaşi mentalitate. De altfel, mediile naturale asemănătoare, ca de exemplu, cele situate la aceeaşi latitudine şi altitudine, exercită aceeaşi influenţă unificatoare asupra vegetaţiei şi a animalelor din zona respectivă; au o floră şi o faună analoge. Mediile artificiale asemănătoare au tendinţa să unifice specia umană care a fost diversificată în rase şi sub-rase de mediile naturale neasemănătoare.
Mediul natural evoluează cu o extremă încetineală, încît speciile vegetale şi animale care s-au adaptat la ele par inamovibile. Mediul artificial evoluează, din contra, cu o rapiditate crescîndă, astfel încît istoria omului şi a societăţilor sale, comparată cu cea a animalelor şi a vegetaţiei, este extraordinar de agitată.
Mediile artificiale, la fel ca fiinţa organizată şi mediul natural, formează entităţi, sisteme complexe fără limite precise în timp şi spaţiu, ale căror părţi corespund şi sînt atît de legate încît nici una nu poate fi modificată fără ca toate celelalte să nu fie zguduite şi să nu fie nevoite, la rîndul lor, să facă obiectul unor modificări.
Mediul artificial sau social, de o extremă simplicitate şi compus dintr-un mic număr de piese la populaţiile sălbatice, se complică pe măsură ce omul progresează prin adăugarea de noi piese şi prin dezvoltarea celor care existau deja. Din perioada istorică, mediul artificial este format din instituţii economice, sociale, politice şi juridice, din tradiţii, obiceiuri, moravuri şi morale, dintr-un simţ comun şi o opinie publică, din religii, literaturi, arte, filozofii, ştiinţe, moduri de producţie şi de schimb, etc. şi din oamenii care le trăiesc. Aceste părţi, care se transformă şi se influenţează reciproc, au dat naştere la o serie de medii sociale din ce în ce mai extinse şi mai complexe, care, treptat şi pe măsură, au schimbat oamenii; fiindcă, la fel ca mediul natural, un mediu social dat implică existenţa oamenilor care prezintă pe plan fizic şi moral un ansamblu de caractere analoage. Dacă toate aceste părţi care se potrivesc ar fi fost stabile sau ar fi variat numai cu o încetineală excesivă, aşa cum fac părţile mediului natural, mediul artificial ar fi rămas în echilibru şi nu s-ar fi produs istoria. Echilibrul mediului artificial este, din contra, de o extremă şi crescîndă instabilitate; acest echilibru este în permanenţă deranjat de schimbările produse într-una din părţile lui, la care reacţionează şi celelalte.
Părţile unei fiinţe organizate, la fel ca cele dintr-un mediu natural, reacţionează unele cu altele în mod direct, mecanic, ca să spunem aşa: atunci cînd în decursul evoluţiei animale, omul a ajuns definitiv la poziţia verticală, acest lucru a devenit punctul de plecare pentru transformările tuturor organelor; atunci cînd capul, în loc să fie purtat de muşchii puternici de la capătul gîtului, aşa cum este la celelalte mamifere, este sprijinit de coloana vertebrală, muşchii şi oasele pe care se inserau se modifică şi modificîndu-se, ele modifică craniul şi encefalul. Atunci cînd stratul unui pămînt vegetal al unei localităţi creşte dintr-o cauză necunoscută, în loc să producă plante pipernicite, ea hrăneşte o pădure, care modifică regimul apelor, care fac să crească volumul cursurilor de apă, etc. Dar părţile unui mediu artificial nu pot reacţiona unele faţă de altele decît prin intermediul omului. Partea modificată trebuie să înceapă prin a transforma fizic şi mental oamenii pe care îi face să funcţioneze şi prin a le sugera modificările pe care trebuie să le facă asupra celorlalte părţi pentru a le aduce la nivelul de progres realizat de cea modificată, pentru a nu jena prin progresul său şi cu scopul de a fi din nou compatibile. Părţile nemodificate fac să se simtă inconvenientul lor, tocmai prin calităţile utile care constituiau «laturile lor bune», care, devenind demodate, sînt nocive şi din această cauză constituie «laturi proaste», cu atît mai insuportabile cu cît sînt mai importante modificările pe care ar fi trebuit să le facă. Adeseori, restabilirea echilibrului dintre piesele mediului artificial nu se produce decît după lupte între oamenii care au un interes deosebit în partea aflată în transformare şi oamenii ocupaţi în celelalte părţi.
Reamintirea faptelor istorice, prea recente pentru a nu fi în memorie, va ilustra jocul pieselor din mediul artificial prin intermediul omului.
