În momentul arestării sale, Vladimir Ilici era istovit de munca foarte încordată pe care o desfăşurase în ultimul timp şi nu se simţea prea bine. Cunoscuta fişă a «ohranei» din 1896 ne arată care era starea sănătăţii lui.
După ce i s-a luat primul interogatoriu, el a trimis-o pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia cu o însărcinare la noi, la Moscova. Într-o scrisoare cifrată, o rugase să ne prevină de urgenţă că, întrebat unde îi este valiza adusă din străinătate, el a răspuns că a lăsat-o la noi, la Moscova.
«Să cumpere una la fel şi să spună că-i a mea... Repede, altfel o să fie arestaţi». Aşa suna înştiinţarea lui, pe care am reţinut-o foarte bine, caci am fost nevoită, cu tot felul de precauţii, să cumpăr şi să duc acasă o valiza. Nadejda Konstantinovna ne descrisese foarte vag valiza cu fund dublu adusă din străinătate şi fără îndoială că cea cumpărată de mine nu semăna de loc cu ea. Pentru ca valiza să nu pară nou-nouţă, am luat-o cu mine la Petersburg, unde m-am dus să-l văd pe fratele meu şi să mă interesez de mersul instrucţiei.
După ce am sosit la Petersburg, acest geamantan revenea la început atît de des în discuţiile avute cu tovarăşii, în scrisorile cifrate schimbate cu fratele meu şi în întrevederile noastre la vorbitor, încît ori de cîte ori treceam pe stradă şi vedeam un geamantan în vitrina vreunui magazin, întorceam capul. Ajunsesem să nu mai pot privi în linişte acest obiect nesuferit. Dar, deşi la primul interogatoriu se făcuse aluzie la el, nu s-a stabilit nimic precis, şi, aşa cum se întîmplă adeseori, această acuzaţie s-a pierdut în noianul altora pentru care s-au găsit dovezi mai palpabile.
Astfel a ieşit la iveală că Vladimir Ilici avea strînse legături cu o serie întreagă de persoane arestate în acelaşi timp cu el. La unul dintre arestaţi — Vaneev — s-a găsit un număr scris de mînă al ziarului «Rabocee Delo». Au fost de asemenea date în vileag legăturile lui Vladimir Ilici cu muncitorii din cercurile de dincolo de bariera Nevei, unde conducea el studiul politic. Într-un cuvînt, existau probe arhisuficiente pentru ca jandarmii să înceapă ancheta.
Al doilea tovarăş care a venit la noi la Moscova după arestarea fratelui meu, a fost Mihail Aleksandrovici Silvin, care scăpase, deşi era membru al aceluiaşi cerc. El ne-a vorbit de scrisoarea primită de la Vladimir Ilici pe numele unei cunoştinţe la care Silvin lua masa. În această primă scrisoare amănunţită trimisă din închisoare, Vladimir Ilici expunea planul lucrării de care voia să se ocupe acolo: era vorba de pregătirea materialului pentru cartea «Dezvoltarea capitalismului în Rusia». Tonul serios al acestei lungi scrisori, la care era anexată o listă şi mai lungi de lucrări ştiinţifice şi de culegeri de date statistice, camufla cu iscusinţă scopurile lui ascunse, astfel că ea n-a întîmpinat nici o piedică şi a ajuns intactă la destinaţie. Or, în această scrisoare Vladimir Ilici cerea tovarăşilor lui nici mai mult nici mai puţin decît numele celor care fuseseră arestaţi o dată cu el; deşi nu luase contact în prealabil cu nimeni, a pus întrebările în aşa chip încît tovarăşii l-au înţeles şi i-au raspuns imediat, fără ca vigilenţii cerberi să bănuiască ceva.
«Chiar în prima sa scrisoare — mi-a spus cu admiraţie Silvin — Vladimir Ilci ne-a întrebat despre cei arestaţi, iar noi i-am răspuns».
