Istoria este un asemenea haos de fapte sustrase de sub controlul omului, care progresează şi regresează, se ciocnesc şi se întretaie, apar şi dispar fără vreun motiv aparent, încît sîntem tentaţi să credem că este imposibil a le lega şi a le clasa în serii care ar permite să fie descoperite cauzele evoluţiei şi revoluţiei.
Eşecul sistematizărilor istorice a făcut să nască în spiritul oamenilor superiori, precum Helmholtzi), îndoiala «că nu poate fi formulată o lege istorică care să fie confirmată de realitate»(1). Această îndoială s-a generalizat atît de mult încît, în contrast cu filozofii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, intelectualii nu se mai aventurează să construiască planuri ale istoriei universale; de altfel, acest lucru este un ecou al incredulităţii economiştilor de a controla forţele economice. Dar dificultăţile problemei istorice şi eşecul tentativelor de a o rezolva trebuie să ducă la concluzia că soluţia se află dincolo de limitele spiritului uman? Fenomenele sociale ar face excepţie şi ar fi singurele pe care nu le-am putea lega logic de cauze determinante.
Raţiunea sănătoasă nu a acceptat niciodată o asemenea imposibilitate: din contra, din totdeauna oamenii au crezut că ceea ce li se întîmplă, spre bine sau spre rău, ar face parte dintr-un plan prestabilit de o fiinţă superioară. Omul se agită şi Dumnezeu dispune este o axiomă istorică a înţelepciunii populare care conţine la fel de mult adevăr ca şi axiomele geometriei, cu condiţia ca totuşi să fie interpretată semnificaţia cuvîntului Dumnezeu.
Toate popoarele au crezut că un Dumnezeu dispune de istoria lor. Fiecare cetate antică avea o divinitate municipală sau poliadă, cum spuneau Grecii, care le veghea destinele şi avea locaşul în templul care îi era consacrat. Iehova Vechiului Testament era o divinitate de aceeaşi categorie: era instalat într-o cutie de lemn, denumită Tabernacul, care era transportată atunci cînd triburile Israelului îşi schimbau locul şi care era pus în fruntea armatelor pentru a se lupta pentru poporul său. Biblia spune că Tabernaculul lua la suflet atît de mult certurile poporului său încît extermina la duşmanii acestuia bărbaţi, femei, copii şi animale. În decursul celui de al doilea război punic, pentru a rezista în faţa lui Hannibali), romanii au crezut că este util să dubleze divinitatea lor poliadă cu cea a lui Pessinonte, care era Cybelei), mama zeilor; au adus din Asia Mică statuia sa, o piatră mare informă, şi au introdus la Roma cultul său orgiastic: fiind în egală măsură ingenioşi din punct de vedere politic şi superstiţioşi, ei anexau divinitatea poliadă a cetăţilor cucerite, expediind statuia acesteia spre Capitol. Romanii credeau că dacă divinitatea poliadă nu-şi mai are locaşul la poporul învins, va înceta să-l mai protejeze.
Creştinii nu au avut o altă idee despre divinitate atunci cînd, pentru a izgoni Zeii păgîni, le sfărîmau statuile şi le incendiau templele sau cînd îl împuterniceau pe Isus şi pe Tatăl său etern să combată demonii care suscitau ereziile şi pe Allah care opunea semiluna contra crucii(2). În evul mediu, cetăţile se puneau sub protecţia divinităţilor poliade; Sfînta Genevieva era protectoarea Parisului. Pentru a dispune de o abundenţă a acestor divinităţi protective, Republica veneţiană a adus scheletul Sfîntului Marc de la Alexandria şi l-a furat pe cel al Sfîntului Roques de la Montpellier. Naţiunile civilizate încă nu au renegat credinţa păgînă şi fiecare din ele monopolizează în scopurile sale divinitatea unică şi universală a creştinilor şi îşi crează divinitatea poliadă. Drept consecinţă, există atîtea divinităţi unice şi universale cît naţiunile creştine. Divinităţile creştine se luptă între ele din momentul în care naţiunile creştine îşi declară război: fiecare îl imploră pe Dumnezeul său unic şi universal să-i extermine rivalul şi cîntă Te Deum dacă este victorios, convins că nu datorează triumful său decît atotputernicei sale intervenţii. Credinţa în intervenţia lui Dumnezeu în disputele umane nu este simulată de oamenii de Stat pentru a face plăcere superstiţiei grosolane a gloatelor ignorante; ei o împărtăşesc: scrisorile intime scrise de Bismarcki) soţiei sale în decursul războiului din 1870-1871, care au fost recent publicate, îl arată ca o persoană care crede că Dumnezeu îşi petrece timpul ocupîndu-se de el, de fii săi şi de armatele prusace.
