Vicoi) — pe care istoricii filozofi nu-l citesc deloc, cu toate că transmit din carte în carte corsi şi ricorsi precum şi două sau trei fraze, mai curînd prost interpretate decît repetate — a formulat legile fundamentale ale istoriei în cadrul Scienza nuova.
Vico presupune, ca lege generală de dezvoltare a societăţilor, că toate popoarele, oricare ar fi originea lor etnică şi habitatul lor geografic, merg pe aceleaşi căi istorice: astfel istoria unui popor oarecare este repetarea istoriei unui alt popor care a ajuns la un grad superior de dezvoltare.
«Există», afirmă Vico, «o istorie eternă pe care o parcurg în timp istoriile tuturor naţiunilor pornind de la un stadiu oarecare de sălbăticie, barbarie şi ferocitate pe care oamenii le suportă pentru a se civiliza», pentru a se domestici, ad addimesticarsi, conform expresiei sale. (Scienza nuova, cartea II, § 5)(1).
Morgani), care probabil că nu îl cunoştea pe Vico, a ajuns la concepţia aceleaşi legi, pe care a formulat-o într-un mod mai pozitiv şi complet. Uniformitatea istorică a diverselor popoare, pe care filozoful napolitan o atribuia dezvoltării lor conform unui plan prestabilit, este considerată de antropologul american ca rezultatul a două cauze: asemănarea intelectuală a oamenilor şi similaritatea obstacolelor pe care trebuie să le treacă pentru a dezvolta societăţile lor. Vico credea de asemenea în similitudinea intelectuală. «În mod necesar există», spunea el, «în natura lucrurilor omeneşti, o limbă mentală universală care este comună tuturor naţiunilor, care desemnează în mod uniform substanţa lucrurilor care joacă un rol activ în viaţa socială a oamenilor şi care exprimă cu atîtea modificări că lucrurile pot fi văzute din diferite aspecte. Noi constatăm existenţa acestei limbi mentale universale în proverbe, aceste maxime de înţelepciune populară care sînt de aceeaşi natură la toate naţiunile antice şi moderne, cu toate că sînt exprimate în atît de multe modalităţi diferite.» (Ib., Degli Elem., XXII)(2).
«Spiritul uman», spune Morgan, «exact acelaşi la toţi indivizii, la toate triburile, la toate naţiunile şi limitat în privinţa extensiunii forţelor sale, lucrează şi trebuie să lucreze în aceleaşi modalităţi uniforme şi în cadrul limitelor restrînse ale variabilităţii. Rezultatele la care ajunge, în ţările separate prin timp şi spaţiu, formează verigile unui lanţ continuu şi logic al experienţelor comune....La fel ca formaţiunile geologice succesive, triburile umanităţii pot fi suprapuse în straturi succesive după dezvoltarea lor: clasate în aşa fel, aceste straturi relevă cu un anumit grad de certitudine marşul complet al progresului uman de la sălbăticie la civilizaţie» pentru că «cursul experienţelor umane a păşit pe căi aproape uniforme»(3). Marx[d], care a studiat cursul «experienţelor» economice, confirmă ideea lui Morgan. În prefaţa lucrării Capitalul, el afirmă că «ţara cea mai dezvoltată din punct de vedere industrial arată celor aflate în urma sa pe scara industrială imaginea propriului lor viitor».
Aşadar, «istoria ideală eternă» — care, conform opiniilor lui Vico, trebuie parcursă de diferitele popoare ale umanităţi, nu este un plan istoric prestabilit de o inteligenţă divină, ci un plan istoric al progresului uman conceput de către istoric, care, după studiul diverselor etape parcurse de fiecare popor, le compară între ele şi le clasează în serii progresive, conform gradului lor de complexitate.
