În deportare Vladimir Ilici a avut de asemenea condiţii relativ suportabile. În urma intervenţiilor mamei, i s-a îngăduit, dată fiind sănătatea lui şubredă, să-şi facă pedeapsa în judeţul Minusinsk — cea mai sănătoasă regiune din Siberia. Ca loc de deportare i s-a fixat satul Şuşenskoe, sau, cum i se spunea pe atunci pe scurt Şuşa. Împreună cu el se mai aflau vreo 2—3 muncitori polonezi. Tovarăşii implicaţi în acelaşi proces cu el fuseseră trimişi în alte sate. I.O. Ţederbaum (care avea să poarte mai tîrziu pseudonimul de Martov), poate fiindcă era evreu, a avut parte de condiţii mai rele. El a fost deportat în punctul cel mai nordic, la Turuhansk, despărţit de restul ţării prin mlaştini de netrecut, aşa că în tot timpul deportării n-a putut avea nici o legătură cu tovarăşii. Ceilalţi însă aveau posibilitatea să se întîlnească, să-şi facă vizite cu prilejul unor evenimente festive, ca, de pildă, o nuntă, un revelion etc. De asemenea, le era îngăduit să meargă pînă la Krasnoiarsk pentru diferite tratamente medicale. Astfel, fratele meu se ducea la Krasnoiarsk să-şi îngrijească dinţii. Relaţiile cu Martov se mărgineau numai la scrisori, şi Vladimir Ilici coresponda cu el foarte activ.
Pentru Vladimir Ilici zilele se scurgeau foarte uniform, într-o muncă intensă şi încordată. În deportare, el a scris «Dezvoltarea capitalismului în Rusia» (apărută în aprilie 1899), precum şi o seamă de articole. Unele dintre ele au fost publicate în «Novoe Slovo» — revista «marxiştilor legali» care apărea pe atunci — şi mai tîrziu au fost editate în volum sub titlul: «Studii şi articole economice».
Obişnuit să lucreze necontenit, Vladimir Ilici nu-şi permitea întreruperi mari nici chiar în perioadele cînd, de obicei, asemenea întreruperi sînt considerate inevitabile, ca, de pildă, pe drum, sau atunci cînd aştepta ca situaţia să i se lămurească. Astfel, în cursul lunii pe care a petrecut-o la Krasnoiarsk aşteptînd să i se fixeze locul de deportare, el se ducea în fiecare zi să lucreze la biblioteca negustorului Iudin, care locuia la vreo trei verste de oraş. Dar nu numai atît: chiar şi în cele trei zile pe care a avut voie să le petreacă la Moscova, în mijlocul familiei, a găsit timp pentru a consulta fondul de cărţi al bibliotecii Rumeanţev. Tinărul student Iakovlev, care cunoştea din copilărie familia noastră şi care se repezise pînă la noi să-l vadă pe Volodea înainte de plecarea lui în deportare pe trei ani, rămăsese uluit de această purtare. Pentru a se recrea, Vladimir Ilici făcea plimbări prin pădurile din împrejurimi, vîna iepuri sau alte animale, de care pădurile erau pline în acei ani.
Într-o scrisoare trimisă din deportare, Vladimir Ilici descrie satul care i se fixase ca loc de surghiun şi pe care-l numeşte în glumă «Şu-şu-şu».
«Satul e mare şi are cîteva uliţe destul de murdare, pline de praf, cum sînt atîtea altele. Este situat în stepă; grădini şi, în general, vegetaţie nu există. Satul este înconjurat de... bălegar, care aici nu este dus pe cîmp, ci aruncat la marginea satului, astfel încît, pentru a ieşi din sat, trebuie aproape întotdeauna să străbaţi grămezi de bălegar. Foarte aproape de sat curge rîuleţul Şuş, acum complet secat. La 1—1,5 verste depărtare de sat (mai exact, de mine: satul e lung), Şuş se varsă în Enisei, care aici formează o mulţime de insule şi de braţe, astfel încît nu te poţi apropia de albia lui principală. Eu mă scald în braţul cel mai mare, dar şi în acesta apa a cam scăzut. În cealaltă parte (opusă rîului Şuş), la vreo verstă şi jumătate, se află un „codru“, cum îl numesc solemn ţăranii: în realitate e o pădurice nenorocită, din care au tot fost tăiaţi mulţi copaci, unde nu găseşti nici măcar umbră ca lumea (în schimb, sînt multe căpşuni!) şi care nu are nimic comun cu taigaua siberiană, pe care o cunosc pînă acum numai din auzite, căci de văzut n-am văzut-o (pînă acolo e o distanţă de cel puţin 30—40 de verste). Munţii... în legătură cu munţii nu m-am exprimat prea exact, deoarece ei se află la vreo 50 de verste de aici, aşa că poţi să-i vezi numai cînd nu sînt ascunşi în nori... la fel cum poţi să vezi Mont Blancul din Geneva. De aceea, primul (şi ultimul) vers din poezia mea[1] cuprinde o hiperbolă poetică (au poeţii o figură de stil care se cheamă aşa!) cu privire la „poalele munţilor“... De aceea, la întrebarea ta: „Ce munţi ai urcat?“, nu pot să răspund decît: nişte deluşoare de nisip care există în aşa-zisul „codru“. În general, nisip e destul pe aici»1).