Filozofii, care l-au adoptat pe Dumnezeu drept factorul principal al istoriei, împărtăşesc această infatuare; ei îşi imaginează că acest Dumnezeu, creatorul universului şi al umanităţii, nu se poate interesa de nimic altceva în afară de patria, religia şi politica lor. Unul dintre cele mai bune exemple ale acestui gen este Discursul despre istoria universală de Bossueti): popoarele păgîne se extermină pentru a prepara venirea creştinismului, religia sa, iar naţiunile creştine se omoară una pe alta pentru a asigura splendoarea Franţei, patria sa, şi cea a lui Ludovic al XIV-leai), stăpînul său. Mişcarea istorică, ghidată de Dumnezeu, duce la Regele-Soare. Odată cu stingerea din viaţă a acestuia, tenebrele invadează lumea şi izbucneşte Revoluţia, pe care Joseph de Maistrei) o numeşte «lucrarea Satanei».
Satana triumfă asupra lui Dumnezeu, divinitatea poliadă a Aristocraţilor şi a Burbonilori). Burghezia, clasa socială pentru care Dumnezeu avea puţină stimă, pune mîna pe putere şi decapitează pe ghilotină regele pe care l-a sanctificat: ştiinţele naturale pe care le-a blestemat, triumfă şi produc pentru burghezi mai multe bogăţii decît ar fi putut acorda protejaţilor săi, nobilii şi regii legitimi; Raţiunea, pe care a încătuşat-o, îşi rupe lanţurile şi o tîrăşte la judecata sa. Începe domnia lui Satan. Poeţii romantici din prima jumătate a secolului al XIX-lea au compus imnuri în onoarea sa; el era nesupusul cel înfrînt, marele martir, consolatorul şi speranţa oprimaţilor; el simboliza burghezia în perpetua sa revoltă împotriva nobililor, a preoţilor şi a tiranilor. Dar burghezia victorioasă nu a avut curajul să-l ia drept divinitate poliadă: ea l-a peticit pe Dumnezeu, după ce Raţiunea l-a prejudiciat, şi l-a repus în onoare. În acelaşi timp, neavînd perfectă încredere în puterea sa, i-a adăugat o turmă de semizei — Progres, Justiţie, Libertate, Civilizaţie, Umanitate, Patrie, etc. — care au fost însărcinaţi să stăpînească destinele naţiilor care s-au lepădat de jugul Aristocraţiei. Aceşti noi zei sînt Idei, «Idei forţă», «Forţe imponderabile».
Hegeli) a încercat să aducă acest politeism al ideilor la monoteismul ideii care, născută din ea însăşi, a creat lumea şi istoria, evoluînd asupra propriei sale entităţi.
Dumnezeul filozofiei spiritualiste este un mecanic care, pentru a se distra, a construit universul ale cărui mişcări le reglementează şi a fabricat omul ale cărui destine le dirijează, conform unui plan cunoscut numai de el; dar istoricii filozofi nu au observat că eternul Dumnezeu nu este creatorul, ci creatura omului care îl remodelează pe măsură ce se dezvoltă şi, departe de a fi directorul, este jucăria evenimentelor istorice.
