În istoria gîndirii, se întîmplă adeseori ca ipoteze şi teorii, după ce au fost obiect de studii şi discuţii, să dispară din domeniul de activitate intelectuală, pentru a apare numai după o perioadă de uitare mai mult sau mai puţin prelungită; atunci ele sînt examinate din nou în lumina cunoştinţelor acumulate în decursul intervalului şi uneori ajung să fie clasate în patrimoniul adevărurilor dobîndite.
Teoria continuităţii speciilor, acceptată în mod inconştient de omul sălbatic, care considera ca ancestori plante şi animale dotate cu calităţi umane, întrezărită din punct de vedere ştiinţific de gînditorii din antichitate şi din epoca Renaşterii şi precizată în mod genial de naturaliştii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, a decăzut într-o uitare atît de profundă după dezbaterea dintre Geoffroy Saint-Hilairei) şi Cuvieri), încît concepţia a fost atribuită lui Darwini), atunci cînd a readus-o la viaţă în 1859, în lucrarea sa Originea Speciilor. Probele, care, în 1831, i-au lipsit lui Geoffroy Saint-Hilaire pentru a face să triumfe teza sa despre «unitatea planului», s-au acumulat cu atîta abundenţă, încît Darwin şi discipolii săi au putut să completeze teoria şi s-o impună lumii ştiinţifice.
Teoria materialistă despre originea ideilor abstracte a avut o soartă asemănătoare: emisă şi discutată de gînditorii din Grecia, reluată în Anglia de filozofii din secolul al XVII-lea şi în Franţa de cei din secolul al XVIII-lea, după triumful Burgheziei, ea a fost eliminată din rîndul preocupărilor filozofice.
Alături de ideile care corespund cu lucruri şi cu fiinţe, există idei care nu au o parte corespunzătoare tangibilă în lumea obiectivă, cum sînt ideile de Just, Adevăr, Bine, Rău, Număr, Cauză, Infinit, etc. Dacă ignorăm fenomenul cerebral care transformă senzaţia în idee, aşa cum nu ştim cum un dinam transformă curentul în electricitate, nu ne va deranja să ne dăm seama că originea ideilor care creează percepţiile obiectelor provine de la simţuri; dar, originea ideilor abstracte, care nu corespunde cu nici o realitate obiectivă, a fost un obiect de studii care încă nu au dat rezultate definitive.
Filozofii greci, pe care îi întîlnim la intrarea pe toate făgăşele gîndirii, au pus problema ideilor abstracte şi au încercat s-o rezolve. Zenoni), fondatorul şcolii stoice, considera simţurile drept sursa cunoştinţelor; dar senzaţia nu devenea noţiune decît după trecea printr-o serie de transformări intelectuale. Se pare că sălbaticii şi barbarii care au creat limba latină şi greacă, precedînd filozofii, credeau că gîndurile provin de la senzaţii dat fiind că în greacă idea, aparenţa fizică a unui obiect, ceea ce se loveşte de vedere, semnifică idee, iar în latină sapientia, cunoaşterea corpului, ceea ce se loveşte de cerul gurii, devine raţiune(1).
Din contra, Platoni) gîndea că ideile de Bine, Adevăr, Frumos sînt înnăscute, imuabile, universale; «în periplul său după Dumnezeu, sufletul dispreţuieşte ceea ce noi numim în mod nepotrivit fiinţe şi îşi îndreaptă ochii spre singura Fiinţă adevărată, pe care a contemplat-o şi îşi reaminteşte de ceea ce a văzut.» (Fedru) În mod asemănător, Socratei) a plasat deasupra umanităţii Dreptul natural, ale cărui legi nu sînt scrise nicăieri, dar sînt respectate de întregul pămînt, cu toate că oamenii nu s-au adunat niciodată pentru a le decreta de comun acord(2).
