A. I. Ulianova - Elizarova
Amintiri despre Ilici
V. Începutul activităţii
revoluţionare a lui Vladimir Ilici Ulianov (N. Lenin)
În toamna anului 1893 Vladimir Ilici s-a mutat de la Samara la Petersburg
pentru a se consacra activităţii revoluţionare. Ultimele examene
la universitate le dăduse încă din 1891. Samara nu-i oferea un cîmp
de activitate destul de vast, iar mintea lui nu găsea acolo destulă
hrană spirituală. Îşi însuşise tot ce-i putea da Samara în
privinţa studiului teoretic al marxismului.
De ce nu a plecat el însă în toamna anului 1892, după ce
terminase universitatea, de ce a mai stat încă un an la Samara?
Răspunsul la această întrebare este simplu: a rămas pentru
mama.
Cînd am vorbit de copilăria şi de adolescenţa lui, am pomenit
despre autoritatea de care se bucura mama şi despre dragostea fierbinte pe
care i-o purta atît Volodea cît şi ceilalţi copii. Toţi cei
care o cunoşteau erau impresionaţi de tăria sufletească cu
care suportase ea nenorocirile ce se abătuseră asupra noastră,
şi cu atît mai impresionaţi eram noi, copiii ei. Pierderea fratelui
nostru mai mare a fost o groaznică lovitură şi totuşi ea nu
s-a lăsat doborîtă. Mama a dat dovadă de multă tărie
de caracter; străduindu-se să-şi ascundă lacrimile şi
amărăciunea, a continuat să se ocupe de copii ca şi pînă
atunci, ba chiar mai mult, deoarece după moartea tatei ea singură a
trebuit să aibă grijă de noi.
Ea a căutat pe cît a putut să nu ne întunece anii tinereţii,
ci să ne lase să ne clădim singuri viitorul, fericirea... Mama
avea înţelegere pentru năzuinţele noastre revoluţionare.
Grija pe care o purta familiei sale era atît de impresionantă, exemplul
pe care-l dădea copiilor ei era atît de frumos, încît şi aceştia
doreau, şi mai mult decît în trecut, să-i facă viaţa mai
frumoasă, să-i aline durerea. În anul cînd Vladimir Ilici a absolvit
universitatea, familia noastră a fost lovită de o nouă
nenorocire: la Petersburg muri de febră tifoidă sora noastră
Olga. Era primăvară, iar Vladimir Ilici tocmai sosise acolo ca să-şi
dea prima parte a examenelor. El fu nevoit să-şi interneze sora la
spital (din păcate, nimeri într-un spital foarte prost), iar apoi, cînd văzu
că îi este din ce în ce mai rău, telegrafie mamei să vină.
În zilele grele care au urmat după moartea Olgăi, Vladimir Ilici a
fost singur cu mama. El a adus-o acasă la Samara şi a constatat că
şi în faţa acestei noi lovituri ea a dat dovadă de o mare tărie
sufletească şi de solicitudine pentru alţii.
Mama se străduia să-şi biruie durerea, dar desigur suferea
foarte mult. Olga fusese o fată minunată, foarte energică şi
deosebit de înzestrată.
În toamna anului 1890 Olga plecase la Petersburg, la Institutul superior de
fete. La Kazan nu exista o şcoală superioară de fete şi cu
atît mai mult nu exista o astfel de şcoală la Samara. Ea însă
dorea din adîncul sufletului să înveţe. Încă din primul an de
studii se evidenţiase prin cunoştinţele şi puterea ei de
muncă, iar colegele ei — Z. P. Nevzorova-Krjijanovskaia, Torgonskaia şi
A. A. Iakubova — vorbeau despre dînsa ca despre o fată cu multe calităţi,
ca despre cea mai de seamă studentă a anului lor. Ori de cîte ori
aveau vreo nelămurire, prietenele apelau la Olga. Starea ei s-a agravat,
printre altele, şi din cauză că, deşi era bolnavă, le-a
explicat la chimie şi la alte obiecte pentru examene. Olga căuta orice
prilej pentru a depune o activitate obştească şi fără
îndoială că ar fi devenit o revoluţionară de frunte, plină
de devotament. După moartea ei, un singur lucru o putea face pe mama să
suporte mai uşor durerea: prezenţa celorlalţi copii. Iată de
ce Volodea a rămas încă un an acasă, la Samara.
Dar către sfîrşitul acestei ultime ierni el dădea uneori
semne de plictiseală. Dorea să ajungă într-un oraş mai plin
de viaţă, unde să aibă cîmp liber pentru o activitate
revoluţionară. Pe atunci Samara nu era decît un fel de popas pe
drumul care venea din Siberia, din adevărata deportare, şi ducea spre
centrele vieţii intelectuale, adică spre capitale şi spre oraşele
universitare.
