A. I. Ulianova - Elizarova
Amintiri despre Ilici
I. Familia
(Părinţii lui V. I. Ulianov-Lenin şi epoca lor)
Tatăl lui Vladimir Ilici, Ilia Nikolaevici Ulianov, se trăgea
dintr-o familie nevoiaşă de tîrgoveţi din Astrahan. La vîrsta
de şapte ani, Ilia Nikolaevici a rămas orfan de tată. Dacă a
reuşit totuşi să înveţe, şi anume să urmeze nu
numai şcoala medie, ci şi universitatea, aceasta o datorează întru
totul fratelui său mai mare, Vasili Nikolaevici. Toată viaţa,
Ilia Nikolaevici şi-a amintit cu recunoştinţă de fratele
care-i ţinuse loc de părinte. Ori de cîte ori stătea de vorbă
cu noi, copiii, ne povestea cît de multe îi datorează. Vasili Nikolaevici
ar fi dorit şi el să înveţe, dar, după moartea tatălui
lor, rămăsese din fragedă tinereţe singurul sprijin al
familiei: mama, două surori şi fratele mai mic. Iată de ce el a
fost nevoit să se angajeze la un birou particular şi să renunţe
la visul de a învăţa mai departe. Dar dacă Vasili Nikolaevici nu
a avut aceasta posibilitate, a hotărît să-l ajute în schimb pe
fratele său să-şi continue studiile. După ce acesta a
absolvit liceul, Vasili Nikolaevici l-a trimis la Universitatea din Kazan şi
l-a ajutat şi acolo pînă cînd Ilia Nikolaevici, deprins de mic
cu
munca, a început să se întreţină singur, dînd meditaţii.
Vasili Nikolaevici nu şi-a creat un cămin propriu, ci şi-a închinat
întreaga viaţă mamei, surorilor şi fratelui său.
Anii de studenţie ai lui Ilia Nikolaevici s-au scurs sub apăsătoarea
domnie a lui Nikolai I, pe vremea cînd
patria noastră gemea sub jugul iobăgist; cea mai marc parte a populaţiei
o constituiau iobagii, pe care stăpinii lor — moşierii — puteau, după
bunul lor plac, să-i biciuiască, să-i deporteze în Siberia, să-i
vîndă ca pe nişte vite, să-i căsătorească sau să-i
rupă de familiile lor. Împilată şi ţinută în întuneric,
masa ţarănească era cu totul lipsită de cultură, neştiutoare
de carte. Ici-colo izbucneau răzmeriţe împotriva celor mai neomenoşi
moşieri, ţăranii dădeau foc conacelor lor. Dar toate aceste
acţiuni, care nu aveau un caracter organizat, erau reprimate cu cruzime,
şi satele se cufundau din nou în întuneric şi deznădejde, iar
ţăranii îşi căutau singura mîngîiere şi izbăvire
în votca. Celor mai dîrji, care nu voiau să-şi plece capul, nu le rămînea
altceva de făcut decît să ia calea stepei sau a codrului şi să
trăiască din tîlhării la drumul mare.
Zi, pe atunci nu era
Prea uşor să trăieşti,
Dacă omu-şi lăsa
Praguri vechi, părinteşti,
Şi nevastă şi sat,
Peste Volga, stingher,
Căutînd neîncetat
Libertate sub cer 1).
Aşa glăsuia un cîntec popular.
În păturile «de sus» se găseau şi oameni care nutreau
dragoste neprecupeţită şi sinceră pentru patria lor. Ei nu
puteau să trăiască în tihnă văzînd cît de crîncen
era asuprită cea mai mare parte din populaţie, sau păturile «de
jos», cum se spunea pe atunci. Pe aceşti oameni îi revolta lipsa de
drepturi din Rusia şi de aceea revoluţiile din Europa occidentală
trezeau un puternic ecou în sufletele lor. Ei vorbeau despre necesitatea libertăţii
cuvîntului, a presei şi a întrunirilor, despre superioritatea
principiului electiv în domeniul guvernării şi mai ales despre
necesitatea desfiinţării iobăgiei — această ruşine care
de mult nu mai exista în nici o ţară europeană. Cei care apărau
cu mai mult curaj convingerile lor piereau în fundul ocnelor sau erau spînzuraţi
(procesul decembriştilor din 1825, al cercului lui Petraşevski din
1848 etc.); ceilalţi, fie că se potoleau, fie că se mulţumeau
să şoptească pe la colţuri. Şi din nou, vorba poetului:
Beznă grea ca-nainte de zori...
.............................................
Urlă furii turbate la-ntrecere
Peste tine, pămînt amuţit.
Cad cei buni şi puternici sub secere...1)
Deosebit de apăsătoare a devenit asuprirea ţaristă după
valul de revoluţii din 1848, care a trecut prin întreaga Europă.
Nikolai I, jandarmul Europei, sătea
atunci de strajă intereselor autocraţiei; el a mînat ostaşii
ruşi să-şi verse sîngele pentru a înăbuşi
revoluţia din Ungaria. Pe atunci autocraţia rusă era încă
atît de puternică, încît îşi putea permite luxul să reprime răscoalele
nu numai în propria ei ţară, ci şi în ţările vecine.