Se pare că Aristoteli) nu avea o credinţă atît de robustă în Dreptul natural, de care îşi bătea joc în mod agreabil atunci cînd afirma cu siguranţă că acest Drept nu este inviolabil decît pentru Zei; în acest timp, nemuritorii din Olimp luau cu uşorul acest drept natural, iar faptele şi gesturile lor contraveneau atît de grosolan morala în vigoare a muritorilor, încît Pitagorai) a condamnat la supliciile iadului sufletele lui Homeri) şi Hesiodi), pentru obrăznicia de a povesti aceste lucruri. Dreptul pentru Aristotel nu era universal; în opinia sa, dreptul nu putea exista decît între persoane egale: de exemplu, tatăl familiei nu putea comite o nedreptate faţă de soţia sa, copii şi sclavii săi şi oricare persoană aflată în dependenţa sa; el putea să-i lovească, să-i vîndă şi să-i omoare fără ca prin aceste fapte să încalce dreptul. Aşa cum se procedează de obicei, Aristotel a adaptat Dreptul său obiceiurilor din epoca sa; dat fiind că el nu concepea transformarea familiei patriarhale, el s-a văzut constrîns să ridice obiceiurile sale la nivelul principiilor de drept. Dar în loc să acorde dreptului un caracter universal şi permanent, el nu îi admitea decît o valoare relativă şi îi limita acţiunea la persoanele aflate pe picior de egalitate.
Dar cum se face că maestrul său, Platon, al cărui spirit este atît de subtil, care avea sub ochii săi aceleaşi obiceiuri şi care nu concepea nici el aboliţia, dat fiind că în Republica sa ideală el a introdus sclavagismul, nu avea aceleaşi opinii despre relativitatea a ceea ce este Just? Pe baza unui cuvînt care i-a scăpat lui Aristotel, au fost unii care au emis părerea că Platon, ca preoţii misterelor sacre şi cea mai mare parte a sofiştilor, nu ar fi expus în scrierile sale întreaga sa filozofie, care a fost relevată numai unui mic număr de discipoli de încredere. Conform acestei opinii, Platon ar fi fost intimidat de condamnarea lui Socrate şi de pericolele pe care le-a înfruntat Anaxagorai) la Atena, cel care a adus filozofia naturii din Ioniai) şi care a scăpat de moarte numai prin fugă.
Această opinie este confirmată printr-o lectură atentă şi comparată a Dialogurilor lui Platon care, după cum remarcă Goethei), adeseori îşi bate joc de cititorii săi. În orice caz, maestrul lui Socrate şi cea mai mare parte dintre discipolii acestuia nu aveau decît o idee vagă despre imuabilitatea Justiţiei. Archelaosi), care merita titlul de naturalist (phusikos) şi care a fost maestrul lui Socrate, nega Dreptul natural şi susţinea că legile civile erau unicele fundamente ale noţiunilor de Just şi Injust. Aristipi), care a fost, ca şi Platon, discipolul lui Socrate, arăta un profund dispreţ pentru dreptul natural şi social; el susţinea că înţeleptul trebuie să se plaseze deasupra legilor civile şi să-şi permită tot ceea ce ele interzic, atunci cînd poate face aceste lucruri în deplină siguranţă: acţiunile interzise de legile civile nu erau rele decît în opinia vulgară, inventată pentru a ţine proştii în frîu(3). Fără a avea curajul să emită asemenea păreri, Platon arăta prin stima sa destăinuită pentru pederastie cît de puţin caz făcea de legile Dreptului natural. Această dragoste potrivnică naturii, interzisă sclavilor, era privilegiul cetăţenilor liberi şi al oamenilor cu virtute; în Republica (cartea V), Socrate o consideră una din recompensele curajului războinic.
Disputa despre originea acestor idei a fost aprinsă din nou în secolele XVII şi XVIII în Anglia şi Franţa, atunci cînd Burghezia se frămînta şi se pregătea să acapareze dictatura socială. — Nu există nici un fel de noţiuni înnăscute, declarau Dideroti) şi Enciclopediştiii); omul vine pe lume ca o tabula rasa pe care obiectele naturii îşi gravează amprentele în decursul timpului. Şcoala senzualistă a lui Condillaci) relua celebra axiomă: nu există nimic în înţelegere, care să nu fi fost de la început în simţ. Buffoni) recomanda să se acumuleze fapte pentru a procura idei, care nu sînt decît senzaţii comparate, sau mai bine zis, asociaţii de senzaţii.