Din păcate, nu s-a păstrat decît prima parte a scrisorii, iar lista de cărţi anexată nu a fost regăsită. Probabil că s-a pierdut în timp ce tovarăşii căutau cărţile. De cele mai multe dintre cărţile enumerate Vladimir Ilici avea într-adevăr nevoie pentru munca sa, aşa că scrisoarea alerga după doi iepuri dintr-o dată şi — în ciuda cunoscutei zicale — i-a prins pe amîndoi. Din cele ce-mi amintesc pot să reconstitui numai unele dintre titlurile pe care Vladimir Ilici le strecurase cu iscusinţă în lista sa pentru a întreba de soarta celorlalţi. Aceste titluri erau însoţite de semne de întrebare, prin care autorul listei, în aparenţă, voia să arate că titlurile ar putea fi inexacte, fiind citate din memorie; în realitate însă el sublinia prin aceasta că nu cere cartea, ci pune o întrebare. Formula întrebările folosind numele conspirative ale tovarăşilor. Unele dintre ele se potriveau de minune cu caracterul cărţilor de care avea el nevoie, şi întrebarea nu putea să deştepte bănuieli. Astfel, pentru a întreba de Vasili Vasilievici Starkov, el scria: «V. V. Soarta capitalismului în Rusia». Or, lui Starkov i se spunea «Ve-ve». Felul cum întreba de Vaneev şi de Silvin din Nijni-Novgorod, ale căror nume conspirative erau «Minin» şi «Pojarski», ar fi putut atrage atenţia dacă scrisorile deţinuţilor ar fi fost mai atent controlate, deoarece cartea nu avea nici o legătură cu tema lucrării pe care o proiecta Vladimir Ilici. Era vorba de «Eroii epocii tulburi»1) a lui Kostomarov. Era o lucrare ştiinţifică, de istorie, şi nu se putea pretinde, desigur, atîta perspicacitate celor care controlau maldărele de scrisori încît să observe această nepotrivite. Dar nu toate numele conspirative se încadrau la fel de uşor în titlurile unor lucrări ştiinţifice. Astfel, alături de cărţile de care avea într-adevăr nevoie pentru lucrarea lui, era strecurată şi «Despre rozătoarele mici» de Brehm. Pentru tovarăşii săi era limpede că aici semnul de întrebare se referea la soarta lui Krjijanovski, care purta numele conspirativ de «Popîndăul». Tot astfel titlul scris în engleză «The Mynoga» de Mayn-Read o desemna pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, căreia i se spunea «Minoga» sau «Nouă-ochi». Aceste denumiri ar fi atras poate atenţia cenzorilor, dar vigilenţa le-a fost înşelată de tonul serios al scrisorii, de numărul mare de titluri şi mai ales de fraza prevăzătoare de pe pagina a doua (care s-a pierdut): «varietatea cărţilor trebuie să constituie un corectiv al monotoniei de aici».
Din păcate, nu mai ţin minte decît aceste cîteva titluri, care pe atunci ne-au făcut să rîdem cu multă poftă. Îmi amintesc şi de «Goutchoul» sau «Goutchioule», numele transcris cu o ortografie franţuzească dinadins complicată al autorului inexistent al unui roman istoric (titlul nu-l mai ţin minte). Aceasta trebuia să însemne «Huţulul», adică Zaporojeţ. Silvin mi-a povestit că în legătură cu «Eroii epocii tulburi» s-a răspuns: «La bibliotecă nu se găseşte decît volumul I al acestei lucrări», ceea ce însemna că fusese arestat numai Vaneev, iar nu şi Silvin.