Filozofia idealiştilor, în aparenţă mai puţin puerilă decît ceea a deiştilor, este o nefericită aplicare a metodei deductive a ştiinţelor abstracte în domeniul istoriei, în care ipotezele, legate logic între ele, decurg din cîteva axiome care nu pot fi demonstrate, care se impun prin principiul evidenţei. Matematicienii păcătuiesc prin faptul că nu se interesează de modul prin care ele s-au strecurat în mintea oamenilor. Idealiştii nu binevoiesc să-şi pună întrebări despre originea propriilor lor Idei, care nu se ştie de unde vin; ei se limitează să afirme că aceste idei sînt de sine stătătoare, că sînt perfectibile şi că, în măsura în care acestea se perfecţionează, ele modifică oamenii şi fenomenele sociale, aflate sub controlul lor. Prin urmare, idealiştii nu trebuie decît să cunoască evoluţia Ideilor pentru a obţine cunoaşterea legile istoriei; astfel, Pitagorai) credea că cunoaşterea proprietăţilor numerelor ar duce la cunoaşterea proprietăţilor corpurilor.
Axiomele matematicii nu sînt demonstrabile prin raţionalizare, dar acest lucru nu dovedeşte că nu sînt proprietăţi ale corpurilor, la fel ca forma, culoarea, greutatea, căldura, pe care numai experienţa le relevă şi a căror idee există în creier doar pentru că omul a venit în contact cu corpurile din natură
De fapt, este imposibil de a demonstra prin raţiune că un corp este pătrat, colorat, greu sau cald, după cum este imposibil a demonstra că partea este mai mică decît întregul, că 2 plus 2 fac 4, etc.; nu putem decît să constatăm faptul experimental şi să tragem concluziile logice(3).
Ideile de Progres, Justiţie, Libertate, Patrie, etc., la fel ca axiomele matematicii, nu există prin ele însele şi în afara domeniului experimental; ele nu precedă experienţa, ci o urmează; ele nu generează evenimentele istoriei, ci sînt consecinţele fenomenelor sociale care, evoluînd, le creează, le transformă şi le suprimă; ele nu devin forţe de acţiune, întrucît emană direct din mediul social. Una din sarcinile istoriei, de care filozofii nu sînt interesaţi, este descoperirea cauzelor sociale care le dau naştere şi putere de acţiune asupra minţii oamenilor unei epoci date.
La urma urmei, Bossueti) şi filozofii deişti, care l-au promovat pe Dumnezeu la demnitatea de director conştient al mişcării istorice, nu au făcut decît să se conformeze cu opinia populară despre rolul istoric al divinităţii: idealiştii care substituie Ideile-forţă nu fac decît să utilizeze din punct de vedere istoric opinia burgheză vulgară. Orice burghez proclamă că acţiunile sale private şi publice sînt inspirate de Progres, Justiţie, Patrie, Umanitate, etc. Pentru a ne convinge, nu trebuie decît să răsfoim reclamele industriaşilor şi ale comercianţilor, prospectele financiare şi programele electorale ale oamenilor politici.
Ideile de Progres şi de evoluţie sînt de origine modernă; ele sînt transpunerea în istorie a perfectibilităţii umane, adusă la modă de secolul al XVIII-lea. Burghezia trebuia să considere în mod inevitabil venirea sa la putere ca un imens progres social, în timp ce Aristocraţia considera acest lucru drept un regres dezastruos. Revoluţia franceză, care a avut loc la un secol după Revoluţia engleză şi, în consecinţă, s-a desfăşurat în condiţii mai maturizate, a cauzat atît de brusc şi complet substituirea Nobilităţii de către Burghezie, încît de atunci idea Progresului s-a implantat în opinia publică din Europa. Burghezii europeni se considerau fundamentele puterii Progresului. Ei afirmau de bună credinţă că obiceiurile, moravurile, virtuţile, morala privată şi publică, organizarea socială şi familială , industria şi comerţul erau un progres faţă de tot ceea ce a existat înainte. Trecutul nu era decît ignoranţă, barbarie, nedreptate şi lipsă de raţiune. «În sfîrşit, şi pentru prima oară, scria Hegel, Raţiunea va guverna lumea». Burghezii din 1793 au deificat Raţiunea: încă de la începuturile perioadei burgheze în lumea antică, Platoni) declara raţiunea ca fiind superioară necesităţii (Timaios), iar Socratei) îi imputa lui Anaxagorai) că, în cosmogenia sa, el explica totul prin cauze materiale, fără să fi întrebuinţat deloc Raţiunea, cu ajutorul căreia putem aspira la tot (Fedon). Dominaţia socială a burgheziei este domnia Raţiunii.
