A. I. Ulianova - Elizarova
Amintiri despre Ilici
II. Copilăria şi adolescenţa lui Vladimir Ilici
Vladimir Ilici s-a născut la Simbirsk la 10 (22) aprilie 1870. Era al
treilea copil la părinţi. Vioi, dezgheţat şi voios, îi plăceau
jocurile zgomotoase şi alergătura, iar jucăriile mai mult le
strica decît se juca cu ele. La vîrsta de cinci ani a învăţat să
citească; cîţiva ani mai tîrziu, un învăţător de la
o şcoală parohială din Simbirsk l-a preparat pentru examenul de
admitere la liceu. În toamna anului 1879, la vîrsta de nouă ani şi
jumătate, a intrat la liceu.
Vladimir Ilici învăţa cu uşurinţă. Încă din
primele clase a fost întotdeauna cel mai bun elev, luînd an de an premiul I.
Pe atunci premiul consta dintr-o carte — pe a cărei copertă stătea
scris cu litere de aur «pentru bună purtare şi silinţă la
învăţătură» — şi o diplomă de merit. Vladimir
Ilici era cel mai bun elev nu numai datorită aptitudinilor lui excepţionale,
ci şi pentru că muncea sîrguincios şi cu foarte multă atenţie.
Tatăl lui era cel care îl obişnuise să muncească astfel din
fragedă copilărie, aşa cum îi obişnuise şi pe fratele
şi pe sora lui mai mare, supraveghind el însuşi pregătirea lecţiilor
în clasele mai mici. De o mare însemnătate a fost pentru micul Volodea
şi exemplul părinţilor lui, care aveau veşnic ceva de făcut
şi munceau fără preget. Dar îndeosebi fratele său mai mare,
Saşa, a fost un exemplu pentru el. Saşa era un băiat de o rară
seriozitate, care pătrundea totdeauna în miezul problemelor şi dădea
dovadă de multă conştiinciozitate în îndeplinirea îndatoririlor.
Avea un caracter ferm, fiind totodată drept, plin de atenţie şi
iubitor faţă de cei din jur; fraţii mai mici ţineau foarte
mult la el. Volodea îl imita într-atîta pe fratele său mai mare, încît
uneori rîdeam de el. Orice întrebare i se punea, el răspundea invariabil:
«ca Saşa». îndeobşte, cînd eşti copil orice exemplu are
importanţă, dar pilda pe care ţi-o dau fraţii mai mari are
mai multă însemnătate decît exemplul celor vîrstnici.
Fiind obişnuit să ia munca în serios, Volodea, oricît de
zburdalnic şi de vioi era din fire, urmărea cu atenţie explicarea
lecţiilor. După cum remarcau pe atunci profesorii săi, această
putere de concentrare a atenţiei îmbinată cu agerimea minţii îi
dădeau posibilitatea să-şi însuşească bine orice lecţie
nouă încă din clasă, aşa încît acasă aproape că
nici nu trebuia să mai repete. Îmi amintesc că în primele clase
Volodea îşi termina foarte repede lecţiile
şi apoi începea să se zbenguie, să facă tumbe şi să
ne stînjenească pe noi, cei mai mari, care învăţam în aceeaşi
odaie cu el. Uneori tata îl chema la dînsul în birou pentru a controla cum
şi-a făcut lecţiile şi îl întreba cuvintele latineşti
din tot vocabularul lui. De obicei Volodea le ştia pe toate. El a citit
mult în copilărie: tata primea toate cărţile şi revistele
pentru copii care apăreau; eram abonaţi şi la o bibliotecă.
Tovarăşa nedespărţită de joc a lui Volodea a fost
sora noastră Olea (născută la 4 noiembrie 1871). Foarte
inteligentă şi vioaie, cînd avea patru ani a învăţat de la
el să citească şi a continuat apoi să înveţe şi
ea cu multă uşurinţă şi plăcere. Avînd unele trăsături
de caracter comune cu fratele ei Saşa, Olea era şi extrem de harnică.
Îmi amintesc că o dată Volodea, care era în ultimele clase de liceu,
ascultînd cum în odaia de alături Olea făcea nesfîrşite exerciţii
la pian, mi-a spus: «Iată o putere de muncă demnă de invidiat».
