Am plecat la Minusinsk pe cont propriu; mă însoţea mama. La 1 (13) mai 1898 am ajuns la Krasnoiarsk; de acolo trebuia să continuăm drumul cu vaporul în sus pe Enisei, însă vapoarele nu mergeau încă. La Krasnoiarsk am făcut cunoştinţă cu Tiutcev, membru al grupului «Narodnoe Pravo», şi cu soţia lui, care, avînd experienţă în treburi de acest fel îmi aranjară o întrevedere cu un grup de deportaţi social-democraţi care trecea prin Krasnoiarsk; printre ei erau tovarăşi condamnaţi în acelaşi proces cu mine — Lengnik şi Silvin. Întrevederea avu loc în atelierul fotografic, unde fuseseră conduşi deportaţii. Soldaţii care-i escortau stăteau deoparte şi mîncau pîinea şi mezelurile ce li se oferiseră.
La Minusinsk l-am vizitat pe Arkadii Tîrkov, din grupul «1 martie», deportat în Siberia fără termen; i-am transmis salutări din partea surorii sale, prietena mea de liceu. M-am dus şi la F. I. Kon, un tovarăş polonez, condamnat în 1885 la muncă silnică în procesul «Proletariatului» şi care îndurase multe în închisoare şi în deportare; pentru mine el avea o aureolă de vechi revoluţionar inflexibil. Mi-a făcut o impresie puternică.
În satul Şuşenskoe, unde locuia Vladimir Ilici, am ajuns într-un amurg; Vladimir Ilici era la vînătoare. Am debarcat, apoi am fost conduşi într-o casă ţărănească. În Siberia, în districtul Minusinsk, locuinţele ţărăneşti sînt foarte curate, duşumelele sînt aşternute cu preşuri pestriţe ţesute de ţărani, pereţii sînt văruiţi curat şi împodobiţi cu cetină. Camera lui Vladimir Ilici, deşi mică, era şi ea curată. Gazdele mi-au cedat mie şi mamei mele restul casei. În odaia unde ne aflam se înghesuiseră toţi ai casei şi vecinii; toţi ne cercetau cu privirile şi ne puneau o mulţime de întrebări. În sfîrşit, se întoarse şi Vladimir Ilici de la vînătoare. Se miră cînd văzu lumină în camera sa. Gazda îi spuse că Oskar Alexandrovici (un muncitor deportat din Petersburg) venise beat şi îi împrăştiase toate cărţile. Ilici urcă în fugă treptele pridvorului. Atunci i-am ieşit eu în întîmpinare din casă. În noaptea aceea am stat de vorbă pînă tîrziu.
La Şuşenskoe trăiau doar doi deportaţi, amîndoi muncitori: polonezul Prominski, social-democrat din Lodz, pălărier de meserie, cu soţia şi şase copii, şi Oskar Engberg, muncitor de la uzinele Putilov, de naţionalitate finlandez. Amîndoi erau tovarăşi foarte buni. Prominski era un om liniştit, cumpănit şi deosebit de ferm. El citea puţin şi nu ştia multe, avea însă un foarte puternic instinct de clasă. Faţă de soţia sa, care pe atunci mai era religioasă, avea o atitudine calm ironică. Cînta foarte frumos cîntece poloneze revoluţionare: «Ludu raboczy, poznaj swoje sily», «Pìerwszy maj»1) şi multe altele. Copiii cîntau împreună cu el, uneori se asocia şi Vladimir Ilici, care în Siberia cînta mult şi cu dragă inimă. Prominski cînta şi cîntece revoluţionare ruseşti, pe care le învăţase de la Vladimir Ilici. Se pregătea să se întoarcă în Polonia, să-şi reia munca, şi vînase o puzderie de iepuri din care voia să facă blăniţe copiilor. În cele din urmă nu plecă însă în Polonia. Se mută cu familia mai aproape de Krasnoiarsk şi intră în serviciu la căile ferate. Copiii crescură. El deveni comunist, comunistă deveni şi pani Prominskaia, comunişti deveniră şi copiii. Unul a căzut în război. Altul era cît pe ce să fie omorît în timpul războiului civil, acum e la Cita. Tocmai în 1923 o porni Prominski spre Polonia, dar muri pe drum de tifos exantematic.
Celălalt muncitor, Oskar, era cu totul alt tip de om. Tînăr, fusese deportat pentru participare la grevă şi pentru comportarea sa violentă in timpul acesteia. El citea mult şi tot ce-i cădea în mînă, însă despre socialism avea o idee foarte confuză. O dată, întorcîndu-se de la centrul de plasă, spuse: «A venit un nou conţopist, am ajuns la concluzia că avem aceleaşi convingeri». — «Adică?» — l-am întrebat eu. «Şi el şi eu sîntem împotriva revoluţiei». Eu şi cu Vladimir Ilici am rămas înmărmuriţi. A doua zi m-am apucat să studiez cu el «Manifestul Comunist» (n-aveam decît textul german, pe care eram nevoită să i-l traduc), apoi, după ce l-am terminat, am trecut la «Capitalul». La o lecţie se nimeri sa vină şi Prominski, care se aşeză pe scaun trăgînd tacticos din pipă. Am pus o întrebare pe marginea materialului citit. Oskar n-a ştiut ce să spună, în timp ce Prominski a răspuns la întrebare liniştit şi zîmbind. O săptămînă întreagă Oskar n-a mai avut chef de lecţii. Altminteri era băiat bun. Alţi deportaţi nu mai erau în Şuşenskoe. Vladimir Ilici mi-a povestit că încercase să facă cunoştinţă cu învăţătorul, dar nu reuşise. Învăţătorul trăgea spre aristocraţia locală: popa şi cîţiva prăvăliaşi. Îşi pierdeau serile jucînd cărţi şi bînd. Pentru problemele sociale, învăţătorul nu manifesta nici un fel de interes. Cu acest învăţător avea dispute în permanenţă fiul mai mare al lui Prominski, Leopold, care simpatiza încă de pe atunci cu socialiştii.
Printre ţăranii pe care Vladimir Ilici îi cunoscuse la Şuşenskoe era unul Juravlev, la care ţinea mult. Juravlev fusese înainte conţopist. Avea vreo treizeci de ani şi era bolnav de tuberculoză. Vladimir Ilici spunea că are o fire de revoluţionar. Juravlev se ridica cu îndrăzneală împotriva celor bogaţi, nu se împăca cu nici un fel de nedreptate. El lipsea adesea din sat. Curînd muri de tuberculoză.