Dar un eveniment istoric, chiar dacă este atît de important ca preluarea puterii de către Burghezie, nu este suficient el însuşi pentru a dovedi Progresul. Deiştii au făcut din Dumnezeu unicul autor al istoriei; idealiştii, nedorind să se afirme că în trecut Progresul s-a comportat ca o Idee leneşă, au descoperit că de-a lungul evului mediu ideea Progresului a pregătit triumful burgheziei prin organizarea ei, prin faptul ca i-a dat o cultură intelectuală şi a îmbogăţit-o, în timp ce făcea uz de forţele ofensive şi defensive ale clasei aristocratice şi a distrus piatră cu piatră fortăreaţa Bisericii. Ideea evoluţiei trebuia deci să se introducă în mod natural ca o continuare a ideii Progresului.
Dar pentru burghezie nu există o evoluţie progresivă decît dacă aceasta îi pregăteşte triumful şi, avînd în vedere că de numai 12 secole istoricii săi pot constata urmele dezvoltării sale organice, aceştia pierd firul Ariadneii) din clipa în care se aventurează în labirintul istoriei anterioare, despre care se limitează să facă naraţia faptelor, fără să încerce să le înşire în serii progresive. Dat fiind că punctul de sosire al evoluţiei progresive este instalarea dictaturii sociale a Burgheziei, în momentul în care acest scop este îndeplinit, Progresul trebuie deci să înceteze să mai progreseze: de fapt, burghezii care proclamă că instaurarea lor la putere este un progres social, unic în istorie, declară că ar fi o revenire la barbarie, «la sclavagism» spune Herbert Spenceri), dacă ar fi înlocuiţi de Proletariat. Aristocraţia înfrîntă nu a considerat altfel înfrîngerea sa. Credinţa în oprirea Progresului, instinctivă şi inconştientă în masele burgheze, se manifestă conştientă şi rezonabilă la gînditorii burghezi. Hegel şi Comtei), pentru a cita numai doi dintre cei mai celebri, afirmă foarte sincer că sistemul lor filozofic închide seria, că este încoronarea şi sfîrşitul evoluţiei progresive a gîndirii. Aşadar, filozofia şi instituţiile sociale şi politice progresează numai pentru a ajunge la forma lor burgheză şi după aceea Progresul nu mai progresează.
Burghezia şi intelectualii săi cei mai inteligenţi, care stabilesc limitele insurmontabile ale Progresului progresiv, fac şi mai mult de atît: ei atrag sub influenţa lor organisme sociale de primă importanţă. Economiştii, istoricii şi moraliştii, pentru a demonstra într-o manieră de necombătut faptul că forma paternă a familiei şi forma individuală a proprietăţii nu se va mai transforma, ne asigură că acestea au existat din totdeauna. Ei fac aceste imprudente afirmaţii în momentul în care cercetările întreprinse de o jumătate de secol pun la lumina zilei formele primitive ale familiei şi ale proprietăţii. Aceşti burghezi savanţi ignoră aceste fapte sau raţionalizează ca şi cum le-ar ignora.
În primii ani ai secolului al XIX-lea, atunci cînd Burghezia era încă îmbătată de victoria sa politică şi de dezvoltarea prodigioasă a bogăţiilor sale economice, ideile Progresului şi ale evoluţiei s-au bucurat de o vogă extraordinară: filozofi, istorici, moralişti, politicieni, romancieri şi poeţi îşi acomodau scrierile şi discursurile la sosul Progresului progresiv, Fourieri) fiind singurul sau aproape singurul care era ironic la adresa lor. Dar spre mijlocul secolului, aceştia au fost nevoiţi să-şi potolească entuziasmul excesiv: apariţia Proletariatului pe scena politică a Angliei şi a Franţei a generat îngrijorări în spiritul Burgheziei în legătură cu durata eternei sale dominaţii sociale; progresul progresiv şi-a pierdut farmecele. Ideile Progresului şi ale evoluţiei ar fi terminat prin a înceta să aibă trecere în frazeologia burgheză dacă oamenii de ştiinţă, care de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea au pus stăpînire pe ideea evoluţiei care circula în mediul social, nu ar fi folosit-o pentru a explica formarea lumilor şi orînduirea vegetalelor şi a animalelor: oamenii de ştiinţă au acordat ideii Progresului o asemenea valoare ştiinţifică şi o asemenea popularitate încît devenise imposibil să fie escamotată.