Conştient de acest lucru, Volodea a început şi el să-şi
educe o putere de muncă care ne-a uimit mai tîrziu pe toţi. Această
putere de muncă îmbinată cu aptitudinile lui excepţionale l-a
ajutat să obţină rezultate strălucite.
Vladimir Ilici împărtăşea cu dragă inimă cunoştinţele
sale colegilor, explicîndu-le problemele şi lecţiile grele, arătîndu-le
cum să facă compuneri şi ajutîndu-i să facă traduceri
din greacă şi latină. În ultimele două clase de liceu, pe lîngă
că învăţa pentru el, pregătea pentru examenul de absolvire
şi pe un învăţător ciuvaş, care intenţiona să
intre la universitate. Meditaţiile le dădea gratuit, deoarece învăţătorul
nu avea cu ce să-i plătească. Deşi elevul său nu era
prea capabil, Vladimir Ilici a reuşit totuşi să-l pregătească
astfel, încît el şi-a trecut examenul şi a putut să studieze la
universitate matematicile, care îl pasionau.
Şi eu am avut prilejul să cunosc calităţile de profesor
ale lui Vladimir Ilici, deşi era cu peste cinci ani mai tînăr ca mine
şi nici nu terminase încă liceul, în timp ce eu eram în penultimul
an al Institutului superior de fete. Cu toate acestea, el m-a ajutat într-un rînd,
cînd am avut greutăţi cu studiul. În primăvara anului 1886
aveam de dat cîteva examene, printre care cel de latină pentru trei ani.
Latina era pe atunci o materie obligatorie la Facultatea de istorie şi
filologie. În perioada aceea de predominare a învăţămîntului
clasic, latina se preda într-un fel foarte arid şi eu o cam neglijam, aşa
cum făcea majoritatea studentelor. După ce termina liceul, tineretul
era dornic, fireşte, de ceva mai viu, îl interesau problemele sociale,
şi la un moment dat m-am gîndit, pentru a scăpa de latină, să
trec audientă la universitatea din Moscova. Renunţînd însă la
acest plan, a trebuit să mă ocup serios de latină şi aveam
intenţia să mă pun la punct în timpul vacanţei de iarnă.
Dar n-am izbutit să fac nimic. După moartea tatei (12 ianuarie 1886)
mi-a venit în general extrem de greu să învăţ şi nu am mai
făcut nici un progres la latină. Atunci Volodea mi-a propus să-mi
dea o mînă de ajutor, cu toate că şi el, care era în penultima
clasă de liceu, avea destul de învăţat şi pe deasupra îl
prepara şi pe învăţătorul Ohotnikov de la şcoala ciuvaşă.
Nu împlinise încă 16 ani, şi totuşi şi-a asumat bucuros
această nouă sarcină, care nu i se părea o povară.
Şi nu numai că şi-a asumat-o — de multe lucruri se apucă cu
înflăcărare tinerii, pentru ca apoi, la prima greutate, să le
lase baltă! — , dar el a învăţat cu mine foarte serios şi stăruitor
şi ar fi continuat dacă n-aş fi plecat în martie la Petersburg.
Explica cu atîta grijă, făcea lecţii atît de vii şi de
interesante, încît izbuti să-mi trezească şi mie pasiunea
pentru «nesuferita de latină». Aveam destul de mult de învăţat,
trebuia să citesc şi să traduc «Despre bătrîneţe» de
Cicero şi, mai ales, trebuia să cunosc şi să pot explica
toate regulile complicate ale gramaticii latine. La drept vorbind mi-era oarecum
peste mînă că nu izbutisem să mă ajut singură şi
că a trebuit să recurg la ajutorul unui frate mai mic, care ştia
să nu rămînă niciodată în urmă. Stinghereala pe care
o simţeam pentru că trebuia să învăţ sub îndrumarea
unui frate mai mic - un liceean - era fără îndoială manifestarea
unei mîndrii rău înţelese. Lecţiile erau însă atît de
vioaie, încît foarte repede dispăru orice urmă de jenă. Ţin
minte cu cîtă însufleţire îmi dezvăluia Volodea frumuseţile
şi specificul stilului latin. E drept că eu cunoşteam prea puţin
limba ca să le pot preţui, astfel încît la lecţii ne ocupam mai
mult cu explicarea diferitelor forme gramaticale caracteristice limbii latine,
ca, de pildă, supinul, gerunziul şi gerundivul (substantivul şi
adjectivul verbal), şi cu învăţarea poeziilor şi
dictoanelor special întocmite pentru o mai uşoară memorizare. Aşa,
de exemplu (pentru gerunziu), era poezioara:
Gutta cavat lapidem
Non vi sed saepe cadendo;
Sic homo sit doctus
Non vi sed multo studendo.