Un alt cunoscut al lui Ilici era un ţăran sărac cu care Vladimir Ilici pleca adesea la vînătoare. Acesta era un om destul de înapoiat, îl chema Sosipatîci; cu Vladimir Ilici era foarte prietenos şi îi făcea fel de fel de daruri: cînd un cocor, cînd fructe de cedru.
Prin Sosipatîci, Juravlev şi alţi ţărani, Vladimir Ilici studia satul siberian. El îmi povesti o dată o discuţie avută cu un ţăran înstărit la care locuise. Un argat îi furase acestuia o piele. Chiaburul îl prinse la pîrău şi-i făcu seama. Acest fapt îl făcu pe Vladimir Ilici să reflecteze la cruzimea fără margini a micului proprietar, la felul cum exploatează el fără milă pe argaţi. Într-adevăr, argaţii siberieni munceau ca ocnaşii şi puteau să doarmă în voie numai de sărbători.
Ilici mai avea un mijloc de a studia satul. Duminicile dădea consultaţii juridice. Popularitatea lui de jurist sporise după ce ajutase pe un muncitor de la minele de aur, care fusese concediat, să cîştige procesul împotriva proprietarului. Vestea acestui proces cîştigat se răspîndise cu repeziciune printre ţărani. Veneau bărbaţi şi femei şi îşi spuneau păsurile. Vladimir Ilici îi asculta atent, intra în amănunte, apoi le dădea sfaturi. O dată veni un ţăran cale de douăzeci de verste ca să se sfătuiască cum să-şi pedepsească ginerele pentru faptul că nu l-a poftit la nuntă, unde s-a chefuit zdravăn. «Dar acum, dacă te duci la ginerele dumitale, o să te cinstească?» — «Ba bine că nu, acum m-ar cinsti». Şi Vladimir Ilici îşi pierdu aproape un ceas ca să-l convingă pe ţăran să se împace cu ginerele. Uneori era absolut imposibil să înţelegi din povestirile ţăranilor miezul pricinii şi de aceea Vladimir Ilici cerea întotdeauna să i se aducă copii după actele de la dosar. O dată taurul unui bogătan împunsese vaca unei ţărance sărace. Judecătoria de ocol îl condamnă pe stăpînul taurului să-i plătească femeii zece ruble. Femeia, nemulţumită de sentinţă, ceru «o copie». «Ce vrei, o copie după vaca cea albă?» — rîse de ea judecătorul. Ţăranca mînioasă fugi să se plîngă lui Vladimir Ilici. Adesea era suficientă o ameninţare a celui năpăstuit că se va plînge lui Ulianov, pentru ca cel care-l nedreptăţise să bată în retragere.
Vladimir Ilici a studiat bine satul siberian, — mai înainte cunoscuse satul de pe Volga. O dată Ilici mi-a povestit: «Mama voia să mă ocup cu treburile agricole pe cînd trăiam la ţară. Am încercat un timp, dar am văzut că nu merge, relaţiile cu ţăranii începuseră să devină anormale».
De fapt, Vladimir Ilici nu avea dreptul să se ocupe, ca deportat, de probleme juridice; pe atunci însă în districtul Minusinsk domnea o stare de spirit liberală. În fond nu exista nici un fel de supraveghere.
«Supraveghetorul», care era un ţăran înstărit de prin partea locului, nu prea era preocupat de gîndul ca deportaţii «lui» să nu o ia din loc. Se îngrijea mai mult să ne aibă de cumpărători pentru carnea de viţel pe care o vindea. În satul Şuşenskoe totul era uimitor de ieftin. De pildă, Vladimir Ilici, în schimbul «lefii» lui — o alocaţie de opt ruble —, avea o cameră curată, hrană, i se spălau şi i se cîrpeau rufele, şi încă se socotea că plăteşte scump. Ce-i drept, prînzul şi cina erau destul de simple: se tăia, bunăoară, pentru Vladimir Ilici un berbec din care mînca zi de zi o săptămînă întreagă, pînă cînd îl termina; după aceea se cumpăra carne de tocat; slujnica toca în curte, în troaca în care se pregătea mîncarea pentru vite, carnea cumpărată şi făcea pentru Vladimir Ilici chiftele tot pe o săptămînă întreagă. Lapte şi turte existau însă din belşug şi pentru Vladimir Ilici, şi pentru cîinele lui, un minunat setter pe care-l chema Jenka şi pe care-l învăţase să facă aport, să stea sluj şi tot felul de alte giumbuşlucuri de-ale cîinilor. Întrucît la Zîreanov bărbaţii se îmbătau adesea, dar şi pentru că viaţa în familie era acolo incomodă în multe privinţe, ne-am mutat curînd în altă locuinţă; pentru jumătate casă cu grădină de zarzavat plăteam patru ruble. Ne-am înjghebat un menaj. Vara nu puteai găsi pe nimeni să-ţi ajute la gospodărie. Eu şi cu mama ne războiam amîndouă cu cuptorul rus. La început mi se întîmpla să răstorn cu vătraiul supa cu găluşte, care se risipeau pe vatră. Apoi m-am obişnuit. În grădina noastră creşteau de toate: castraveţi, morcovi, sfeclă, dovlecei; eram foarte mîndră de grădina mea de legume. M-am dus împreună cu Ilici în pădure, am adus hamei şi am făcut şi din curte o grădiniţă. În octombrie am găsit o ajutoare, o fetiţă de treisprezece ani, Paşa, slabă de-o sufla vîntul, cu coatele ascuţite şi care a preluat în mîinile ei cu multă dibăcie toată gospodăria. Eu am învăţat-o carte, iar ea împodobea pereţii cu lozincile mamei: «niciodată, niciodată nu vărsa ceaiul». Avea şi un jurnal în care scria: «au fost pe la noi Oskar Aleksandrovici şi Prominski. Au cîntat „Buturuga“, am cîntat şi eu».
Îmi amintesc cum am sărbătorit ziua de 1 Mai.
De dimineaţă a venit la noi Prominski. Avea o înfăţişare extrem de festivă, îşi pusese un guler curat şi strălucea ca un bănuţ de aramă. Ne-am molipsit foarte repede de dispoziţia lui şi am pornit-o cîteşi trei la Engberg, însoţiţi de cîinele Jenka. Jenka fugea înainte şi lătra cu voie bună. Trebuia să mergem de-a lungul rîului Şuşa. Pe apa rîului pluteau gheţuri. Jenka se vîra pînă la burtă în apa îngheţată şi lătra sfidător la adresa dulăilor lăţoşi din Şuşenskoe, care nu se încumetau să intre într-o apă atît de rece.
Oskar se emoţionă de venirea noastră. Intrarăm în camera lui şi începurăm să cîntăm cu toţii:
Zi de mai, voioasă sărbătoare,
Orice umbră tristă va pieri.