Descartesi), resuscitînd metoda de introspecţie şi de cunoaşte-te pe tine însuţi a lui Socrate şi repunînd în uz dificila formulă a Şcolii Alexandrine fiind tu însuţi, găseşte Dumnezeul, se izola în al său Eu pentru a cunoaşte universul şi vedea în Eul său începutul filozofiei, după cum îi reproşa Vicoi). Cum în «Eul său purificat de credinţe învăţate, sau după cum se spune prelungiri create din copilărie de simţuri, la fel ca toate adevărurile învăţate prin ştiinţe», Descartesi) găsea ideile despre substanţă, despre cauză etc., el considera aceste idei ca inerente inteligenţei şi nu dobîndite prin experienţă: conform expresiei lui Kant, ele erau idei universale şi necesare, concepte raţionale ale căror obiect nu poate fi furnizat de experienţă, dar care există în mod incontestabil în spiritul nostru; dacă ştim acest lucru sau dacă îl ignorăm, noi facem în fiecare moment judecări necesare şi universale: în propoziţia cea mai simplă sînt incluse principiile despre substanţă, cauză şi fiinţă.
Leibnizi) a replicat celor care, împreună cu Lockei), au afirmat că ideile se introduc prin simţuri afirmînd că nimic nu există în înţelegere care în mod primitiv să nu fi fost în simţuri, cu excepţia înţelegerii însăşi. În viziunea sa, prin naştere, omul aduce idei şi noţiuni ascunse în conştientul său, iar contactul cu obiectele exterioare fac să apară aceste idei şi noţiuni. Inteligenţa este preformată înainte de începerea experienţei individuale. Leibniz compara ideile şi noţiunile anterioare cu experimentul în care sculptorul abil se foloseşte de conglomeratele de culori din marmora sa pentru a orna cu ele statuile pe care le creează.
Înaintea lui Locke, Hobbesi) afirma în tratatul său despre Natura Umană că nu există «în suflet noţiuni care să nu fi preexistat în senzaţie» şi că senzaţiile sînt originea ideilor. Reluînd teza lui Archelaos, Hobbes susţinea în al său De Cive că trebuie să ne îndreptăm spre legile civile pentru a şti ce este just şi injust. Legile civile ne arată ce trebuie «să denumim furt, omor, adulter sau injurios pentru un cetăţean: pentru că nu se numeşte furt a lua unui cetăţean ceea ce posedă, ci ceea ce îi aparţine [din punct de vedere juridic]; legea este cea care trebuie să determine ce este al nostru şi ce este a altcuiva. În mod similar, nu orice homicid este asasinat, ci numai în cazul în care este omorîtă o persoană pe care legea civilă nu permite să fie omorîtă. Culcatul cu o femeie nu se numeşte adulter decît atunci cînd există o afacere amoroasă cu o femeie cu care legea interzice contactul»(4). Patricienii de la Roma şi Atena nu comiteau adulter prin relaţii corporale cu soţiile meseriaşilor: in quas stuprum non vomittitur, prevedea brutala formulă juridică; ele erau dedicate destrăbălării aristocratice. În zilele noastre, în Anglia, soţul care îşi ucide soţia pe care o surprinde în flagrant delict de adulter este spînzurat cu toate onorurile ca un asasin vulgar, în timp ce în Franţa, departe de fi pedepsit, el devine un erou care şi-a răzbunat onoarea, adăpostită între coapsele doamnei sale soţii. Cursul unui fluviu este suficient pentru a transforma o crimă într-un act de virtute, spunea, înaintea lui Pascali), scepticul Montaignei) (Essais [Eseuri], cartea II, cap. XIII).