Dar, a constata dezvoltarea progresivă a Burgheziei în decursul cîtorva secole nu explică această mişcare istorică, după cum a desena curba pe care o descrie în căderea sa o piatră aruncată în aer nu explică cauzele căderii sale. Istoricii filozofi atribuie această evoluţie acţiunii neîntrerupte a Ideilor-forţă, a Justiţiei în primul rînd, cea mai puternică dintre toate, care, după un filozof atît idealist, cît şi academic, «este întotdeauna prezentă, chiar dacă nu ajunge decît în mod treptat în gîndirea umană şi în faptele sociale». Societatea şi gîndirea burgheză sînt deci ultimele şi cele mai înalte manifestări ale Justiţiei imanente şi această Domnişoară a trudit în subteranele istoriei numai pentru a obţine aceste frumoase rezultate.
Să consultăm dosarul judiciar al acestei Demoazele pentru a ne documenta despre caracterul şi moravurile sale.
O clasă care este la putere crede întotdeauna că ceea ce serveşte intereselor sale economice şi politice este just şi ceea ce deserveşte acestor interese este injust. Justiţia pe care o concepe este realizată atunci cînd sînt satisfăcute interesele sale de clasă. Interesele Burgheziei sînt deci ghidurile justiţiei burgheze aşa cum interesele Aristocraţiei erau cele ale justiţiei feudale; de asemenea, printr-o inconştientă ironie, Justiţia este simbolizată cu un bandaj pe ochi ca să nu poată vedea interesele meschine şi sordide pe care le apără sub egida sa.
În viziunea burgheză, organizarea feudală şi corporativă leza atît de puternic interesele burgheze, încît justiţia imanentă a decis distrugerea societăţii feudale. Istoricii burghezi ne povestesc că justiţia nu putea tolera furturile armate comise de baronii feudali, care nu cunoşteau alte mijloace de a-şi rotunji pămînturile şi de a-şi umple buzunarele. Aceste lucruri nu împiedică ca cinstita Justiţie imanentă să încurajeze jafurile armate pe care le comit asupra proletarilor în ţările barbare din lumea veche şi nouă paşnicii burghezi deghizaţi în soldaţi. Nu numai acest soi de furt îi place virtuoasei Domnişoare: ea nu aprobă în mod solemn şi nu permite, cu toate sancţiunile legale, decît furtul economic care, fără violenţă gălăgioasă, este practicat în mod cotidian de către Burghezie asupra muncii salariate. Furtul economic convine la perfecţie temperamentului şi caracterului Justiţiei, încît aceasta devine prin metamorfoză căţeaua de pază a bogăţiei burgheze, dat fiind că aceasta este o acumulare de furturi pe cît de legale pe atît de juste.
Conform afirmaţiilor enunţate de filozofi, Justiţia a făcut minuni în trecut; ea este cea care guvernează în societatea burgheză şi îndreaptă omul spre un viitor de pace şi fericire; dar Justiţia este, din contra, mama fecundă a nedreptăţilor sociale. Justiţia este cea care a dat sclavagistului dreptul de a poseda omul, ca o vită; ea este cea care dă capitalistului dreptul de exploatare a copiilor, femeilor şi bărbaţilor proletariatului, mai rău ca nişte animale de povară. Justiţia este cea care permitea sclavagistului să pedepsească sclavul şi care îi împietrea inima atunci cînd îi aplica loviturile; Justiţia este, din nou, cea care permite capitalistului să-şi însuşească plusvaloarea creată de munca salariată şi cea care îi linişteşte conştiinţa atunci cînd remunerează cu salarii de nimic munca care îl îmbogăţeşte. „Mă folosesc de dreptul meu“ spunea sclavagistul atunci cînd biciuia sclavul; „Mă folosesc de dreptul meu“ spune capitalistul atunci cînd fură de la salariat fructele muncii sale.