Atunci cînd a utilizat elasticitatea aburului ca forţă motrică, industria a cerut noi mijloace de transport pentru a vehicula combustibilul său, materia sa primă şi produsele sale. Ea a sugerat industriaşilor interesaţi idea tracţiunii cu abur pe căi ferate, care a început să fie pusă în practică în bazinul carbonifer al Gard-ului în 1830 şi în cel al Loirei în 1832; în 1829, Stephensoni) a făcut să circule în Anglia primul tren pus în mişcare de o locomotivă. Dar atunci cînd a fost exprimată dorinţa de a extinde aceste mod de locomoţie, au apărut numeroase şi puternice rezistenţe, care au reţinut dezvoltarea sa. Domnul Thiersi), unul din şefii politici ai burgheziei cenzitare şi unul din reprezentaţii autorizaţi ai simţului comun şi al opiniei publice, s-au opus în mod energic fiindcă, după cum declara, «o cale ferată nu poate merge». De fapt, căile de fier bulversau ideile cele mai rezonabile şi cele mai bine fundamentate: ele cereau, între alte lucruri imposibile, grave schimbări în modul de proprietate care servea ca bază pentru edificiul social al burgheziei care domnea în acea perioadă. Pînă atunci, un burghez nu crea o industrie sau un comerţ decît cu banii săi, în cel mai bun caz, adăugat la banii unuia sau doi amici sau cunoştinţe, avînd încredere în cinstea şi abilitatea acestora; el era responsabil pentru modul în care erau întrebuinţate fondurile şi era proprietarul real şi nominal al fabricii sau al casei de comerţ. Dar, pentru a se stabili, căile de fier aveau nevoie de capitaluri atît de mari încît era imposibil să fie găsite la un număr de cîţiva indivizi: a fost deci nevoie să se decidă ca un mare număr de burghezi să-şi încredinţeze banii lor dragi, fără să-i scape din ochi pentru nici un moment, unor persoane la care le cunoşteau numai numele şi cu atît mai puţin capacitatea şi moralitatea. Odată ce au dat banii, burghezii pierdeau orice control asupra modului în care erau întrebuinţaţi; ei nici nu aveau proprietatea personală a gărilor, a vagoanelor, a locomotivelor etc., la fabricarea cărora serveau; ei aveau numai dreptul la beneficii, atunci cînd acestea existau; în loc de piese de aur şi argint care aveau volum, greutate şi alte calităţi solide, li se înmîna o foaie de hîrtie uşoară şi subţire, reprezentînd în mod fictiv o porţiune infinitezimală şi insesizabilă a proprietăţii colective, avînd scris pe ea cu litere mari numele firmei. Niciodată în memoria burgheză proprietatea nu a avut o formă atît de metafizică. Această nouă formă depersonaliza proprietatea şi era într-o contradicţie atît de violentă cu forma care provoca deliciile burgheziei, aceea pe care o cunoşteau şi o transmiteau de generaţii, încît pentru a apără şi propaga această nouă formă de proprietate nu s-au găsit decît oameni acuzaţi de toate crimele şi denunţati ca fiind cei mai gravi perturbatori ai ordinii sociale. Numai socialiştii Fourieri) şi Saint-Simoni) au preconizat mobilizarea proprietăţii în acţiuni de hîrtie(3). Regăsim în rîndurile discipolilor lor industriaşii, inginerii şi financiarii care au pregătit revoluţia din 1848 şi s-au făcut complicii din 2 decembrie1): ei au profitat de revoluţia politică pentru a revoluţiona mediul economic prin unirea celor nouă bănci provinciale în cadrul Băncii Franţei, prin legalizarea noii forme de proprietate, făcînd să fie acceptată de opinia publică şi prin crearea reţelei de căi ferate franceze.
Marea industrie mecanică, care trebuie să-şi aducă de la distanţă combustibilul şi materia primă şi care trebuie să-şi vîndă produsele la distanţă, nu poate tolera fragmentarea unei naţiuni în mici State autonome, avînd fiecare vamă, legi, măsuri şi greutăţi, monede, hîrtie-monedă etc., separate; pentru a se dezvolta, ea are nevoie de naţiuni unificate şi centralizate. Italia şi Germania nu au satisfăcut aceste exigenţe decît cu preţul unor războaie sîngeroase. Domnii Thiers şi Proudhoni), care aveau atît de multe puncte similare şi care reprezentau interesele politice ale micii industrii, s-au transformat în ardenţii apărători ai independenţei acestor State ale Papei şi ale prinţilor italieni.