Apa nu sfredeleşte piatra
Prin forţă, ci-ntr-una căzînd.
Astfel omul nu devine-nvăţat
Prin forţă, ci mult învăţînd.1)
Îmi amintesc că i-am împărtăşit lui Volodea temerile
mele: nu prea îmi venea să cred că într-un răstimp atît de
scurt o să fiu în stare să învăţ o materie care se predă
la liceu timp de opt ani; el m-a liniştit însă spunîndu-mi: la liceu
e un sistem de predare defectuos, de aceea se cer opt ani pentru acest curs de
latină. Un om matur şi conştiincios poate însă studia lesne
întreaga materie în doi ani». Şi ca să mă convingă îmi
spuse că va face aceasta cu Ohotnikov, ceea ce şi izbuti, deşi
Ohotnikov nu avea de loc aplicaţie pentru studiul limbilor. Lecţiile
noastre erau pline de însufleţire şi eu învăţam cu mult
drag. Volodea nu se purta ca un premiant care tocise cu sîrguinţă lecţiile,
ci mai curînd ca un tînăr lingvist care ştia să scoată la iveală
particularităţile şi frumuseţile
unei limbi.
Deoarece şi eu aveam înclinaţii spre lingvistică, m-am lăsat
foarte repede antrenată şi lecţiile, întrerupte din cînd în cînd
de izbucnirile de veselie ale lui Volodea, m-au ajutat să fac paşi
mari înainte. În primăvara următoare am trecut cu succes examenul
pentru trei ani, iar după alţi cîţiva ani cunoaşterea
bazelor limbii latine mi-a înlesnit învăţarea limbii italiene, ceea
ce mi-a făcut o deosebită plăcere şi mi-a dat şi
posibilitatea să-mi cîştig existenţa.
În 1886, cînd Volodea nu avea nici 16 ani împliniţi, muri tata. Un an
mai tîrziu o altă nenorocire groaznică lovi familia noastră:
fratele nostru mai mare, Aleksandr, la care ţineam cu toţii atît de
mult, fu arestat, condamnat la moarte şi apoi executat — la 8 mai 1887 — pentru că luase parte la atentatul împotriva ţarului Alexandru al
III-lea. Această nenorocire l-a zguduit foarte adînc pe Vladimir Ilici,
l-a călit şi l-a îndemnat să se gîndească cu şi mai
multă seriozitate la căile pe care trebuie să le urmeze revoluţia.
De fapt, chiar Aleksandr Ilici se găsise înainte de arestare la o răscruce,
între «Narodnaia volea» şi marxişti. El citise «Capitalul» lui
Karl Marx şi recunoştea că dezvoltarea societăţii se
face pe drumul arătat de Marx. Aceasta reiese dintr-un program de partid
redactat de el[1]. Aleksandr conducea o seamă
de cercuri muncitoreşti, dar pe atunci nu existau încă condiţiile
pentru o activitate cu adevărat social-democrată. Muncitorii, puţini
la număr, erau dezbinaţi şi înapoiaţi. Intelectualii nu
puteau să se apropie de dînşii decît cu mare greutate. De altfel
despotismul ţarist apăsa ţara atît de crîncen, încît, pentru
cea mai neînsemnată încercare de a stabili o legătură cu
poporul, oamenii erau aruncaţi în temniţe sau surghiuniţi în
Siberia. Şi nu numai relaţiile cu poporul atrăgeau represiuni atît
de sălbatice: dacă studenţii organizau cele mai nevinovate
cercuri de lectură, pentru a stabili un contact mai strîns între ei,
cercurile erau dizolvate, iar studenţii trimişi la urmă. Numai
tinerii pe care nu-i interesa nimic altceva decît cariera lor şi o viaţă
tihnită puteau rămîne nepăsători faţă de această
stare de lucruri. Toţi oamenii cinstiţi şi sinceri ardeau de
dorinţa de a lupta şi voiau în primul rînd să zdruncine cît de
cît zidurile apăsătoare ale autocraţiei ţariste, care îi înăbuşeau.
