Cetăţeni! Am ajuns acum la un punct cînd trebuie să trec la lămurirea problemei examinate. Nu pot să promit că voi face acest lucru întru totul satisfăcător, întrucît pentru aceasta ar fi nevoie să fac o incursiune în întregul domeniu al economiei politice. Nu pot decît „effleurer la question“, cum spun francezii, adică să ating doar punctele principale.
Prima întrebare pe care trebuie să o punem este aceasta: ce este valoarea unei mărfi? Cum este ea determinată?
La prima vedere s-ar părea că valoarea unei mărfi este ceva cu totul relativ şi că ea nu poate fi determinată fără a considera această marfă în raportul ei cu toate celelalte mărfuri. Într-adevăr, cînd vorbim despre valoare, despre valoarea de schimb a unei mărfi, avem în vedere raportul cantitativ în care această marfă se schimbă contra tuturor celorlalte mărfuri. Dar atunci se naşte întrebarea: cum sînt stabilite proporţiile în care mărfurile se schimbă între ele?
Ştim din experienţă că aceste proporţii sînt infinit de variate. Să luăm o marfă oarecare, de pildă grîul, şi vom vedea că un quarter de grîu se schimbă contra mărfurilor celor mai diferite într-o diversitate aproape infinită de proporţii. Dar, întrucît valoarea lui rămîne mereu aceeaşi, indiferent dacă este exprimată în mătase, în aur sau în orice altă marfă, această valoare trebuie să fie totuşi ceva distinct şi independent de proporţiile variate în care ea se schimbă contra altor mărfuri. Trebuie să existe posibilitatea de a o exprima într-o formă diferită de multiplele raporturi de egalitate cu diferitele mărfuri.
Mai departe, dacă spun că un quarter de grîu so schimbă contra fier într-o proporţie determinată sau că valoarea unui quarter de grîu este exprimată într-o cantitate de fier determinată, spun de fapt că valoarea grîului şi echivalentul lui în fier sînt egale cu un oarecare al treilea lucru, care nu este nici grîu, nici fier, deoarece presupun că amîndouă exprimă una şi aceeaşi mărime, sub două forme diferite. Prin urmare, fiecare dintre aceste mărfuri, atît grîul cît şi fierul, trebuie, independent unul de altul să fie redusă la un al treilea lucru, care este măsura lor comună.
Un exemplu foarte simplu din geometrie va ilustra cele de mai sus. Cum procedăm atunci cînd comparăm suprafeţele unor triunghiuri de cele mai diferite forme şi mărimi sau cînd comparăm suprafeţele unor triunghiuri cu suprafeţele unor dreptunghiuri sau cu ale altor poligoane? Reducem suprafaţa oricărui triunghi la o expresie cu totul diferită de forma lui vizibilă. Ştiind că suprafaţa triunghiului este egală cu jumătatea produsului dintre baza şi înălţimea lui, putem compara acum între ele diferitele suprafeţe ale tuturor tipurilor de triunghiuri şi ale tuturor poligoanelor imaginabile, deoarece fiecare dintre aceste figuri geometrice poate fi descompusă într-un număr anumit de triunghiuri.
Aceeaşi metodă trebuie folosită şi în cazul valorilor mărfurilor. Trebuie să avem posibilitatea de a le putea reduce pe toate la o expresie comună tuturora şi să le deosebim numai după proporţiile în care ele conţin această măsură identică.
Deoarece valorile de schimb ale mărfurilor nu sînt decît funcţiuni sociale ale acestor lucruri şi nu au nici o legătură cu calităţile lor naturale, se pune mai întîi întrebarea: care este substanţa socială comună tuturor mărfurilor? Aceasta este munca. Pentru a produce o marfă, trebuie cheltuită sau încorporată în ea o anumită cantitate de muncă. Şi nu spun pur şi simplu muncă, ci muncă socială. Individul care produce un obiect pentru uzul lui propriu nemijlocit, pentru a-l consuma el însuşi, creează un produs şi nu o marfă. Ca producător care produce pentru el însuşi, el nu are nici o legătură cu societatea. Dar pentru a produce o marfă obiectul produs de acest om nu trebuie numai să satisfacă o nevoie socială oarecare, ci însăşi munca omului trebuie să constituie o parte integrantă, o fracţiune din suma totală a muncii cheltuite de societate. Munca sa trebuie să fie subordonată diviziunii muncii din cadrul societăţii. Ea nu reprezintă nimic fără celelalte munci parţiale şi, la rîndul ei, este necesară ca să le completeze pe acestea.