Mi-a rămas adînc întipărită în minte o convorbire cu
Volodea în legătură cu o nouă nuvelă a lui A. Cehov, «Salonul
nr. 6», publicată în iarna aceea într-o revistă. Vorbind despre
calităţile acestei nuvele şi despre puternica impresie pe care
i-o lăsase — lui Volodea îi plăcea în general Cehov —, el a definit
cum nu se poate mai bine această impresie prin următoarele cuvinte: «Aseară,
cînd am isprăvit de citit această nuvelă, m-am simţit pur
şi simplu îngrozit. N-am mai putut rămîne în camera mea. M-am
sculat şi am ieşit. Aveam senzaţia că sînt şi eu închis
în salonul nr. 6». Era seara tîrziu, toată lumea se dusese la culcare
şi el n-avea cu cine să schimbe o vorbă.
Aceste cuvinte ale lui Volodea mi-au dezvăluit starea lui sufletească:
pentru dînsul Samara devenise un fel de «salon nr. 6» şi el voia să
se smulgă din acest mediu aidoma nefericitului bolnav al lui Cehov. Luă
hotărîrea nestrămutată să plece chiar în toamna următoare.
Dar el nu dorea să se stabilească la Moscova, unde avea de gînd să
se mute toată familia noastră, deoarece
fratele nostru mai mic, Mitea, urma să intre la universitate. Volodea era
hotărît să meargă la Petersburg, centru cultural şi totodată
revoluţionar, în care viaţa pulsa cu mult mai intens. Locuitorii
Petersburgului spuneau pe atunci că Moscova nu este altceva decît un sat
mare: într-adevăr, în multe privinţe ea amintea de oraşele
provinciale, iar Volodea era sătul pînă în gît de provincie. De
altfel, intenţia de a înnoda legături cu muncitorii şi de a începe
o activitate revoluţionară intensă juca şi ea un rol în
preferinţa lui de a sta singur, departe de familie, deoarece nu voia să
o compromită.
Spre sfîrşitul toamnei, după ce ne-am instalat la Moscova, mama
şi cu mine ne-am dus să-l vizităm pe Volodea la Petersburg. Mama
avea un ţel precis, şi anume să-i cumpere palton. În orice
problemă măruntă de fiecare zi, Volodea a fost întotdeauna
foarte nepractic: nu-i plăcea şi nu se pricepea să-şi
cumpere nimic, aşa că şi mai tîrziu de lucrurile acestea ne-am
ocupat tot noi: mama şi cu mine. În această privinţă semăna
leit cu tata, căruia mama îi comanda hainele şi tot ea îi alegea
stofa, căci, ca şi lui Volodea, îi era cu totul indiferent ce îmbrăca.
Se obişnuia într-atîta cu îmbrăcămintea ce o purta, încît
n-ar fi schimbat-o niciodată din proprie iniţiativă. Această
trăsătură, ca şi multe altele, Volodea o avea de la tata.
După ce a sosit la Petersburg, Vladimir Ilici a început prudent, încetul
cu încetul, să lege cunoştinţe. Ştia că autorităţile
sînt prevenite împotriva lui, care era fratele lui Aleksandr Ilici, şi văzuse
adesea că, din pricina unei flecăreli nechibzuite, mulţi tineri
fuseseră arestaţi înainte de a fi reuşit să facă ceva.
Nu putea suferi vorbăria şi frazeologia goală. Voia să-şi
închine munca şi cunoştinţele acelei clase sociale care, aşa
cum era convins, avea să înfăptuiască revoluţia. Această
clasă era muncitorimea. Vladimir Ilici căuta să cunoască
oameni cu aceleaşi vederi, ca şi el, convinşi că revoluţia
nu poate veni nici de la ţărănime, contrar părerii acelora
care afirmau că această categorie socială ar avea conştiinţa
socialistă şi ar fi moştenit concepţiile şi
deprinderile comuniste de la strămoşi, şi nici de la reprezentanţii
intelectualităţii, oameni devotaţi ideilor lor, gata să-şi
dea viaţa pentru ele, dar izolaţi. Vladimir Ilici căuta oameni
care, ca şi el, erau ferm convinşi că în Rusia revoluţia
ori va fi înfăptuită de clasa muncitoare, ori nu va avea loc de fel
(cum spunea Plehanov). Pe atunci oameni de felul acesta, social-democraţi,
erau puţini la număr. Majoritatea revoluţionarilor cultivaţi
erau adepţii concepţiilor narodnice şi ale organizaţiei «Narodnaia
volea». Deoarece însă organizaţia fusese nimicită şi acţiuni
concrete nu mai aveau loc, numărul celor care militau activ era foarte
restrîns — cei mai mulţi se mărgineau la discuţii sterile.
Vladimir Ilici căuta să se ţină cît mai departe de aceste
palavrageli intelectualiste. Poliţia şi autorităţile
considerau şi ele că cei mai primejdioşi sînt narodovolţii,
care recurgeau la acte de violenţă, ucideau şi îşi puneau
în joc viaţa. Faţă de ei, social-democraţii, care îşi
propuneau să desfăşoare o propagandă paşnică în rîndurile
muncitorilor, nu li se păreau primejdioşi «O mînă de oameni
care se ocupă de ceea ce se va întîmpla cîndva, peste 50 de ani»,
spunea despre ei Zvoleanski, directorul departamentului poliţiei.