Pe cei mai înaintaţi dintre aceştia îi pîndea moartea, dar nici
moartea nu izbutea să înspăimînte pe oamenii de curaj. Aleksandr
Ilici se număra printre aceştia. Fără să stea o clipă
pe gînduri, el a părăsit universitatea şi studiile ştiinţifice,
care îi erau atît de dragi (toată lumea era convinsă că va
ajunge profesor universitar), atunci cînd a simţit că nu mai poate îndura
samavolnicia care apăsa întreaga ţară, dar nu numai atît: el
şi-a jertfit fără preget şi viaţa. Aleksandr Ilici îşi
luase primejdioasa sarcină de a pregăti bombele. Cînd a recunoscut
acest lucru, la judecată, singurul lui gînd a fost să-şi pună
la adăpost tovarăşii de luptă.
Aleksandr Ilici a căzut ca un erou şi sîngele lui a luminat ca o văpaie
revoluţionară calea fratelui său mai tînăr — Vladimir.
Aleksandr a fost executat chiar în anul în care Volodea a terminat liceul.
Cu toată durerea fără margini, pe care a ştiut însă
s-o suporte cu multă bărbăţie, Volodea a absolvit în acel
an liceul, obţinînd, ca şi sora sa Olea, medalia de aur.
Norii furtunii care se dezlănţuise asupra familiei şi-au
aruncat, fireşte, umbra asupra tuturor membrilor ei. Autorităţile
ţariste erau înclinate să privească cu multă suspiciune pe
fratele mai mic al lui Aleksandr şi aveam toate motivele să ne temem că
Volodea nu va fi primit în nici o universitate.
Director al liceului din Simbirsk era pe atunci F. Kerenski, căruia
Vladimir Ilici îi era foarte drag. Îl apreciase mult pe tatăl acestuia,
Ilia Nikolaevici, mort cu un an înainte. Şi de aceea dorea să-l ajute
pe înzestratul său elev să biruie piedicile care-i stăteau în
cale. Astfel se explică certificatul foarte elogios «de bună purtare» trimis de Kerenski
Universităţii din Kazan, certificat semnat
şi de alţi membri ai consiliului pedagogic. Ilia Nikolaevici fusese
foarte popular, iubit şi respectat la Simbirsk, aşa că familia
lui se bucura de multă simpatie. Vladimir Ilici era mîndria liceului. În
această privinţă, caracterizarea făcută de Kerenski era
pe deplin întemeiată. Pe drept cuvînt arăta el, de asemenea, că
succesele la învăţătură nu se datorau numai unor aptitudini
deosebite, ci şi sîrguinţei şi perseverenţei lui Vladimir
Ilici, însuşiri cultivate cu ajutorul înţeleptei discipline care stătea
la baza educaţiei primite în sînul familiei.
Kerenski urmărea, desigur, un anumit scop atunci cînd sublinia că
educaţia lui Vladimir se întemeia pe religie, ca şi atunci cînd susţinea
că Vladimir Ilici avea o «fire prea închisă» şi că «nu
era sociabil»[2]. Afirmînd că «nu s-a întîmplat
niciodată ca spusele sau faptele lui Ulianov să fi dat prilej pentru o părere
nefavorabilă», Kerenski păcătuieşte
chiar întrucîtva împotriva adevărului. Fratele meu, veşnic îndrăzneţ
şi neastîmpărat, remarca numaidecît laturile comice ale oamenilor
şi adesea glumea pe socoteala colegilor şi a unora dintre profesorii săi.