Burghezia, care raportează totul la ea însăşi, decorează cu numele de Civilizaţie şi Umanitate ordinea sa socială şi modalitatea sa de a trata fiinţele umane. Expediţiile coloniale întreprinse de Burghezie sînt făcute numai pentru a exporta civilizaţia în rîndul popoarelor barbare, numai pentru a le scoate din imoralitatea lor grosolană, numai pentru a ameliora mizerabilele lor condiţii de trai. Civilizaţia şi Umanitatea Burgheziei se manifestă prin forma şi felul îndobitocirii prin creştinism, otrăvirii prin alcool, jafului şi exterminării indigenilor. Dar am nedreptăţi Burghezia dacă am crede că ea favorizează barbarii şi nu răspîndeşte binefacerile Civilizaţiei şi Umanităţii sale asupra claselor muncitoare ale naţiunilor pe care le domină. Civilizaţia şi Umanitatea sa se măsoară prin masa de bărbaţi, femei şi copii deposedaţi de orice bunuri, condamnaţi la munca forţată de zi şi noapte, la şomajul periodic, la alcoolism, la tuberculoză, la rahitism, prin numărul crescînd de crime şi delicte, prin înmulţirea azilurilor de alienaţi şi prin dezvoltarea şi perfecţionarea regimului penitenciar.
Niciodată o clasă dominantă nu şi-a invocat atît de mult noţiunea de Ideal fiindcă niciodată o altă dominantă nu a avut atît de multă nevoie să-şi înfofolească acţiunile sale cu vorbărie idealistă. Acest şarlatanism ideologic este modalitatea sa ceea mai sigură şi eficace pentru frauda politică şi economică. Contradicţia şocantă între cuvinte şi acţiuni nu a împiedicat istoricii şi filozofii de a considera Ideile şi Principiile eterne drept unicele forţe ale naţiunilor îmburghezite. Eroarea lor monumentală, care depăşeşte măsura permisă chiar şi intelectualilor, este o dovadă incontestabilă a acţiunii exercitate de idei şi a vicleniei cu care Burghezia a ştiut să cultive şi să exploateze această forţă pentru a-şi crea venituri. Oamenii de finanţe au îmbuibat prospecte lor cu principii patriotice, idei civilizatoare, sentimente umane, plasamente de familie la 6%: acestea sînt o momeală pentru a pescui banii gogomanilor. Lessepsi) nu a putut să realizeze cea mai superbă Panama a secolului şi să-şi însuşească economiile a 800.000 de oameni mărunţi decît din cauză că acest «mare Francez» promitea să adauge o glorie la aureola Patriei, să mărească umanitatea civilizată şi să îmbogăţească abonaţii.
Ideile şi Principiile eterne au o atracţie atît de mare încît nu există o reclamă financiară, industrială sau comercială, un anunţ de băutură alcoolică sau drog farmaceutic care să nu fie condimentate: trădări politice şi fraude economice arborează drapelul Ideilor şi al Principiilor(4).
Filozofia istorică a idealiştilor nu putea fi decît o vorbărie pe cît de insipidă, pe atît de indigestă, dat fiind că aceştia nu şi-au dat seama că burghezul nu face paradă de eternele principii decît pentru a masca scopurile egoiste ale acţiunilor sale şi pentru că nu au ajuns să-şi dea seama de natura şarlatană a ideologiei burgheze. Dar avorturile lamentabile ale filozofiei idealiste nu dovedesc că nu se poate ajunge la cauzele determinante ale organizării şi evoluţiei în societăţile umane, aşa cum chimiştii au ajuns la cauzele determinante care reglementează aglomeraţia moleculelor în corpurile complexe.
«Lumea socială» spune Vicoi), părintele filozofiei istoriei, «este fără discuţie opera omului, de unde rezultă că putem, că trebuie să găsim principiile chiar în modificările inteligenţei umane...Orice om care gîndeşte nu se va mira că filozofii au făcut lucruri serioase pentru a înţelege lumea naturii pe care Dumnezeu a creat-o şi a cărei ştiinţă a păstrat-o pentru sine şi că au neglijat să mediteze asupra acestei lumi sociale, despre care oamenii pot să posede ştiinţa, pentru că oamenii au creat-o(5).»