Să răsune veselă cîntare
Zi de grevă fi-va astă zi!
Rău asudă astăzi poliţaii
Rostul lor mîrşav să-l împlinească.
După gratii cum ne-ar arunca,
Dacă să ne-nhaţe ar putea
Nouă nu ne pasă! Şi această zi
Laolaltă, curajoşi vom prăznui...
Am cîntat pe ruseşte, apoi am cîntat acelaşi cîntec în limba poloneză şi am hotărît să mergem după prînz să sărbătorim Întîi Mai pe cîmp. Zis şi făcut. Pe cîmp am fost mai mulţi — şase oameni —, deoarece Prominski adusese şi pe cei doi băieţaşi ai săi. Prominski continua să radieze. Cînd am ieşit pe cîmp şi am dat de o moviliţă uscată, Prominski se opri, scoase din buzunar o batistă roşie, o întinse pe pămînt şi făcu tumba. Copiii scoteau strigăte de bucurie. Pe înserate se adunară toţi la noi şi iar cîntarăm. Veni şi soţia lui Prominski. La acest cor se asocie şi mama mea şi Paşa.
Seara eu şi Ilici nu puturăm adormi multă vreme: visam la grandioase demonstraţii muncitoreşti la care vom lua şi noi o dată parte . . .
Apăru în preajma noastră şi un copil. În curte trăia un leton care se stabilise în Siberia, pîslar de meserie. Avusese 14 copii, dar rămăsese în viaţă numai unul, Minka. Tatăl său era un beţiv nărăvit. Minka, în vîrstă de şase ani, avea o feţişoară palidă care părea străvezie, nişte ochi limpezi şi un fel de a vorbi foarte serios. De la o vreme venea la noi în fiecare zi; nici nu te sculai bine, că-l şi auzeai izbind uşa şi te pomeneai cu el în cameră; micuţul apărea sub o căciulă enormă, îmbrăcat într-o bluză caldă de-a mamei, cu un şal în jurul gîtului, şi anunţa cu bucurie: «Uite-mă şi pe mine». Ştia el că-i era nespus de drag mamei mele, că Vladimir Ilici era întotdeauna gata să-l alinte şi să glumească cu el. Mama lui Minka venea în fugă:
«Minicika, nu cumva ai văzut o rublă?»
«Am văzut una, dar mă uitam cum stă pe masă fără rost şi am băgat-o în cutie».
Cînd am plecat, Minia s-a îmbolnăvit de inimă-rea. Acuma nu mai este printre cei vii, iar pîslarul ne-a scris rugîndu-ne să intervenim să i se dea o bucată de pămînt dincolo de Enisei «ca să aibă şi el un trai mai bun la bătrîneţe».
Gospodăria noastră creştea mereu — făcurăm rost de un pisoi.
De dimineaţă mă aşezam cu Vladimir Ilici să traducem cartea lui Webb, pe care mi-o procurase Struve. După masă, vreme cam de două ceasuri, transcriam amîndoi «Dezvoltarea capitalismului». Apoi mai aveam fel de fel de treburi. Într-un rînd Potresov ne trimise pentru două săptămîni cartea lui Kautsky împotriva lui Bernstein. Lăsarăm totul la o parte şi o traduserăm în termenul fixat: în două săptămîni. După ce munceam, ne plimbam. Vladimir Ilici era un vînător pasionat; îşi făcuse rost de nişte pantaloni din piele de drac şi se vîra în toate smîrcurile! Dar era şi vînat din belşug prin acele locuri! Eu sosisem primăvara şi am rămas mirată. Venea zîmbitor Prominski, căruia îi plăcea vînătoarea la nebunie, şi spunea plin de bucurie: «S-au întors raţele. Le-am văzut». Venea apoi Oskar şi tot despre raţe aducea vorba. Vorbeau ore în şir pe aceeaşi temă, iar în primăvara următoare eram eu însămi în stare să discut tot despre aceasta: unde, cine şi cînd a văzut o raţă. Dupa gerurile iernii, primăvara natura se trezea năvalnic la viaţă. Ea îşi proclama cu autoritate domnia. Apus de soare. Pe o baltă întinsă, apărută primăvara, plutesc lebede sălbatice. Stai la marginea pădurii, vîjîie pîrăul, se aud cocoşii de munte. Vladimir Ilici intră în pădure şi mă roagă să-l ţin pe Jenka. Îl ţin, dar Jenka tremură tot de neastîmpăr şi simţi cum te cuprinde şi pe tine această trezire impetuoasă la viaţă a naturii. Lui Vladimir Ilici îi plăcea vînătoarea, numai că se aprindea prea tare. Toamna o porneam pe cărări care se înfundau în pădure. Vladimir Ilici îmi spunea: «Ştii, dacă întîlnesc un iepure, nu trag; nu am luat cureaua şi o să ne fie greu să-l ducem acasă». Deodată se iveşte un iepure, şi Vladimir Ilici . . . trage.
Către sfîrşitul toamnei, cînd începea îngheţul pe Enisei, ne duceam în ostroave după iepuri. Era timpul cînd iepurii îşi schimbau culoarea în alb. De pe ostrov nu aveau unde să fugă, aşa că se învîrteau ca oile în ţarc. Se întîmpla ca vînătorii noştri să umple lotca cu vînat.
În ultimii ani, la Moscova, Vladimir Ilici mai vîna uneori, dar patima de vînător îi scăzuse simţitor. O dată s-a organizat o vînătoare de vulpi cu fanioane. Tot sistemul acesta l-a interesat foarte mult pe Vladimir Ilici. «Ingenioasă născocire» — spunea el. Vînătorii au făcut în aşa fel ca vulpea s-o ia de-a dreptul spre locul unde se postase Vladimir Ilici; el puse mîna pe puşcă, iar vulpea, după ce stătu o clipă şi-l privi, se întoarse şi dispăru în pădure. «De ce n-ai tras?» l-am întrebat eu. — «Ştii, prea era frumoasă» — răspunse Vladimir Ilici.
Toamna tîrziu, cînd prima zăpadă nu căzuse încă, dar rîurile erau deja îngheţate, o porneam pe îndelete pe braţul fluviului. Fiecare pietricică, fiecare peştişor se vedea sub gheaţă, ca într-o împărăţie de basm. Iar iarna, cînd îngheţa argintul viu în termometre şi rîurile se învîrtoşeau pînă la fund, cînd apa curgea pe deasupra gheţii şi prindea pe dată pojghiţă, puteam face pe patine cîte două verste pe stratul de gheaţă de deasupra, care ceda sub picioare. Toate acestea îi plăceau grozav lui Vladimir Ilici.