Vladimir Ilici a fost deţinut la închisoarea preventivă, căreia i se spunea pe scurt «prevenţie». Era o perioadă în care condiţiile din închisoare puteau fi socotite destul de suportabile. La o lună după arestare, se acorda de obicei vorbitor de două ori pe săptămînă: o dată individual şi o dată în comun, prin gratii. Primul avea loc în prezenţa gardianului şi dura o jumătate de oră, iar cel de-al doilea o oră întreagă. În acest timp gardienii se plimbau de colo pînă colo, unul în spatele cuştii cu gratii de fier unde erau aduşi deţinuţii, iar celălalt în spatele vizitatorilor. Din cauza gălăgiei care domnea de obicei la vorbitor în aceste zile, a oboselii gardienilor şi a mărginirii lor, la aceste întrevederi, folosind anumite şiretlicuri, aveai posibilitatea să discuţi orice. Puteau fi aduse alimente de trei ori pe săptămînă şi cărţi de două ori pe săptămînă. Controlul cărţilor nu-l făceau jandarmii, ci funcţionarii procuraturii, instituţie care se afla într-o clădire învecinată; dat fiind marele număr de cărţi care se aduceau, în majoritatea cazurilor acest control era, probabil, pur formal. Lista cărţilor permise era destul de mare, nu prea se făceau restricţii, erau îngăduite chiar şi revistele lunare, iar mai apoi şi cele săptămînale. Aşadar, cei închişi nu erau rupţi de viaţă; or, se ştie că sentimentul ca eşti rupt de viaţă este unul dintre cele mai apăsătoare lucruri în detenţiunea celulară. Pe de altă parte, biblioteca «prevenţiei», întocmită din diferite donaţii, era şi ea destul de bogată, astfel încît mulţi tovarăşi, mai ales din rîndurile muncitorilor, îşi completau serios cunoştinţele, Pregătindu-se pentru o lungă detenţiune şi aşteptîndu-se ca după aceea sa fie deportat, Vladimir Ilici hotărî să profite în acest timp şi de bibliotecile din Petersburg spre a strînge materialul de care avea nevoie pentru lucrarea proiectată — «Dezvoltarea capitalismului în Rusia». În scrisorile sale, el trimitea lungi liste de cărţi de ştiinţă şi de culegeri de date statistice, care i se procurau de la biblioteca Academiei de Ştiinţe, de la biblioteca universităţii şi de la alte biblioteci. Cea mai mare parte a timpului cît Vladimir Ilici a stat în închisoare, mama şi cu mine am rămas la Petersburg şi eu trebuia să-i car mormane întregi de cărţi, care ocupau un colţ al celulei sale. Mai tîrziu condiţiile s-au înăsprit şi în priviţa aceasta: numărul cărţilor acordate deţinutului în celulă s-a fixat cu stricteţe şi cu zgîrcenie. În prima perioadă însă Ilici putea să-şi extragă pe-ndelete date din culegerile statistice şi mai avea la dispoziţie şi alte cărţi — de ştiinţă şi de literatură — atît în limba rusă cît şi în limbi străine.
Marele număr de cărţi pe care i le aduceam ne ajuta să comunicăm cu Vladimir Ilici. Încă de pe cînd era în libertate învăţasem de la el principiile corespondenţei cifrate şi astfel comunicam foarte susţinut, punînd puncte sau liniuţe abia vizibile la anumite litere şi indicînd printr-un semn convenţional cartea şi pagina unde se găsea scrisoarea.
Ce ne mai stricam ochii cu această corespondenţă! Dar era de nepreţuit, căci ne dădea posibilitatea să comunicăm, să ne transmitem unul celuilalt diferite informaţii conspirative. Nici zidurile cele mai groase şi nici supravegherea cea mai riguroasă nu ne puteau împiedica să corespondăm. Desigur că nu ne scriam numai lucruri strict necesare. Eu îi dădeam anumite veşti din afară, pe care, oricît le-aş fi camuflat, nu i le-aş fi putut transmite în timpul întrevederilor. El îmi dădea sarcini de acelaşi gen, mă ruga să comunic cîte ceva tovarăşilor, stabilea legături cu ei şi coresponda cu cei închişi prin intermediul cărţilor luate de la biblioteca închisorii: mă ruga să-i înştiinţez, de exemplu, că pe cutare scîndură din curtea unde aveau voie să se plimbe era lipit cu miez de pîine neagră un bileţel pentru unul din ei. Avea foarte multă grijă de tovarăşii săi: cerea să li se procure cărţi, să se obţină vorbitor pentru cei care nu aveau acest drept, celor despre care auzea că s-au lăsat pradă nervilor le trimitea scrisori de îmbărbătare. Preocupările acestea îi răpeau mult timp şi lui, şi nouă. Optimismul şi umorul său nesecat susţineau şi moralul tovarăşilor.