Viaţa în Siberia era pe atunci extrem de ieftină. Astfel, în primul an de deportare, cu alocaţia pe care o primeau deportaţii — 8 ruble pe lună — Vladimir Ilici avea o cameră şi întreţinere completă la o familie ţărănească.
După un an, logodnica lui — Nadejda Konstantinovna Krupskaia — împreună
cu mama ei, au venit la dînsul. Vladimir Ilici s-a mutat într-o casă mai
mare şi a început să ducă o viaţă de familie. Nadejdei
Konstantinovna i se stabilise ca loc de deportare Ufa, dar la cererea ei i s-a
îngăduit să plece în satul Şuşenskoe, unde se afla
Vladimir Ilici. Pentru a agonisi ceva bani, Vladimir Ilici împreună
cu Nadejda Konstantinovna au tradus din
engleză cartea soţilor Webb despre trade-unionism.
În tot acest timp am purtat o corespondenţă foarte activă cu Ilici. În scrisorile obişnuite îmi cerea cărţi, îmi dădea diferite sarcini, mă informa cu privire la lucrările pe care le scria, îmi povestea cum o duce el şi ce fac tovarăşii. În misive scrise cu cerneală simpatică, eu îi relatam cum se desfăşoară lupta şi munca revoluţionară în Rusia, iar el îmi trimitea articolele sale, pe care le expediam spre publicare la Petersburg, «Uniunii de luptă», sau în străinătate, grupului «Eliberarea muncii». În acest fel mi-a trimis broşura «Sarcinile social-demodaţilor ruşi», apărută în străinătate cu o prefaţă de P.B. Akselrod şi răspunsul la o notă a «economiştilor» de atunci. Această notă fusese redactată de Kuskova şi Prokopovici şi primise titlul de «Credo». De aceea răspunsul a devenit cunoscut sub numele de «Anticredo». În acest răspuns Vladimir Ilici ataca cu vehemenţă «Credo»-ul, care reprezenta expunerea cea mai făţişă, din acea perioadă, a concepţiei că muncitorii trebuie să se mărginească la lupta economică şi să lase lupta politică pe seama liberalilor. Ce-i drept, această expunere nu a fost făcută de detaşamentul cel mai activ al social-democraţilor, dar autorii ei se bucurau pe atunci de prestigiu în rîndurile tineretului. În afara de aceasta, concepţiile lor fiind exprimate în mod cu totul neechivoc, se crea posibilitatea de a se sublinia cu mai multă putere încotro duc devierile spre «economism». Citit la una din acele întîlniri ale social-democraţilor veniţi din diferite sate despre care am pomenit mai sus, protestul a fost adoptat imediat şi trimis în Rusia europeană ca «Răspunsul celor 17 social-democraţi» — titlu sub care este cunoscut în literatura de partid.
Spre deosebire de majoritatea deportaţilor, Vladimir Ilici nu făcea eforturi pentru a ajunge într-un centru mai populat, nu căuta să-şi schimbe locul de deportare. Cînd (după un an sau un an şi jumătate) mama i-a propus să intervină pentru a obţine mutarea lui la oraş, el a răspuns că nu merită osteneală şi că el preferă să se ducă din cînd în cînd la Minusinsk sau pînă la Krasnoiarsk decît să locuiască în permanenţă acolo. Probabil că viaţa aşezată dintr-un sat liniştit era mai prielnică pentru studiu, căci aici nimic nu-l distrăgea de la lucru, ca în coloniile mai mari de deportaţi, unde din pricina lipsei silite de activitate, se urzeau tot felul de intrigi. Acestea constituiau aspectul cel mai nesuferit al deportării. Despre o astfel de intrigă care dusese la sinuciderea lui N.E. Fedoseev la Verholensk, Vladimir Ilici mi-a scris: «Nu, mai bine nu-mi dori să am la Şuşa tovarăşi din rîndurile intelectualilor!». «Lucrul cel mai rău în deportare sînt aceste „istorii“ care se produc în mediul deportaţilor»2).