Seara Vladimir Ilici citea de obicei cărţi de filozofie: Hegel, Kant, materialiştii francezi, iar cînd obosea lua un volum de Puşkin, Lermontov, Nekrasov.
Pe vremea cînd Vladimir Ilici venise pentru prima oară la Petersburg şi nu-l cunoşteam decît din spusele altora, auzisem de la Stepan Ivanovici Radcenko că Vladimir Ilici citeşte numai cărţi serioase, că în viaţa lui n-ar fi citit nici măcar un singur roman. M-am mirat; cînd l-am cunoscut mai îndeaproape pe Vladimir Ilici, n-am discutat niciodată despre acest lucru şi abia în Siberia am aflat că toate acestea nu-s decît poveşti. Vladimir Ilici a citit şi recitit de multe ori pe Turghenev, pe L. Tolstoi, «Ce-i de făcut?» a lui Cernîşevski, în general îi plăceau clasicii şi îi cunoştea perfect. Mai tîrziu, cînd bolşevicii au venit la putere, el a trasat Editurii de stat sarcina de a-i reedita pe clasici în ediţii ieftine. În albumul lui Vladimir Ilici, în afară de fotografiile rudelor şi ale vechilor revoluţionari condamnaţi la muncă silnică, se păstrau fotografiile lui Zola, Herţen şi cîteva fotografii ale lui Cernîşevski[1].
De două ori pe săptămînă venea poşta. Duceam o corespondenţă vastă.
Primeam scrisori şi cărţi din Rusia. Ne scria amănunţit despre toate Anna Ilinicina, ne scriau prietenii din Petersburg. Printre altele, Nina Aleksandrovna Struve îmi scria despre fiul ei: «îşi ţine deja capul; în fiecare zi îl ducem la portretele lui Darwin şi Marx şi îi spunem: dă bună ziua lui tata Darwin, dă bună ziua lui Marx, şi el dă din căpşor atît de nostim». Primeam scrisori şi de la cei deportaţi în regiuni îndepărtate: din Turuhansk de la Martov, din Orel, gubernia Veatka, de la Potresov. Cele mai multe scrisori erau însă de la tovarăşii împrăştiaţi prin localităţile învecinate. Din Minusinsk (care se afla la 50 de verste de Şuşenskoe) ne scria familia Krjijanovski, Starkov; la 30 de verste, la Ermakovskoe, se aflau Lepeşinski, Vaneev, Silvin, Panin — un tovarăş al lui Oskar; la 70 de verste, la Tes, erau Lengnik, Şapoval, Baramzin; la fabrica de zahăr se afla Kurnatovski. În scrisori ne comunicam reciproc veştile din Rusia, ne împărtăşeam planuri de viitor, ne scriam despre cărţi, despre noi curente, despre filozofie — despre toate. Pînă şi jocul de şah ocupa un anumit loc în corespondenţa noastră, în special cu Lepeşinski. Se juca prin corespondenţă. Vladimir Ilici aşeza piesele pe tablă şi chibzuia mutările. Într-un timp se pasionase într-atît pentru şah, încît îl auzeam strigînd prin somn: «Dacă mută el calul, mut eu turnul».
Şi Vladimir Ilici şi Aleksandr Ilici jucaseră cu multă pasiune şah încă din copilărie. Tatăl lui Vladimir Ilici fusese şi el şahist. «La început tata cîştiga întotdeauna — povestea Vladimir Ilici —, apoi am făcut rost de un manual de şah şi am început să-l batem noi pe tata. O dată — noi locuiam la etaj — l-am întîlnit pe tata ieşind din camera noastră cu o lumînare în mînă şi cu manualul de şah. Se apucă să-l studieze».
După întoarcerea în Rusia, Vladimir Ilici n-a mai jucat. «Şahul te pasionează prea mult şi te împiedică să munceşti» — spunea el. Şi întrucît Vladimir Ilici nu ştia să facă nimic pe jumătate, şi se deda în întregime ocupaţiei alese, de atunci nici în orele libere, nici cînd era în emigraţie nu se mai aşeza decît cu greu la tabla de şah.
Din fragedă tinereţe, Vladimir Ilici ştia să renunţe la ceea ce-l împiedica să muncească. «Cînd eram şcolar, începuse să mă pasioneze patinajul, dar oboseam; după patinaj mi se făcea somn şi, întrucît aceasta mă împiedica să învăţ, am renunţat».
«Într-o vreme — povestea cu altă ocazie Vladimir Ilici — mă pasiona grozav limba latină». —«Latina?» — m-am mirat eu. — «Da, numai că începuse să mă împiedice să mă ocup de celelalte obiecte, aşa că am lasat-o». Abia recent, citind revista «Lef», în care se analiza stilul, structura frazei lui Vladimir Ilici şi se arăta asemănarea dintre construcţia frazei lui Vladimir Ilici şi construcţia frazei oratorilor romani, asemănarea în ceea ce priveşte procedeele retorice, am înţeles de ce s-a putut pasiona Vladimir Ilici pentru studiul scriitorilor latini.
Cu tovarăşii de deportare nu duceam numai corespondenţă; uneori, deşi nu prea des, ne şi întîlneam cu ei.
O dată ne-am dus la Kurnatovski, un tovarăş foarte bun, cu o vastă cultură marxistă, dar care avusese o viaţă deosebit de grea. O copilărie aspră din pricina unui tată care-l tiraniza, apoi o deportare după alta, o închisoare după alta. Aproape că nu lucrase în libertate; după o lună -două de răgaz era din nou închis pentru ani îndelungaţi, aşa încît nici nu cunoştea viaţa. Mi-a rămas întipărită în minte o scenă. Trecînd pe lîngă fabrica de zahăr unde lucra el, am întîlnit două fetiţe — una mai mare, cealaltă mică. Cea mare ducea o căldare goală, cea mică o căldare plină cu sfeclă. «Ce ruşine, o fată mare ca tine să lase pe cea mică să care greutatea» — îi spuse Kurnatovski fetiţei mai mari. Fata se uita la el nedumerită. Am fost şi la Tes. Într-o zi am primit o scrisoare de la soţii Krjijanovski: «Ispravnicul s-a înfuriat pe tovarăşii din Tes din pricina unui protest şi nu ne lasă să facem un pas de aici. La Tes există un munte interesant sub raport geologic, cereţi permisiunea să veniţi să-l studiaţi». Vladimir Ilici îi scrise în glumă ispravnicului o cerere în care-l ruga să-i dea voie să plece la Tes şi s-o ia şi pe soţia sa ca ajutor. Ispravnicul trimise permisiunea printr-un curier special. Am închiriat o şaretă cu un cal pentru trei ruble — femeia ne-a asigurat că e un cal puternic, nu e «mîncău», n-are nevoie decît de o mînă de ovăz, şi am pornit-o spre Tes. Şi, deşi calul care nu era «mîncău» s-a oprit în mijlocul drumului, am reuşit totuşi să ajungem la Tes. Vladimir Ilici a discutat cu Lengnik despre Kant, cu Baramzin despre cercurile din Kazan; Lengnik, care avea o voce minunată, ne-a cîntat; în general această excursie ne-a lăsat o amintire deosebit de plăcută.