Locke susţinea că ideile provin din două surse: senzaţia şi reflecţia; Condillac a despuiat în aparenţa doctrina filozofului englez de una din sursele sale, de reflecţie, pentru a păstra numai senzaţia care se transforma în atenţie, comparaţie, judecată, raţionament şi, în cele din urmă, în dorinţă şi voinţă: fostul său discipol, Maine de Birani), aruncînd la coş senzaţia şi repunînd în onoare metoda lui Descartes, care trăgea totul din Eu, ca dintr-o fîntînă, considera înţelegerea drept punctul de plecare al ideilor(5). El afirma că noţiunile de cauză şi de substanţă sînt în spiritul nostru dinaintea celor două principii care le conţin; noi gîndim întîi în sinea noastră aceste idei, fiind conştienţi de cauza şi substanţa care sîntem; după ce au fost procurate, inducţia le transportă în afara noastră şi ne face să concepem cauze şi substanţe oriunde se găsesc fenomene şi calităţi. Principiul despre cauză şi substanţă se reduce numai deci la un fenomen sau mai curînd la o ficţiune a percepţiei noastre, după cum afirmă Humei). Metoda de introspecţie a lui Descartes şi Socrate, de care spiritualiştii burghezi abuză atît de liber, ajunge pe de o parte la scepticism şi pe de altă parte la neputinţă; «a avea pretenţia de a ilumina profunzimile activităţii psihologice prin intermediul unei conştiinţe individuale este egal cu dorinţa de a ilumina universul cu un chibrit» spune Maudsleyi).
Victoria finală a Burgheziei în Anglia şi în Franţa a dus la o revoluţie completă în gîndirea filozofică: teoriile lui Hobbes, Locke şi Condillac au fost detronate, după ce s-au bucurat de cea mai mare consideraţie; nimeni nu mai binevoia să discute aceste lucrări care erau menţionate numai în mod fragmentar şi falsificat, pentru a aduce exemple despre aberaţiile pe care le comite spiritul uman atunci cînd abandonează căile Domnului. Reacţia a mers atît de departe încît sub Charles al X-leai) pînă şi filozofia sofiştilor spiritualismului a fost privită cu suspiciune şi fost făcută încercarea de a interzice predarea acesteia în colegii(6). Burghezia triumfantă a restaurat sub auspiciul Raţiunii sale adevărurile eterne şi spiritualismul cel mai vulgar. Justiţia, care a fost redusă de filozofii din Grecia, Anglia şi Franţa la proporţii rezonabile care o acomodau la condiţiile mediului social în care se manifesta, a devenit un principiu necesar, imuabil şi universal. Unul din cei mai academici sofişti ai filozofiei burgheze exclamă că «Justiţia este invariabilă şi mereu prezentă, cu toate că nu apare decît prin gîndirea umană şi prin faptele sociale. Limitele cîmpului ei de activitate se retrag mereu şi nu se îngustează niciodată, nici o putere umană nu o poate face să părăsească teritoriul cucerit.»
Enciclopediştii s-au lansat cu un entuziasm revoluţionar în cercetarea originii ideilor, pe care sperau s-o găsească interogînd inteligenţa copiilor şi a sălbaticilor(7); noua filozofie a respins cu dispreţ aceste cercetări care erau capabile să ducă la rezultate periculoase. Victor Cousini), maestrul sofist scria în logomahia sa despre Adevăr, Frumos şi Bine: «Să înlăturăm întîi chestiunea originii. Filozofia din secolul trecut se complăcea prea mult cu acest fel de chestiuni. Cum se poate cere lumină de la o regiune de tenebre şi cum se poate cere unei ipoteze explicaţia realităţii? Pentru ce trebuie să revenim la un pretins stadiu primitiv pentru a înţelege un stadiu prezent, atunci cînd putem studia stadiul prezent în sinea sa? Pentru ce să căutam ceva care ar fi putut fi în germen atunci cînd ne putem da seama de el şi este vorba de a cunoaşte ceva terminat şi perfectat?... Noi nu negăm absolut deloc că trebuie studiată natura umană a faimosului sălbatic din Aveyron sau a celor asemănători din insulele Oceaniei sau de pe continentul american... Omul adevărat este omul perfect în speţa sa; adevărata natură umană este natura umană care ajuns la dezvoltarea sa, aşa cum adevărata societate este şi ea societatea perfecţionată... Să ne luăm ochii de pe copil şi de pe sălbatic pentru a-i pune pe omul actual, omul adevărat şi împlinit.» (Lecţiile XV şi XVI). Eul lui Socrate şi al lui Descartes trebuia să ducă în mod inevitabil la adoraţia Burghezului, omul perfect al genului său, real, împlinit, tipul de natură umană ajuns la dezvoltarea sa completă şi la consacrarea societăţii burgheze, a ordinii sociale perfecţionate, fondat pe principiile eterne şi imuabile cu privire la Bine şi Just.
