Vladimir Ilici a venit la Petersburg în toamna anului 1893, dar eu l-am cunoscut ceva mai tîrziu. Auzisem de la tovarăşi că dintr-un oraş de pe Volga sosise un marxist foarte bine pregătit; apoi, într-o zi mi se aduse un caiet, care se vedea că trecuse prin multe mîini, intitulat «Despre pieţe». În caiet erau expuse, pe de o parte, concepţiile lui Gherman Krasin, tehnolog, unul dintre marxiştii noştri din Petersburg, pe de altă parte concepţiile tînărului nou venit de pe Volga. Filele caietului erau împărţite în două: pe o jumătate de pagină, cu un scris nu prea ordonat, cu ştersături şi intercalări, îşi expusese ideile G. B. Krasin, pe cealaltă jumătate, în mod îngrijit, fără ştersături, îşi scrisese observaţiile şi obiecţiile noul venit.
Problema pieţelor ne interesa pe atunci foarte mult pe noi toţi, tinerii marxişti.
În vremea aceea în cercurile marxiste din Petersburg începuse să se cristalizeze un curent aparte. Reprezentanţii acestui curent considerau procesul dezvoltării sociale ca ceva mecanic, schematic. În această concepţie asupra dezvoltării sociale rolul maselor, rolul proletariatului era complet ignorat. Dialectica revoluţionară a marxismului fusese azvîrlită peste bord, rămăseseră doar «fazele» — moarte — «ale dezvoltării». Acum, fireşte, orice marxist ar şti să respingă acest punct de vedere «mecanicist», pe atunci însă în cercurile noastre marxiste din Petersburg domnea o mare frămîntare din această pricină. Eram pe atunci foarte prost înarmaţi; mulţi dintre noi nu cunoşteau din Marx, de pildă, nimic în afară de primul volum din «Capitalul»; nici măcar «Manifestul Comunist» nu-l văzuserăm şi simţeam doar instinctiv că acest «mecanicism» este de-a dreptul opus marxismului viu.
Problema pieţelor era strîns legată de această problemă generală de interpretare a marxismului.
Adepţii «mecanicismului» abordau de obicei foarte abstract această problemă.
De atunci au trecut mai bine de treizeci de ani.
Caietul despre care a fost vorba, din păcate, nu s-a păstrat1).
Pot vorbi numai despre impresia pe care a produs-o el asupra mea.
Marxistul nou venit trata problema pieţelor cît se poate de concret, legat de interesele maselor. În întregul fel de a aborda această problemă se simţea tocmai marxismul viu, care consideră fenomenele în ambianţa lor concretă şi în dezvoltarea lor.
Am vrut să-l cunosc mai îndeaproape pe acest nou venit, să-i cunosc mai îndeaproape concepţiile.
L-am văzut pe Vladimir Ilici tocmai în «săptămîna albă». Se hotărîse să se organizeze la Ohta, la inginerul Klasson — unul dintre marxiştii de seamă din Petersburg, care, cam cu vreo doi ani în urmă, fusese în acelaşi cerc marxist cu mine — o consfătuire a cîtorva marxişti din Petersburg împreună cu noul venit de pe Volga. Pentru a camufla întîlnirea noastră conspirativă fuseseră pregătite tradiţionalele clătite. La această întîlnire, în afară de Vladimir Ilici au fost prezenţi: Klasson, I. P. Korobko, Serebrovski, S. I. Radcenko şi alţii; trebuiau să vină Potresov şi Struve, mi se pare însă că n-au venit. Îmi aduc aminte de un crîmpei de discuţie. Era vorba despre căile pe care trebuia să le alegem. N-am prea găsit un limbaj comun. Cineva — pare-mi-se că Şevleaghin — spusese că foarte importantă este munca în comitetul de alfabetizare. Vladimir Ilici a rîs, şi rîsul lui a răsunat oarecum răutăcios şi sec; ulterior nu l-am mai auzit niciodată rîzînd în acest fel:
— «Nimic de zis, cine vrea să salveze patria prin comitetul de alfabetizare — n-are decît, noi nu-l împiedicăm ».