Am fost de vreo două ori la Ermakovskoe. O dată pentru a adopta rezoluţia în legătură cu «Credo»-ul. L-am găsit atunci pe Vaneev grav bolnav: murea de tuberculoză. Patul lui fusese transportat în camera mare în care se adunaseră tovarăşii. Rezoluţia a fost adoptată în unanimitate.
A doua oară ne-am dus acolo pentru a-l înmormînta pe Vaneev.
Doi dintre «decembrişti» (aşa erau numiţi în glumă tovarăşii arestaţi în decembrie 1895) au fost scoşi din rîndurile luptătorilor curînd după ce au intrat în luptă, cînd abia-abia începuse să pîlpăie flacăra mişcării muncitoreşti: Zaporojeţ, care înnebunise în închisoare, şi Vaneev, care se îmbolnăvise rău, tot acolo.
De anul nou am plecat la Minusa, unde s-au adunat toţi social-democraţii deportaţi.
Printre deportaţii din Minusa erau şi narodovolţi: Kon, Tîrkov şi alţii, dar ei se ţineau deoparte. Bătrînii se purtau cu neîncredere faţă de tineretul social-democrat: nu credeau că aceştia sînt revoluţionari adevăraţi. Cu puţin timp înainte de sosirea mea în satul Şuşenskoe, judeţul Minusinsk, aceste relaţii provocaseră un incident dintre cele ce se produceau cîteodată în deportare. În Minusa era un deportat, Raicin, social-democrat dintr-un grup din străinătate, legat de grupul «Eliberarea muncii». El se hotărîse să fugă. I se făcuse rost de bani pentru fugă, ziua fugii însă nu fusese hotărîtă. Raicin însă, după ce primi banii, îşi pierdu cu desăvîrşire liniştea şi, fără să prevină pe nimeni, fugi. Bătrînii narodovolţi îi învinuiră pe social-democraţi că au ştiut de fuga lui Raicin şi că nu i-au avertizat şi pe ei. Or, s-ar fi putut să urmeze percheziţii, iar ei nu luaseră măsurile cuvenite. «Incidentul» luă amploare, crescu ca o avalanşă de zăpadă. Cînd am sosit eu, Vladimir Ilici mi-a povestit întîmplarea. «Nimic nu e mai rău decît aceste istorii care se produc în mediul deportaţilor şi care ne absorb grozav; bătrînii au nervii slăbiţi, au trecut prin munca silnică şi prin atîtea altele. Nu trebuie să ne lăsăm absorbiţi de asemenea istorii. Avem atîta de făcut, încît nu avem voie să ne irosim energia cu ele». Şi Vladimir Ilici a insistat asupra unei rupturi cu bătrînii. Îmi amintesc de adunarea la care a avut loc ruptura. Hotărîrea cu privire la ruptură fusese luată dinainte, dar ea trebuia făcută cît mai puţin dureros. Am rupt-o cu ei pentru că trebuia să procedăm astfel, însă am rupt-o fără răutate, cu părere de rău. De atunci am trăit separat unii de alţii.
În general am folosit bine anii de deportare. Aceştia au fost ani de învăţătură serioasă. Pe măsură ce se apropia termenul la care lua sfîrşit deportarea, Vladimir Ilici se gîndea tot mai mult la munca care ne aştepta. Din Rusia veneau veşti puţine: acolo creştea şi se întărea «economismul», un partid în adevăratul înţeles al cuvîntului nu exista, o tipografie în Rusia nu se înjghebase, încercarea de a organiza o editură prin intermediul Bundului eşuase. Or, nu mai era posibil să ne limităm la scrierea de broşuri populare fără să ne pronunţăm asupra problemelor fundamentale ale muncii. În muncă domnea o mare dezorganizare, arestările care se ţineau lanţ făceau imposibilă orice continuitate, oamenii ajunseseră la un asemenea grad de confuzie încît devenise posibilă apariţia unui «Credo» şi a ideilor propagate de «Raboceaia Mîsl». Acest ziar publica corespondenţele unui muncitor descompus de propaganda «economiştilor» care scria: «Nouă, muncitorilor, nu ne trebuie nici un fel de Marx şi Engels . . .»
L. Tolstoi scria undeva că, atunci cînd parcurgi prima jumătate a drumului te gîndeşti de obicei la ceea ce ai lăsat în urmă, iar cînd o parcurgi pe a doua te gîndeşti la ceea ce te aşteaptă înainte. Un fenomen asemănător se observa în deportare. La început se trăgeau mai mult concluzii asupra trecutului. În a doua jumătate a perioadei de deportare ne gîndeam mai mult la ceea ce ne aşteaptă. Vladimir Ilici medita tot mai profund asupra celor ce trebuiau făcute pentru a scoate partidul din starea în care ajunsese, pentru a îndrepta munca pe făgaşul cuvenit, pentru a asigura o conducere social-democrată justă a muncii. Cu ce trebuia să începem? În ultimul an de deportare, în mintea lui Vladimir Ilici se născu planul organizatoric pe care-l dezvoltă apoi în «Iskra», în lucrarea «Ce-i de făcut?» şi în «Scrisoare către un tovarăş». Trebuia început cu organizarea unui ziar pe întreaga Rusie, care să apară în străinătate, dar să fie legat cît mai strîns de munca din Rusia, de organizaţiile din Rusia, şi care să aibă asigurate cele mai bune condiţii de transport. Vladimir Ilici îşi pierdu somnul, slăbi grozav. El îşi chibzuia planul în toate amănuntele nopţi întregi, îl discuta cu Krjijanovski, cu mine, scria despre acest plan lui Martov şi lui Potresov, se înţelegea cu ei în privinţa plecării peste graniţă. Cu cît se apropia sorocul, cu atît mai mult Vladimir Ilici îşi pierdea răbdarea, cu atît mai mult simţea nevoia de a reîncepe munca. Tocmai atunci ne-am pomenit şi cu o percheziţie. Se interceptase o recipisă poştală din care rezulta că Leahovski îi trimisese o scrisoare lui Vladimir Ilici. În scrisoare era vorba despre ridicarea unui monument Iui Fedoseev. Jandarmii se legară de acest pretext pentru a dispune o percheziţie, care a fost făcută în mai 1899. Găsiră scrisoarea, care se dovedi a fi foarte nevinovată, examinară corespondenţa şi de asemenea nu dădură peste nimic interesant. După un vechi obicei din Petersburg, scrierile ilegale şi corespondenţa ilegală le ţineam separat. Ce-i drept, ele se aflau pe poliţa cea mai de jos din dulap. Vladimir Ilici le oferi jandarmilor un scaun ca să înceapă percheziţia de la poliţele de sus, pline cu diferite culegeri de date statistice, astfel încît aceştia obosiră pînă să ajungă la poliţa de jos, pe care nici nu o mai cercetară, mulţumindu-se cu declaraţia mea că acolo nu se află altceva decît biblioteca mea pedagogică. Percheziţia se sfîrşi cu bine, însă ne temeam ca autorităţile să nu profite de acest pretext pentru a ne prelungi cu cîţiva ani termenul deportării. Fuga din deportare nu era pe atunci un fenomen atît de obişnuit ca mai tîrziu şi în orice caz aceasta ar fi complicat lucrurile, deoarece înainte de a pleca peste graniţă trebuia desfăşurată o vastă muncă organizatorică în Rusia. Totul a decurs însă bine, termenul de pedeapsă nu ne-a fost prelungit.