Dacă privim mărfurile ca valori, le privim exclusiv din punctul de vedere al muncii sociale materializate, încorporate, sau dacă vreţi, cristalizate în ele. În această privinţă, ele nu se pot deosebi unele de altele decît prin cantităţile mai mari sau mai mici de muncă pe care le reprezintă: de pildă, într-o batistă de mătase poate să fie încorporată o cantitate mai mare de muncă decît într-o cărămidă. Dar cum se măsoară cantitatea de muncă? Prin durata timpului de muncă, prin ore, zile etc. Pentru a folosi această măsură, toate felurile de muncă trebuie să fie reduse la muncă medie sau simplă, ca unitate a lor.
Aşadar, ajungem la următoarea concluzie: marfa are valoare pentru că este o cristalizare de muncă socială. Mărimea valorii ei sau valoarea ei relativă depinde de cantitatea mai mare sau mai mică din această substanţă socială pe care o conţine, adică de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea mărfii. Valorile relative ale mărfurilor, sînt aşadar, determinate de cantităţile sau porţiunile respective de muncă încorporate, materializate, fixate în aceste mărfuri. Cantităţile corespunzătoare de mărfuri care pot fi produse în acelaşi timp de muncă sînt egale. Sau: valoarea unei mărfi se află faţă de valoarea altei mărfi în acelaşi raport în care se află cantitatea de muncă încorporată într-o marfă faţă de cantitatea de muncă încorporată în cealaltă.
Bănuiesc că mulţi dintre dv. vor întreba: există oare într-adevăr o deosebire atît de mare, sau există în genere vreo deosebire între afirmaţia că valoarea mărfurilor este determinată de salariu şi afirmaţia că ea este determinată de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea lor? Trebuie să ştiţi însă că remunerarea muncii şi cantitatea de muncă sînt lucruri complet diferite. Să admitem, de pildă, că într-un quarter de grîu şi într-o uncie de aur ar fi încorporate cantităţi egale de muncă. Recurg la acest exemplu, pentru că Benjamin Franklin l-a folosit în primul său eseu, publicat în 1729[1], sub titlul „A Modest Inquiry into the Nature and Necessity of a Paper Currency“, în care el a sesizat printre primii adevărata natură a valorii. Bine. Am presupus, aşadar, că un quarter de grîu şi o uncie de aur sînt valori egale sau sînt echivalente, întrucît sînt cristalizări ale unor cantităţi egale de muncă medie de atîtea zile sau săptămîni de munci încorporate în fiecare dintre ele. Pentru a determina valorile relative ale aurului şi ale grîului, recurgem noi oare într-un fel oarecare la ajutorul salariilor muncitorilor agricoli şi ale minerilor? Nicidecum. Noi lăsăm cu totul nedeterminată şi problema referitoare la felul cum a fost plătită munca lor zilnică sau săptămînală, şi chiar problema dacă în genere s-a folosit muncă salariată. Şi chiar dacă a fost folosită muncă salariată, salariile acestor două categorii de muncitori pot fi foarte inegale. Muncitorul a cărui muncă este materializată în quarterul de grîu poate să fi primit numai doi buşeli, iar muncitorul care a lucrat în mină poate să fi primit o jumătate din uncia de aur. Sau, presupunînd că salariile lor ar fi egale, acestea pot să se abată în toate proporţiile imaginabile de la valorile mărfurilor pe care ei le-au produs. Ele se pot ridica la o jumătate, o treime, o pătrime, o cincime sau orice altă parte alicotă din quarterul de grîu sau uncia de aur. Salariile lor nu pot depăşi, de bună seamă, valorile mărfurilor produse de ei; ele nu pot fi mai mari decît acestea, dar pot fi într-o varietate infinită mai mici decît acestea. Salariile lor sînt limitate de valorile produselor, dar valorile produselor lor nu sînt limitate de salariile lor. Dar principalul lucru este că valorile, valorile relative ale grîului şi ale aurului de pildă, se stabilesc absolut independent de valoarea muncii întrebuinţate, adică de salariu. Determinarea valorii mărfurilor prin cantităţile relative de muncă încorporate în ele este, aşadar, ceva cu totul diferit de metoda tautologică de a determina valoarea mărfurilor prin valoarea muncii sau prin salariu. Acest punct va fi însă aprofundat în cursul analizei noastre.