Cam aşa erau priviţi social-democraţii şi de restul
societăţii. Dacă Mihailovski, unul dintre fruntaşii
intelectuali din acea vreme, înţelegea atît de puţin concepţiile
marxiste încît nu vedea — sau ascundea — conţinutul loc revoluţionar,
la ce te puteai aştepta de la masele largi? Pe Marx nu-l citise aproape
nimeni, iar social-democraţii erau cunoscuţi mai ales prin lupta lor
parlamentară din Germania. Pe atunci nici pomeneală nu era în Rusia
de parlament şi, de aceea, tineretul nerăbdător, dornic de
activitate revoluţionară, avea impresia că social-democraţii
ruşi nu vor decît să ducă un trai tihnit: să aştepte,
citindu-l între timp pe Marx, ca zorile libertăţii să se ivească
deasupra Rusiei. Tineretul credea că analiza marxistă obiectivă
ascundea pur şi simplu moliciune, şi în cel mai bun caz un raţionalism
senil, iar în cazul cel mai rău interese meschine. Aceasta era părerea
pe care o aveau despre marxiştii ruşi vechii revoluţionari întorşi
din temniţă sau din deportare şi care se bucurau de prestigiu în
rîndurile tineretului. În tinereţea lor fuseseră animaţi de un
avînt puternic şi îndrăzneţ în lupta împotriva absolutismului
atotputernic. Mergînd în popor, ei aruncau cît colo cărţile şi
nu se mai sinchiseau de diplome... Şi acum priveau mîhniţi şi
nedumeriţi la noul tineret, de o seriozitate care parcă nu se potrivea
cu tinereţea, la tineretul care socotea că e firesc să se înconjoare
de voluminoase cărţi de ştiinţă, deşi regimul
absolutist nu se schimbase cu nimic, iar situaţia poporului era tot atît
de jalnică ca şi pînă atunci. Vechii revoluţionari socoteau
aceasta ca o dovadă de nepăsare şi erau gata să aplice
acestui tineret cuvintele lui Nekrasov:
Nu-i vrednic cetăţean să poată
Sta rece faţă de-a lui ţară
Nici nu i s-ar putea aduce
O mai amară-nvinuire....1)
Fiecare epocă istorică îşi are cerinţele ei şi de
obicei reprezentanţii generaţiei vechi nu au destulă înţelegere
pentru idealurile şi năzuinţele tineretului, care a început să
gîndească în împrejurări sociale diferite. Dar dacă condiţiile
politice rămăseseră în Rusia aceleaşi, cele economice
suferiseră schimbări simţitoare: capitalismul cucerea tot mai
mult teren şi devenea din ce în ce mai neîndoielnic că revoluţia
va lua şi la noi acelaşi curs ca în Apus, că şi la noi, ca
şi acolo, conducătorul revoluţiei va fi proletariatul. Adepţii
vechilor teorii narodnice, care nu înţelegeau că aici nu este vorba
de nepăsarea sau de reaua voinţă a cuiva, ci de cursul dezvoltării
istorice, pe care nu-l poate stăvili nici o împotrivire, oricît de
neprecupeţită ar fi ea, credeau că marxiştii vor să
urmeze orbeşte calea Apusului şi să-i fiarbă pe toţi
ţăranii în cazanul fabricii. Narodnicii îşi închipuiau că
ţăranii, atraşi în mod spontan spre comunism, ar putea să
sară peste stadiul capitalist, care aducea cu sine, mai ales la început,
nenumărate calamităţi şi suferinţe pentru popor. «Mai
bine fără capitalism», spuneau ei prin gura lui V. V. (Voronţov),
Iujakov şi a altor narodnici şi căutau să demonstreze că
acest «mai bine» ar fi cu putinţă. Pe ei îi revolta atitudinea
marxiştilor, aşa cum pe cineva care nu înţelege necesitatea unei
operaţii îl revoltă sîngele rece şi indiferenţa cu care
medicul îl supune calm pe bolnav la toate suferinţele pricinuite de operaţie,
fără să încerce «mai bine» să renunţe la ele.
Atît în cuvîntările sale din acea perioadă cît şi în
primele lui lucrări, închinate îndeosebi criticii narodnicismului,
Vladimir Ilici ironiza cu foarte mult sarcasm acest naiv «mai bine fără
capitalism». Recomandăm cititorilor lucrarea lui «Ce sînt „prietenii
poporului“ şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?»,
de care am mai vorbit şi care oglindeşte în modul cel mai fidel
concepţiile lui Ilici din vremea aceea. Pe atunci această lucrare
circula sub forma unor caiete trase la hectograf şi pe care tineretul le
citea cu nesaţ.
Încă înainte de publicarea acestor caiete — în iarna anului 1893 —,
Vladimir Ilici a luat cuvîntul la Moscova împotriva narodnicilor. Aceasta s-a
întîmplat cînd venise la noi cu prilejul vacanţei de crăciun. De
obicei, de sărbători se organizau reuniuni. În discuţiile care
au avut loc la o astfel de reuniune, organizată în casa unor studenţi,
Vladimir Ilici s-a ridicat împotriva narodnicilor. El a avut de înfruntat
atunci în special pe faimosul publicist narodnic V. V. (Voronţov).