În februarie 1900, cînd termenul deportării lui Vladimir Ilici a expirat, am pornit spre Rusia. Paşa, care în aceşti doi ani ajunsese o adevărată frumuseţe, plîngea noaptea de ţi se rupea inima, Minka se agita cărînd la el acasă hîrtia, creioanele, pozele şi alte lucruri pe care i le lăsam; veni şi Oskar Aleksandrovici, se aşeză pe marginea scaunului, vizibil emoţionat, şi-mi oferi un dar: o broşă lucrată de el în formă de carte cu inscripţia «Karl Marx», în amintirea zilelor cînd am studiat cu el «Capitalul». Din cînd în cînd intra în cameră stăpîna casei sau vreo vecină. Cîinele nostru era nedumerit: nu înţelegea ce înseamnă tot acest tărăboi, din minut în minut deschidea cu nasul uşile pentru a se convinge că toate sînt la locul lor. Mama tuşea, făcînd bagajele, Vladimir Ilici împacheta cărţile, foarte preocupat.
Am ajuns pînă la Minusa, de unde trebuia să continuăm drumul împreună cu Starkov şi cu Olga Aleksandrovna Silvina. Acolo se adunaseră deja toţi tovarăşii noştri de surghiun şi domnea acea stare de spirit care se creează ori de cîte ori vreunul dintre deportaţi se întoarce în Rusia: fiecare se gîndea încotro va apuca cînd va fi şi el liber, ce muncă va face. Vladimir Ilici se înţelesese dinainte în privinţa muncii în comun cu toţi cei care aveau să plece în curînd în Rusia, se înţelesese în privinţa corespondenţei cu cei care rămîneau. Toţi erau cu gîndul la Rusia, deşi vorbeau despre fel de fel de nimicuri.
Baramzin îl hrănea cu sandvişuri pe Jenka, pe care i l-am lăsat moştenire; Jenka însă nu-i acorda nici o atenţie, stătea la picioarele mamei şi nu-şi lua ochii de la ea, urmărindu-i fiecare mişcare.
În sfîrşit, ne-am pus pîslarii, şubele şi alte haine calde şi am pornit la drum. Am mers cu sania 300 de verste de-a lungul fluviului Enisei. Am avut noroc de o noapte luminoasă, cu lună. Vladimir Ilici ne învelea cu grijă pe mine şi pe mama la fiecare popas, cerceta dacă n-am uitat cumva ceva, glumea cu Olga Aleksandrovna, pe care o răzbise frigul. Caii zburau ca vîntul şi Vladimir Ilici, care călătorea fără şubă — spunea că prea se încălzeşte în ea —, stătea cu mîinile vîrîte în manşonul luat de la mama, iar gîndul îi alerga spre Rusia, unde îl aştepta o muncă intensă aşa cum visa el.
La Ufa, în ziua sosirii, au venit să ne vadă tovarăşii de acolo — A. D. Ţiurupa, Sviderski, Krohmal. Am colindat şase hoteluri pînă v-am găsit... — ne spuse Krohmal bîlbîindu-se.
Vladimir Ilici a rămas la Ufa cîteva zile şi, după ce s-a sfătuit cu tovarăşii, m-a lăsat pe mine şi pe mama în seama lor, iar el însuşi a pornit mai departe, mai aproape de Petersburg. Din aceste cîteva zile mi-a rămas în minte numai vizita făcută bătrînei narodovoliste Cetvergova, pe care Vladimir Ilici o cunoştea de la Kazan. Ea ţinea la Ufa o librărie. Chiar în prima zi Vladimir Ilici se duse la ea; în vocea şi pe faţa lui se observa o căldură deosebită cînd discuta cu ea. Cînd am citit apoi sfîrşitul lucrării lui Vladimir Ilici «Ce-i de făcut?», mi-am amintit de această vizită. «Mulţi dintre ei (este vorba de tinerii conducători social-democraţi ai mişcării muncitoreşti. — N.K.) — scria el — începuseră să gîndească revoluţionar ca narodovolţi. Aproape toţi se înclinaseră cu admiraţie în tinereţea lor timpurie în faţa eroilor terorii. Eliberarea de farmecul exercitat de această tradiţie eroică a cerut luptă, a fost însoţită de o ruptură cu oamenii care voiau cu orice preţ să rămînă credincioşi curentului Narodnaia Volea şi pentru care tinerii social-democraţi aveau o înaltă consideraţie»2). Acest citat este un crîmpei din biografia lui Vladimir Ilici.
Simţeam o profundă părere de rău la gîndul că trebuie să ne despărţim în momentul cînd începea «adevărata» muncă, dar nici prin gînd nu-mi trecea ca Vladimir Ilici să rămînă la Ufa cînd exista o posibilitate să plece mai aproape de Petersburg.
Vladimir Ilici se instală la Pskov, unde veniră apoi şi Potresov şi L.N. Radcenko cu copiii. Mai tîrziu Vladimir Ilici îmi povesti rîzînd cum fetiţele lui Radcenko, Jeniurka şi Liuda, îl maimuţăreau pe el şi pe Potresov. Ţinînd mîinile la spate mergeau alături prin cameră; una spunea «Bernstein», iar cealaltă-i răspundea «Kautsky».