Atunci cînd calculăm valoarea de schimb a unei mărfi, trebuie să adăugăm la cantitatea de muncă folosită în ultimul stadiu al producţiei şi cantitatea de muncă încorporată anterior în materia primă necesară pentru producerea mărfii, precum şi munca folosită pentru fabricarea utilajului, uneltelor, maşinilor şi clădirilor necesare pentru desfăşurarea muncii. Aşa de pildă, valoarea unei cantităţi anumite de fire de bumbac reprezintă cristalizarea unei anumite cantităţi de muncă adăugate bumbacului în procesul filatului, a cantităţii de muncă materializate anterior chiar în bumbac, a cantităţii de muncă materializate în cărbune, în ulei şi în alte materiale auxiliare consumate, a cantităţii de muncă încorporate în maşina cu abur, fuse, clădirile fabricii etc. Instrumentele de producţie propriu-zise - unelte, maşini, clădiri - servesc în mod repetat pentru o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată în cursul unor procese de producţie repetate. Dacă ele ar fi consumate dintr-o dată, aşa cum e consumată materia primă, atunci întreaga lor valoare ar fi transmisă dintr-o dată asupra mărfurilor la a căror producere contribuie. Dat fiind însă că un fus, de pildă, nu se uzează decît treptat, se face un calcul mediu pe baza duratei medii a existenţei fusului şi a uzurii sale medii într-o perioadă determinată, să zicem într-o zi. În felul acesta calculăm partea din valoarea fusului care se transmite asupra firelor produse într-o zi, şi prin urmare, acea parte din cantitatea totală de muncă materializată, de pildă într-un pfund de fire, care revine muncii materializate anterior în fus. Pentru scopul nostru actual nu este necesar să ne oprim mai amănunţit asupra acestui punct.
S-ar putea crede că, întrucît valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea ei, ea va avea o valoare cu atît mai mare cu cît omul care a produs-o e mai leneş sau mai neîndemînatic, căci timpul de muncă pe care-l necesită confecţionarea mărfii e cu atît mai lung. O asemenea concluzie ar fi însă o eroare regretabilă. Vă amintiţi că am folosit expresia „muncă socială“ or expresia „socială“ are multe implicaţii. Cînd spunem că valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă încorporată sau cristalizată în ea, înţelegem prin aceasta cantitatea de muncă necesară pentru producerea unei mărfi într-un stadiu dat al societăţii, în anumite condiţii sociale medii de producţie, la un anumit nivel social mediu de intensitate şi îndemînare a muncii folosite. Atunci cînd în Anglia războiul de ţesut acţionat cu abur a început să concureze cu războiul de ţesut manual, nu a mai fost nevoie decît de jumătate din timpul de muncă folosit înainte pentru a transforma o cantitate dată de fire într-un cot de pînză sau de postav. Ce-i drept, bietul ţesător manual muncea acum 17 sau 18 ore pe zi în loc de 9 sau 10 ore cît muncea înainte. Dar produsul muncii sale de 20 de ore nu reprezenta acum decît 10 ore de muncă socială, sau 10 ore de muncă socialmente necesară pentru a transforma o cantitate anumită de fire în ţesături. Produsul celor 20 de ore de muncă a sa nu avea deci mai multă valoare decît produsul celor 10 ore de muncă dinainte.
Aşadar, dacă valoarea de schimb a mărfurilor este determinată de cantitatea de muncă socialmente necesară materializată în ele, orice creştere a cantităţii de muncă necesare pentru producerea mnei mărfi face să sporească valoarea ei, după cum orice micşorare a acestei cantităţi de muncă face să se micşoreze valoarea mărfii.
Dacă cantitatea de muncă necesară pentru producerea anumitor mărfuri ar rămîne constantă, şi valorile lor relative ar fi tot constante. Dar lucrurile nu stau aşa. Cantitatea de muncă necesară pentru producerea unei mărfi se schimbă necontenit o dată cu schimbarea forţei productive a muncii. Cu cît forţa productivă a muncii va fi mai ridicată, cu atît mai multe produse se vor confecţiona într-un timp de muncă dat; şi cu cît forţa productivă a muncii este mai scăzută, cu atît mai puţine produse se vor confecţiona într-o unitate de timp. Dacă, de pildă, ca urmare a creşterii populaţiei, ar deveni necesar să se cultive terenuri mai puţin fertile, ar fi nevoie să se cheltuiască o cantitate mai mare de muncă pentru a obţine aceeaşi cantitate de produse, şi, în consecinţă, valoarea produselor agricole ar creşte. Pe de altă parte, dacă un singur filator cu mijloace de producţie moderne transformă în fire, într-o zi de muncă, o cantitate de bumbac de mii de ori mai mare decît ar fi putut să prelucreze în acelaşi interval de timp cu ajutorul roţii de tors, este limpede că fiecare pfund de bumbac în parte va absorbi de inii de ori mai puţină muncă a filatorului decît înainte şi că, prin urmare, valoarea adăugată prin filat fiecărui pfund de bumbac în parte va fi de mii de ori mai mică decîr înainte. Valoarea firelor se va micşora în mod corespunzător.
