Prietenul nostru Weston se călăuzeşte după proverbul latin „repetitio est mater studiorum“, ceea ce înseamnă: repetarea este mama învăţăturii, şi în consecinţă, el a repetat dogma sa iniţială sub o formă nouă, afirmînd că contracţia circulaţiei banilor determinată de ridicarea salariilor ar provoca o reducere a capitalului etc. Întrucît am mai vorbit despre ideea lui fixă cu privire la circulaţia banilor, consider de prisos să mă opresc asupra urmărilor imaginare care, după părerea lui, decurg din perturbările născocite de el ale circulaţiei banilor. Voi încerca să reduc dogma sa, care rămîne mereu una şi aceeaşi cu toate formele diferite în care o îmbracă, la expresia ei teoretică cea mai simplă.
Modul necritic în care el şi-a tratat subiectul va reieşi limpede dintr-o singură observaţie. El se pronunţă împotriva majorării salariilor sau împotriva salariilor mari care ar rezulta din majorarea lor. Eu îl întreb însă: ce înseamnă salariu mare şi ce înseamnă salariu mic? De ce, de pildă, 5 şilingi înseamnă un salariu săptămînal mic, iar 20 de şilingi - un salariu săptămînal mare? Dacă 5 în comparaţie cu 20 este un salariu mic, atunci 20 în comparaţie cu 200 este încă şi mai mic. Dacă cineva care trebuie să ţină o prelegere despre termometru ar începe prin a perora despre temperatură ridicată şi temperatură scăzută, el nu ne-ar transmite nici un fel de cunoştinţe. El ar trebui să explice, în primul rînd, care este punctul de îngheţ şi care este punctul de fierbere, cum aceste puncte de plecare sînt determinate de legi ale naturii şi nu de capriciile vînzătorilor sau ale fabricanţilor de termometre. Vorbind despre salariu şi profit, cetăţeanul Weston nu numai că a neglijat să deducă din legile economice asemenea puncte de plecare, dar nici nu a simţit nevoia să le caute. El s-a mulţumit să accepte expresiile obişnuite curente de ,,scăzut“ şi „ridicat“, ca şi cum ar fi expresii cu un sens bine definit, deşi este absolut evident că un salariu poate fi declarat ridicat sau scăzut numai dacă-1 compari cu un etalon cu ajutorul căruia s-ar măsura mărimea lui.
El nu va fi în stare să-mi explice de ce pentru o anumită cantitate de muncă se plăteşte o anumită sumă de bani. Dacă mi-ar răspunde că „acest lucru a fost stabilit de legea cererii şi ofertei“, l-aş întreba imediat care lege reglează oferta şi cererea înseşi. Dar această obiecţie l-ar pune imediat în încurcătură. Raportul dintre oferta şi cererea de muncă este supus unor permanente schimbări, şi o dată cu ele se schimbă şi preţul de piaţă al muncii. Dacă cererea depăşeşte oferta, salariul creşte; dacă oferta depăşeşte cererea, salariul scade, deşi în astfel de împrejurări ar fi necesar să se stabilească starea reală a cererii şi a ofertei, de pildă printr-o grevă sau printr-un alt mijloc oarecare. Dacă admiteţi însă că legea care reglează salariul este oferta şi cererea, atunci ar fi pe cît de pueril pe atît de inutil să luptaţi împotriva majorării salariului, deoarece, potrivit legii supreme pe care o invocaţi creşterea periodică a salariului este tot atît de necesară şi legitimă ca şi scăderea lui periodică. Dacă, dimpotrivă, nu admiteţi că legea care reglează salariul este oferta şi cererea, atunci vă întreb încă o dată de ce pentru o anumită cantitate de muncă se plăteşte o anumită sumă de bani?
Dar să privim problema dintr-un punct de vedere mai larg: aţi fi pe un drum foarte greşit dacă aţi crede că valoarea muncii sau a oricărei alte mărfi este, în ultimă analiză, determinată de ofertă şi cerere. Oferta şi cererea nu reglează decît oscilaţiile vremelnice ale preţurilor de piaţă. Ele pot explica doar de ce preţul de piaţă al unei mărfi creşte peste valoarea ei sau scade sub valoarea ei, dar ele nu pot niciodată explica această valoare însăşi. Să presupunem că oferta şi cererea se echilibrează sau, cum spun economiştii, se acoperă reciproc. În clipa în care aceste forţe opuse devin egale, ele se anihilează reciproc şi nu mai acţionează într-o direcţie sau alta. În clipa în care oferta şi cererea se echilibrează şi încetează deci să mai acţioneze, preţul de piaţă al unei mărfi coincide cu valoarea ei reală, cu preţul normal în jurul căruia oscilează preţurile ei de piaţă. De aceea, atunci cînd cercetăm natura acestei valori, nu ne interesează cîtuşi de puţin înrîurirea trecătoare a ofertei şi cererii asupra preţurilor de piaţă. Acest lucru este valabil atît pentru salariu cît şi pentru preţurile tuturor celorlalte mărfuri.