Vladimir Ilici nu-l cunoştea personal pe V. V. şi
de aceea nu ştia pe cine înfruntă. Mai tîrziu s-a supărat chiar
pe prietena[1] care-l adusese la această reuniune
fără să-i spună cine este adversarul său. Vladimir
Ilici a vorbit cu curajul care-l caracteriza, înarmat cu toate cunoştinţele
pe care le dobîndise şi cu toată puterea lui de convingere.
Adversarilor li s-a părut că îndrăzneala tînărului
necunoscut întrecuse măsura, dar toţi tinerii care înclinau spre
marxism au fost cît se poate de bucuroşi de sprijinul neaşteptat,
regretînd numai că, după ce dăduse o lecţie bună lui V.
V., necunoscutul a dispărut repede de la
reuniune. Dar Vladimir Ilici şi-a reproşat după aceea că s-a
lăsat provocat de tonul autoritar cu care V. V. îşi
formulase concepţiile lui perimate şi că s-a dat în vileag într-un
cadru ncconspirativ. Toate s-au terminat cu bine: poliţiei din Moscova îi
plăcea şi ei să petreacă de sărbători şi apoi
nimeni nu cunoştea numele lui Ilici, i se spunea «cel din Petersburg ».
Pentru tineretul din Moscova, însă, cele spuse de el au avut o mare
importanţă, lămurind tinerilor marxişti multe lucruri şi
reprezentind un sprijin şi un imbold pentru ei de a merge mai departe.
Nici la Petersburg Vladimir Ilici nu a legat prea multe cunoştinţe
in iarna aceea. El s-a apropiat de cercul de studenţi ai Institutului
tehnologic grupaţi în jurul fraţilor Krasin, cu care intrase în legătură
prin Nijni-Novgorod. Mai tîrziu a cunoscut cîţiva muncitori conştienţi
şi activi ca Babuşkin (care, după revoluţia din 1905, a fost
împuşcat în Siberia) şi V. A.
Şelgunov, care e demult orb, dar îşi mai povesteşte şi astăzi
amintirile la Moscova2). A făcut cunoştinţă şi cu cîţiva publicişti
marxişti legali, cum erau P. B. Struve şi A. N. Potresov, de care îl
apropia lupta comună împotriva narodnicilor. De altfel, Potresov a
continuat să colaboreze îndeaproape cu el şi mai tîrziu, la «Iskra»,
pînă cind a survenit sciziunea de la Congresul al II-lea, din 1903. Dar
lovind în narodnici alături de Struve, Vladimir Ilici a fost cel dintîi
care şi-a dat seama că acesta profesează unele concepţii
incompatibile cu calitatea de revoluţionar, că el nu trage toate
concluziile din învăţătura lui Marx, ci se limitează la un
marxism pur legal, de catedră, burghez. În Struve el a presimţit un
viitor cadet şi a atacat numaidecît cu vehemenţă această
deviere periculoasă într-un articol publicat sub pseudonimul K. Tulin, în
culegerea editată de Potresov în 1895 şi intitulată «Materiale
pentru caracterizarea dezvoltării noastre economice». Spre deosebire de
lucrarea lui Plehanov, pe care acesta o publicase înainte sub pseudonimul
Beltov — «Cu privire la problema dezvoltării concepţiei moniste a
istoriei», culegerea editată de Potresov n-a izbutit să scape de
cenzură. Cartea lui Plehanov, care cuprindea atacuri înverşunate împotriva narodnicilor şi expunea cu limpezime punctul de
vedere al marxiştilor revoluţionari, a fost salvată de titlul ei
savant. Culegerea de «Materiale» însă, deşi avea unele articole
aride şi pline de cifre, n-a fost autorizată de cenzură din
pricina articolului lui Tulin şi a fost arsă. N-au putut fi salvate
decît cîteva exemplare şi astfel numai un mic număr de oameni au
citit atunci articolul lui Vladimir Ilici.
Aşadar, cenzura şi-a dat repede seama că între marxismul
revoluţionar - social-democraţia - şi marxismul legal exista o
deosebire. Au început să vadă această deosebire şi unii
dintre narodnicii revoluţionari, care au observat că de fapt
adversarii lor social-democraţi sînt şi ei revoluţionari şi
că nu pot fi băgaţi în aceeaşi oală cu «marxiştii
legali». Aceştia, constatînd că Rusia «face ucenicie la capitalism»
(epigraf la cartea lui Struve «Note critice în problema dezvoltării
economice a Rusiei»), nu trăgeau din aceasta nici un fel de concluzie
privitoare la necesitatea luptei împotriva orînduirii care exista pe atunci.