O bucată de vreme ţinta ironiilor lui Vladimir Ilici era profesorul de
franceză, un anume Paure.
Acest Paure, om îngîmfat şi mărginit, era în fond un escroc. Se
spune că era de meserie bucătar; căsătorindu-se cu fata unui
moşier din Simbirsk, ajunsese în «societatea înaltă». Era linguşitor
cu directorul şcolii şi cu inspectorul. Profesorii cinstiţi îl
dispreţuiau. În cele din urmă, scos din sărite de ironiile neastîmpăratului
elev, a stăruit să i se pună lui Volodea patru la purtare pe
trimestrul respectiv.
Deoarece fratele meu era pe atunci în clasa a VII-a, întîmplarea putea
avea urmări neplăcute. Tata mi-a vorbit despre aceasta în iarna
anului 1885, cînd am venit acasă în vacanţă, şi a adăugat
că Volodea i-a dat cuvîntul de onoare că aşa ceva nu se va mai
repeta.
Oare nu din pricina unor asemenea nimicuri tinerii nesupuşi erau uneori
eliminaţi din şcoală şi astfel se nenoroceau pe toată
viaţa?! Respectul de care se bucura tata şi întreaga noastră
familie, precum şi excepţionalele aptitudini ale lui Vladimir Ilici
l-au scăpat de această soartă.
Din aceleaşi motive care-l îndemnaseră şi pe Kerenski să-şi
întocmească caracterizarea aşa cum o făcuse, mama a hotărît
să nu-l lase pe Vladimir Ilici singur la universitate şi să se
mute cu întreaga familie la Kazan.
La sfîrşitul lui august 1887 am închiriat la Kazan un apartament în
casa a Rostovei, pe Pervaia gora, pentru ca peste o lună să ne mutăm
cu toţii în casa Soloviovei de pe Novo-Komissariatskaia.
În anii aceea de stagnare şi marasm, cînd «Narodnaia volea» fusese
zdrobită, cînd partidul social-democrat încă nu fusese întemeiat în
Rusia, iar masele de muncitori nu păşiseră încă pe arena de
luptă, studenţimea era singura pătură a societăţii
în rîndurile căreia se menţinea trează nemulţumirea,
manifestată prin izbucniri răzleţe. Printre studenţi se găseau
totdeauna oameni cinstiţi şi plini de elan, care nu-şi ascundeau
revolta şi încercau să lupte. De aceea, asupra studenţimii apăsa
deosebit de greu teroarea guvernului. Percheziţiile, arestările,
trimiterile la urmă curgeau potop mai ales pe capul studenţilor. În
urma atentatului de la Petersburg împotriva ţarului, în primăvara
anului 1887, la care participaseră aproape numai
studenţi[3], oprimarea crescu şi mai mult.
Uniforme obligatorii, pedagogi-supraveghetori, controlul poliţienesc cel
mai sever şi spionajul în universitate, îndepărtarea profesorilor cu
tendinţe mai liberale, interzicerea chiar şi a celor mai nevinovate
organizaţii — cum erau, de pildă, cercurile studenţeşti
regionale —, exmatricularea şi trimiterea la urmă a numeroşi
studenţi pe temeiul unor simple bănuieli — toate acestea au
contribuit, încă din primele luni ale anului universitar, la crearea unei
atmosfere încordate în rîndurile studenţilor.
Începînd din luna noiembrie, un val de aşa-numite «dezordini» a
cuprins toate universităţile, ajungînd pînă la Kazan.
La 4 decembrie, studenţii de la Universitatea din Kazan au ţinut o
întrunire, la care au cerut cu insistenţă să vină
inspectorul şi au refuzat să se împrăştie. Cînd
inspectorul şi-a făcut apariţia, ei i-au prezentat o serie de
revendicări — cu caracter nu numai pur studenţesc, ci şi politic.
Nu-mi amintesc toate amănuntele acestei întîmplări, pe care mi-a
povestit-o fratele meu. Ţin minte numai că mama a alergat să
intervină pentru el şi tot ea mi-a istorisit că inspectorul îl
remarcase pe Volodea ca pe unul dintre cei mai activi participanţi la întrunire.