Numeroasele eşecuri ale metodelor deiste şi idealiste impun experimentarea unei noi metode de interpretare a istoriei.
(1). Istoricul englez Froudei) susţine că faptele istorice nu furnizează material unei ştiinţe dat fiind că «acestea nu se repetă niciodată şi nu ne putem aştepta ca un eveniment să revină pentru a modifica valoarea presupunerilor noastre». [Nota lui Lafargue]
(2). Primii creştini credeau în zeii păgîni şi miracolele lor la fel de puternic ca în Isus şi minunile sale. Tertuliani) în Apologeticul şi sfîntul Augustini) în Cetatea Domnului menţionează ca fapte care nu pot fi negate că Esculapi) a reînviat morţi, ale căror nume le menţionau, că o vestalăi) ar fi adus apă din Tibrui) într-o sită, că altă vestală ar fi remorcat un vapor cu centura sa, etc. [Nota lui Lafargue]
(3). Leibnitzi) a căutat în van să demonstreze că 2 cu 2 fac 4; după spusele matematicienilor, demonstraţia sa nu este decît o verificare. În loc să aceepte că axiomele geometriei sînt fapte experimentale, după cum a dovedit Freycineti) în remarcabilul său studiu De l'experience en geometrie [Despre experienţa în geometrie], Kanti) susţine că acestea au fost descoperite de fericita combinaţie dintre intuiţie şi reflecţie, iar Poincarréi), care, în contextul prezent, exprimă opinia unui mare număr de matematicieni, declară în La Science et l'Hypothèse [Ştiinţa şi Ipoteza] că toate axiomele sînt «convenţii. Noi alegem între toate convenţiile posibile, fiind ghidaţi de fapte experimentale, dar alegerea noastră rămîne liberă şi este limitată numai de necesitatea de a evita orice contradicţie» între propoziţiile deduse din convenţia de la care se porneşte. El crede, la fel ca şi Kant, că aceste propoziţii nu au nevoie să fie confirmate prin experienţă. Astfel, matematicianul creştin, care ia în serios misterul Trinităţii, poate să stabilească că unu şi cu unu fac unu pentru a deduce o aritmetică care ar putea fi la fel de logică ca şi geometriile non-euclideene ale lui Lobacevskii) şi Riemanni), care stabilesc că printr-un punct pot trece un număr infinit de paralele la o dreaptă, respectiv că nu poate trece nici una.
Geometriile non-euclideene, ale căror propoziţii se înlănţuie şi se deduc cu rigurozitate şi care se pun teoremele lor în opoziţie cu teoremele geometriei lui Euclidi), proclamate ca adevăruri absolute de două milenii, sînt manifestaţii admirabile ale a logicii creierului uman. Dar, la acest capitol, societatea capitalistă, care este o realitate vie şi nu o simplă construcţie ideologică, poate fi dată ca dovadă a acestei forţe logice. Diviziunea membrilor săi în clase adverse; exploatarea nemiloasă a salariaţilor care sărăcesc pe măsură ce bogăţiile cresc; crizele de subproducţie care generează foametea în mijlocul abundenţei; trîndavii, adulaţi şi îndopaţi de plăceri şi producătorii, dispreţuiţi şi împovăraţi de mizerie ; morala, religia, filozofia şi ştiinţa care consacră dezordinea socială; sufragiul universal care acordă puterea politică miniorităţii burgheze; în fine, tot ceea ce formează structura materială şi ideologică a civilizaţiei este o sfidare adusă raţiunii umane şi, totuşi, totul se leagă cu o logică impecabilă şi toate nedreptăţile provin cu o rigurozitate matematică din dreptul la proprietate, care atribuie capitalistului puterea de a fura plusvaloarea, creată de muncitorul salariat.