Unii dintre narodovolţii tineri, care nu recunoşteau rolul obştei
săteşti din Rusia (am văzut într-un capitol precedent că
nici Aleksandr Ilici şi tovarăşii lui nu-l recunoşteau încă
în 1887), au început să se apropie de social-democraţi, după ce
s-au convins că aceştia nu numai că nu sînt împotriva luptei
politice, dar o înscriu chiar pe steagul lor. Astfel, narodovolţii, care
aveau o tipografie la Lahta (Petersburg), au propus ei înşişi
social-democraţilor să-şi tipărească acolo manifestele
şi broşurile lor, considerînd că singura deosebire dintre cele
două curente constă în aceea că social-democraţii se
adresează muncitorilor, şi nu altor clase sociale, dar că
orientarea lor este tot revoluţionară. La tipografia din Lahta au fost
publicate numeroase manifeste scrise de Vladimir Ilici, precum şi broşura
sa «Despre amenzi». O a doua broşură — «Despre greve» — a fost confiscată şi distrusă cu prilejul sechestrării
tipografiei.
Acestea însă s-au întîmplat mai tîrziu. În vara anului 1894 — după
prima iarnă petrecută la Petersburg —, Vladimir Ilici a stat cu noi la
Kuzminki, lîngă Moscova, în apropiere de gara Liublino, pe calea ferată
Kursk-Moscova. Ducea o viaţă destul de retrasă şi studia
mult. Cînd voia să se recreeze se plimba cu fratele şi cu sora noastră
mai mică prin împrejurimi, şi în timpul acestor plimbări le
expunea bazele învăţăturii marxiste. Dintre social-democraţii
din Moscova se întîlnea cu Miţkevici, pe care-l cunoscuse mai demult la
Nijni-Novgorod, cu Ganşin şi cu fraţii Maslennikov. Aceşti
tovarăşi şi-au asumat sarcina de a tipări caietele lui
intitulate: «Ce sînt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împotriva
social-democraţilor?», care au apărut în toamna anului 1894 la
Moscova şi la Petersburg, multiplicate la hectograf.
Îmi amintesc că nu reuşisem să citesc în manuscris caietul
despre Mihailovski şi că m-am străduit să-l găsesc după
aceea la Moscova, dar nu mi-a fost chiar atît de lesne.
Atacul lui Mihailovski împotriva social-democraţilor stîrnise
indignarea multora, şi de aceea la Moscova circulau cîteva răspunsuri
la acest atac, fie în manuscris, fie publicate cu mijloace primitive. Aceste răspunsuri
nu puteau fi publicate în mod legal, ceea ce a făcut ca indignarea împotriva
lui Mihailovski să sporească şi mai mult, el fiind pe bună
dreptate învinuit că atacă şi calomniază nişte oameni
care nu-i pot răspunde. Mi s-a vorbit despre vreo două-trei răspunsuri
pe care cineva le caracteriza astfel: «Unul din ele este mai fundamentat, dar
are cîteva expresii cam prea tari». «Ce fel de expresii, de pildă?» — am întrebat eu repede. «De exemplu: Mihailovski s-a făcut de rîs». «Te
rog procură-mi materialul acesta» — am spus eu, pe deplin convinsă că
aici e condeiul lui Volodea. Am rîs cu poftă amîndoi cînd i-am povestit
mai tîrziu cum mi-am dat seama numaidecît care era lucrarea lui.
În afară de narodnici şi de «marxiştii legali», Vladimir
Ilici a avut de luptat şi împotriva aşa-numiţilor «economişti».
Economismul era un curent care nega necesitatea luptei politice a muncitorilor,
precum şi a agitaţiei duse în acest scop în rîndul maselor
muncitoreşti. Economismul a rezultat din tendinţa justă şi
firească de a apropia de mişcare pe muncitorii cu desăvîrşire
înapoiaţi politiceşte şi care, în marea lor majoritate, mai
aveau încredere în ţar. Această apropiere trebuia realizată
pornindu-se de la nevoile şi revendicările materiale ale maselor. Era
vorba de primele legături cu aceste mase, care trebuiau trezite. În rîndurile
lor trebuia dezvoltată tendinţa de a-şi apăra demnitatea,
era necesar să li se lămurească că numai unirea poate duce
la salvare şi totodată să se contribuie la realizarea acestei
uniri. Dar muncitorii nu puteau fi uniţi decît pe baza nevoilor lor
imediate, vădite, în primul rînd prin protestul împotriva persecuţiilor
patronilor. Chemările la luptă împotriva unui număr prea mare de
ore de muncă, împotriva diferitelor tertipuri folosite de patroni pentru a
micşora salariile, cererea de a li se da apă fiartă pentru ceai
la prînz sau de a termina mai devreme lucrul sîmbăta pentru a putea merge
la baie, cererea de a se desfiinţa amenzile nedrepte şi de a fi îndepărtaţi
maiştrii care se poartă brutal şi de sus etc. puteau fi înţelese
chiar şi de muncitorii cei mai înapoiaţi.