Dat fiind că omul creează şi modifică în mod succesiv părţile mediului artificial, omul este deci cel în care rezidă forţele motrice ale istoriei, după cum gîndesc Vicoi) şi înţelepciunea populară, şi nu în Justiţie, Progres, Libertate şi alte entităţi metafizice, după cum repetă acest lucru în mod ameţitor istoricii cei mai filozofici. Aceste idei confuze şi imprecise se schimbă după epocile istorice şi după grupurile şi chiar indivizii unei anumite epoci, deoarece ele sînt reflecţiile în inteligenţă a fenomenelor care se produc în diversele părţi ale mediului artificial: de exemplu, capitalistul, salariatul şi magistratul au noţiuni diferite despre Justiţie. Socialistul înţelege prin justiţie restituirea producătorului salariat bogăţiile care i-au fost furate, iar capitalistul conservarea acestor bogăţii furate. Dat fiind că burghezul posedă puterea economică şi politică, noţiunea sa predomină şi face legea care pentru magistrat devine Justiţia. Tocmai pentru că acelaşi cuvînt include noţiuni contradictorii, burghezia a făcut din aceste idei un instrument de înşelătorie şi de guvernare.
Partea mediului artificial sau social în care omul funcţionează îi dă o educaţie fizică, intelectuală şi morală. Educaţia în aceste domenii, care creează la om idei şi îi excită pasiunile, este inconştientă; atunci cînd acţionează, omul crede că urmează liber impulsurile pasiunilor şi ideilor sale, în timp ce el nu face decît să cedeze la influenţele exercitate asupra lui de una din părţile mediului artificial, care nu poate reacţiona asupra celorlalte parţi decît prin intermediul ideilor şi al pasiunilor sale; ascultînd în mod inconştient de presiunea indirectă a mediului, omul atribuie direcţia acţiunilor şi a agitaţiilor sale unui Dumnezeu, unei inteligenţe divine sau unor idei ca Justiţia, Progresul, Umanitatea etc. Dacă mersul istoriei este inconştient fiindcă, după cum spune Hegeli), omul ajunge întotdeauna la un alt rezultat decît cel pe care îl dorea, acest lucru provine de la faptul că pînă acum el nu a fost conştient de cauza care îl făcea să acţioneze şi care îi dirija acţiunile.
Care parte a mediului social este cea mai instabilă, cea care se schimbă cel mai frecvent în cantitate şi calitate şi este cea mai susceptibilă să prăbuşească întregul sistem?
Modul de producţie, răspunde Marx[d].
Prin modul de producţie Marx înţelege maniera de producere şi nu ceea ce se produce: astfel, au fost făcute ţesături din timpurile preistorice şi numai de circa un secol se fac ţesături în mod mecanic. Modul de producţie mecanic este esenţiala caracteristică a industriei moderne. Avem în faţa ochilor un exemplu unic al forţei sale fulgerătoare şi irezistibile de a transforma instituţiile sociale, economice, politice şi juridice ale unei naţiuni. Introducerea sa în Japonia a promovat această ţară în decurs de o generaţie de la statul feudal al evului mediu la statul constituţional al lumii capitaliste, punînd Japonia în rîndul puterilor mondiale.
Multe cauze contribuie pentru a asigura modului de producţie această capacitate deplină de acţiune. În mod direct sau indirect, producţia absoarbe energia imensei majorităţi a indivizilor unei naţiuni, în timp ce în celelalte părţi care constituie mediul social (politică, religie, literatură etc.) este angajată o minoritate restrînsă, care mai trebuie să se îngrijească să-şi procure mijloacele de existenţă materială şi intelectuală. În consecinţă, toţi oamenii sînt supuşi mental şi fizic, mai mult sau mai puţin, la influenţa modificatoare a modului de producţie, în timp ce un număr foarte mic de oameni sînt supuşi influenţelor altor părţi ale mediului social. Dat fiind că diferitele piese ale mediului social se influenţează reciproc prin intermediul oamenilor, cine modifică cel mai mult oamenii posedă în mod necesar cea mai mare energie pentru a zdruncina întreg sistemul.
Modul de producţie, de o importanţă relativ nesemnificativă în mediul social al sălbaticului, se bucură de o preponderentă şi crescîndă importanţă prin neîntrerupta incorporare în producţie a forţelor naturii pe măsură ce omul învaţă să le cunoască: omul primitiv a început această incorporaţie servindu-se de pietre ca armă şi instrument.
Progresele modului de producţie sînt relativ rapide, nu numai pentru că producţia ocupă o enormă masă de oameni dar şi pentru că aprinzînd „furiile interesului privat“, ea pune în joc cele trei vicii care pentru Vico sînt forţele motrice ale istoriei: rigiditatea, avariţia şi ambiţia.