Trebuie să spun că generaţia noastră fusese martoră încă din adolescenţă la încăierarea dintre narodovolţi şi ţarism, martoră a felului în care «societatea» liberală, care la început «îşi manifesta» în fel şi chip simpatiile faţă de partidul «Narodnaia Volea», s-a retras în mod laş, cu coada între picioare, după înfrîngerea acestuia şi, temîndu-se şi de umbra ei, a început să propovăduiască «faptele mici».
Remarca sarcastică a lui Vladimir Ilici era de înţeles. El venise să stabilim cum trebuie să pornim împreună la luptă, iar drept răspuns a auzit o chemare de a răspîndi broşurile comitetului de alfabetizare.
Mai tîrziu, cînd ne-am cunoscut îndeaproape, Vladimir Ilici mi-a povestit o dată ce atitudine a avut «societatea» după arestarea fratelui sau mai mare. Toţi cunoscuţii au întors spatele familiei Ulianov; pînă şi învăţătorul bătrînel care înainte juca şah mai în fiecare seară la ei acasă încetă să-i viziteze. Pe atunci încă nu exista cale ferată la Simbirsk, iar mama lui Vladimir Ilici trebuia să meargă cu trăsura pînă în Sîzran pentru a ajunge la Petersburg, unde se afla fiul ei. Vladimir Ilici i-a căutat un tovarăş de drum, dar nimeni n-a vrut să călătorească împreună cu mama celui arestat.
Laşitatea generală de care s-a izbit, după cum mi-a povestit Vladimir Ilici, a făcut atunci o foarte puternică impresie asupra lui.
Această întîmplare din tinereţe şi-a pus, fără îndoială, pecetea asupra atitudinii lui Vladimir Ilici faţă de «societate», faţă de liberali. El a aflat de timpuriu cît valorează flecăreala liberală.
La întîlnirea de la inginerul Klasson nu s-a ajuns, fireşte, la nici o înţelegere. Vladimir Ilici a vorbit puţin, el s-a mulţumit mai mult să studieze asistenţa. Şi aceşti oameni, care se intitulau marxişti, nu prea se simţeau la îndemînă sub privirile stăruitoare ale lui Vladimir Ilici.
Îmi amintesc că pe cînd ne întorceam, mergînd de-a lungul Nevei din Ohta pînă acasă, mi s-a povestit pentru prima oară despre fratele lui Vladimir Ilici, fost membru al partidului «Narodnaia Volea», care luase parte la atentatul împotriva lui Alexandru al III-lea în 1887 şi murise de mîna călăilor ţarişti, fără să fi ajuns încă la majorat.
Vladimir Ilici îşi iubise foarte mult fratele. Ei aveau foarte multe gusturi comune, amîndoi simţeau nevoia să rămînă cît mai multă vreme singuri pentru a se putea concentra. De obicei ei locuiau împreună; un timp camera lor se afla într-o aripă izolată a casei, şi atunci cînd primeau vreo vizită — cîte cineva din numeroşii lor veri şi verişoare —, fraţii îl expediau pe musafir cu expresia lor preferată: «Onoraţi-ne cu absenţa dumneavoastră». Amîndoi fraţii ştiau să lucreze cu asiduitate, amîndoi aveau o stare de spirit revoluţionară. Se simţea însă, fireşte, diferenţa de vîrstă. Aleksandr Ilici nu vorbea despre toate cu Vladimir Ilici.
Iată o întîmplare povestită de Vladimir Ilici:
Fratele lui studia ştiinţele naturale. În ultima vară pe care a petrecut-o acasă a avut de pregătit o dizertaţie despre viermi inelaţi şi tot timpul lucra cu microscopul. Pentru a folosi la maximum lumina zilei, se scula dis-de-dimineaţă şi imediat se şi apuca de lucru. «Nu, din fratele meu nu va ieşi un revoluţionar, gîndeam eu pe atunci — povestea Vladimir Ilici —, un revoluţionar nu poate consacra atîta timp cercetării viermilor inelaţi». Curînd însă se convinse că greşise.