Din cînd în cînd însă Vladimir Ilici pleca bucuros să-şi vadă tovarăşii din alt sat, la 50 sau 100 de verste depărtare, sau se întîlnea cu ei la Şuşa. Pe atunci se îngăduiau astfel de deplasări cu prilejul revelionului, al vreunei căsătorii sau al unei zile de naştere. În timpul acestor întîlniri de 3-4 zile, după cum scria Ilici, deportaţii «petreceau foarte bine»: se plimbau, plecau departe la vînătoare, vara mergeau la scăldat, iar iarna patinau sau jucau şah. Se discutau diferite probleme, se citeau capitole din cartea lui Vladimir Ilici, sau se comentau diferitele curente noi din literatură şi politică. Astfel, pentru a dezbate «Credo»-ul, de care am mai vorbit, tovarăşii s-au întrunit sub pretextul că sărbătoresc naşterea fiicei lui Lepeşinski. De asemenea Vladimir Ilici s-a folosit bucuros de pretextul unui tratament medical pentru a merge de două sau de trei ori, în timpul deportării, la Minusinsk şi la Krasnoiarsk.
În afară de tovărăşia deportaţilor, cărora Vladimir Ilici le expunea deschis concepţiile sale şi pe care îi ajuta bucuros să-şi îmbogăţească cunoştinţele, dîndu-le indicaţii ce să citească, el se interesa şi de viaţa ţăranilor localnici, dintre care unii îl ţin minte şi astăzi şi mi-au trimis amintirile lor despre el. Dar în discuţiile pe care le avea cu ei, dînsul era, fireşte, rezervat. Ţărănimea de pe atunci, chiar şi cea din partea europeană a Rusiei, cu atît mai mult cea din Siberia, care era mai departe de centru, era complet înapoiată din punct de vedere politic. În afară de aceasta, în situaţia lui de deportat pus sub supraveghere, ar fi fost nu numai neraţional, ci de-a dreptul o greşeală să facă propagandă.
Dar lui Vladimir Ilici îi plăcea să stea de vorbă cu ţăranii. În felul acesta avea putinţa să-i studieze şi să-şi lămurească concepţia lor despre viaţă. Le dădea sfaturi în toate problemele lor locale, în special în chestiunile juridice. Au început să vină la el după consultaţii juridice şi ţăranii din împrejurimi, aşa că uneori se adunau destul de mulţi. Despre aceasta relatează în amintirile lor ţăranii, povesteşte şi Nadejda Konstantinovna. Pe nesimţite, discuţiile avute cu ţăranii, cele istorisite de ei pe cînd mergeau împreună la vînătoare, i-au permis lui Vladimir Ilici, ca şi înainte, în timpul şederii sale în satele de pe Volga, să-şi îmbogăţească cunoştinţele despre ţărănime, despre psihologia ţăranului. Aceasta i-a fost de mare folos atît în timpul activităţii sale revoluţionare cît şi mai tirziu, cînd a ajuns la cîrma statului.
Vladimir Ilici ştia să-şi găsească drum spre inimile celor cu care de vorbă şi oamenii îi povesteau tot ce aveau pe suflet.
Iată de ce Vladimir Ilici s-a înapoiat din deportare nu numai ca un revoluţionar experimentat şi cu o personalitate perfect formată, care se bucura de un mare prestigiu în ilegalitate; el era nu numai autorul unei serioase lucrări ştiinţifice, ci şi un om care, în urma celor trei ani petrecuţi la ţară, îşi îmbogăţise temeinic cunoştinţele despre viaţa ţărănimii, pătura cea mai numeroasă a populaţiei din Rusia.
Cu aceasta se încheie prima parte a vieţii lui Vladimir Ilici, o dată cu întoarcerea sa din deportare, o dată cu momentul cînd, la vîrsta de 30 de ani, el şi-a reluat activitatea direct revoluţionară, însă pe o scară incomparabil mai mare, activitate care a strîns laolaltă proletariatul revoluţionar din Rusia şi l-a dus la victorie.