Acolo, la Pskov, Vladimir Ilici urzea cu grijă firele organizaţiei care trebuiau să lege strîns viitorul ziar pe întreaga Rusie, ce urma să apară în străinătate, cu munca din Rusia. Se întîlnea cu Babuşkin şi cu o serie întreagă de alte persoane.
La Ufa m-am aclimatizat încetul cu încetul, făceam traduceri, dădeam lecţii.
Cu puţin înainte de sosirea mea la Ufa se produsese acolo un conflict între deportaţi. Tovarăşii social-democraţi se împărţiseră în două lagăre. Dintr-un lagăr făceau parte Krohmal, Ţiurupa, Sviderski, din celălalt fraţii Plaksin, Saltîkov, Kveatkovski. Ciacina şi Aptekman au rămas în afara acestor două grupuri şi întreţineau relaţii cu amîndouă. Mie îmi era mai simpatic primul grup, de care mă apropiai curînd. Acest grup ducea o anumită muncă şi în general era format din tovarăşii cei mai activi. Avea şi legături cu atelierele de cale ferată, unde exista un cerc de muncitori social-democraţi care număra 12 oameni. Cel mai activ era muncitorul Iakutov. Venea adesea la mine să ia cărţi şi să stăm de vorbă. Multă vreme mi-a cerut stăruitor o ediţie populară a lui Marx, dar după ce i-am procurat-o nu a putut s-o citească. «Nu prididesc — se plîngea el —, ştiţi, vin mereu ţărani la mine cu treburile lor. Trebuie să stau de vorbă cu fiecare, ca să nu se simtă omul jignit, şi de asta n-am timp». El povestea că şi soţia lui, Nataşa, împărtăşeşte aceleaşi vederi ca şi el, că nu le e teamă de nici un fel de deportare, că el îşi va găsi de lucru în orice împrejurare, că mîinile lui îl vor hrăni oricînd. Era un mare conspirator, cel mai mult ura zarva, lăudăroşenia, cuvintele pompoase. Totul trebuie făcut temeinic, spunea el, fără zgomot, dar trainic.
În 1905 Iakutov a fost preşedintele republicii care se constituise la Ufa, dar apoi, în anii reacţiunii, a fost spînzurat în închisoarea din Ufa. El muri în curtea închisorii, în timp ce întreaga închisoare cînta; deţinuţii cîntau în toate celulele şi jurau că nu vor uita moartea lui, că nu o vor ierta.
Mă ocupam şi de alţi muncitori — de un tînăr metalurgist dintr-o întreprindere mică, care-mi povestea despre viaţa muncitorilor din Ufa şi care avea o fire foarte aprinsă şi nervoasă. Mai tîrziu ni s-a spus că a trecut de partea socialiştilor-revoluţionari şi a înnebunit în închisoare.
Mă vizita de asemenea un legător tuberculos, Krîlov, care făcea cu multă pricepere coperte duble între care se puteau ascunde manuscrisele ilegale, sau făcea coperte din manuscrise lipite între ele. El îmi povestea despre munca tipografilor din localitate.
Aceste povestiri au servit mai tîrziu ca material pentru corespondenţe destinate «Iskrei».
În afară de oraşul Ufa se mai ducea muncă şi în uzinele din împrejurimi. La uzina din Ust-Katav lucra ca felceriţă o social-democrată. Ea desfăşura acolo muncă în rîndurile muncitorilor, împărţea broşuri populare ilegale, de care de altfel duceam mare lipsă.
La uzinele din împrejurimi erau cîţiva studenţi social-democraţi. Organizaţia noastră din Ufa întreţinea la Ekaterinburg un ilegalist, pe muncitorul Mazanov, care se întorsese din Turuhansk unde fusese deportat împreună cu Martov. Numai că munca lui nu prea mergea.
Ufa era centrul guberniei; deportaţii din Sterlitamak, Birsk şi din alte oraşe capitale de judeţ căutau cu orice prilej să obţină permisiunea de a face o călătorie la Ufa.
Dar afară de aceasta Ufa se afla pe drumul care ducea din Siberia în Rusia. Tovarăşii care se întorceau din deportare treceau pe aici pentru a se înţelege asupra muncii. Ne-a vizitat în trecere Martov (el nu reuşise să se mute dintr-o dată din Turuhansk), G. I. Okulova, Panin. Din Astrahan veni ilegal L. M. Knipovici — «nenea», din Samara veniră Rumeanţev, Portugalov.
Martov se instală la Poltava. Am păstrat legătura cu el întrucît speram să primim prin mijlocirea lui literatură. Literatura sosi, pare-mi-se, cam la o săptămînă după plecarea mea din Ufa şi Kveatkovski, care se dusese s-o ia în primire, fu condamnat din pricina lăzii care se desfăcu în drum la 5 ani deportare în Siberia. De fapt el nu făcea nici un fel de muncă, ci se dusese să ia în primire coletul poştal numai pentru că acest colet purta adresa fabricii de bere, iar el dădea lecţii fiicei proprietarului acestei fabrici.
Erau la Ufa şi narodovolţi: Leonovici şi mai tîrziu Borozdici.
Înainte de a trece graniţa, Vladimir Ilici era cît pe-aci s-o păţească. Venise din Pskov la Petersburg concomitent cu Martov. Au fost urmăriţi şi arestaţi. Vladimir Ilici avea în vestă două mii de ruble primite de la «mătuşica» (A. M. Kalmîkova) şi adrese pentru legătura cu străinătatea, scrise cu cerneală simpatică pe o foaie de hîrtie de scrisori completată de formă cu nişte socoteli scrise cu cerneală, sau aşa ceva, fără însemnătate. Dacă jandarmilor le-ar fi trecut prin minte să încălzească foaia de hîrtie, Vladimir Ilici n-ar mai fi apucat să scoată în străinătate un ziar pentru întreaga Rusie. Dar a avut «noroc» şi după vreo zece zile i s-a dat drumul.
A venit apoi la Ufa să-şi ia rămas bun de la mine. Îmi povesti ce reuşise să facă în acest timp, îmi povesti despre oamenii cu care a avut ocazia să se întîlnească. Fireşte, cu prilejul sosirii lui Vladimir Ilici s-au ţinut o serie de adunări. Îmi amintesc că, atunci cînd se lămuri că Leonovici, care se considera narodovoleţ, nu cunoaşte nici măcar după nume grupul «Eliberarea muncii», Vladimir Ilici se aprinse: «Se poate să nu ştie un revoluţionar acest lucru? Poate el să aleagă conştient partidul în care va activa dacă nu cunoaşte, nu a studiat ceea ce a scris grupul „Eliberarea muncii“»?
Mi se pare că Vladimir Ilici a stat atunci cam o săptămînă la Ufa.