Fără îndoială că soarta fratelui său a exercitat o puternică influenţă asupra lui Vladimir Ilici. Un mare rol l-a jucat faptul că încă de pe atunci Vladimir Ilici îşi formase păreri proprii despre multe lucruri şi rezolvase deja pentru sine problema necesităţii luptei revoluţionare.
Dacă lucrurile ar fi stat altfel, de bună seamă că soarta fratelui său i-ar fi pricinuit numai o durere adîncă sau, în cel mai bun caz, ar fi generat năzuinţa şi hotărîrea de a porni pe calea acestuia. În realitate însă soarta fratelui i-a ascuţit activitatea cerebrală, l-a învăţat să gîndească cu o luciditate extremă, i-a format deprinderea de a privi adevărul în faţă, de a nu se lăsa furat nici măcar pentru o clipă de fraze, de iluzii, a dezvoltat la el o fermitate desăvîrşită în abordarea tuturor problemelor.
În toamna anului 1894 Vladimir Ilici citi în cercul nostru lucrarea sa «Prietenii poporului». Îmi amintesc că această carte ne-a captivat pe toţi. În ea era arătat cu o neobişnuită limpezime ţelul luptei. Mai tîrziu, o ediţie hectografiată a «Prietenilor poporului» a circulat din mînă în mînă sub titlul de «caiete galbene». Aceste caiete erau nesemnate. Ele au fost citite de un cerc destul de larg de persoane şi nu există nici o îndoială că au exercitat o puternică influenţă asupra tineretului marxist de atunci. Pe cînd mă aflam la Poltava în 1896, P.P. Rumeanţev, pe atunci social-democrat activ, care tocmai ieşise din închisoare, a caracterizat «Prietenii poporului» ca fiind cea mai bună, cea mai viguroasă şi cea mai completă formulare a punctului de vedere al social-democraţiei revoluţionare.
În iarna anului 1894—1895 am ajuns să-l cunosc destul de bine pe Vladimir Ilici. El conducea cercurile muncitoreşti de dincolo de bariera Nevei, iar eu lucram de mai bine de trei ani ca învăţătoare în acelaşi cartier[1], la şcoala serală duminicală Smolenskaia, aşa că cunoşteam destul de bine viaţa de pe calea Schlüsselburg. O serie întreagă de muncitori din cercurile conduse de Vladimir Ilici erau elevii mei la şcoala duminicală: Babuşkin, Borovkov, Gribakin, fraţii Bodrov — Arsenii şi Filip, Jukov şi alţii. Pe atunci şcoala serală duminicală era un minunat mijloc de a studia pe îndelete viaţa de toate zilele, condiţiile de muncă, starea de spirit a masei muncitoreşti. Şcoala Smolenskaia avea cam 600 de elevi, fără a socoti cursurile tehnice serale şi şcolile care ţineau de ea: şcoala de fete şi şcoala Obuhovskaia. Trebuie să spun că muncitorii aveau o încredere fără margini în «învăţătoare». Paznicul posac de la depozitele de cherestea Gromov, cu o faţă care radia de fericire, o informa pe învăţătoare că i s-a născut un fiu; un textilist tuberculos, plin de recunoştinţă pentru că l-a învăţat carte, îi ura un mire bun; un muncitor sectant, care-l căutase toată viaţa pe dumnezeu, scria cu satisfacţie că tocmai în săptămîna patimilor aflase de la Rudakov (un alt elev al şcolii) că dumnezeu nu există de loc şi se simţea foarte uşurat, deoarece nimic nu e mai rău decît să fii robul lui dumnezeu: nu ai cum să scapi de soarta asta; mai uşor e să fii robul oamenilor, pentru că în acest caz lupta e posibilă. Un muncitor de la fabrica de tutun, care se îmbăta în fiecare duminică pînă ce pierdea orice înfăţişare omenească şi era atît de îmbîcsit de miros de tutun încît atunci cînd te aplecai asupra caietului lui te apucau ameţelile, scria, mîzgălind caietul, sărind vocalele, că s-a găsit pe stradă o fetiţă de trei anişori care stă acum în artelul lor, dar pe care trebuie să o predea la poliţie, deşi i se rupe inima. O dată veni un soldat cu un singur picior şi povesti că «Mihaila, care a învăţat carte anul trecut la dv., a murit de vătămătură, l-a doborît munca, şi, murind, şi-a amintit de dv. şi m-a rugat să vă mulţumesc din partea lui, apoi şi-a dat sufletul». Un muncitor textilist, care era cu trup şi suflet pentru ţar şi pentru popi, ne preveni să ne ferim «de ăla negriciosul, că mereu îl vede lumea pe strada Gorohovaia»2). Un muncitor în vîrstă explica că nu poate renunţa cu nici un chip la funcţia de epitrop al bisericii, «întrucît