Din fericire pentru Ilici, se poate spune că condiţiile pe care le-a avut în închisoare i-au fost prielnice. Fireşte, a slăbit şi mai cu seamă a devenit palid spre sfîrşitul detenţiunii, dar pînă şi stomacul - pentru care atunci cînd fusese în străinătate consultase un cunoscut specialist elveţian - l-a supărat mai puţin în anul petrecut în închisoare decît în anul precedent, cînd se afla în libertate. Mama îi pregătea şi îi ducea de trei ori pe săptămînă pachete cu alimente, ţinînd seamă de regimul dietetic prescris de specialistul elveţian. În afară de aceasta, avea dreptul la masă plătită şi la lapte. Probabil că şi viaţa regulată dusă în acest «sanatoriu» tipic pentru Rusia ţaristă a avut o înrîurire pozitivă asupra lui; în frămîntarea nervoasă a muncii ilegale nici nu te puteai gîndi la un astfel de trai.
Întrevederile pe care le aveam cu el erau rodnice şi interesante. Puteam să discutăm multe îndeosebi la vorbitoarele în dosul gratiilor. Foloseam diferite aluzii şi termeni străini pentru cuvinte supărătoare ca «grevă», «manifest». Căutam să aflu toate noutăţile şi recurgeam la tot felul de tertipuri ca să i le transmit. În acelaşi fel se străduia şi el să mă facă să înţeleg ceea ce avea de spus sau de întrebat. Şi cu ce poftă rîdeam amîndoi cînd izbuteam să ne comunicăm sau să înţelegem cîte ceva complicat. În aparenţă, întrevederile noastre erau o flecăreală însufleţită, dar superficială, în realitate însă mintea ne era tot timpul încordată: trebuia să izbutim să transmitem şi să înţelegem totul, să nu scăpăm din vedere nici o sarcină. Îmi amintesc că într-un rînd am folosit cam mulţi termeni străini şi gardianul, care stătea în spatele lui Vladimir, ne-a spus cu asprime:
— Nu este voie să vorbiţi în limbi străine, numai ruseşte.
— Nu e voie, — spuse fratele meu cu vioiciune, întorcîndu-se spre el. — Bine, atunci o să vorbim ruseşte. Aşadar, spune-i acestui om de aur... continuă el convorbirea cu mine.
Rîzînd, i-am făcut semn că am înţeles: «omul de aur» era Goldman. De vreme ce nu era permis să folosim cuvinte străine, Volodea tradusese numele german în ruseşte pentru a nu se înţelege despre cine e vorba.
Într-un cuvînt, energie veşnic clocotitoare a lui Vladimir Ilici se făcea simţită şi în închisoare. Ştia să-şi organizeze în aşa chip viaţa, încît toată ziua să fie ocupat cu ceva. Principala lui preocupare era, fireşte, activitatea ştiinţifică. În închisoare a adunat un vast material pentru «Dezvoltarea capitalismului în Rusia». Era foarte grăbit să termine această lucrare. Cînd într-o zi, spre sfîrşitul detenţiunii, i-am comunicat că se zvoneşte că ancheta se va termina în curînd, el a exclamat: «Prea devreme, n-am izbutit încă să strîng tot materialul».
Dar nici această muncă intensă nu-i era de ajuns. El ar fi vrut să participe la activitatea revoluţionară ilegală, care pe atunci începuse să pulseze intens. În vara aceea (1896) au avut loc la Petersburg greve de mari proporţii ale textiliştilor care, luînd amploare, s-au extins apoi şi la Moscova. Aceste greve au marcat o epocă importantă în mişcarea revoluţionară a proletariatului. Se ştie cîtă panică au stîrnit ele în cercurile guvernamentale şi cum din pricina lor ţarului i-a fost teamă să părăsească sudul şi să revină la Petersburg. Oraşul era în fierbere. Domnea o atmosferă extrem de optimistă, un mare avînt. Anul încoronării lui Nikolai al II-lea cu faimoasa lui Hodînka2) a fost astfel marcat de prima mare acţiune a muncitorilor din cele două capitale. Aceste greve au constituit un fel de prim marş al coloanelor de muncitori, un avertisment de rău augur pentru ţarism. Ce-i drept, ele nu aveau încă un caracter politic, dar dovedeau unitatea muncitorilor şi s-au desfăşurat cu participarea largă a maselor. Tovarăşii mai tineri cu greu pot să aprecieze acum toate acestea şi să-şi imagineze ce eveniment de mare însemnătate a fost pentru noi acest şir de greve după atmosfera apăsătoare în care trăisem în anii 1880-1890, după o existenţă de cîrtiţe, în care nu puteam vorbi decît prin unghere. În faţa noastră parcă «ale sumbrelor temniţe porţi s-au deschis către-o zi însorită, senină», parcă s-a conturat prin ceaţa viitorului imaginea mişcării muncitoreşti prin care revoluţia putea şi trebuia să învingă. Dintr-o teorie abstractă, din utopia vagă a unor marxişti bucheri, social-democraţia a devenit ceva nou şi pentru proletariat, şi pentru celelalte pături ale societăţii. Parcă s-ar fi întredeschis o fereastră în cazemata îmbîcsită şi înăbuşitoare a autocraţiei ruse şi noi toţi respiram cu nesaţ aerul proaspăt, simţindu-ne mai puternici şi mai plini de energie ca oricînd.
«Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare», cum a fost numită după arestarea lui Vladimir Ilici organizaţia înfiinţată de el, căpăta o popularitate din ce în ce mai mare. Rînd pe rînd muncitorii din diferite întreprinderi cereau uniunii să scoată foi volante şi pentru ei. Au început să vină şi reclamaţii: «De ce ne-a dat uitării uniunea?». Erau solicitate şi manifestele cu caracter general, mai ales cele privitoare la 1 Mai. Tovarăşii care se aflau în libertate regretau că nu le poate scrie Vladimir Ilici. Şi el ar fi dorit acest lucru. În afară de aceasta, el schiţase şi unele teme pentru broşuri, ca, de pildă, « Despre greve ».
Vladimir Ilici era preocupat de problema programului partidului şi de aceea încerca să scrie în închisoare şi lucrări ilegale. Bineînţeles, acestea nu puteau fi transmise prin cifru. Trebuia să folosească scrierea invizibilă, care era apoi developată afară. Amintindu-şi de un joc din copilărie, Vladimir Ilici a început să scrie cu lapte printre rîndurile cărţilor: literele scrise astfel deveneau vizibile îndată ce erau încălzite la lampă. El şi-a fabricat nişte călimări mici din pîine neagră, pe care să le poată înghiţi imediat ce ar fi auzit vreun zgomot la uşă sau dacă vreun gardian s-ar fi uitat prin vizetă. Mai tîrziu ne-a povestit rîzînd că într-o zi a avut ghinion şi a fost nevoit să înghită şase călimări.
Îmi amintesc că pe atunci — atît înainte cît şi după închisoare — Ilici spunea adesea: «Orice şiretlic poate fi zădărnicit prin alt şiretlic». Cu ingeniozitatea care-l caracteriza, se exercita în închisoare în şiretlicuri de acest fel. Din închisoare a scris el manifeste şi broşura «Despre greve», care a fost confiscată cu prilejul sechestrării tipografiei din Lahta (broşura a fost developată şi transcrisă de Nadejda Konstantinovna).
Apoi a redactat programul partidului, împreună cu o «notă explicativă» destul de amănunţită, pe care, după arestarea Nadejdei Konstantinovna, am copiat-o eu în parte. Nici acest program n-a văzut lumina tiparului. Dupa ce l-am terminat, l-am predat lui A. N. Potresov; după arestarea acestuia, programul a fost distrus de persoana căreia îi fusese încredinţat spre păstrare[1]. Pe lîngă sarcinile Nadejdei Konstantinovna, am preluat după arestarea ei şi depozitul conspirativ de literatură ilegală — o măsuţă rotundă confecţionată de un tovarăş tîmplar, după indicaţiile lui Ilici. Partea de jos a singurului ei picior, care era ceva mai gros decît cele obişnuite, se deşuruba şi în scobitura lui se putea introduce un pachet destul de mare. Seara ascundeam aici ceea ce copiasem din lucrare, iar originalul — paginile încălzite la lampă — îl distrugeam cu grijă. Masuţa aceasta ne-a fost de foarte mare folos. Nici la percheziţiile făcute lui Vladimir Ilici, nici la cele făcute Nadejdei Konstantinovna n-a fost descoperit secretul. Ultima parte a programului a fost salvată, şi mama Nadejdei Konstantinovna mi-a predat-o împreună cu măsuţa. Aspectul mesei nu trezea bănuieli şi abia mai tîrziu, după ce şănţuleţele s-au ros, din pricină că piciorul era desfăcut prea des, partea ce se deşuruba îşi pierdu stabilitatea.