Din străinătate îmi scria mai ales pe pagini de carte, trimiţînd cărţile pe adresa unor zemţi. Organizarea ziarului nu mergea atît de repede cum ar fi vrut Vladimir Ilici; nu era lucru uşor să te înţelegi cu Plehanov şi scrisorile lui Vladimir Ilici din străinătate erau scurte, nu prea conţineau veşti bune şi se încheiau cu cuvintele: «îţi voi povesti totul cînd vei veni aici», «am însemnat pentru tine toate amănuntele conflictului cu Plehanov».
În sfîrşit termenul deportării a expirat. Am aşteptat această zi cu mare nerăbdare, mai ales că de mult timp nu primisem nici o scrisoare de la Vladimir Ilici.
Avusesem de gînd să plec la Astrahan la «nenea» (L. M. Knipovici), dar eram prea grăbită.
Am făcut împreună cu mama o vizită la Moscova Mariei Aleksandrovna — mama lui Vladimir Ilici. Ea era atunci singură la Moscova: Maria Ilinicina era închisă, Anna Ilinicina plecase în străinătate.
Maria Aleksandrovna îmi era foarte dragă, era extrem de delicată şi de atentă întotdeauna. Vladimir Ilici îşi adora mama. «Ea are o putere de voinţă uriaşă — îmi spusese el odată —, dacă ar fi trăit tata cînd a avut loc întîmplarea cu fratele meu, nu ştiu ce s-ar fi petrecut».
Marea sa putere de voinţă Vladimir Ilici a moştenit-o de la mama sa; tot de la ea a moştenit şi delicateţea, atenţia faţă de oameni.
Cît am stat în străinătate, am căutat să-i descriu cum am putut mai viu viaţa noastră, ca să-şi simtă fiul cît de cît aproape. Cînd Vladimir Ilici se aflase în deportare în 1897, înainte de sosirea mea a apărut în ziare un anunţ din care reieşea că la Moscova a încetat din viaţă Maria Aleksandrovna Ulianova. Mi-a povestit pe urmă Oskar: «Am venit la Vladimir Ilici; era alb la faţă ca varul. Mi-a spus: a murit mama». S-a aflat mai tîrziu că murise o altă M. A. Ulianova.
Multe nenorociri s-au abătut asupra Mariei Aleksandrovna: executarea fiului mai mare, moartea fiicei ei Olga, arestările nenumărate ale celorlalţi copii.
Cînd în 1895 Vladimir Ilici s-a îmbolnăvit, a venit imediat să-l îngrijească, i-a gătit ea singură de mîncare; cînd era arestat, ea era nelipsită la postul ei, stătea ceasuri întregi în anticamera închisorii preventive, se ducea la vorbitor, ducea pachete şi nu-i ghiceai emoţiile decît după un tremur uşor al capului.
I-am promis să-l păzesc pe Vladimir Ilici, dar n-am ştiut să-l păzesc...
Din Moscova am plecat cu mama la Petersburg, am aranjat-o acolo, iar eu am trecut graniţa. Am călătorit ca o provincială care nu mai ieşise niciodată din bîrlogul ei. M-am îndreptat spre Praga, presupunînd că Vladimir Ilici locuieşte acolo sub numele de Modracek.
Dădusem o telegramă. Sosesc la Praga, dar nimeni nu mă întîmpină. Aşept un timp, dar în zadar. Foarte sfioasă, chem un birjar cu joben în cap, îmi încarc coşurile şi o pornim. Ajungem într-un cartier muncitoresc, intrăm pe o ulicioară îngustă şi ne oprim în faţa unei case mari. Pe pervazurile ferestrelor se vedeau o mulţime de perine mari puse la aerisit...
Urc în fugă la etajul trei. Uşa mi-o deschide o cehă bălaie. Repet de cîteva ori: «Modracek, d-l Modracek». Iese un muncitor şi-mi spune: «Eu sînt Modracek». Dezolată, îngîn: «Nu, e soţul meu». În sfîrşit, Modracek ghiceşte. «Ah, dumneata eşti, desigur, soţia d-lui Ritmeier; el locuieşte la München, însă îţi trimitea dumitale la Ufa cărţi şi scrisori prin mine». Modracek a avut grijă de mine toată ziua. Eu i-am povestit despre mişcarea din Rusia, el despre cea austriacă, soţia lui mi-a arătat dantele croşetate de ea şi m-a ospătat cu găluşte cehe.
Am sosit la München — plecasem într-o şubă călduroasă, iar la München vremea era caldă, femeile umblau în rochii. Dată fiind experienţa cîştigată, mi-am lăsat coşurile în gară la bagaje şi am pornit cu tramvaiul să-l caut pe Ritmeier. Am găsit casa, dar apartamentul nr. 1 se dovedi a fi o berărie. M-am apropiat de tejghea, în spatele căreia stătea un neamţ gras şi l-am întrebat timid de d-l Ritmeier, presimţind că iarăşi am dat greş. Cîrciumarul mi-a răspuns: «Eu sînt». Zdrobită cu totul am bolborosit: «Nu, e soţul meu».
Stăteam ca doi proşti unul în faţa celuilalt. În sfîrşit, a sosit soţia lui Ritmeier, care, după ce s-a uitat la mine, a ghicit: «Ah, este, desigur, soţia d-lui Meier, dînsul îşi aşteaptă soţia din Siberia. Vă conduc eu».
Am urmat-o pe frau Ritmeier în curtea din dosul imobilului şi am intrat într-o casă care părea nelocuită. Am deschis uşa şi i-am văzut şezînd pe scaune pe Vladimir Ilici, pe Martov şi pe Anna Ilinicina. Uitînd să-i mai mulţumesc gazdei, am izbucnit: «Ei drăcie, de ce nu mi-ai scris unde să te găsesc?».
«Cum nu ţi-am scris? De trei ori pe zi mă duceam să te întîmpin. De unde vii?» Am aflat apoi că zemţul pe al cărui nume fusese trimisă cartea cu adresa s-a apucat să citească cartea şi a uitat să mi-o mai transmită.
Mulţi tovarăşi din Rusia au trecut prin peripeţii asemănătoare: Şleapnikov, în loc să ajungă la Geneva, s-a pomenit la Genua; Babuşkin, în loc de Londra, era cît pe-aci să nimerească în America.
[1]. La Cernîşevski Vladimir Ilici ţinea în mod deosebit. Pe una din fotografiile lui Cernîşevski este scris de mîna lui Vladimir Ilici: s-a născut la data cutare, a murit în 1889. — N. K.
1). «Poporul muncitor », «Întîi mai». — Nota Trad.
2). V. I. Lenin, Opere, vol. 5, Editura pentru literatură politică, 1953, pag. 497. — Nota Red.