popii trag prea de tot poporul pe sfoară şi trebuie să-i dea cineva în vileag, iar în ceea ce-l priveşte pe el nu e cîtuşi de puţin devotat bisericii, şi fazele de dezvoltare le ştie bine» etc. etc. Muncitorii care intrau în organizaţie mergeau la şcoală pentru a fi în contact permanent cu o masă de oameni şi pentru a alege pe cei care pot fi atraşi în cercuri, în organizaţie. Pentru ei învăţătoarele nu mai erau toate o apă şi un pămînt; îşi dădeau seama care dintre ele sînt mai bine pregătite. Dacă o recunoşteau pe învăţătoare ca fiind «de-ai noştri» îi dădeau să înţeleagă printr-o frază oarecare cine sînt ei; de pildă, într-o discuţie în legătură cu problema industriei meşteşugăreşti spuneau: «Meşteşugarul nu poate ţine piept concurenţei cu marea producţie», sau puneau o întrebare cu tîlc: «Ce deosebire este între muncitorul din Petersburg şi ţăranul din gubernia Arhanghelsk?»şi după aceea se uitau la învăţătoare altfel decît pînă atunci şi o salutau altfel, vrînd parcă să-i spună: «Ştim noi că eşti de-ai noştri».
Dacă se petrecea pe calea Schlüsselburg ceva ce prezenta importanţă, ei povesteau imediat cazul învăţătoarei, ştiind că ea va relata totul organizaţiei.
S-ar fi zis că exista o înţelegere tacită.
De fapt în şcoală se putea vorbi despre orice, cu toate că aproape nu exista clasă în care să nu fi fost un copoi; trebuia numai să eviţi cuvintele teribile «ţar», «grevă» etc. Altminteri puteai atinge problemele cele mai spinoase. Oficial era interzis să se vorbească despre tot ce depăşea programul: într-un rînd s-a desfiinţat aşa-numita grupă recapitulativă din pricină că la o inspecţie inopinată s-a dovedit că în această grupă se predau fracţiile zecimale, în timp ce programa de învăţămînt se limita la cele patru operaţii aritmetice.
Eu locuiam pe atunci într-un pasaj pe Staro-Nevski; duminicile, cînd se întorcea de la seminarele cercului, Vladimir Ilici venea de obicei la mine şi începeam nişte discuţii fără sfîrşit. Eram îndrăgostită de şcoala mea şi nu aveam nevoie nici de mîncare dacă puteam vorbi despre şcoală, despre elevi, despre uzinele Semeannikov, Thornton, Maxwell şi despre alte fabrici şi uzine de pe calea Schlüsselburg. Vladimir Ilici se interesa de orice amănunt privitor la traiul muncitorilor, căuta să cunoască prin aceste amănunte viaţa muncitorilor în întregime, să găsească calea pe care propaganda revoluţionară să devină mai accesibilă muncitorilor. Majoritatea intelectualilor din acel timp nu-i cunoşteau bine pe muncitori. Venind în cercuri, ei le ţineau muncitorilor un fel de prelegeri. Vreme îndelungată în cercuri «s-a studiat» traducerea cărţii lui Engels «Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului», care circula în manuscris. Vladimir Ilici citea împreună cu muncitorii «Capitalul» lui Marx, le explica textul, iar a doua parte a seminarului o consacra discuţiilor cu muncitorii: le punea întrebări cu privire la munca lor, la condiţiile în care lucrează, le arăta legătura dintre viaţa lor şi întreaga structură a societăţii şi le explica pe ce cale poate fi transformată orînduirea existentă. Îmbinarea teoriei cu practica — iată care era semnul distinctiv al muncii lui Vladimir Ilici în cercuri. Treptat şi alţi membri ai cercului nostru începură să folosească aceeaşi metodă de muncă. Cînd în anul următor apăru broşura «Despre agitaţie», hectografiată la Vilno, terenul pentru desfăşurarea agitaţiei pe bază de manifeste era deja cu totul pregătit: n-aveam decît să trecem la acţiune. Metoda agitaţiei pe baza nevoilor zilnice ale muncitorilor prinse rădăcini adînci în munca noastră de partid. Eu am înţeles pe deplin cît de rodnică este această metodă abia mult mai tîrziu, cînd eram în emigraţie în Franţa: cu prilejul unei uriaşe greve a slujbaşilor de la poşta din Paris, am văzut cum partidul socialist francez a stat cu totul de o parte, nu s-a amestecat în grevă, sub cuvînt că aceasta ar fi treaba sindicatelor. Socialiştii francezi considerau că partidul trebuie să se ocupe de lupta politică. Necesitatea îmbinării luptei economice cu cea politică nu le era de loc clară.