(1). Se pare că Grecii au dat mai multă importanţă pentru simţul văzului, iar Latinii pentru cel al gustului, după cum dovedesc următoarele exemple:
Eidos (greacă), aspect , formă fizică; eidolon - imagine, umbră, fantomă, idee;
Phantasia, aspect, formă exterioară, imagine, idee;
Gnôma, semn, gînd;
Gnômôn, echer, cadran solar, cel care ştie, savant;
Noeô, a vedea, a gîndi;
Saphès, clar, evident, care sare în ochi; Sophia, ştiinţă, înţelepciune;
Sapor (latină), savoare, gust pentru evaluarea alimentelor, raţiune;
Sapidus, savuros, cel care are gust, înţelept, virtuos;
Sapiens, cel care are palatul delicat, înţelept;
Sapio, a avea savoare, a avea raţiune, a şti.
Această diferenţă cu privire la sursele senzoriale ale Ideilor caracterizează cele două popoare, care joacă un rol istoric atît de important, unul în evoluţia gîndirii şi manifestarea poetică şi plastică, iar celălalt în elaborarea dreptului, în brutala manipulare a oamenilor şi a naţiunilor şi în organizarea unitară a lumii antice.
Copilul foarte tînăr şi sălbaticul duc la gură obiectul pe care vor să-l recunoască; chimiştii fac acelaşi lucru; în ideogramele egiptene omul care duce mîna la gură este un simbol care semnifică ideea gîndirii.
Fiziologii sînt de părere că gîndirea a început în înşiruirea animalică prin elaborarea percepţiilor olfactive; acest lucru provine de la faptul că la amfibii şi la reptile rudimentul scoarţei cerebrele nu este legat decît de aparatul olfactiv şi numai după stabilirea acestor rapoarte celelalte aparate ale simţului s-au legat de straturile superioare ale emisferelor cerebrale.
Fibrele nervoase ale embrionului nu se acoperă cu mielină în mod simultan, ci succesiv. Ordinea în care apare mielina reflectă ordinea conform căreia apar diferitele funcţii nervoase: dintre toate fibrele care ajung la scoarţa cerebrală, cele care formează reţeaua olfactivă sînt primele care se acoperă cu mielină.
Embriologia ne arată cum se formează viaţa mentală: centrele senzitive senzoriale intră întotdeauna în funcţiune înaintea centrelor de formare a ideilor; centrele sensitive senzoriale aduc centrelor de formare a ideilor materialele şi le aprind flacăra.
N.B Cuvintele greceşti au fost imprimate cu litere latine pentru a facilita lectura de studiu a tovarăşilor care nu sînt familiarizaţi cu alfabetul grec. [Nota lui Lafargue]
(2). Una din «legile nescrise» ale lui Socrate era acceptarea universală a interdicţiei relaţiilor sexuale între taţi, mame şi copii lor. Xenofoni), care a călătorit în Persia şi nu ignora faptul că magii practicau aceste inceste pentru a onora divinitatea şi a procrea mari-preoţi, pretindea că această practică se află în contradicţie cu legea naturală şi divină, deoarece copii proveniţi din asemenea împerecheri sînt plăpînzi; pentru el, legea Dreptului natural a mentorului său Socrate nu era decît o lege fiziologică, dobîndită prin experienţă.