Cercetările asupra triburilor sălbatice, precum şi asupra poparelor antice şi moderne, continuate timp de un secol, au demonstrat în mod triumfător exactitatea legii lui Vico; aceste cercetări au stabilit că oamenii, indiferent de originea lor etnică şi habitatul lor geografic, au parcurs în cadrul evoluţiei lor aceleaşi forme de familie, de proprietate şi de producţie, acelaşi lucru fiind valabil şi cu privire la instituţiile sociale şi politice. Antropologii danezi au fost primii care au constatat acest fapt şi au divizat perioada preistorică în epocile de piatră şi fier, caracterizate prin materia primă a instrumentelor produse manual şi, în consecinţă, prin modul de producţie. Istoriile generale ale diverselor popoare, fie ele de rasă albă, neagră, galbenă sau roşie, fie ele locuitoare ale zonei temperate, a ecuatorului sau a polurilor, nu se disting între ele decît prin etapa la care au ajuns în cadrul istoriei ideale a lui Vico, decît prin stratul istoric al lui Morgan la care au parvenit, decît prin treapta scării economice a lui Marx la care s-au urcat; toate acestea sînt orînduite astfel ca poporul cel mai dezvoltat să arate celor mai puţin dezvoltate imaginea propriei lor deveniri.
Produsele inteligenţei nu scapă legii lui Vico. Filologii şi gramaticienii au descoperit că pentru a crea cuvinte şi limbi, oamenii de toate rasele au urmat aceleaşi reguli. Folcloriştii au compilat la popoarele sălbatice şi civilizate aceleaşi poveşti, iar Vico a găsit la ei aceleaşi proverbe. În loc să considere poveştile similare drept producţiile popoarelor care le conservă numai prin tradiţie orală, mulţi folclorişti sînt de părere că aceste naraţii au fost imaginate într-un centru unic, de unde s-au răspîndit pe pămînt. Acest lucru este inadmisibil şi este în contradicţie cu ceea ce observăm atît despre instituţiile sociale cît şi despre alte producţii atît intelectuale cît şi materiale.
Istoria ideii sufletului şi ideilor la care a dat naştere este unul din exemplele cele mai curioase ale remarcabilei uniformităţi în dezvoltarea gîndirii. Ideea sufletului, pe care o găsim chiar şi la sălbaticii cei mai inferiori, este una din primele lor invenţii intelectuale. Odată ce a fost inventat, s-a creat necesitatea să-i fie găsit un locaş sub pămînt sau în cer pentru a-l găzdui după moarte, ca să-l împiedice să vagabondeze fără sălaş şi să-i sîcîie pe cei vii. Ideea sufletului, foarte persistent la popoarele sălbatice şi barbare, după ce a contribuit la fabricarea ideii Marelui Spirit şi a lui Dumnezeu, a dispărut la popoarele ajunse la un grad superior de dezvoltare, pentru a renaşte cu o nouă viaţă şi forţă numai atunci cînd au ajuns la o altă etapă a evoluţiei. După ce au semnalat că ideea sufletului este absentă la naţiunile istorice din bazinul mediteranean, după ce a existat la acestea în decursul perioadei de sălbăticie, istoricii constată renaşterea sa cu cîteva secole înainte erei creştine precum şi persistenţa sa pînă în zilele noastre. Istoricii se rezumă să menţioneze aceste fenomene extraordinare de dispariţie şi reapariţie a unei idei atît de importante, fără să dea importanţă acestor fenomene şi fără să se gîndească să caute explicaţia, pe care de altfel nu ar fi putut s-o găsească în domeniul cercetărilor lor. Se poate spera să fie descoperită această explicaţie numai prin aplicarea metodei istorice a lui Marx şi prin căutarea explicaţiei în transformările lumii economice.
Savanţii, care au adus la lumina zilei formele primitive ale familiei, ale proprietăţii şi ale instituţiilor politice, au fost prea absorbiţi de munca de cercetare ca să aibă timpul să cerceteze cauzele transformărilor acestora: ei nu au făcut decît istorie descriptivă iar ştiinţa lumii sociale trebuie să fie descriptivă şi explicativă.