Văzînd efectul agitaţiei cu ajutorul manifestelor, mulţi dintre tovarăşii care lucrau atunci la Petersburg s-au lăsat într-atîta antrenaţi de această metodă de muncă, încît au uitat că aceasta este una din forme, dar nu unica formă de muncă în mase, şi au alunecat pe calea faimosului «economism».
Vladimir Ilici nu a dat uitării niciodată celelalte forme de muncă. În 1895 el a scris broşura «Explicarea legii amenzilor aplicabile muncitorilor din fabrici şi uzine»3). Această broşură a lui Vladimir Ilici ne-a oferit un model strălucit de felul cum trebuia să ne apropiem de muncitorul de rînd din acea vreme şi, pornind de la nevoile lui, să-l împingem pas cu pas spre înţelegerea necesităţii luptei politice. Multor intelectuali această broşură li s-a părut plictisitoare şi prea lungă, dar muncitorii o citeau cu mult interes: ea trata probleme care îi preocupau direct şi era scrisă pe înţelesul lor (broşura fusese tipărită într-o tipografie a narodovolţilor şi răspîndită printre muncitori). În timpul acela Vladimir Ilici studia cu atenţie legile pentru reglementarea muncii în fabrici, socotind că prin explicarea acestor legi se poate foarte uşor lămuri muncitorilor legătura dintre situaţia lor şi orînduirea de stat. Rezultatele acestui studiu se văd într-o serie întreagă de articole şi broşuri scrise pe atunci de Ilici pentru muncitori şi în broşurile «Noua lege pentru reglementarea muncii în fabrici», în articolele «Despre greve», «Despre tribunalele industriale» etc.4)
Frecventarea cercurilor muncitoreşti fireşte că n-a rămas fără urme: s-a înteţit filarea. Din tot grupul nostru Vladimir Ilici era cel mai tare în conspiraţie: cunoştea curţile cu două ieşiri, se pricepea grozav să-i tragă pe sfoară pe agenţi, ne învăţa să scriem cu chimicale în cărţi, să scriem cu puncte, să punem semne convenţionale, născocea nume conspirative. În general, se vedea că a preluat ca un bun elev metodele conspirative ale narodovolţilor. Nu degeaba vorbea el cu atîta respect despre bătrînul narodovoleţ Mihailov, căruia, pentru priceperea lui în ale conspiraţiei, i se zicea «portarul». Pe zi ce trecea, urmărirea se făcea mai simţită, şi Vladimir Ilici insista să fie desemnat dintre tovarăşii care nu sînt filaţi un «succesor» căruia să i se transmită toate legăturile. Întrucît eu eram omul cel mai «nepătat», s-a luat hotărîrea să fiu eu desemnată «succesoare». În prima zi de paşte vreo 5—6 dintre noi am plecat să «sărbătorim paştele» la Ţarskoe Selo, la un membru al grupului nostru, Silvin, care locuia în casa părinţilor unui elev pe care-l medita. Am călătorit în tren ca nişte tovarăşi de drum întîmplători, care nu se cunosc. Aproape o zi întreagă am discutat ce legături trebuie păstrate. Vladimir Ilici ne-a învăţat scrierea cifrată. Am umplut cu însemnările noastre cifrate aproape jumătate de carte. Din păcate, eu n-am putut descifra apoi această primă criptogramă colectivă. Singura consolare, atunci cînd a trebuit s-o descifrez, era că marea majoritate a «legăturilor» căzuseră între timp.