Socrate nu voia să-şi aducă aminte că Hesiod, reproducînd legendele religioase ale epocii sale, o dă ca soţie lui Uranusi) pe Geeai), propria sa mamă, cea mai antică zeiţă, «mama tuturor lucrurilor», după cum spune Homer; cazuri de incest divin se întîlnesc în religiile din India, Scandinavia şi Egipt: Brahma se căsătoreşte cu fiica sa Saravasty, Odin cu fiica sa Frigga, iar Amon, conform manuscrisului Anastasy din Berlin, se laudă de a fi soţul mamei sale. Aceste mituri, pe care le putem găsi în toate religiile primitive, au o valoare istorică: legendele şi ceremoniile religioase păstrează amintirile unor epoci căzute demult în uitare. Povestirea biblică despre sacrificiul lui Abraham şi Comuniunea creştină, această cină simbolică în care credinciosul catolic îşi mănîncă Dumnezeul său transformat în om, sînt ecouri îndepărtate de holocausturi umane şi de festinuri canibalice ale semiţilor preistorici. Pentru a crea legende religioase, omul foloseşte aceeaşi modalitate ca şi cea pentru elaborarea ideilor sale, el foloseşte drept materiale evenimente din viaţa sa cotidiană; în decursul secolelor, fenomenele care au creat aceste evenimente se transformă şi dispar, dar forma legendară sau ceremonială, care a fost manifestaţia lor intelectuală, persistă; nu este vorba decît de a interpreta cu înţelepciune această manifestaţie intelectuală pentru a evoca obiceiurile unui trecut despre care se credea că este pierdut pentru eternitate.
Practica incestuoasă a preoţilor persani şi legendele religioase ale unor popoare din rase atît de diferite ar face, prin urmare, să se presupună că într-o epocă din trecut, raporturile sexuale dintre părinţi şi copii erau un lucru obişnuit; despre acest subiect, Engels[d] face observaţia că primele triburi sălbatice, care au apucat să interzică aceste practici incestuale, au cîstigat, numai prin acest lucru, un avantaj asupra rivalilor lor şi, prin urmare, au fost nevoiţi ori să-i distrugă ori să le impună acestora obiceiurile lor. Este deci mai mult ca probabil că interzicerea acestor mariaje incestuale, cea mai universală practică cunoscută - atît de universală încît Socrate credea că este una din legile Dreptului său natural - nu a fost acceptată întotdeauna şi, din contra, aceste relaţii sexuale se practicau în mod natural de către specia umană, în curs de ieşire din animalitate. Dar experienţa, care a demonstrat efectele nocive ale acestor practici, a cauzat interdicţia lor, după cum gîndea Xenofon. În mod asemănător, crescătorii de animale au fost nevoiţi să interzică aceste practici la animalele domestice, pentru a împiedica degenerarea lor. [Nota lui Lafargue]
(3). Opiniile anarhice ale lui Aristip şi ale şcolii Cirenaice s-au reprodus cu diferite ocazii în decursul istoriei: secte creştine, în primele secole şi în evul mediu, precum şi secte politice, în decursul Revoluţiei engleze din secolul al XVII-lea şi în decursul Revoluţiei franceze din secolul al XVIII-lea, le-au readus la viaţă, iar în zilele noastre sectele anarhiste le profesează. Dezechilibrul social se traduce în creier prin acest refuz cinic al noţiunilor curente şi convenţionale de morală. [Nota lui Lafargue]
(4). De Cive [publicat în engleză sub titlul Philosophical Rudiments Concerning Government and Society în 1651 - Alexander Tendler], tradus de Sorbièrei), Amsterdam, 1649.
În lucrarea sa Leviatanul, Hobbes repetă aceeaşi teză pe care a crezut că trebuie s-o afirme numai în latinul De Cive: «Dorinţele şi pasiunile omului, spune el, nu sînt păcate în esenţa lor, la fel cum nici acţiunile care provin din aceste pasiuni nu sînt greşeli pînă cînd legea nu le interzice». [Nota lui Lafargue]
(5). Evoluţia intelectuală a lui M. de Biran este una din cele mai interesante; ea permite să fie constatată la unul din cei mai remarcabili filozofi de la începutul secolului [al XIX-lea] brusca şi extraordinara inversare a gîndirii burgheze din momentul în care clasa revoluţionară, Burghezia, devine clasa dominantă şi conservatoare.