Dacă facem abstracţie de deosebirile dintre diferite popoare în ceea ce priveşte aptitudinile înnăscute şi deprinderile în muncă dobîndite, forţa productivă a muncii depinde mai ales:
1) de condiţiile naturale de muncă, ca fertilitatea solului, bogăţia minelor etc.;
2) de perfecţionarea progresivă a forţelor sociale ale muncii, determinată de producţia pe scară mare, de concentrarea capitalului şi combinarea muncii, de diviziunea muncii, de maşini, de metode perfecţionate de producţie, de folosirea mijloacelor chimice şi a altor factori naturali, de reducerea timpului şi a spaţiului prin mijloace de comunicaţie şi de transport, cît şi de diferite alte invenţii prin care ştiinţa pune forţele naturii în slujba muncii şi datorită cărora se dezvoltă caracterul social al muncii sau cooperarea muncii. Cu cît forţa productivă a muncii este mai mare, cu atît este mai mică cantitatea de muncă folosită pentru o cantitate de produs dată şi cu atît este deci mai mică valoarea produsului. Cu cît forţa productivă a muncii este mai mică, cu atît este mai mare cantitatea de muncă folosită pentru o cantitate dată de produs şi cu atît este deci mai mare valoarea lui. De aceea putem stabili ca lege generală următoarele:
Valoarea mărfurilor este direct proporţională cu timpul de muncă folosit pentru producerea lor şi invers proporţională cu forţa productivă a muncii folosite.
Am vorbit pînă acum despre valoare, voi adăuga acum cîteva cuvinte despre preţ, care reprezintă o formă deosebită a valorii.
Preţul ca atare este expresia în bani a valorii. În Anglia, de pildă, valoarea tuturor mărfurilor este exprimată în preţuri-aur; pe continent, dimpotrivă ea este exprimată mai ales în preţuri-argint. Valoarea aurului sau a argintului, la fel ca aceea a tuturor celorlalte mărfuri este determinată de cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea lor. Dv. schimbaţi o cantitate anumită din produsele voastre indigene, în care este cristalizată o cantitate anumită din munca voastră naţională pe produse ale ţărilor producătoare de aur şi de argint, în care este cristalizată o cantitate anumită din munca lor. În felul acesta, adică de fapt cu ajutorul schimbului de mărfuri, oamenii se deprind să exprime în aur şi în argint valoarea tuturor mărfurilor, adică cantitatea de muncă respectivă cheltuită pentru producerea lor. Dacă veţi cerceta mai îndeaproape expresia în bani a valorii sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, transformarea valorii în preţ, veţi constata că avem de-a face cu un proces în care valoarea tuturor mărfurilor îmbracă o formă independentă şi omogenă, adică ea este exprimată într-o cantitate de muncă socială egală. Întrucît preţul nu este decît expresia în bani a valorii, el a fost denumit de Adam Smith „natural price“[2], iar de fiziocraţii francezi „prix nécessaire“[3].
Ce raport există între valoare şi preţurile de piaţă sau între preţurile naturale şi preţurile de piaţă? Ştiţi cu toţii că preţul de piaţă pentru toate mărfurile de acelaşi fel este acelaşi, oricît de diferite ar fi condiţiile de producţie ale diferiţilor producători. Preţurile de piaţă nu exprimă decît cantitatea medie de muncă socială necesară, în condiţii medii de producţie, pentru a aproviziona piaţa cu o cantitate anumită de articole anumite. Ele sînt calculate pe baza masei totale a mărfurilor de un anumit fel.