Volodea a fost în primele rînduri, foarte agitat, se pare chiar că ameninţase
cu pumnii. În noaptea de 4 spre 5 decembrie, Vladimir Ilici a fost ridicat de
acasă şi reţinut timp de cîteva zile împreună cu alţi
arestaţi (în total vreo 40 de persoane) la o circumscripţie de poliţie.
După aceea li s-a interzis să rămînă la Kazan. V.
V. Adoratski povesteşte că Vladimir Ilici i-a relatat ulterior
convorbirea avută cu un comisar de poliţie care-l însoţise după
arestare.
— De ce te răzvrăteşti, tinere? Nu vezi că ai în faţa
dumitale un zid?
— Da, un zid, dar zidul e putred. E destul să-l atingi ca să se
prăbuşească, a răspuns Vladimir Ilici fără să
stea mult pe gînduri.
Toată povestea cu exmatricularea s-a petrecut foarte repede. Lui
Vladimir Ilici i s-a fixat domiciliul în satul Kokuşkino, la 40 de verste
de Kazan, la conacul lui Aleksandr Dmitrievici Blank, bunicul lui dinspre partea
mamei. Tot acolo locuia pe atunci şi sora sa Anna (autoarea acestor rînduri),
căreia, în urma intervenţiilor mamei ei, îi fusese comutată
pedeapsa anterioară — domiciliu în Siberia sub supravegherea poliţienească
pe termen de cinci ani — în domiciliu forţat în acest sat. O cincime din
pămînt era proprietatea mamei (aşa că scurt timp după aceea
s-a mutat şi mama cu copiii mai mici la Kokuşkino) şi familia
noastră a petrecut iarna anului 1887-1888 într-o aripă extrem de
friguroasă şi neconfortabilă a casei, locuită de una din
cele două mătuşi care gospodăreau conacul.
Vecini n-aveam. Toată iarna am fost complet izolaţi. Singurii
oameni pe care-i vedeam erau un văr care ne vizita din cînd în cînd
şi ispravnicul, care era oblicat să controleze dacă mai sînt
acolo şi dacă nu fac cumva propagandă printre ţărani.
Vladimir Ilici citea mult: în casă se afla biblioteca unui răposat
unchi al nostru, om foarte cultivat. În afară de cărţi găseam
aici reviste vechi cu articole interesante. Eram abonaţi şi la
biblioteca din Kazan şi ni se trimiteau şi ziare. Îmi amintesc ce
eveniment era pentru noi cînd venea cineva din oraş şi cu cîtă
nerăbdare deschideam coşul cu cărţi, ziare şi scrisori.
Tot astfel, cînd pleca cineva la oraş, coşul se întorcea înapoi
plin cu scrisori şi cu cărţile ce trebuiau restituite. În legătură
cu aceasta, îmi amintesc de următoarea întîmplare: într-o seară
toată lumea pregătea scrisotile pe care urma să le ducă în
zori un argat al mătuşii.
M-a mirat că Volodea, care mai niciodată nu făcea corespondenţă,
scria acum o scrisoare voluminoasă şi părea foarte agitat. Coşul
se umpluse, mama şi cei mici se duseseră la culcare, iar Volodea
şi cu mine rămăsesem, ca de obicei, să mai stăm de vorbă.
L-am întrebat cui vrea să-i trimită scrisoarea. Mi-a răspuns că
era adresată unui coleg de liceu care studia la o altă universitate
- după cîte îmi amintesc într-un oraş din sud. Volodea îi
descria, fireşte cu multă însufleţire, dezordinile studenţeşti
de la Kazan şi îl ruga să-i răspundă cum stau lucrurile la
universitatea lor.
Am încercat să-i arăt fratelui meu că n-are nici un rost să
trimită această scrisoare şi că riscă în mod inutil să
sufere noi represiuni. Dar niciodată n-a fost prea lesne să-l faci pe
Volodea să-şi schimbe părerea. El umbla de colo pînă colo
prin cameră şi-mi repeta, cu o vădită satisfacţie,
epitetele biciuitoare cu care-l gratificase pe inspector şi pe toţi
ceilalţi reprezentanţi ai autorităţilor. Luînd în rîs
temerile mele, el nu vru în ruptul capului şă-şi schimbe hotărîrea.