Progresele modului de producţie au devenit atît de precipitate în ultimele două secole, încît oamenii care se interesează de producţie trebuie să remodeleze în mod constant piesele corespondente ale mediului social pentru a le menţine la nivel; rezistenţele de care ei se lovesc dau loc la neîncetate conflicte economice şi politice: deci, dacă vrem să descoperim cauzele primare ale mişcărilor istorice, trebuie să le căutăm în modul de producţie al vieţii materiale care, după cum afirmă Marx, condiţionează în general dezvoltarea vieţii sociale, politice şi intelectuale.
Determinismul economic al lui Marx anulează caracterul predeterminat pe care îl are legea dezvoltării istorice unitare emisă de Vico. Punctul de pornire al lui Vico este că fazele istorice ale unui popor, aidoma cu fazele embrionare ale unei fiinţe, cum gîndea Geoffroy Saint-Hilaire, sînt legate în mod indisolubil de însăşi natura sa şi sînt determinate de acţiunea inevitabilă a unei forţe interne, a unei «forţe evolutive» care conduce poporul pe toate căile stabilite în prealabil spre scopuri desemnate dinainte. În viziunea lui Vico, de aici ar urma că toate popoarele trebuie întotdeauna să progreseze în ritm egal şi pe un singur făgaş. Concepută în acest fel, legea dezvoltării uniforme nu ar putea fi verificată prin istoria nici unui popor.
Istoria arată, din contra, cum unele popoare zăbovesc prin fazele evoluţiei, altele străbat aceste faze la pas de cursă, în timp ce altele retrogradează din stadiile la care au ajuns deja. Aceste opriri, progrese şi regresii nu se explică decît dacă clarificăm istoria socială, politică şi intelectuală a diferitelor popoare prin istoria mediilor artificiale în care au evoluat: schimbările din aceste medii, determinate de modul de producţie, determină la rîndul lor evenimentele istorice.
Mediile artificiale nu se schimbă decît cu preţul luptelor naţionale şi internaţionale. Evenimentele istorice ale unui popor depind deci de rapoartele care se stabilesc între mediul artificial care trebuie transformat şi acest popor, aşa cum a fost modelat de mediul natural, de obiceiurile ereditare şi cele dobîndite. Mediul natural şi trecutul istoric imprimă asupra fiecărui popor caracteristice specifice. Prin urmare, acelaşi mod de producţie nu produce cu exactitate matematică medii artificiale sau sociale identice şi, în consecinţă, nu creează evenimente istorice absolut asemănătoare la diferitele popoare şi în toate momentele istoriei, dat fiind că rivalitatea internaţională vitală se lărgeşte şi se intensifică pe măsură ce creşte numărul popoarelor care ajung în fazele superioare ale civilizaţiei. Evoluţia istorică a popoarelor, nu mai mult decît evoluţia embrionară a fiinţelor, nu este deci predeterminată: dacă evoluţia istorică trece prin organizaţiile familiale, de proprietate, juridice şi politice asemănătoare şi prin forme analoge de gîndire filozofică, religioasă, artistică şi literară, acest lucru provine de la faptul că popoarele, oricare ar fi rasa şi locaţia lor geografică, se dezvoltă trecînd prin necesităţi materiale şi intelectuale simţitor de asemănătoare, iar pentru a le satisface, sînt silite să recurgă la aceleaşi procedee de producţie(4).
(1). Cuvier, Discours sur les Révolutions de la Surface du globe [Discurs asupra revoluţiilor de la suprafaţa globului]. [Nota lui Lafargue]
(2). Anatomiştii estimează că muşchii temporali — „crotaphites“ — care la animalele carnivore şi la multe maimuţe, se reunesc pe bolta craniului şi crează o chingă în jurul său, comprimînd cutia craniană, împiedică dezvoltarea creierului, relativ redus în comparaţie cu cel al animalelor care, la fel ca şi omul, au un aparat de masticare puţin dezvoltat, precum şi muschi temporali slabi. R. Anthony a scos unul din muşchii temporali la naşterea a doi cîini. Cîteva luni mai tîrziu, el a constatat că jumătatea craniului corespunzătoare muşchiului suprimat era mai bombată şi crescuse volumul emisferei cerbrale. — Comptes rendus de l'Académie des Sciences, 23 noiembrie 1903. [Nota lui Lafargue]
(3). Fourier în Traité de l'Unité universelle [Tratat despre unitatea universală] [Théorie de l'unité universelle - Teorie despre unitatea universală - Alexander Tendler] enumeră avantajele pe care această formă de proprietate le oferă capitalistului care «nu riscă furtişagul, incendiul sau chiar cutremurul de pămînt... Un pupil nu riscă niciodată să piardă şi nici să fie lezat în legătură cu gestiunea şi veniturile, administraţia este aceeaşi pentru el ca şi pentru ceilalţi acţionari...Un capitalist care posedă o sută de milioane poate, de la un moment la altul, să-şi realizeze averea, etc.» Ea asigură pacea socială fiindcă «gusturile sediţioase se transformă în iubire a ordinii atunci omul devine proprietar» sau «cel sărac, care are numai un ban, poate participa la una din acţiunile populare, divizate în foarte mici parcele... şi poate deveni proprietarul unui infinit de mici particule ale întregului şi va putea spune palatele noastre, magazinele noastre, comorile noastre». Socialiştii utopişti au fost mai curînd reprezentanţii colectivismului capitalist decît cei ai emancipaţiei muncitoreşti. Epoca lor de aur nu era decît epoca de bani [În original, „âge de l'argent“ cu dublul sens de „argent“ = argint şi „argent“ = bani - Alexander Tendler].