La început, Vladimir Ilici distrugea cu grijă ciornele manifestelor şi ale celorlalte lucrări ilegale, după ce le transcria cu lapte. Mai tîrziu însa, profitînd de reputaţia lui de om preocupat de probleme ştiinţifice, începu să le strecoare printre paginile cu note statistice şi altfel de note, înşirate cu scrisul lui mărunt. De altfel, o lucrare ca nota explicativă amănunţită la program nici nu putea fi distrusă în ciornă. Ea nu putea fi transcrisă într-o singură zi şi apoi, Ilici, aprofundînd-o, îi aducea mereu îmbunătăţiri şi adăugiri. La o întrevedere, mi-a povestit, cu umorul lui caracteristic, că la o percheziţie pe care i-o făcuse un ofiţer de jandarmi în celulă, acesta, după ce a răscolit în grabă maldărul de cărţi, tabele şi note îngrămădite într-un colţ, a plecat glumind: «Astăzi e prea cald ca să te ocupi de statistică». Fratele meu mi-a spus atunci că nici nu se neliniştise prea mult: «Cu neputinţă să găseşti ceva într-un astfel de morman». Apoi a adăugat rîzînd: «Sînt într-o situaţie privilegiată faţă de ceilalţi cetăţeni ai imperiului rus: eu nu pot fi arestat». El rîdea, dar eu eram, bineînţeles, neliniştită şi îl rugam să fie mai prudent. E drept că nu mai putea fi arestat, situaţia însă i se putea agrava dacă s-ar fi descoperit că scrie materiale ilegale în închisoare: pentru o astfel de îndrăzneală putea să se aleagă chiar şi cu o condamnare la muncă silnică.
De aceea aşteptam întotdeauna cu nelinişte să-mi trimită înapoi cărţile cu misive scrise printre rînduri cu metode chimice. Eram deosebit de nervoasă atunci cînd aşteptam să primesc cartea în care se afla nota explicativă la program, care ştiam că este scrisă toată cu lapte. Mă temeam să nu pară ceva suspect la controlul făcut de direcţia închisorii şi ca nu cumva, din cauza întîrzierii, literele să se coloreze de la sine, aşa cum se întîmpla uneori cînd laptele era prea gros. Şi ca un făcut, cărţile nu mi-au fost înmînate la termen. Joi, rudele celorlalţi deţinuţi au primit cărţile pe care aceştia le predaseră în aceeaşi zi, pe cînd mie gardianul mi-a spus laconic: «Pentru dumneata n-am nimic». Asta, după ce fratele meu mă înştiinţase, la întrevederea pe care o avusesem cu cîteva clipe înainte, că a restituit cărţile. Această întîrziere, care avea loc pentru prima dată, m-a făcut să presupun că Ilici a fost descoperit. Mutra veşnic ursuză a gardianului care-mi dădea cărţile mi s-a părut atunci deosebit de posomorîtă. Nu puteam, desigur, să stărui şi am petrecut o noapte de chin. În ziua următoare însă mi s-au înmînat toate cărţile, inclusiv cea cu programul.
Cîteodată, fratele meu se alarma şi el degeaba. În iarna anului 1896, după nişte arestări (mi se pare imediat după arestarea lui Potresov), am venit, întîmplător, mai tîrziu la întrevedere şi am intrat cu ultima serie, ceea ce nu făceam de obicei. Vladimir Ilici şi-a închipuit că am fost arestată şi distruse ciorna pe care o pregătise.
Dar numai rareori i se întîmpla să se lase covîrşit de emoţie, şi numai cînd existau motive excepţionale, ca, de pildă, cu prilejul unor noi arestări. De obicei, în timpul întrevederilor, Ilici era uimitor de calm, stăpîn pe sine şi bine dispus, risipidu-ne cu rîsul lui molipsitor orice nelinişte.
Toate rudele deţinuţilor îşi puneau întrebarea care va fi sentinţa. În comparaţie cu narodovolţii, social-democraţii primeau condamnări relativ uşoare. Dar ultimul caz din Petersburg — procesul lui M. I. Brusnev — se terminase destul de prost. Sentinţa pronunţată împotriva principalului acuzat fusese 4 ani detenţiune în celulă izolată şi 10 ani deportare în Siberia răsăriteană.