Era în februarie 1900. Noi toţi, şi îndeosebi răposata mama, aşteptam această lună ca pe o sărbătoare, căci deportarea fratelui meu, Vladimir Ilici, lua sfîrşit şi el urma să se înapoieze din Siberia. Nu-l mai văzusem de trei ani şi, bineînţeles, îl aşteptam cu nerăbdare. De fapt termenul se împlinea în ultimele zile ale lunii ianuarie, data la care fusese semnat ordinul de deportare, dar el avea de străbătut un drum lung, mai întîi vreo 350 de verste cu căruţa din satul Şuşenskoe, prin Minusinsk, la Krasnoiarsk, iar apoi cu trenul. În afară de aceasta, în sufletele noastre se strecurase o oarecare nelinişte: ne era teamă ca nu cumva să se ivească vreo piedică neprevăzută. Trăiam doar sub absolutismul ţarist, cînd o deportare administrativă însemna domnia fără limite a bunului plac al autorităţilor. Un conflict cu autorităţile, răzbunarea meschină a vreunui satrap local ar fi fost prea destul pentru ca durata deportării să fie prelungită.
Deşi această măsură se lua mai ales atunci cînd deportatul se făcuse vinovat cu ceva la locul unde-şi executa pedeapsa, uneori prelungirea putea fi hotărîtă şi de la centru atunci cînd o dictau anumite considerente, ca, de pildă, o creştere a mişcării revoluţionare, care făcea nedorită întoarcerea revoluţionarilor marcanţi din locuri îndepărtate.
De aceea, deşi trăia retras şi cel puţin aparent nu contravenise nici unei reguli, Vladimir Ilici simţea totuşi o anumită nelinişte şi pe măsură ce se apropia data eliberării devenea din ce în ce mai nervos.
«Voi pleca la data cutare, dacă nu mi se va prelungi termenul», ne scria el.
Aceste temeri s-au dovedit neîntemeiate: Vladimir Ilici a putut pleca la data fixată, şi din scrisorile lui sau dintr-o telegramă (nu-mi mai amintesc exact) am aflat ziua şi ora sosirii lui şi îl aşteptam.
Fratele nostru mai tînăr, Dmitri Ilici, avea pe atunci domiciliu forţat la Podolsk, gubernia Moscova, în urma primei sale acţiuni revoluţionare. Cînd trenul care venea din Siberia se opri la Podolsk, se urcă în el şi sosi la Moscova împreună cu Vladimir Ilici.
Locuiam pe atunci la periferia Moscovei, pe strada Bahmetievskaia, lîngă valul Kamer-Kollejski. Cînd am văzut birja apropiindu-se, am dat cu toţii fuga pe scară să-i ieşim în cale lui Vladimir Ilici. Primul lucru pe care l-am auzit a fost exclamaţia plină de amărăciune a mamei:
— Cum ai putut să scrii că te-ai îngrăşat? Cît de slab eşti!
— Mă îngrăşasem într-adevăr. Numai în ultimul timp, înainte de plecare, am mai dat înapoi.
Nadejda Konstantinovna ne-a povestit mai tîrziu că nervozitatea care-l cuprinsese înainte de sfîrşitul pedepsei, faptul că nu era sigur că deportarea se va isprăvi într-adevăr, l-a făcut pe fratele meu să piardă aproape tot ce cîştigase în greutate în Siberia.
— Dar Iuli a venit? N-a trimis nici o scrisoare? Nici o telegramă? — ne copleşi Volodea cu întrebări, după primele cuvinte de bun găsit, de îndată ce se dezbrăcă şi intră în sufragerie.
Iuli Ţederbaum, cunoscut sub pseudonimul Martov, pe care l-a adoptat mai tîrziu, fusese implicat în acelaşi proces cu Vladimir Ilici şi deportat la Turuhansk. Amîndoi îşi terminau pedeapsa o dată. Deoarece era evreu, i se fixase ca loc de deportare cel mai îndepărtat şi mai năpăstuit cotlon din gubernia Eniseisk.
Cînd i-am răspuns că nu avem nici o veste de la Iuli şi că nu ştim ce-i cu el, Vladimir Ilici îşi arătă neliniştea.
— Cum aşa? Doar aveam o înţelegere. Ce poate să însemne asta? — spunea el, mergînd încoace şi încolo prin cameră. — Trebuie să-i trimit o telegramă. Mitea, te rog, du-o tu la poştă.
Scrise numaidecît telegrama şi-l trimise la poştă pe fratele nostru mai mic, spre marea dezamăgire atît a acestuia, cît şi a noastră a tuturor, care doream, desigur, ca în primele clipe după sosire Vladimir Ilici să fie numai al nostru.