În Rusia orice manifestare de gîndire liberă era înăbuşită.
Călcîiul greu al ţarismului strivea şi studenţimea. Numai
în cercuri restrînse cuteza tineretul să-şi deschidă sufletul
discutînd sau să cînte cîntecele interzise, compuse pe versuri de Rîleev
ş.a. Mai tîrziu Ilia Nikolaevici avea să cînte copiilor săi
aceste cîntece pe cînd se plimba cu ei afară din oraş, prin pădure
sau peste cîmpii.
Numai cine a trăit acele cumplite vremuri a putut să-şi dea
seama cum au răsuflat toţi atunci cînd, o dată cu moartea lui
Nikolai I şi cu urcarea pe tron a
fiului său, Alexandru al II-lea, a început în Rusia o perioadă de
reforme. În primul rînd s-a hotărît desfiinţarea iobăgiei. Fără
îndoială, această hotărîre a fost dictată, înainte de
toate, de nevoia de mînă de lucru liberă pentru industria capitalistă
în dezvoltare, precum şi de tot mai numeroasele răscoale ale
iobagilor. Nu întîmplător a spus Alexandru al II-lea: «Trebuie să
ne grăbim să dăm de sus libertatea, înainte ca poporul să
şi-o ia singur». Eliberarea ţăranilor a fost un eveniment atît
de important, încît o bucurie neînfrînată a cuprins întreaga ţară.
Acestui sentiment i-a dat foarte bine grai Nekrasov:
Eu ştiu că după jugul din fosta iobăgie
Scornit-a omul multe, prea multe ca să fie!...
Dar mai uşor poporul să le sfărîme poate.
Deci, Muză, ca nădejde salută libertatea!
Fireşte că n-a trecut mult şi oamenii au inceput să se
dezmeticească. Cel dintîî care a dat alarma a fost marele şi clarvăzătorul
nostru Cernîşevski: el a plătit scump această îndrăzneală,
fiind osîndit să-şi petreacă întreaga sa viaţă în închisorile
din îndepărtata Siberie. Au început să se ivească şî
organizaţii revoluţionare de tineret. În comparaţie însă
cu regimul apăsător de pe vremea lui Nikolai I,
pentru cei care munceau paşnic pe tărîmul culturii s-a deschis
un vast cîmp de acţiune şi ei s-au apucat cu elan de muncă.
Refofma justiţiei, o libertate incomparabil mai mare a presie şi, în
sfîrşit, învăţămîntul public — toate acestea îndemnau la
acţiune pe oamenii înaintaţi ai timpului. Învăţămîntul
public — posibilitatea de a lumina pe robii de ieri — era un domeniu care atrăgea
pe mulţi.
Ilia Nikolaevici se număra printre aceştia. El a acceptat cu dragă
inimă noul post de inspector al şcolilor elementare săteşti
din gubernia Simbirsk. Pînă atunci fusese profesor de liceu şi elevii
lui îl iubeau foarte mult. Le explica lecţiile
cu mult interes şi cu multă răbdare, era îngăduitor faţă
de ştrengăriile lor, iar elevilor săraci le dădea gratuit
meditaţii în preajma examenelor. Era pedagog din vocaţie şi îşi
iubea meseria. Rîvnea însă la un cîmp de activitate mai vast şi
dorea ca această activitate să fie de folos nu elevilor mai înstăriţi
care urmau liceul, ci celor nevoiaşi, copiii robilor de ieri, care aveau de
biruit mari greutăţi pentru a putea învăţa.
Şi i s-a deschis într-adevăr un vast cîmp de activitate. În
gubernia Simbirsk nu se găseau decît foarte puţine şcoli şi
chiar cele existente erau de tip vechi, înghesuite în încăperi mici
şi murdare; dascălii nu aveau nici ei cine ştie ce pregătire
şi foloseau pumnii pentru a băga învăţătura în capul
copiilor. Totul trebuia luat de la început. Ţăranii trebuiau convinşi
în adunările săteşti să construiască şcoli noi,
trebuiau găsite şi alte resurse pentru aceste şcoli; erau
necesare cursuri pedagogice la care tinerii învăţători să
înveţe să predea potrivit cerinţelor pedagogiei moderne. Toate
acestea cereau mult timp, iar Ilia Nikolaevici era singur pe întreaga gubernie.
Munca lui era foarte mult îngreuiată şi de starea drumurilor: pe
vreme rea te înfundai pînă la gît în noroaie, iar iarna erai hurducat
prin hîrtoape. Deşi n-o ducea prea bine cu sănătatea, Ilia
Nikolaevici era nevoit să lipsească de acasă cu săptămînile
şi chiar cu lunile, să mănînce şi să doarmă în
izbele murdare ale staţiilor de poştă. Dar dragostea sa de muncă,
marea sa conştiinciozitate şi perseverenţă au biruit toate
piedicile. În cei 17 ani de activitate a lui Ilia Nikolaevici, numărul
şcolilor din gubernie a ajuns la 450; s-au înfiinţat de asemenea
cursuri pentru tinerii învăţători, cărora li se spunea, după
numele lui, «ulianoviste».