Vico crede că omul este motorul inconştient al istoriei şi nu virtuţile ci viciile sale sînt forţele vii. Societăţile sînt create şi se dezvoltă nu prin dezinteres, generozitate şi umanitate ci prin «ferocitate, avariţie şi ambiţie»; «aceste trei vicii care duc speţa umană la pierzanie, generează armata, comerţul şi puterea politică — corte — şi, prin urmare, curajul, bogăţia şi înţelepciunea republicilor, în aşa fel încît aceste trei vicii, care sînt capabile să distrugă speţa umană de pe faţa pămîntului, produc fericirea civilă.»
Acest rezultat neaşteptat îi furnizează lui Vico dovada «existenţei unei divine providenţe, a unei inteligenţe divine care — cu pasiunile oamenilor, absorbiţi în întregime de interesele lor particulare, care îi fac să trăiască în singurătate ca animale feroce — organizează ordinea civilă, care ne permite să trăim într-o societate umană.» (Ib., Degli Elem., VII).
Providenţa divină care dirijează pasiunele rele ale oamenilor este o reeditare a axiomei populare: omul se agită şi Dumnezeu dispune. Cine sînt această divină providenţă a filozofului napolitan şi acest dumnezeu al înţelepciunii populare, care conduc omul cu ajutorul viciilor şi al frămîntărilor sale?
Modul de producţie, răspunde Marx.
Vico, care este de acord cu raţiunea populară, afirmă că omul este singurul care furnizează forţele motrice ale istoriei. Dar nevoile şi pasiunile sale, rele şi bune, nu sînt cantităţi invariabile după cum cred idealiştii, pentru care omul a rămas întotdeauna acelaşi. De exemplu, dragostea maternă, această moştenire de la animale, fără de care omul din stadiul sălbatic nu ar fi putut să trăiască şi să se perpetueze, s-a diminuat în cadrul civilizaţiei pînă la punctul de dispariţie la mamele din clasele bogate, care de la naştere se dezbară de copil şi îl încredinţează pe mîna unor îngrijitoare plătite; alte femei civilizate dau dovadă de atît de puţină nevoie de maternitate încît fac legămînt de virginitate(4); dragostea paternă şi gelozia sexuală care nu se pot manifesta în triburile sălbatice şi barbare în decursul perioadei poliandrice, sînt foarte dezvoltate la cei civilizaţi; sentimentul de egalitate, persistent şi necesar la sălbaticii şi barbarii care trăiesc în comunitate, mergînd pînă la interdicţia de a poseda un obiect pe care ceilalţi nu îl pot poseda, s-a estompat atît de bine de cînd omul trăieşte sub regimul proprietăţii individuale, încît săracii şi salariaţii civilizaţiei acceptă cu resemnare, ca pe o fatalitate divină şi naturală, inferioritatea lor socială.
Aşadar, în decursul dezvoltării umane, pasiunile fundamentale se transformă, se reduc şi se sting, în timp ce altele se nasc şi cresc. A căuta numai în om cauzele determinante ale producerii şi evoluţiei acestor pasiuni fundamentale ar fi similar cu acceptarea tezei conform căreia, deşi omul trăieşte în natură şi în societate, el nu suferă influenţa realităţii înconjurătoare. O asemenea presupunere nu se poate naşte nici măcar în creierul celui mai fundamental idealist pentru că acesta nu ar avea impertinenţa să pretindă că trebuie să ne lovim de acelaşi sentiment de pudoare la femeia decentă de familie şi la nenorocita care îşi cîştigă existenţa prin sexul său; aceeaşi rapiditate de calcul la funcţionarul de la bancă şi la academician; aceeaşi agilitate a degetelor la pianistul profesionist şi la săpător. Este deci incontestabil că omul este influenţat fizic, intelectual şi moral, în mod inconştient, dar profund, de mediul în care se dezvoltă.