În afară de aceasta eram cam mirată şi pentru că ştiam că, înainte de deportare, Volodea era mult mai puţin apropiat de Martov, care intrase mai tîrziu în cercul lor, decît de alţi membri ai cercului, ca Krjijanovski şi Starkov. Chiar în deportare, după cum ştiam, locuise aproape de aceştia (la vreo 50 de verste), întîlnindu-se destul de des cu ei. În aceste condiţii, de obicei prieteniile se leagă mai strîns. Totuşi, despre ei Vladimir Ilici ne vorbea puţin şi pe un ton destul de nepăsător, în timp ce de la Martov ardea de nerăbdare să primească veşti. Mi-am lămurit acest lucru în discuţiile noastre de mai tîrziu. Pe Tederbaum, Ilici îl socotea drept cel mai apropiat tovarăş al său în munca care-l aştepta, îndeosebi la ziarul pe întreaga Rusie. Era plin de admiraţie fata de temperamentul de revoluţionar al lui Iuli şi nu s-a liniştit pînă ce n-a aflat că şi el plecase cu bine din Turuhansk. Ne cînta cîntecul compus de Ţederbaum în deportare:
Cum urlă-n codru fiara cea flămîndă
Vuieşte viscolul cu glas înfiorător.
Din glasul crivăţului parcă se desprinde
Al duşmanului rîs triumfător.
Sus inimile, fraţilor, fiţi tari!
Cîntaţi, sfidaţi destinul nostru amar.
În Rusia sînt oameni plini de-avînt
Eroi, frumos le-ar sta în zale
Însă pe mulţi surghiunul greu i-a frînt
S-a dus cu-ncetul toată aureala
Al votcii foc şi al mahorcii fum
Prefac adesea tot elanu-n scrum.
Ilici cînta şi cîntece revoluţionare poloneze, iar sora noastră Olga îl acompania la pian. Aceste cîntece le învăţase de la muncitorii polonezi deportaţi şi le ştia pe unele în poloneză, altele în traducerea rusă făcuta de Krjijanovski.
Printre aceste cîntece erau: «Cutremuraţi-vă, tirani!», «Vînturi vrăjmaşe» şi «Steagul roşu». Parcă îl văd şi acum pe Volodea plimbîndu-se prin mica noastră sufragerie şi cîntînd cu însufleţire în limba polonă:
Şi luaţi un steag ce se-nroşeşte
De sînge roş de muncitor.
Îi plăceau foarte mult cîntecele revoluţionare ale muncitorilor polonezi şi ne spunea cît de necesar ar fi să se compună şi pentru Rusia astfel de cîntece.
Pe atunci, în Rusia erau vreo 60 de localităţi în care nu aveau voie să se stabilească cei întorşi din deportare: în afară de capitale şi de oraşele universitare, printre localităţile interzise figurau şi centrele industriale în care exista o mişcare muncitorească. Or, în jurul anului 1900, în mai toate oraşele industriale exista o mişcare muncitorească mai mult sau mai puţin dezvoltată. Nu-i rămîneau de ales decît foarte puţine oraşe.
Încă de pe cînd se afla în Siberia, Vladimir Ilici se hotărîse pentru Pskov, ca să fie mai aproape de Petersburg, şi se învoise cu Ţederbaum şi Potresov (care fusese deportat în gubernia Veatka) să aleagă şi ei acelaşi domiciliu. Vladimir Ilici intenţiona să scoată împreună cu dînşii un ziar pe întreaga Rusie. Ţederbaum sosi la Pskov venind din Petersburg, unde se oprise să-şi vadă familia, iar Potresov veni la noi, la Moscova, dar nu-l mai găsi pe Vladimir Ilici, care între timp plecase.
Nu-mi amintesc cîte zile a stat la noi fratele meu. În acest răstimp a venit să-l vadă de la Ekaterinoslav I. H. Lalaianţ, un vechi cunoscut al său din Samara, pe atunci membru în comitetul partidului social-democrat şi în redacţia ziarului «Iujnîi Rabocii». El a stat la noi vreo trei zile pentru a rezolva împreună cu fratele meu diferite probleme de ordin practic.
Mai tîrziu, Vladimir Ilici mi-a povestit că s-au ocupat îndeosebi de pregătirea Congresului al II-lea al partidului. Pe atunci se proiecta convocarea lui în Rusia. Arestările masive care au avut loc în sud în aprilie 1900, cu prilejul cărora a căzut şi Lalaianţ, l-au convins definitiv pe Vladimir Ilici că este cu neputinţă să se ţină congresul în Rusia. El mi-a vorbit despre aceasta în iunie, înainte de a pleca în străinătate, pe cînd lucra la elaborarea planului amănunţit al unui ziar pe întreaga Rusie, ziar care urma să-şi trimită agenţii în toate colţurile ţării, grupînd în jurul principiilor fundamentale toate comitetele şi cercurile răspîndite pe întreg cuprinsul uriaşei noastre patrii.