Vladimir Ilici înnoda cu multă grijă aceste «legături», căutînd pretutindeni oameni care ar fi putut fi de folos într-un fel sau altul muncii revoluţionare. Îmi amintesc că o dată, din iniţiativa lui Vladimir Ilici, a avut loc o consfătuire a reprezentanţilor grupului nostru (Vladimir Ilici şi, mi se pare, Krjijanovski) cu un grup de învăţătoare de la şcoala duminicală. Aproape toate au devenit apoi social-democrate. Printre ele era Lidia Mihailovna Knipovici, veche narodovolistă, care după cîtva timp a trecut la social-democraţi. Vechii activişti de partid îşi amintesc de ea. Era o femeie de o excepţională tenacitate revoluţionară, severă cu ea însăşi şi cu alţii, o tovarăşă minunată, care cunoştea admirabil oamenii şi care înconjura cu dragoste şi cu grijă pe cei cu care lucra. Lidia aprecie imediat în Vladimir Ilici revoluţionarul. Ea luă asupra sa sarcina de a ţine legătura cu tipografia narodovolistă: ducea tratative, transmitea manuscrisele, primea de acolo broşurile gata tipărite, transporta coşuri cu broşuri la cunoscuţii ei, organiza distribuirea tipăriturilor în rîndurile muncitorilor. Cînd Lidia a fost arestată, în urma denunţului unui trădător, zeţar la tipografie, au fost confiscate la diferiţi cunoscuţi ai ei douăsprezece coşuri cu broşuri ilegale. Narodovolţii tipăreau în timpul acela în tiraje mari broşuri pentru muncitori: «Ziua de muncă», «Din ce trăieşte fiecare?», broşura lui Vladimir Ilici «Despre amenzi», «Foame — împărat» şi altele. Doi dintre narodovolţii care lucrau în tipografia din Lahta, Şapovalov şi Katanskaia, sînt acum în rîndurile partidului comunist5). Lidia Mihailovna nu mai este în viaţă. Ea a murit în 1920, pe cînd Crimeea, unde îşi petrecuse ultimii ani, era sub stăpînirea albilor. Pe patul de moarte, în delir, se credea la ai săi, la comunişti; a murit cu numele scump al partidului comunist pe buze. Dintre învăţătoare au mai fost, mi se pare, la această consfătuire P.F. Kudelli, A.I. Meşcereakova (în prezent amîndouă membre de partid) şi altele. Tot în cartierul de dincolo de bariera Nevei preda şi Aleksandra Mihailovna Kalmîkova — lector excelent (îmi amintesc de prelegerea ei despre bugetul de stat ţinută pentru muncitori), care avea pe atunci un depozit de cărţi pe Liteinaia. Vladimir Ilici a făcut cunoştinţă îndeaproape cu Aleksandra Mihailovna. Printre elevii ei fusese Struve şi adeseori o vizita şi Potresov, coleg de liceu cu Struve. Mai tîrziu Aleksandra Mihailovna a întreţinut cu banii ei vechea «Iskră» pînă la Congresul al II-lea. Ea nu 1-a urmat pe Struve cînd acesta a trecut la liberali, ci s-a legat cu hotărîre de organizaţia iskristă. Numele ei conspirativ era «mătuşica». Ea ţinea foarte mult la Vladimir Ilici. A murit de curînd, după ce a zăcut doi ani în sanatoriu la Detskoe Selo, fară să poată părăsi patul. O vizitau uneori acolo copiii din casele de copii din apropiere. Ea le povestea despre Ilici. În primăvara anului 1924 mi-a scris că trebuie editate într-un volum articolele lui Vladimir Ilici din 1917, pline de elan, chemările lui înflăcărate, care au avut atunci o înrîurire atît de puternică asupra maselor. În 1922 Vladimir Ilici i-a scris cîteva rînduri foarte afectuoase, aşa cum numai el ştia să scrie. Aleksandra Mihailovna a avut legături strînse cu grupul «Eliberarea muncii». Într-un timp (prin 1899 mi se pare), ori de cîte ori