Am văzut că preţul de piaţă al unei mărfi coincide cu valoarea ei. Pe de altă parte, oscilaţiile preţurilor de piaţă, care fie că se ridică peste valoare sau preţul natural, fie că scad sub ea, depind de fluctuaţiile ofertei şi cererii. Preţurile de piaţă se abat deci în permanenţă de la valoare, dar, cum spune Adam Smith,
„preţul natural este deci oarecum centrul spre care gravitează mereu preţurile tuturor mărfurilor. Diferite împrejurări întîmplătoare pot uneori să le ridice cu mult deasupra nivelului preţului natural şi uneori să le reducă sub acest nivel. Dar, oricare ar fi împrejurările care le împiedică să se stabilizeze în acest centru stabil, ele gravitează în permanenţă în jurul lui“[4].
Nu pot analiza acum mai amănunţit acest punct. Este suficient să spun că, dacă oferta şi cererea se echilibrează, preţurile de piaţă ale mărfurilor vor corespunde preţurilor lor naturale, valorilor lor, determinate de cantităţile respective de muncă necesare pentru producerea acestor mărfuri. Dar oferta şi cererea trebuie să tindă mereu să se echilibreze una pe cealaltă, cu toate că acest lucru nu se realizează decît datorită faptului că o fluctuaţie e anihilată de altă fluctuaţie, o urcare de o scădere şi viceversa. Dacă, în loc să examinăm numai fluctuaţiile zilnice, vom analiza mişcarea preţurilor de piaţă pe perioade mai îndelungate, aşa cum a făcut-o de pildă, d-l Tooke în a sa „Istorie a preţurilor“, vom constata că fluctuaţiile preţurilor de piaţă, abaterea lor de la valoare, urcările şi scăderile lor, se echilibrează şi se compensează reciproc, astfel încît, abstracţie făcînd de influenţa monopolurilor şi de unele modificări de altă natură, asupra cărora nu pot să insist acum, toate categoriile de mărfuri se vînd în medie la valorile lor respective, adică la preţurile lor naturale. Perioadele medii, în cursul cărora fluctuaţiile preţurilor de piaţă se anihilează reciproc, sînt diferite pentru diferitele categorii de mărfuri, deoarece la unele categorii de mărfuri oferta se adaptează mai uşor la cerere, iar la altele mai greu.
Aşadar, dacă în genere în limitele unor perioade mai mult sau mai puţin îndelungate, toate categoriile de mărfuri sînt vîndute la valorile lor respective, este absurd să presupunem că profiturile permanente şi obişnuite în diversele ramuri de producţie, deci nu profitul realizat în cazuri speciale - izvorăsc dintr-un adaos la preţul mărfurilor sau din faptul că ele sînt vîndute la un preţ care depăşeşte valoarea lor. Absurditatea acestei presupuneri sare în ochi de îndată ce e generalizată. Ceea ce un om ar cîştiga permanent în calitate de vînzător, ar pierde tot atît de permanent în calitate de cumpărător. Nu ne-ar ajuta la rezolvarea problemei nici referirea la oameni care cumpără fără să vîndă sau consumă fără să producă. Ceea ce aceşti oameni plătesc producătorilor, trebuie să primească mai întîi de la ei în mod gratuit. Dacă cineva vă ia mai întîi banii şi apoi vi-i restituie, cumpărîndu-vă mărfurile, nu vă veţi îmbogăţi niciodată prin faptul că aţi vîndut prea scump mărfurile voastre aceleiaşi persoane. O asemenea tranzacţie ar putea să micşoreze pierderile, dar nu ar contribui niciodată la realizarea unui profit.
Prin urmare, pentru a explica natura generală a profitului, trebuie să pornim de la principiul că în medie mărfurile se vînd la valorile lor reale şi că profitul provine din vînzarea mărfurilor la valorile lor, adică în raport cu cantitatea de muncă materializată în ele. Dacă nu puteţi explica profitul pornind de la această premisă, atunci nu-l puteţi explica în genere. Acest lucru pare paradoxal şi în contradicţie cu experienţa de zi cu zi. Tot atît de paradoxal este şi faptul că Pămîntul se învîrteşte în jurul Soarelui şi că apa se compune din două gaze foarte uşor inflamabile. Adevărurile ştiinţifice sînt întotdeauna paradoxale din punctul de vedere al experienţei de zi cu zi, care nu sesizează decît aparenţa înşelătoare a lucrurilor.
[1]. În manuscris e indicat greşit: 1721. - Nota red. Editurii Politice
[2]. - „preţ natural“. - Nota trad. Editurii Politice
[3]. - „preţ necesar“. - Nota trad. Editurii Politice
[4]. Adam Smith. „An inquiry into the nature and causes of the wealth of nations“, Vol. I, Edinburgh, 1814, p. 93. - Nota red. Editurii Politice