Această activitate lua proporţii. În cele din urmă a fost mărit
numărul de inspectori care să-l ajute în muncă pe Ilia
Nikolaevici, iar el a primit postul de director al învăţămîntului
elementar. Acum avea mai mult sarcini de conducere, dar rămase acelaşi
harnic truditor, acelaşi om simplu prin felul lui de trai şi prin toată
comportarea lui. Învăţătorii veneau fără sfială să-i
ceară sfatul, uneori ţinea locul învăţătorilor
bolnavi. Familia grea, educaţia copiilor îi înghiţeau tot salariul;
pentru el personal cheltuia foarte puţin, nu-l atrăgeau nici
societatea numeroasă, nici distracţiile. În timpul liber prefera să
stea de vorbă cu oamenii care îi împărtăşeau preocupările,
să se odihnească în sînul familiei, să se ocupe de educaţia
copiilor, să joace şah. Exigent în muncă faţă de sine
însuşi ca şi faţă de alţii, el ştia să fie
un tovarăş vesel şi plăcut în timpul liber, glumea cu
copiii, le povestea basme, le spunea snoave. Cînd stătea de vorbă sau
juca şah ori crochet cu copiii, se purta cu ei de la egal la egal, petrecînd
deopotrivă cu ei.
Munca fără preget l-a consumat, şi la 12 ianuarie 1886 Ilia
Nikolaevici moare subit, în urma unei congestii cerebrale, la vîrsta de 55 de
ani.
Maria Aleksandrovna, mama lui Vladimir Ilici, era fiica unui medic, om cu
idei foarte înaintate pentru vremea sa. Ea şi-a petrecut cea mai mare
parte din copilărie şi tinereţe la ţară. Tatăl ei
nu era om prea înstărit, familia era mare, şi tînăra fată,
crescută de o mătuşă severă, se deprinsese de timpuriu
cu munca şi cu spiritul de economie. Tatăl a dat fiicelor lui o educaţie
spartană: atît vara cît şi iarna, fetele purtau rochii de stambă,
decoltate la gît şi cu mîneci scurte şi niciodată nu aveau mai
mult de două rochii fiecare. Mîncarea era cît se poate de simplă:
chiar după ce au crescut, fetelor nu li se dădea nici ceai, nici cafea,
deoarece tatăl lor considera că aceste băuturi sînt dăunătoare.
Această educaţie a călit sănătatea Mariei
Aleksandrovna, făcînd-o foarte rezistentă. Avea o fire echilibrată,
multă tărie sufletească, dar totodată era veselă şi
prietenoasă. Înzestrată cu remarcabile aptitudini, a învăţat
limbi străine, făcea muzică, citea mult.
Ar fi vrut din tot sufletul să studieze mai departe şi toată
viaţa a regretat că din lipsă de mijloace nu a avut această
posibilitate.
Pe Maria Aleksandrovna n-o interesau cîtuşi de puţin toaletele,
palavrageala şi bîrfelile cu care se ocupau pe atunci cucoanele din
societate. Ea s-a închis în cercul familiei şi s-a dedicat cu trup şi
suflet educaţiei copiilor ei. Le observa defectele şi lupta cu răbdare
şi stăruinţă pentru înlăturarea lor. Nu ridica
niciodată glasul, nu recurgea aproape niciodată la pedepse şi
ştia să se facă iubită şi ascultată de copii. Cea
mai mare plăcere a ei era muzica, pe care o iubea cu pasiune şi o
interpreta cu multă căldură. Copiilor le plăcea să
adoarmă — iar mai tîrziu să lucreze — ascultînd-o cum cîntă.
Ilia Nikolaevici şi Maria Aleksandrovna trăiau în deplină
armonie şi înţelegere, între ei nu existau discuţii sau
controverse în ceea ce priveşte educaţia, lucru care întotdeauna are
o înrîurire foarte dăunătoare asupra copiilor. Orice îndoieli în
această privinţă le discutau atunci cînd nu erau de faţă
copiii, aşa că aceştia găseau mereu înaintea lor un «front
unic».
Simţind dragostea sinceră a părinţilor lor şi văzînd
că ei pun întotdeauna pe primul plan interesele copiilor, aceştia se
obişnuiră să răspundă cu aceeaşi comportare.
Familia noastră era unită, închegată. Trăiam foarte modest,
doar din salariul tatălui nostru, şi numai făcînd multă
economie izbutea mama s-o scoată la capăt; copiii însă nu duceau
niciodată lipsă de cele necesare şi, în măsura posibilităţilor,
cerinţele lor intelectuale erau satisfăcute.
Atmosfera din familie şi condiţiile în care au fost crescuţi
erau, aşadar, foarte prielnice pentru dezvoltarea intelectului şi
caracterului copiilor. Copilăria lui Vladimir Ilici şi a fraţilor
şi surorilor lui a fost luminoasă şi fericită.
1). În romîneşte
de A. Doinaş - Nota red.