Zasulici venea în Rusia, Aleksandra Mihailovna îi găsea o locuinţă ilegală şi se întîlnea cu ea regulat. Sub influenţa mişcării muncitoreşti care începuse să se dezvolte, a articolelor şi cărţilor grupului «Eliberarea muncii» şi a social-democraţilor din Petersburg, se produsese o cotitură spre stînga în vederile lui Potresov şi, pentru un timp, în ale lui Struve. După o serie de adunări preliminare a început să fie sondat terenul pentru munca în comun. S-a hotărît să se scoată în colectiv culegerea «Materiale pentru caracterizarea dezvoltării noastre economice». Din grupul nostru au intrat în redacţie: Vladimir Ilici, Starkov şi Stepan Iv. Radcenko, din al lor — Struve, Potresov şi Klasson. Soarta culegerii e cunoscută. Ea a fost arsă de cenzura ţaristă. În primăvara anului 1895, înainte de a trece graniţa, Vladimir Ilici se ducea zi de zi la Potresov, care locuia pe stradela Ozernoi, grăbindu-se să termine lucrarea.
Vladimir Ilici a petrecut vara anului 1895 în străinătate, parte la Berlin, unde a frecventat întrunirile muncitoreşti, parte în Elveţia, unde s-a întîlnit pentru prima oară cu Plehanov, Akselrod şi Zasulici. El s-a întors în ţară cu impresii noi, aducînd într-un geamantan cu fund dublu o mulţime de cărţi ilegale.
Imediat Vladimir Ilici începu să fie urmărit cu furie: se căuta omul, se căuta geamantanul. O verişoară de-a mea lucra pe atunci la biroul de adrese. La cîteva zile după sosirea lui Ilici, ea îmi povesti că în noaptea precedentă, pe cînd era de serviciu, venise un agent care răvăşise arcurile din fişier (adresele se aranjau în ordine alfabetică pe nişte sîrme îndoite în formă de arc) şi se lăudase: «Am dat de urma unui periculos criminal de stat, Ulianov; fratele lui a fost spînzurat mai de mult. Ăstălalt s-a întors de curînd din străinătate, acum nu ne mai scapă!» Ştiind că eu îl cunosc pe Vladimir Ilici, verişoara mea se grăbi să-mi comunice toate acestea. Fireşte, l-am prevenit imediat pe Vladimir Ilici. Trebuia să fim cu ochii în patru. Pe de altă parte, nu aveam timp de pierdut. Activitatea noastră lua o amploare tot mai mare. Se introdusese diviziunea muncii, întreaga activitate fusese împărţită pe raioane. Am început să scoatem şi să răspîndim manifeste. Îmi amintesc că primul manifest, adresat muncitorilor de la uzina Semeannikov, a fost scris de Vladimir Ilici6). Pe atunci nu aveam nici un fel de aparat tehnic. Manifestul a fost copiat de mînă cu litere de tipar; l-a răspîndit Babuşkin. Din patru exemplare, două au ajuns pe mîna paznicilor, iar celelalte două au circulat din mînă în mînă. Manifeste scrise de noi au fost împărţite şi în alte raioane. Astfel, pe insula Vasilievski a fost întocmit un manifest către muncitoarele de la fabrica de tutun Laferme. A.A. Iakubova şi Z.P. Nevzorova (Krjijanovskaia) au recurs la următorul procedeu pentru a răspîndi manifestele: le-au răsucit în suluri în aşa fel încît să poată fi apucate cu uşurinţă cîte unul, apoi le-au ascuns sub şorţuri ca să nu se observe nimic suspect. De îndată ce sună sirena, ele porniră cu pas grăbit în întîmpinarea mulţimii de muncitoare care ieşeau pe poarta fabricii şi începură să strecoare manifestele în mîinile muncitoarelor nedumerite, trecînd aproape în fugă pe lîngă ele. Manifestul avu succes. Manifestele, broşurile îi trezeau pe muncitori. S-a mai hotărît să se scoată — cu atît mai mult