Unindu-se pe baza acestor nevoi de zi cu zi, ei învăţau să
lupte laolaltă, să apere cu dîrzenie interesele comune, iar succesele
dobîndite în această luptă îi făceau să fie conştienţi
de forţa lor şi îi uneau şi mai mult. Succesele primelor greve — şi cu cît revendicările erau mai mărunte şi mai îndreptăţite,
cu atît erau mai uşor satisfăcute — i-au însufleţit pe
muncitori dîndu-le un imbold mai puternic decît ar fi putut face orice agitaţie.
Îmbunătăţirile obţinute le dădeau muncitorilor
posibilitatea să citească mai mult, să-şi lărgească
cunoştinţele. De aceea, venind în rîndurile maselor muncitoreşti,
toţi social-democraţii îşi începeau agitaţia în jurul
problemelor economice. Manifestele întocmite de Vladimir Ilici se ocupau şi
ele de revendicările imediate ale muncitorilor din diferite uzine sau
fabrici şi prin aceasta produceau o impresie puternică. Atunci cînd
patronii nu acceptau să satisfacă pe cale paşnică revendicările
muncitorilor, social-democraţii recomandau să se recurgă la grevă.
Succesul grevei dintr-o întreprindere îndemna pe muncitorii din alte întreprinderi
să folosească şi ei această metodă de luptă.
Aceasta era perioada de trecere de la propaganda dusă în cercuri restrînse — la munca în rîndurile maselor, la agitaţie. Vladimir Ilici se număra
printre susţinătorii acestei treceri. Plehanov a fost cel care a
definit cel mai bine deosebirea dintre propagandă şi agitaţie
prin următoarele cuvinte: «Propaganda aduce idei multe unui cerc restrîns
de persoane, pe cînd agitaţia aduce o singură idee maselor».
Dar dacă primul contact cu muncitorii complet înapoiaţi trebuia să
plece inevitabil de la nevoile economice imediate, Vladimir Ilici a arătat
de la început, cu mai multă precizie decît oricine altul, că aceasta
nu poate constitui decît treapta iniţială şi că este
necesar să se ducă, chiar de la cele dintîi convorbiri şi
manifeste, o muncă susţinută în sensul educării conştiinţei
politice. Îmi amintesc că atunci cînd am venit din nou la Petersburg,
spre sfîrşitul toamnei anului 1895, cu puţin înainte de arestarea
lui, am discutat cu Vladimir Ilici această problemă.
«Cum poţi să vorbeşti despre politică cu muncitorii înapoiaţi,
pentru care ţarul este un al doilea dumnezeu şi care se tem şi
şovăie să pună mîna chiar şi pe manifestele cu
revendicări economice? Nu cumva să-i îndepărtăm numai prin
aceasta», spuneam eu referindu-mă la muncitorii din Moscova, care erau
şi mai înapoiaţi.
Vladimir Ilici mi-a arătat atunci că totul depinde de felul cum te
apropii de muncitori.
«Desigur că, dacă de la început te ridici împotriva ţarului
şi a actualului regim, aceasta nu va face decît să-i îndepărteze
pe muncitori. Dar „politica“ se împleteşte la fiecare pas cu viaţa.
Brutalitatea şi samavolnicia uriadnicului, a comisarului de poliţie, a
jandarmului şi faptul că ori de cîte ori se naşte o neînţelegere
cu patronul ei intervin întotdeauna în favoarea acestuia, ca şi
atitudinea pe care o au faţă de greve toate autorităţile
arată numaidecît de partea cui sînt ele. De fiecare dată trebuie
scos în evidenţă acest lucru în manifeste şi articole, trebuie
să se arate care este rolul uriadnicului, sau al jandarmului local. Mai
apoi, treptat-treptat, gîndurile îndrumate în această direcţie vor
merge mai departe. Este important să se sublinieze acest lucru chiar de la
început, să se spulbere iluzia că se poate dobîndi ceva numai pe
calea luptei împotriva fabricanţilor». «Iată, de exemplu — spunea
Vladimir Ilici — a apărut o nouă lege cu privire la muncitori (nu-mi
amintesc exact la ce lege anume se referea el. — A.E.). Această lege
trebuie explicată, trebuie să se arate cu ce se aleg muncitorii şi
cu ce se aleg fabricanţii de pe urma ei. De aceea, în ziarul nostru vom
publica un articol de fond „La ce se gîndesc miniştrii noştri?“,
care le va arăta muncitorilor ce înseamnă legislaţia noastră
şi ale cui interese apără ea. Dinadins le vom vorbi miniştri,
şi nu despre ţar. Va fi însă un articol politic, şi aşa
trebuie să fie neapărat articolul de fond al fiecărui număr,
pentru ca ziarul să educe conştiinţa politică a muncitorilor».
Articolul cu titlul de mai sus, scris de Vladimir Ilici, a intrat într-adevăr
în primul număr al ziarului «Rabocee Delo», care însă n-a mai apărut,
fiind confiscat, după cum se ştie, la 9 decembrie 1895, cînd a avut
loc arestarea lui Volodea şi a tovarăşilor săi. Am citit
articolul, ca şi restul materialelor destinate atunci primului număr
al ziarului «Rabocee Delo». Reproducerea acestui număr la mimeograf era o
operaţie dificilă şi pregătirile au durat mult. Îmi
amintesc cu cît sarcasm era atacat ministrul şi cît de popular era stilul
întregului articol.