Într-un manuscris din 1794, publicat după moartea sa intervenită în 1824, de Biran declară că Baconi) şi Locke au fondat ştiinţa filozofică, iar Condillac i-a «conturat graniţele» şi a risipit pentru totdeauna «visurile care au calificat-o drept metafizică».
Institutul naţional, unde domina senzualismul lui Condillac, a premiat în nivôse [luna a patra a calendarului republican francez - Alexander Tendler] anul IX (1801) studiul lui Biran intitulat L'influence de l'habitude sur la faculté de penser [Influenţa obiceiului asupra facultăţii de a gîndi] pe care acesta a pus-o la concurs. Biran pornea de la axioma că «facultatea de a simţi este originea tuturor facultăţilor» şi îşi propunea să aplice metoda lui Bacon în studiul despre om şi să clarifice metafizica aducînd fizica în domeniul acesteia. De Gerandoi), care de asemenea l-a renegat pe Condillac şi filozofia sa, în lucrarea sa intitulată L'influence des signes sur la faculté de penser [Influenţa semnelor asupra facultăţii de a gîndi], premiată de Institut în 1800, afirma că «doctrina lui Condillac era ca ultimul cuvînt al raţiunii umane despre doctrinele care îl interesau cel mai mult».
În 1805, Institutul a premiat un nou studiu al lui Biran despre Decomposition de la pensée [Descompunerea gîndirii]. Scena politica se transformase: Burghezia victorioasă era preocupată să reintroducă şi să înroleze în serviciul său religia catolică pe care a ridiculizat-o, a despuiat-o şi a călcat-o în picioare atunci cînd aceasta era servitoare la toate cele a rivalei sale, aristocraţia. În timp ce oamenii politici reorganizau puterea, reluînd şi întărind forţele represive ale vechiului regim, filozofii îşi asumau sarcina de a curăţa terenul intelectual al filozofiei «analitice» şi al demolatorilor Enciclopediştilor. Institutul - prin premierea lucrării lui Biran - şi Biran - prin scrierea lucrării - îndeplineau prin conştiinţă scopul impus de noile condiţii sociale. Memoriul lui Biran semnalează elementul iluzoriu în pretinsa analiză a lui Condillac şi în această senzaţie care se transformă în judecată şi voinţă, fără să fi avut grijă să-i atribuie un principiu de transformare; el redă metoda lui Bacon, aplicată în mod nepotrivit la studiul fiinţei intelectuale, responsabilă de aberaţiile filozofiei din secolul al XVIII-lea şi se opune oricărei asimilări între fenomenele fizice percepute prin simţuri şi faptele interioare. Sofiştii au succedat filozofilor.
Cabanisi) în persoană, cel care a trebuit să moară în 1808, a avut totuşi timpul să renege poziţiile anterioare. În celebra sa lucrare Rapports du Physique et du Moral de l'homme [Relaţia dintre fizic şi moral la om], apărută în 1802 Cabanis a scris: «Medicina şi morale sînt fundamntate pe o bază comună, pe o cunoaştere fizică a naturii umane... Sursa moralităţii este în organizarea umană... În cazul în care Condillac ar fi cunoscut economia animală, el ar fi simţit că sufletul este o facultate şi nu o fiinţă. Creierul trebuie să fie considerat ca un organ specific destinat în mod special să producă gîndirea, aşa cum stomacul şi intestinele sînt destinate să efectueze digestia. Impresiile sînt alimentele creierului... ele ajung la creier şi îl pun în acţiune... impresiile ajung izolate, lipsite de coerenţă, dar creierul intră în activitate, reacţionează la ele şi în scurtă vreme le retrimite metamorfozate în idei...» Cabanis, cel care a scris aceste orori materialiste, proclama în a sa Lettre à Faurieli) sur les Causes premières [Scrisoare către Fauriel despre cauzele primare], publicată la şaisprezece ani după moartea sa, existenţa lui Dumnezeu, «inteligenţa ordonatoare a lumii» şi imortalitatea sufletului prin «persistenţa Eu-lui» după moarte. Fauriel l-a convertit pe Cabanis aşa cum Fontanesi) l-a metamorfozat pe Chateaubriandi), din admirator al lui Rousseaui) şi ateu în Essais sur les Revolutions de 1797 [Eseuri despre revoluţiile din 1797] în acel Chateaubriand reacţionar şi mistagog din Génie du Christianisme [Geniul creştinismului] din 1802. Exista atunci un mic grup de convertitori, cu influenţă în presă şi în sferele guvernamentale, care şi-a pus ca scop să-i readucă la sfintele doctrine pe literaţii şi filozofii rătăciţi.