Napoleon al III-leai) şi complicii săi de la lovitura de Stat erau pătrunşi de aceste principii ale socialismului utopic; ei au facilitat celor mai mici burse accesul la rentele asupra Statului, care pînă atunci numai marile burse le puteau poseda. După cum se exprima unul din aceştia, ei au democratizat renta, permiţînd achiziţia rentei în valoare de 5 franci sau chiar un franc. Ei credeau că vor împiedica revoluţiile politice prin interesarea publicului în soliditatea creditul public. [Nota lui Lafargue]
(4). E. Geoffroy Saint-Hilaire, care a introdus în istoria naturală unitatea planului de creaţie, aşa cum Vico a introdus în istoria umană unitatea dezvoltării, gîndea că evoluţia embrionară din ou, începînd de la fecundaţie pînă la naştere, se face conform unui plan prealabil, în aşa fel încît monstrul era o fiinţă a cărei dezvoltare s-a oprit într-una din fazele evoluţiei embrionare.
Embriologii moderni, care resping planul prealabil, sînt de părere că evoluţia embrionară, avînd în vedere integritatea embrionului, depinde de relaţiile embrionului cu mediul în care se dezvoltă. De exemplu, dacă sînt distruse unul sau mai multe segmente (blastomere) la ouăle de broască, arici de mare, echinoderm etc., se produc monştrii, adică fiinţe incomplete, cu toate că uneori părţile nedeteriorate reproduc părţile care lipsesc. În cazul în care în primele faze ale segmentaţiei, embrionul este împărţit în două, şi se reuşeşte ca părţile separate să rămînă vii, se obţin două unităţi în loc de una singură, aşa cum ar fi fost cazul dacă oul nu ar fi fost împărţit; se presupune că o separaţie analogă a ovulului uman în uter ar fi cauza sarcinilor de gemeni. Dacă modificăm mediul lichid în care se dezvoltă ovulul prin adausul de săruri minerale, modificăm formele embrionului şi îl facem să ia noi forme.
Aceleaşi forme nu se perpetuează în natură decît prin faptul că influenţele care se exercită asupra lor sînt, dacă nu chiar identice între ele, cel puţin extrem de asemănătoare în raporturile lor reciproce. Variaţiunile foarte uşoare ale acestor influenţe au drept consecinţă modificări secundare care separă indivizii de aceeaşi origine şi din aceeaşi familie; atunci cînd aceste variaţiuni sînt mai importante, ele pot da naştere la varietăţi, la mutaţii care sînt susceptibile să devină punctul de plecare pentru noi rase.
Ar fi interesant să fie făcută apropierea între concepţia socialistă a istoriei umane şi concepţia naturalistă a vieţii embrionare. [Nota lui Lafargue]
1). Este vorba de lovitura de stat din Franţa de la 2 decembrie 1851, săvîrşită de Ludovic Bonaparte, care de la 10 decembrie 1848 era preşedinte al Republicii Franceze. Adunarea legislativă şi Consiliul de Stat au fost dizolvate, mulţi deputaţi au fost arestaţi, în 32 de departamente a fost proclamată starea de război, liderii socialişti şi republicani au fost expulzaţi din Franţa. La 14 ianuarie 1852 a fost adoptată noua constituţie, potrivit căreia întreaga putere era concentrată în mîinile preşedintelui; la 2 decembrie 1852, Ludovic Bonaparte a fost proclamat împărat al francezilor sub numele de Napoleon al III-lea. Vezi Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte de Karl Marx.