«Dacă numai preparativele pentru congres duc la astfel de căderi — spunea Vladimir Ilici —, nimicesc aproape în întregime organizaţiile şi fac ca cei mai buni activişti să fie arestaţi, înseamnă că în Rusia absolutistă congresele sînt un lux nepermis. Trebuie să folosim alte metode ca să închegăm partidul. O astfel de metodă poate fi un ziar pe întreaga Rusie, editat în străinătate, în jurul căruia, ca în jurul schelelor unei clădiri în construcţie, se va clădi partidul».
Din această idee a luat naştere «Iskra», cu epigraful ei: «Din scînteie va izbucni flacăra». Şi «Iskra» şi-a îndeplinit într-adevăr misiunea de a închega partidul şi de a aprinde vîlvătaia revoluţiei.
Nici n-am apucat să ne bucurăm ca lumea de înapoierea lui Ilici din Siberia — după ce petrecuse cîteva zile cu noi la Moscova, plecase repede la Pskov —, că în luna mai am primit o nouă veste rea: fusese arestat la Petersburg. Îmi amintesc ce zguduiţi am fost cu toţii. Mama mai ales, cu toată tăria de caracter pe care o dovedise în diferite împrejurări, de data aceasta era pur şi simplu deznădăjduită. Arestările repetate o istoviseră; în timpul cînd Vladimir Ilici era în deportare, fusese arestat fratele nostru mai tînăr, Dmitri, student în anul V, care a stat 9 luni la închisoare într-o afacere sîcîitoare, pe care copoii poliţiei nu au izbutit cu nici un preţ preţ s-o transforme în proces. Fapte nu existau, un simplu cerc cultural nu putea constitui o dovadă de acţiuni criminale, iar activitatea lui Dmitri Ilici la uzina Goujon nu fusese descoperită. Dmitri suporta greu condiţiile din închisoarea de la Moscova, aşa că în cele din urmă urma se îmbolnăvi de-a binelea. Cu puţin înainte de înapoierea lui Ilici din deportare a fost arestată sora noastră Maria Ilinicina. Din cauza unei «complicităţi» cu totul nevinovate nu i s-a mai dat voie să-şi continue studiile la universitatea din Bruxelles şi a fost deportată la Nijni. Mama alerga ba la Tula, unde era Dmitri, ba la Nijni, unde se afla Mania. Abia izbutisem să obţinem întoarcerea Maniei acasă şi mutarea lui Mitea la Podolsk, în gubernia Moscova, unde urma să mergem şi noi pe timpul verii, cînd ne lovi o nouă nenorocire, care ameninţa să fie mult mai gravă: Volodea, care se dovedise un revoluţionar încercat, fu din nou arestat la Petersburg, unde nu avea dreptul să se ducă. Şi pe deasupra, în momentul cînd fusese arestat avea paşaportul pentru străinatate în buzunar.
Aceasta însemna că nu mai putea pleca în străinătate! Era mai mult ca sigur. De vreme ce pînă şi Maniei i se luase paşaportul şi nu mai fusese lăsată să plece să-şi continue studiile, lui nici vorbă că nu i se mai putea permite.
Şi noi care doream cu toţii atît de mult să plece în străinătate! Ne dădeam seama că în Rusia Vladimir Ilici, cu temperamentul lui de revoluţionar, avea s-o păţească. Şi era oare asta totul?... Dacă era vorba iar de cine ştie ce proces de mari proporţii... Nu ştiam din ce cauză şi în ce împrejurări fusese arestat şi bineînţeles cuvintele de liniştire din scrisoarea trimisă de el, care trebuise să treacă prin mîinile jandarmilor, nu le puteam lua în serios. Îmi amintesc că am aflat despre arestare chiar din această scrisoare a lui. Dintr-o tristă experienţă ştiam cît de mult pot dura cele două săptămîni sau o lună, termen pe care de obicei cei arestaţi îl indicau la început ca să-şi liniştească familiile. Dar, spre surpriza noastră, de data aceasta lucrurile s-au petrecut tocmai invers. După 2—3 săptămîni Volodea a fost eliberat şi a venit la noi, la Podolsk, avînd chiar paşaportul pentru străinătate în buzunar. Nu existau nici un fel de dovezi, aşa încît singura vină care i s-a găsit lui şi lui Ţederbaum, care fusese arestat împreună cu el, era că au venit fără permisiune la Petersburg.