Nu trebuie să ne pierdem timpul prin a acuza de retractare şi trădare pe cei care trecut prin Revoluţie şi au revenit. Aceşti oameni remarcabili ar fi preferat poate să-şi păstreze opiniile politice şi filozofice care, la începutul vieţii lor, i-au dus în primele rînduri; dar a fost nevoie să le sacrifice pentru a-şi păstra mijloacele de existenţă şi poziţiile cîştigate şi pentru a cuceri favorurile Burgheziei cuminte; ei le-au înlocuit cu politica şi filozofa care convenea intereselor materiale şi dădea satisfacţie nevoilor intelectuale ale Burgheziei. Ei erau de fapt burghezi; cedînd influenţelor ambianţei sociale, ei evolua împreună cu clasa lor şi au putut face această schimbare exterioară fără rupturi dureroase. Nu trebuie exprimată indignarea morală, ci trebuie căutate şi analizate cauzele sociale care au impus aceste renegări politice şi transformări intelectuale vizibile. Sînt puţine momente în istorie cînd poate fi sesizat mai bine ca în primii ani ai secolului XIX-lea influenţa directă a evenimentelor sociale asupra gîndirii. Această perioadă este cu atît mai caracteristică dat fiind că atunci au fost formulate aproape toate teoriile economice, politice, filozofice, religioase, literare şi artistice care urmau să devină marele bagaj intelectual al noii clase la putere. [Nota lui Lafargue]
(6). În 1828, un profesor de filozofie scria: «În aceşti ultimi ani, puterea aproape că a readus studiul filozofiei la epoca scolasticii... S-a dat ordin ca lecţiile să fie predate în latină şi sub forma argumentaţiei antice; această metodă este în plină aplicare în majoritatea colegiilor noastre... De la un capăt la altul al Franţei se face filozofie în latină cu ceremonialul şi eticheta silogismului antic. Şi despre ce se face filozofie? Despre tezele scolastice şi obiectele care îi corespund, adică se face argumentaţie despre logică, metafizică şi morală.» Essai sur l'histoire de la Philosophie en France au dix-neuvième siècle [Eseu despre istoria filozofiei în Franţa în secolul al XIX-lea] de Ph. Damironi) profesor de filozofie la colegiul Bourbon, Paris, 1828. [Nota lui Lafargue]
(7). Societatea observatorilor omului, din care făceau parte Cuvier, alienistul Pineli), filozoful Gerando, jurisconsultul Portalisi), etc. au votat în luna prairial [luna a noua a calendarului republican francez - Alexander Tendler] anul VIII (1800) un premiu de 600 de franci pentru următorul studiu: «A determina prin observarea zilnică a unuia sau a mai multor copii de leagăn ordinea în care se dezvoltă facultăţile fizice, intelectuale şi morale şi pînă la ce punct această dezvoltare este secundată sau contracarată de influenţa obiectelor şi a persoanelor care înconjoară copilul».
În cadrul aceleaşi sesiuni, raportate în Decade philosophique [Decada filzofică] din 30 prairial, de Gerando a citit observaţii despre metodele care trebuiesc urmate în cadrul observaţiei popoarelor sălbatice. Un alt membru a comunicat un studiu despre copilăria lui Massieu, surdo-mut din naştere.
Societatea s-a interesat mult de observarea tînărului sălbatic din Aveyron, adus la Paris spre sfîrşitul anului VIII: trei vînători l-au găsit într-o pădure, unde trăia nud, se hrănea cu ghinde şi rădăcini; se părea că avea circa doisprezece ani. [Nota lui Lafargue]