Ne temeam cu toţii de o condamnare pe termen lung. Ştiam că mulţi dintre tovarăşi n-ar fi rezistat şi, în orice caz, fratele meu s-ar fi ales cu sănătatea zdruncinată. Numai după un an de închisoare preventivă, Zaporojeţ a suferit un grav dezechilibru nervos, care mai tîrziu s-a dovedit a fi o boală de nervi incurabilă, Vaneev a slăbit şi a început să tuşeasca (el a şi murit de tuberculoză în deportare, la un an după eliberarea din închisoare), iar Krjijanovski şi ceilalţi manifestau şi ei o anumită nervozitate.
De aceea, se poate spune că am răsuflat uşuraţi cînd am aflat sentinţa: deportare pe trei ani în Siberia răsăriteană.
Sentinţa s-a dat în februarie 1897. În urma intervenţiilor mamei, lui Vladimir Ilici i s-a permis să plece în Siberia pe cont propriu, şi nu din post în post. Aceasta prezenta avantaje considerabile, deoarece peregrinarile prin închisorile intermediare făceau să se irosească multă energic şi toceau nervii.
Îmi amintesc că, în ziua cînd fratele meu a fost eliberat, tovarăşa Iakubova a venit în camera pe care o ocupam eu cu mama şi l-a îmbrăţişat, rîzînd şi plîngînd în acelaşi timp.
Mi-a rămas de asemenea foarte clar întipărită în minte faţa lui palidă şi trasă, cu zîmbetul expresiv, cînd s-a urcat pentru prima dată pe imperiala unui omnibus şi de acolo mi-a făcut semn.
Avea voie să se plimbe cu omnibusul pe străzile Petersburgului şi să se întîlnească cu tovarăşii, deoarece tuturor «decembriştilor» eliberaţi li s-a îngăduit ca, înainte de plecare, să rămînă trei zile la Petersburg, în sînul familiilor lor. Acest privilegiu fără precedent fusese dobîndit pentru prima oară de mama lui I. O. Ţederbaum (Martov) printr-o intervenţie personală pe lîngă Zvoleanski, directorul departamentului poliţiei. După aceea, de vreme ce precedentul fusese creat, şeful poliţiei a socotit că nu-i mai poate refuza nici pe ceilalţi. În consecinţă, toţi s-au reîntîlnit cu familiile lor, s-au fotografiat în grup (fotografia este bine cunoscută) şi în două seri au organizat întruniri care au durat pînă noaptea tîrziu: prima la Stepan Ivanovici Radcenko, iar a doua la Ţederbaum. Se spunea că poliţia îşi dăduse seama că a greşit, permiţîndu-le acestor social-democraţi — care nu erau oameni chiar atît de paşnici — să se plimbe prin Petersburg, dar era prea tîrziu. Se mai spunea ca Zvoleanski primise un perdaf straşnic pentru asta. În orice caz, mai tîrziu nu s-au mai acordat astfel de privilegii «în bloc»; chiar dacă mai era cineva lăsat liber înainte de deportare, era vorba fie de un bolnav, fie de vreunul care se bucura de o protecţie excepţională. Cele două întruniri au fost un fel de întîlniri între «bătrîni» şi «tineri». S-a discutat despre tactică. Prima întrunire, cea de la Radcenko, a fost pur politică. A doua, cea de la Ţederbaum, a avut loc într-o atmosferă de nervozitate şi de dezorganizare. La prima adunare s-a încins o discuţie între «decembrişti» şi adepţii de mai tîrziu ai curentului al cărui exponent era ziarul «Raboceaia Mîsl».