I-am atras atunci atenţia asupra primejdiei la care l-ar expune pe colegul
său dacă ar trimite această scrisoare pe adresa lui. Am adăugat
că s-ar putea ca şi acest coleg să fi fost exmatriculat sau pus
sub supraveghere poliţienească şi că o astfel de scrisoare
ar putea să-i înrăutăţească situaţia.
Cele spuse de mine l-au pus pe gînduri pe Volodea şi ultimul argument
l-a convins repede. S-a dus la bucătărie şi, cu vădită
părere de rău, a scos din coş scrisoarea buclucaşă.
Mai tîrziu, în vara următoare, am fost foarte bucuroasă cînd
l-am auzit spunînd unei verişoare, mai în glumă, mai în serios, că
îmi este recunoscător pentru un anumit sfat. Recitise între timp
scrisoarea, care zăcuse cîteva luni în sertarul său, şi o
rupsese.
Vladimir Ilici îşi petrecea timpul citind, dînd lecţii fratelui
nostru mai mic, mergînd la vînătoare şi iarna făcînd schi. La
Kokuşkino şi-a făcut el, ca să zic aşa, debutul de vînător,
şi tot timpul iernii n-a împuşcat nimic[4].
Cred, dealtfel, că Volodea n-a fost niciodată un vînător pătimaş
ca ceilalţi doi fraţi ai mei.
În general, în căsuţa troienită de zăpadă, traiul
era fireşte plictisitor şi deprinderea lui Volodea de a studia intens
i-a prins de minune în această împrejurare. Deosebit de vie mi-a rămas
în minte primăvara timpurie care a venit dintr-o dată după
această obositoare iarnă de singurătate. Era cea dintîi primăvară
a noastră la ţară. Îmi amintesc convorbirile avute cu fratele
meu pe cînd ne plimbam îndelung pe cîmpiile din împrejurimi, în timp ce
ciocîrliile ce se pierdeau în înaltul cerului cîntau neobosit, îmi amintesc
de firicelele de iarbă care înălţau sfioase capul, de zăpada
ce mai dăinuia pe alocuri, prin vîlcele...
În timpul verii au sosit la noi nişte veri şi Volodea a avut cu
cine să se plimbe, să meargă la vînătoare şi să
joace şah. Dar toţi aceşti veri erau lipsiţi de preocupări
sociale şi nu prezentau interes pentru Volodea ca tovarăşi de
discuţii. Deşi mai în vîrstă, ei se temeau de limba lui ascuţită
şi de zîmbetul lui ironic.
În toamna anului 1888, Vladimir Ilici obţinu învoirea de a pleca la
Kazan, unde se mutase din nou mama cu cei mici. Ceva mai tîrziu am căpătat
şi eu această permisiune.
[1]. Vezi «Aleksandr Ilici Ulianov şi
acţiunea de la 1 martie».
Institutul de istorie a partidului, 1927. - A. E.
[2]. Cît a urmat liceul, Vladimir nu a avut
prieteni prea apropiaţi, dar
în nici un caz nu se putea spune despre el că nu era sociabil. - A. E.
[3]. Participanţii la atentatul de la
1 martie 1887 au fost judecaţi
de tribunalul reprezentanţilor stărilor sociale. Din cei 15 acuzaţi,
5 au fost osîndiţi la moarte prin spînzurătoare - printre ei se
afla şi A. I. Ulianov, fratele mai mare al lui Vladimir Ilici; doi au fost
condamnaţi la detenţiune pe viaţă în fortăreaţa
Schlüsselburg, iar ceilalţi au fost deportaţi pe diferite termene în
Siberia şi pe insula Sahalin. - A. E.
[4]. În legătură
cu aceasta imi amintesc de o glumă: în vara următoare, înapoindu-se
de la o plimbare împreună cu un văr al nostru, Volodea mi-a spus:
«Azi ne-a tăiat drumul un iepure». «Volodea - i-am răspuns eu -,
cred că este iepurele pe care l-ai fugărit toată iarna». - A.
E.
1). În romîneşte
de A. Doinaş - Nota red.