Volodea ne-a povestit în amănunţime ce se întîmplase. Amîndoi plecaseră cu un coş plin de literatură politică la Petersburg şi poate că ar fi ajuns cu bine, dacă n-ar fi exagerat cu măsurile conspirative. Anume, pentru a face să li se piardă urma, au hotărît să schimbe trenul, fără să-şi dea seama că au ales calea ferată care trecea prin Ţarskoie Selo, unde locuia ţarul şi care era deci mult mai riguros controlată. Cei de la ohrana şi-au cam bătut joc de această precauţie a lor. Totuşi nu i-au arestat imediat. Ei au izbutit să predea coşul îndată după sosire şi să facă şi cîteva vizite fără a pune poliţia pe urma tovarăşilor. Peste noapte au dormit undeva pe stradela Kazacii, dar dimineaţa, cum au ieşit din casă, au fost înhăţaţi pe stradă de copoii poliţiei. Vladimir Ilici ne povestea că l-au apucat de coate, astfel încît n-a mai putut să zvîrle nimic din buzunar, şi aşa l-au ţinut doi agenţi tot timpul cît a durat drumul cu birja. La fel a fost înşfăcat şi Ţederbaum şi dus cu o altă birjă.
Ceea ce-l neliniştea mai cu seamă pe Vladimir Ilici era o scrisoare către Plehanov, scrisă cu cerneală simpatică pe o hîrtie de scrisori acoperită cu nu ştiu ce socoteli. În această scrisoare îi făcea cunoscut planul său de a scoate un ziar pe întreaga Rusie, ceea ce, dacă s-ar fi descoperit, i-ar fi fost fatal. Toate trei săptămîni cît a stat la închisoare, fratele meu n-a ştiut dacă scrisoarea a fost sau nu descifrată. Îl îngrijora mai ales faptul că ştia că uneori textul scris cu cerneală simpatică se colorează, cu timpul, de la sine. Dar lucrurile au mers bine: nimeni n-a dat nici o atenţie foii aceleia şi ea a fost restituită fratelui meu aşa cum îi fusese luată. Cînd a sosit la noi, la Podolsk, Vladimir Ilici era într-o dispoziţie minunată. Pentru el şi Ţederbaum, călătoria în străinătate şi, prin urmare, planul de a scoate ziarul pe întreaga Rusie rămăseseră în picioare.
La începutul primăverii ne mutasem la Podolsk, unde închiriasem un apartament în casa Kedrovei, situată la marginea oraşului, pe malul rîului Pahra. Volodea a stat cu noi vreo săptămînă sau chiar mai mult, a luat parte la plimbările noastre pe jos şi cu barca prin pitoreştile împrejurimi ale Podolskului şi a jucat cu pasiune crochet în curte. Aici au venit la el Lepeşinski şi Şesternin cu soţia sa, Sofia Pavlovna. Soţii Şesternin au rămas să doarmă peste noapte la noi şi îmi amintesc cît de violent a atacat Volodea poziţia grupului «Rabocee Delo» din străinătate, pe care ei o susţineau. Au mai venit pe la noi şi alţii. Vladimir Ilici se înţelegea cu toţi în privinţa cifrului, căutînd să-i convingă cît de necesar era să trimită regulat corespondenţe ziarului pentru întreaga Rusie pe care intenţiona să-l scoată şi despre care vorbea numai cu tovarăşii cei mai apropiaţi.
Dorinţa lui era ca, înainte de a pleca în străinătate, să se ducă la Ufa să-şi vada soţia — pe Nadejda Konstantinovna —, căreia îi fusese fixat acolo domiciliu forţat pînă în martie 1901.
Tot mama a fost aceea care s-a dus la Petersburg pentru a face intervenţiile necesare. Şi, spre mirarea noastră, a izbutit şi de data asta. La departamentul poliţiei mama a declarat că va merge şi ea împreună cu fiul ei. Aşadar, am plecat toţi trei cu trenul pînă la Nijni, urmînd ca de acolo să ne continuăm drumul cu vaporul.
Această călătorie mi s-a întipărit bine în memorie. Era prin iunie, fluviul se revărsase şi drumul cu vaporul pe Volga, apoi pe Kama şi în cele din urmă pe Belaia a fost minunat. Ziua întreagă ne-o petreceam pc covertă. Volodea era plin de optimism. Din pădurile înconjurătoare venea, peste apă, un aer înmiresmat pe care-l sorbea cu nesaţ. Îmi amintesc cum stăteam de vorbă pînă noaptea tîrziu pe coverta pustie a vaporaşului care îşi croia drum pe Kama şi Belaia. Mama, obosită, cobora în cabină. Rarii pasageri se retrăgeau şi mai din timp. Coverta rămînea numai a noastră şi era foarte plăcut să discuţi probleme conspirative în largul apei liniştite, străjuită de malurile adormite. Vladimir Ilici îmi expunea cu pasiune şi în amănunţime planul unui ziar pe întreaga Rusie, care trebuia să joace rolul unor schele cu ajutorul cărora urma să se construiască partidul. Îmi spunea că, deoarece poliţia descoperă mereu alte organizaţii, este absolut cu neputinţă ca congresele să aibă loc în Rusia. Nu mai departe decît în luna aprilie a acelui an, poliţia lichidase aproape în întregime cîteva organizaţii din sud, printre care şi redacţia ziarului «Iujnîi Rabocii» din Ekaterinoslav. Cu acest prilej fusese arestat şi I. H. Lalaianţ, prietenul din Samara al lui Vladimir Ilici. Īncă în februarie, atunci cînd în drum spre Pskov fratele meu se oprise pentru cîteva zile la noi, la Moscova, Lalaianţ îl vizitase pe Volodea de cîteva ori pentru a discuta preparativele în vederea Congresului al II-lea al partidului.