Lui Vladimir Ilici i s-a permis să rămînă şi la Moscova trei zile, în mijlocul familiei. După ce s-a întîlnit cu tovarăşii, el a hotărît să se prezinte autorităţilor spre a fi arestat la Moscova şi să plece mai departe împreună cu ceilalţi. Tocmai se terminase construcţia căii ferate pînă la Krasnoiarsk şi drumul nu mai era atît de greu. Trebuiau să treacă doar prin două închisori — la Moscova şi la Krasnoiarsk. Vladimir Ilici nu accepta o situaţie privilegiată faţă de ceilalţi. Îmi amintesc că acest lucru a mîhnit-o foarte adînc pe mama, căci pe ea o consolase mult gîndul că Volodea avea permisiunea de a călători pe cont propriu. Şi iată că, după ce toată lumea o încredinţase că era foarte important să obţină această aprobare, după ce îi auzise pe cei care mai fuseseră deportaţi spunînd: «Deportarea aş putea s-o mai îndur, dar călătoria pînă la locul de deportare niciodată», Vladimir Ilici se hotărăşte să renunţe la aprobarea obţinută cu atîta trudă şi să intre din nou de bună voie la închisoare.
Dar pînă la urmă totul s-a terminat cu bine. «Decembriştii» care se prezentaseră spre arestare la Petersburg nu sosiseră încă la Moscova, şi termenul de trei zile, cît avea el dreptul să stea în acest oraş, se apropia de sfîrşit. Ohrana din Moscova, care începuse să se neliniştească, îl chemă pe Vladimir Ilici şi îi dădu un ultimatum: dacă nu pleacă chiar a doua zi, trebuie să se prezinte pentru arestare. Perspectiva de a fi numaidecît închis, fără a-şi lua măcar rămas bun de la ai săi şi să aştepte cine ştie cît venirea tovarăşilor, zăcînd între timp în închisoare — această realitate rusă concretă, şi încă în forma ei moscovită, purtînd pecetea «feudei» prinţului Serghei — era şi mai puţin plăcută decît la Petersburg. Această perspectivă l-a silit să renunţe la dorinţa lui de a călători împreună cu tovarăşii. Protestul firesc al bunului simţ împotriva unei inutile irosiri a puterilor, numai pentru a nu beneficia de o situaţie deosebită de a celorlalţi, precum şi convingerea lui fermă că forţele trebuie cruţate pentru o luptă efectivă, şi nu pentru a face paradă de sentimente cavalereşti, au fost mai tari, şi Ilici se hotărî să plece în ziua următoare. Noi, mama, sora mea Maria Ilinicina şi eu cu soţul meu, Mark Timofeevici, l-am însoţit pînă la Tula.
În momentul cînd Vladimir Ilici a plecat în deportare mulţi vedeau deja în el un conducător. Primul Congres al partidului, care s-a ţinut în 1898, i-a încredinţat munca de redactor-şef al organului partidului şi i-a dat sarcina de a întocmi programul partidului. În acei ani mişcarea noastră social-democrată a făcut primul şi, tocmai de aceea, cel mai greu pas spre organizarea partidului, spre lupta largă de masă. Aproape toţi conducătorii au fost arestaţi, aproape toţi delegaţii la primul Congres au fost puşi în imposibilitate de a acţiona, dar temelia era pusă. Prima etapă a mişcării fusese străbătută.
[1]. Şi nota explicativă a fost confiscată încă în manuscris, fiind multă vreme considerată pierdută. După moartea lui Vladimir Ilici s-a găsit un exemplar incomplet, care a fost publicat în ziarul « Proletarskaia revoliuţiia», nr. 3 (26) din 1924. (Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 2, E.S.P.L.P. 1955, pag. 81-109. - Nota Red.). - A. E.
1). «Epoca tulbure» («smutnoe vremea») - termen greşit folosit în lucrările istorice dinainte de Revoluţia din Octombrie pentru a desemna perioada războiului ţărănesc şi a luptei împotriva intervenţiei polone şi suedeze în statul rus: începutul secolului al XVII-lea. Minin şi Pojarski au fost organizatorii miliţiei populare care a luptat împotriva intervenţioniştilor polonezi. - Nota Trad.
2). Nume sub care este cunoscută catastrofa care a avut loc pe cîmpul Hodînskoe (Moscova), la 18 mai 1896, în timpul serbării «populare» şi al împărţirii «darurilor» cu prilejul încoronării ţarului Nikolai al II-lea. Din cauza neglijenţei criminale a autorităţilor, care n-au luat măsuri de ordine, s-a produs o învălmăşeală în care şi-au găsit moartea aproape 2.000 de oameni, iar cîteva zeci de mii au fost schilodiţi. - Nota Trad.