(1). Probabil că verbul civilizzare nu a existat în limba italiană de pe vremea lui Vico; verbul a fost folosit numai în secolul al XVIII-lea în Franţa pentru a descrie mersul unui popor pe calea progresului. Sensul era atît de recent încît Academia Franceză nu a făcut să figureze cuvîntul civilisation în Dicţionarul său decît începînd cu ediţia din 1835. Fourier nu întrebuinţa acest termen decît pentru a descrie perioada burgheză modernă.
Ştiinţa naturală are de asemenea «istoria sa ideală eternă»: este curios şi interesant să notăm acest paralelism al gîndirii în filozofia naturalistă şi filozofia istorică. — Aristoteli) şi deiştii admit existenţa unui plan prestabilit, conform căruia Dumnezeu a creat speciile animale pe care omul le poate descoperi prin studiul morfologiilor comparate, «atunci el regîndeşte gîndirea divină». — Filozofii materialişti, care pun Natura în locul lui Dumnezeu, îi atribuie un fel de plan inconştient, sau mai curînd un model, un tip nematerial şi nerealizat, conform căruia se realizează formele reale: pentru unii acesta este un prototip, o formă originală faţă de care fiinţele reale sînt perfecţionări treptate iar pentru ceilalţi acesta este un arhetip faţă de care aceştia sînt remodelări diferite şi imperfecte. [Nota lui Lafargue]
(2). În mod asemănător, Aristotel a acordat proverbelor o mare importanţă; mai mulţi scriitori vorbesc despre o culegere de maxime pe care a compus-o şi care s-a pierdut. Synesiusi) îl menţionează în lucrarea sa Elogiul calviţiei: «Aristotel» spune Synesius, «consideră proverbele drept rămăşiţe ale filozofiei din timpurile trecute, dispărute în revoluţiile prin care oamenii au trecut: picanta lor conciziune le-a salvat de la naufragiu. La proverbele şi la ideile pe care acestea le exprimă se adaugă deci aceeaşi autoritate pe care o are filozofia antică, de unde ne-au venit şi prin care îşi păstrează nobila caracteristică, fiindcă în secolele trecute, adevărul era mult mai bine perceput decît în ziua de azi.» Episcopul creştin, alimentat de autori păgîni, reproduce opinia antichităţii care gîndea că omul degenerează în loc să se perfecţioneze. Această idee, existentă în mitologia greacă şi menţionată în numeroase pasaje ale Iliadei, era împărtăşită de preoţii egipteni care, după Herodoti), împărţeau timpurile trecute în trei perioade: epoca divinităţilor, a eroilor şi a oamenilor.
Omul, de cînd a ieşit din comunismul oamenilor, a crezut întotdeauna că degenera şi că fericirea, paradisul terestru, vîrsta de aur era în trecut. Ideea perfectibilităţii umane şi a progresului social s-a format în secolul al XVIII-lea, în timp ce Burghezia se apropia de putere; dar, precum creştinismul, ea exila fericirea în cer.
Socialismul utopic a făcut-o să coboare pe pămînt. «Paradisul nu este în urma noastră, ci în faţa noastră», spunea Saint-Simoni). [Nota lui Lafargue]
(3). Lewis H. MORGAN, Ancient Society [Societatea veche], II, c. IX, IV, c. I, III, c. V. [Nota lui Lafargue]
(4). Un fenomen asemănător poate fi observat la insectele care au ştiut să creeze un mediu social: regina albinelor, care este regina stupului, nu se ocupă de progenitura sa şi îşi omoară fiicele, înzestrate cu organe sexuale, pe care lucrătoarele neutre trebuie să le apere de furia maternă. Rasele de găini domestice şi-au pierdut instinctul de maternitate; cu toate că sînt ouătoare excelente, ele nu clocesc niciodată. [Nota lui Lafargue]