Insist atît de mult asupra tuturor acestor amănunte pentru a arăta
că n-au avut dreptate acei care, pentru a-şi justifica orientarea
manifestată pe atunci spre «economism», au invocat mai tîrziu faptul că
şi Vladimir Ilici scria pe vremea aceea manifeste pe teme economice.
Deoarece ziarul, care cuprindea acest editorial politic a fost confiscat, iar
Vladimir Ilici înlăturat de pe arena politică timp de peste patru
ani, argumentul lor părea întemeiat, deşi în scurtul timp cît a
fost liber înainte de deportare, iar apoi în închisoare şi în
deportare, Vladimir Ilici a avut în această privinţă o atitudine
destul de categorică pentru a nu putea fi învinuit de «economism». Este
suficient să amintim fie numai şi protestul scris de el din deportare
împotriva «Credo»-ului[2]
Kuskovei.
Încă de la început Ilici a avut o orientare politică clară.
Ea rezulta din doctrina lui Marx just înţeleasă şi era conformă
cu concepţiile grupului «Eliberarea muncii», care a pus bazele
social-democraţiei ruse, mai exact, cu concepţiile întemeietorului
acestui grup — Plehanov. Vladimir Ilici cunoştea bine punctul de vedere al
lui Plehanov din lucrările lui şi, afară de aceasta, l-a cunoscut
şi personal în vara anului 1895, cînd a fost în străinătate.
Pretextul oficial invocat de Vladimir Ilici ca scop al călătoriei era
nevoia de a se odihni şi de a se trata după o pneumonie; dar scopul
real al călătoriei a fost de a intra în legătură cu grupul
«Eliberarea muncii».
Vladimir Ilici a fost foarte mulţumit de călătoria sa, care a
avut pentru el o deosebită însemnătate. Plehanov s-a bucurat întotdeauna
de un mare prestigiu în ochii lui Vladimir Ilici. Cu acelaşi prilej el s-a
apropiat foarte mult de Akselrod. La înapoiere ne-a povestit că relaţiile
care se stabiliseră între el şi Plehanov, deşi bune, erau destul
de reci, pe cînd de Akselrod se apropiase mai mult; între ei se născuseră
legături de prietenie. Vladimir Ilici ţinea foarte mult la părerile
lui Plehanov şi Akselrod. Mai tîrziu, din deportare, le-a trimis spre
publicare broşura sa «Sarcinile social-democraţilor ruşi». Cînd
i-am adus la cunoştinţă că bătrînii au apreciat broşura,
el mi-a scris: «Faptul că ei (bătrînii) sînt de acord cu lucrările
mele este pentru mine lucrul cel mai de preţ cu putinţă». După
ce s-a întîlnit cu dînşii, Vladimir Ilici a pornit cu şi mai multă
hotărîre şi energie pe calea organizării partidului politic al
social-democraţilor în Rusia.
O dată înapoiat din străinătate, Vladimir Ilici a venit la
noi, la Moscova, şi ne-a povestit multe despre călătoria sa
şi despre discuţiile avute. Era nespus de mulţumit şi de
voios, aş zice chiar radios, şi aceasta mai ales fiindcă izbutise
să treacă peste graniţă literatură ilegală.
Vladimir Ilici ştia că el, ca şi oricare alt membru al
familiei sale, este foarte suspectat; de aceea nici nu intenţiona să
aducă nimic clandestin. Aflîndu-se însă în străinătate,
el n-a putut să reziste ispitei şi şi-a cumpărat o valiză
cu fund dublu. Pe atunci metoda obişnuită de a transporta tipărituri
ilegale era de a le ascunde în spaţiul dintre două funduri. În
atelierele din străinătate, valizele acestea erau lucrate cu multă
îngrijire, dar şi procedeul era arhicunoscut de poliţie. Toată
speranţa era că nu va fi cercetată fiecare valiză. La
controlul vamal însă valiza lui Vladimir Ilici a fost răsucită
pe toate feţele, şi vameşii i-au mai ciocănit şi
fundul. Vladimir Ilici, care ştia că aceasta este calea prin care vameşii
cu experienţă îşi dau seama dacă există un fund dublu,
era sigur că fusese descoperit. Faptul că scăpase totuşi cu
bine şi că predase valiza la Petersburg, unde de asemenea reuşise
s-o golească de conţinutul ei, îl făcea să fie foarte bine
dispus; în această dispoziţie a venit la noi, la Moscova.
Se prea poate, totuşi, ca Vladimir Ilici să nu se fi înşelat
şi conţinutul ascuns al valizei să fi fost într-adevăr
descoperit. Dar, aşa cum se obişnuia, cel care era astfel descoperit
nu era arestat imediat, pentru ca autorităţile să poată da
de firul tuturor celor care primeau şi difuzau literatură şi să
poată pune la cale în felul acesta un mare proces.
