Reduse la cea mai simplă expresie teoretică, toate argumentele prietenului nostru se rezumă la o singură dogmă: „Preţurile mărfurilor sînt determinate sau reglate de salarii“.
Pentru a combate această eroare învechită şi demult combătută, aş putea să mă refer la experienţa practică. Aş putea să mă refer la produsele realizate de muncitorii de fabrică, minerii, constructorii navali etc. englezi, a căror muncă este relativ bine plătită, şi care sînt mai ieftine decît produsele corespunzătoare ale celorlalte naţiuni, în timp ce, de pildă, produsele muncii muncitorilor agricoli englezi, a căror muncă este relativ prost plătită, sînt mai scumpe decît aceleaşi produse ale aproape tuturor celorlalte naţiuni. Comparînd între ele articolele uneia şi aceleiaşi ţări, precum şi mărfurile unor ţări diferite, aş putea să dovedesc - abstracţie făcînd de cîteva excepţii mai mult aparente decît reale - că în medie munca bine plătită produce mărfuri ieftine, iar munca prost plătită - mărfuri scumpe. Aceasta fireşte, nu ar constitui nicidecum o dovadă că preţul ridicat al muncii într-un caz şi preţul ei scăzut în celălalt caz ar fi cauzele respective ale unor efecte atît de diametral opuse; ar constitui însă în orice caz o dovadă că preţurile mărfurilor nu sînt determinate de preţurile muncii. De altfel este cu totul de prisos să recurgem la această metodă empirică.
S-ar putea ca cineva să conteste că cetăţeanul Weston a enunţat dogma că „preţurile mărfurilor sînt determinate sau reglate de salarii“. Într-adevăr, el n-a formulat acest lucru niciodată. El a spus, dimpotrivă, că profitul şi renta sînt, de asemenea, părţi constitutive ale preţurilor mărfurilor, deoarece din preţurile mărfurilor trebuie plătite nu numai salariile muncitorului, dai şi profitul capitaliştilor şi renta proprietarilor funciari. Dar cum îşi închipuie el că se formează preţurile? În primul rînd din salariu. Apoi se adaugă un anumit procent în folosul capitalistului şi un altul în folosul proprietarului funciar. Să presupunem că salariul pentru munca folosită la producerea unei mărfi ar fi 10. Daca rata profitului ar fi de 100% faţă de salariu, capitalistul ar adăuga la salariul avansat 10, şi dacă rata rentei ar fi, de asemenea de 100% faţă de salariu, s-ar mai adăuga încă o dată 10, iar preţul total al mărfii s-ar ridica la 30. Dar o asemenea determinare a preţurilor ar însemna pur şi simplu determinarea lor prin salariu. Dacă, în cazul de mai sus, salariul s-ar ridica la 20, atunci preţul mărfurilor s-ar ridica la 60 ş.a.m.d. De aceea, toţi autorii vechi de lucrări de economie politică, care enunţau dogma că preţurile sînt reglate de salarii, au căutat să dovedească acest lucru considerînd profitul şi renta ca simple adăugiri procentuale la salarii. Nici unul dintre ei n-a fost, fireşte, în stare să demonstreze că limitele acestor cote procentuale ar fi determinate de o lege economică oarecare. Dimpotrivă, se vede că, potrivit concepţiei lor, profitul se stabileşte prin tradiţie, prin obiceiuri, prin voinţa capitalistului sau prin vreo altă metodă tot atît de arbitrară şi de inexplicabilă. Atunci cînd afirmă că profitul este determinat de concurenţa dintre capitalişti, ei nu spun absolut nimic. Fără îndoială că, datorită concurenţei, diferitele rate ale profitului din diferitele ramuri de producţie se egalizează, adică se reduc la un nivel mediu, dar niciodată ea nu poate să determine acest nivel sau rata generală a profitului.
Ce înţelegem atunci cînd spunem că preţurile mărfurilor sînt determinate de salarii? Dat fiind că salariul nu e decît denumirea preţului muncii, înţelegem prin aceasta că preţurile mărfurilor sînt reglate de preţul muncii. Dat fiind că „preţul“ este valoare de schimb - şi cînd vorbesc de valoare am în vedere întotdeauna valoarea de schimb -, deci valoare de schimb exprimată în bani, teza de mai sus se reduce la aceea că „valoarea mărfurilor este determinată de valoarea muncii“ sau că „valoarea muncii este măsura generală a valorii“.
Dar cum este determinată atunci însăşi „valoarea muncii“? Aici ajungem la un impas. La un impas, fireşte, numai dacă încercăm să raţionăm logic. Ce-i drept, apologeţii acestei doctrine nu se au prea bine cu logica. Să luăm, de pildă, pe prietenul nostru Weston. Mai întîi ne-a declarat că salariul determină preţul mărfurilor şi că, prin urmare, o dată cu majorarea salariilor trebuie să crească şi preţurile. Apoi caută să ne convingă că o ridicare a salariilor n-ar fi de nici un folos întrucît preţurile mărfurilor s-ar fi ridicat şi ele şi întrucît salariul se măsoară de fapt prin preţurile mărfurilor pe care este cheltuit. Începem, aşadar, prin a afirma că valoarea muncii determină valoarea mărfurilor şi sfîrşim prin a afirma că valoarea mărfurilor determină valoarea muncii. Ne învîrtim astfel într-un cerc vicios şi nu ajungem la nici o concluzie.
În general este evident, că dacă facem din valoarea unei mărfi, cum ar fi munca, grîul sau orice altă marfă, măsura generală şi regulatorul valorii, nu facem decît să deplasăm dificultatea, fiindcă determinăm o valoare prin altă valoare, care, la rîndul ei, trebuie să fie determinată.
În expresia ei cea mai abstractă, dogma potrivit căreia „salariul determină preţurile mărfurilor“ se reduce la aceea că „valoarea este determinată de valoare“, şi această tautologie înseamnă că în realitate nu ştim absolut nimic despre valoare. Dacă admitem această premisă, orice raţionamente despre legile generale ale economiei politice devin vorbărie lipsită de conţinut. De aceea marele merit al lui Ricardo a fost că în lucrarea sa „On the Principles of Political Economy“, publicată în 1817, a nimicit din temelii vechea teză curentă perimată şi falsă potrivit căreia „salariul determină preţurile“, teză pe care Adam Smith şi predecesorii lui francezi o combătuseră în părţile cu adevărat ştiinţifice ale cercetărilor lor, dar pe care au reluat-o, totuşi, în capitolele mai ezoterice şi mai vulgarizatoare.