«Dacă numai pregătirile pentru congres aduc cu ele astfel de căderi şi atîtea victime, ar fi o nebunie să organizăm congresul în Rusia: numai un ziar editat în străinătate va putea lupta timp îndelungat împotriva unor curente ca „economismul“, va putea uni partidul în jurul tezelor juste ale social-democraţiei. Altfel, chiar dacă congresul s-ar ţine, totul s-ar destrăma din nou după încheierea lui, aşa cum s-a întîmplat după primul congres».
Fireşte că astăzi, după atîţia ani, nu pot să reconstitui întocmai convorbirile noastre, dar, în linii mari, cele discutate mi s-au întipărit bine în minte. Am vorbit mult şi despre poziţiile adoptate de grupurile «Eliberarea muncii» şi «Rabocee Delo», precum şi despre ciocnirile care aveau loc între ele. Vladimir Ilici era un înflăcărat susţinător al grupului «Eliberarea muncii» şi al lui G. V. Plehanov, ridicîndu-se împotriva învinuirilor de purtare netovărăşească şi îngîmfată ce i se aduceau acestuia şi apărînd întregul grup împotriva acuzaţiei că ar fi inactiv. Eu îi arătam că Şesternin şi ceilalţi sînt activişti energici, că nu ne este îngăduit să rupem legăturile cu «Rabocee Delo», pentru că acest grup era singurul care ne aproviziona cu literatură de popularizare, singurul care ne publica corespondenţele şi executa comenzile noastre (ca, de pildă, în 1900, cînd comitetul social-democrat din Moscova a trimis acestui grup manifestul de 1 Mai spre tipărire), pe cînd de pe urma grupului «Eliberarea muncii» nu aveam nici un folos, iar membrii lui nici măcar la scrisori nu se învredniceau să răspundă. Vladimir Ilici spunea că, fără doar şi poate, cei din grupul «Eliberarea muncii» sînt prea bătrîni şi bolnavi ca să poată duce o activitate practică, că tinerii trebuie să-i ajute în această privinţă, dar nu formînd un grup aparte, ci recunoscînd întru totul că conducerea teoretică absolut justă şi fermă aparţine plehanoviştilor. În felul acesta vedea Vladimir Ilici munca lui cu tovarăşii în străinătate.
Am discutat cu el despre «Credo» şi «Anticredo», despre Bernstein şi Kautsky, despre toate problemele arzătoare din acea vreme. Volodea era foarte bine dispus şi vorbea cu o deosebită înflăcărare, astfel încît această călătorie a rămas pentru mine una din amintirile mele cele mai frumoase.
La Ufa, Vladimir Ilici s-a întîlnit cu tovarăşii de acolo. Dintre ei mi-l amintesc pe Krohmal, cu care s-a înţeles în privinţa cifrului. Ştiu că au venit să se întîlnească cu el şi deportaţi din cîteva judeţe. Mama şi cu mine ne-am înapoiat după trei zile, el însă a mai rămas şi s-a întors cu trenul, oprindu-se la Samara. Pretutindeni lua înţelegere cu tovarăşii în privinţa corespondenţelor şi a cifrului. Curînd după întoarcerea la Podolsk, el a plecat în străinătate. Două săptămîni mai tîrziu am plecat şi eu într-acolo.
[1]. Īn scrisoarea trimisă din Krasnoiarsk, în care Vladimir Ilici anunţă că i s-a fixat ca loc de deportare satul Şuşenskoe, el scria în glumă că a şi început să compună o poezie, al cărei prim vers suna astfel: «La Şuşa, la poalele munţilor Altai». - A. E.
1). V I. Lenin, Scrisori către rude, 1934, pag. 56-57. - Nota Red.
2). Op.cit., pag. 88, 125. - Nota Red.