Logica este una din calităţile esenţiale ale materiei cerebrale: omul porneşte de la un raţionament oarecare, adevărat sau fals, de la un fapt oarecare, just sau injust, şi construieşţe un edificiu ideologic sau material de care toate părţile depind. Istoria socială şi intelectuală a umanităţii este plină de exemple de logica sa de oţel pe care, din nenorocire, le-a întors de atît de multe ori împotriva sa. [Nota lui Lafargue]
(4). Vanderveldei) şi alţi tovarăşi se scandalizează de modalitatea mea ireverenţioasă şi «excesivă» de a dezbrăca Ideile şi Principiile eterne. Ce profanare este de a trata momîile metafizice şi etice ale Justiţiei, Libertăţii, ale Patriei, care fac trotuarul în discursurile academice şi parlamentare, în programele electorale şi reclamele mercantile! Dacă aceşti tovarăşi ar fi trăit pe vremea Enciclopediştilori) ar fi tunat şi fulgerat indignarea lor împotriva acelor Dideroti) şi Voltairei) care luau de guler ideologia aristocratică şi o duceau la judecată în faţa Raţiunii lor, care îşi băteau joc de Adevărurile sacre ale Creştinismului, Virgina de la Orléans, Sîngele albastru şi Onoarea Nobilimii, Autoritatea, Dreptul divin şi alte lucruri nemuritoare; Don Quichotte ar fi fost condamnat la ardere pe rug pentru că această capodoperă incomparabilă a literaturii romantice ridiculiza nemilos virtuţile cavalereşti ridicate în slăvi de poemele şi romanele pe care le foloseau aristocraţii.
Belfort Baxi) îmi reproşează dispreţul cu care tratez Justiţia, Libertatea şi alte entităţi ale metafizicii proprietare. După părerea sa, acestea sînt concepţii atît de universale şi atît de necesare încît pentru a le critica burghezele lor caricaturi mă servesc de un anumit ideal de Justiţie şi de Libertate. Pe cinstea mea! nu mai mult decît cei mai spiritualişti filozofi, nu am putut evada din mediul meu social: ideile curente trebuiesc susţinute; fiecare le conturează după măsura sa şi adoptă concepţiile sale individuale drept criterii ale ideilor şi acţiunilor altei persoane. Dar, dacă aceste idei sînt necesare în mediul social în care se produc, spre deosebire de axiomele matematicii, acest lucru nu înseamnă că ele sînt necesare în toate mediile sociale, după cum gîndea Socrate, care în Protagoras cred, demonstra eterna necesitate de Justiţie, afirmînd că pînă şi bandiţii între ei îşi reglementează comportamentul după ea. Tocmai din cauză că societăţile bazate pe proprietatea particulară, fie familială, fie individuală, sînt societăţi de bandiţi, în care clasele dominante jefuiesc alte naţiuni şi fură de la clasele dominate — sclavi, şerbi sau salariaţi — fructul muncii lor, Justiţia şi Libertatea sînt pentru ele principii eterne. Filozofii declară că Justiţia şi Libertatea sînt concepte universale şi necesare pentru că ei nu cunosc decît societăţi bazate pe proprietatea privată şi pentru că ei nu pot concepe o societate care ar fi bazată pe alte fundamente.
Dar socialistul, care ştie că producţia capitalistă ne conduce în mod inevitabil spre o societate bazată pe proprietatea comună, nu se îndoieşte că aceste concepte universale şi necesare vor dispare din mintea umană odată cu aceşti al tău şi al meu şi cu exploatarea omului în societăţile bazate proprietatea privată, care au dat naştere acestor concepte. Această credinţă nu este sugerată de reverie sentimentale, ci de fapte indiscutabile provenite din observaţie. Este dovedit faptul că sălbaticii şi barbarii comunişti din preistorie nu au nici o noţiune despre aceste eterne principii: Sumner Mainei), care este un savant jurisconsult, nu le-a găsit în Comunităţile rurale din India contemporană, locuitorii căreia consideră tradiţia şi obiceiul drept reguli de comportament.
Atunci cînd conceptele universale şi necesare, utilizate de oamenii din societăţile cu proprietate privată pentru a organiza viaţa lor socială şi politică, nu vor mai fi necesare pentru reglementarea raporturilor dintre oamenii din viitoarea societate caracterizată prin proprietate comună, istoria le va aduna şi le va clasifica în muzeul ideilor moarte. [Nota lui Lafargue]
(5). Giambatista VICO, Principi di Scienza nuova. [Nota lui Lafargue]