În toamna anului 1895 Vladimir Ilici era urmărit pas cu pas. El mi-a
vorbit despre aceasta cu prilejul vizitei pe care i-am făcut-o către
sfîrşitul toamnei aceluiaşi an. Mi-a cerut ca, în cazul cînd va fi
arestat, să n-o las pe mama să plece la Petersburg. Ei i-ar fi venit
foarte greu să alerge pe la diferitele autorităţi ca să
intervină pentru el, căci şi-ar fi amintit cum a bătut
drumurile în împrejurări asemănătoare pentru fiul ei mai mare.
Cu prilejul acestei vizite l-am cunoscut la fratele meu pe V. A.
Şelgunov, pe atunci încă un muncitor tînăr şi voinic.
Vladimir Ilici mi-a povestit cum izbutise în cîteva rînduri să scape
de copoi. Avea ochiul ager, era iute de picior şi ţin minte că
istorisirile lui pline de vervă, însoţite de rîsul său vesel
erau foarte amuzante. Îmi amintesc mai cu seamă de următoarea întîmplare.
Un copoi îl urmărea cu multă încăpăţînare. Vladimir
Ilici nu voia cu nici un chip să-l aducă pînă la casa spre care
pornise, dar nici să scape de el nu putea. Trăgînd cu coada ochiului
la acest nedorit tovarăş de drum, îl observă cum se pitise în
dosul unei porţi. Atunci el intră în fugă în aceeaşi casă
şi de acolo văzu cu satisfacţie cum se frămînta copoiul
care ieşise din ascunzătoare şi nu-l mai vedea.
«M-am instalat pe scaunul portarului — îmi povestea el — unde nu puteam fi
zărit, iar prin fereastră observam totul şi mă distram văzînd
în ce încurcătură se află. Un om care cobora scara a privit
foarte mirat la individul care şedea pe scaunul portarului şi se tăvălea
de rîs».
Dar chiar dacă cu multă abilitate izbutea uneori să scape de
urmărire, tot poliţia, portarii (care pe atunci erau un fel de poliţişti
ai caselor) şi haitele de spioni erau mai tari. Şi în cele din urmă
aceştia izbutiră să descopere pe Vladimir Ilici şi pe tovarăşii
lui, care nu erau decît o mînă de oameni şi trebuiau să facă
o mulţime de lucruri interzise: să se întîlnească în adunări
conspirative, să viziteze acasă pe muncitorii puşi sub observaţie
şi urmăriţi, să procure şi să răspîndească
literatură ilegală, să scrie, să tipărească şi să difuzeze manifeste etc. Diviziunea
muncii era foarte slabă, fiindcă existau prea puţini activişti,
şi de aceea fiecare atrăgea numaidecît atenţia poliţiei.
Apoi, în afara copoilor de pe stradă, mai erau şi agenţii
provocatori, care pătrundeau în cercuri; unul dintre ei era pe atunci
dentistul Mihailov, care, deşi nu făcea parte din cercul în care
activa Vladimir Ilici, era totuşi informat despre toate cercurile. În
cercurile muncitoreşti erau de asemenea introduşi astfel de agenţi
provocatori; afară de aceasta, muncitorii erau pe atunci naivi şi cădeau
uşor în capcană. În acea perioadă ilegaliştii nu se prea
«plimbau» mult timp în libertate. În toamna anului 1895 munca ilegală
abia lua dezvoltare, iar la 9 decembrie Vladimir Ilici şi cei mai mulţi
dintre tovarăşii săi au şi fost «scoşi din circulaţie».
Aşadar, prima perioadă de activitate a lui Vladimir Ilici s-a încheiat
cu închisoarea. Dar în aceşti doi ani şi jumătate atît el însuşi
cît şi mişcarea social-democrată din Rusia au străbătut
o etapă importantă. În aceşti ani Vladimir Ilici a dus lupte hotărîtoare
împotriva narodnicilor, s-a manifestat net ca revoluţionar marxist, combătînd
diferitele devieri şi a stabilit legături cu grupul marxiştilor
ruşi din străinătate, care iniţiaseră răspîndirea
marxismului în Rusia. Dar cel mai important este că el a început
activitatea practică, a luat legătură cu muncitorii şi a
activat în calitate de conducător şi organizator al partidului într-o
perioadă cînd — date fiind condiţiile de atunci din Rusia — era pusă
la îndoială posibilitatea de a întemeia un partid. Şi deşi
partidul a fost creat (a avut loc primul său Congres) pe cînd Vladimir
Ilici lipsea, aflîndu-se în deportare, el a luat totuşi fiinţă
sub directa lui influenţă şi după ce Ilici pusese bazele
primei organizaţii politice social-democrate din Petersburg, după ce
se hotărîse înfiinţarea primului ziar politic şi după ce
fuseseră organizate — la Petersburg şi la Moscova — primele greve
mari.
[1]. M. P. Iasneva-Golubera. - A. E.
[2]. - Profesiune de credinţă. - A. E.
1). N. A. Nekrasov, Opere alese, vol. I, editura «Cartea rusă»,
1955, pag. 119-120. - Nota Trad.
2). V. A. Şelgunov a murit în
1939. - Nota
Red.