că se înjghebase o tipografie ilegală — un ziar popular, «Rabocee Delo». Vladimir Ilici pregătea cu minuţiozitate materialul pentru acest ziar. Fiecare rînd trecea prin mîinile lui. Îmi amintesc de o întrunire ţinută la mine acasă, cînd Zaporojeţ povesti cu multă înfocare despre un material pe care izbutise să-l culeagă la fabrica de încălţăminte situată dincolo de bariera Moscovskaia. «Muncitorii sînt amendaţi pentru orice fleac — povesti el — ; dacă pui tocul strîmb imediat te amendează». Vladimir Ilici pufni în rîs: «Ei, dacă îi amendează pentru că pun tocul strîmb, au de ce». Vladimir Ilici strîngea şi corecta materialele cu multă grijă. Îmi amintesc, de pildă, cum s-a pregătit un material în legătură cu fabrica Thornton. S-a hotărît să aduc la mine acasă pe un elev de-al meu, Krolikov, recepţionar la fabrica Thornton, care mai fusese o dată expulzat din Petersburg. Trebuia să culeg de la el, după un plan trasat de Vladimir Ilici, toate informaţiile. Krolikov veni într-o şubă elegantă împrumutată de la cineva şi aduse un caiet întreg de informaţii, pe care le mai completă verbal. Informaţiile erau foarte preţioase. Vladimir Ilici le primi cu mult interes. Apoi eu şi cu Apolinaria Aleksandrovna Iakubova, îmbrobodindu-ne la cap şi îmbrăcîndu-ne ca muncitoare, vizitarăm căminul fabricii Thornton, şi aripa locuită de muncitorii fără familie, şi cea locuită de muncitorii familişti. Trăiau în condiţii îngrozitoare. Numai pe baza materialului strîns în felul acesta scria Vladimir Ilici corespondenţele şi manifestele. Citiţi manifestul lui «Către muncitorii şi muncitoarele de la fabrica Thornton»7). Ce cunoaştere amănunţită a faptelor vădeşte acest manifest! Munca aceasta era o şcoală pentru toţi tovarăşii care activau atunci! În acea perioadă am învăţat într-adevăr să dau atenţie «amănuntelor». Şi ce adînc se întipăreau în conştiinţă aceste amănunte!
Ziarul nostru «Rabocee Delo» n-a ajuns să vadă lumina tiparului. La 8(20) decembrie a avut loc la mine acasă o şedinţă în care s-a citit în formă definitivă numărul deja bun de imprimat. Existau două exemplare ale ziarului. Un exemplar îl luă Vaneev pentru a-i da o ultimă citire, celălalt rămase la mine. În dimineaţa următoare m-am dus la Vaneev pentru a lua exemplarul cu eventualele corecturi, dar slujnica îmi spuse că se mutase în ajun. Ne înţelesesem dinainte cu Vladimir Ilici ca în caz că va interveni ceva neprevăzut să trimit corecturile la un cunoscut al său, Cebotarev, coleg cu mine la direcţia principală a căilor ferate, unde aveam pe atunci serviciu. Vladimir Ilici lua masa la el şi deci venea în casa lui în fiecare zi. Pe Cebotarev nu l-am găsit la slujbă. M-am dus la el acasă. Vladimir Ilici nu venise la masă în ziua aceea: era limpede că fusese arestat. Spre seară se lămuri că fuseseră arestaţi foarte mulţi din grupul nostru. Exemplarul de ziar rămas la mine l-am dus spre păstrare Ninei Aleksandrovna Herd, prietena mea de liceu, viitoarea soţie a lui Struve. Pentru a nu-i înfunda şi mai mult pe cei arestaţi, s-a luat hotărîrea ca deocamdată să nu scoatem primul număr din «Rabocee Delo».
Această perioadă a activităţii lui Vladimir Ilici la Petersburg a fost o perioadă de muncă foarte importantă, dar măruntă şi care trecea oarecum neobservată. El însuşi a caracterizat-o în felul acesta. Această muncă nu avea nimic spectaculos. Nu ni se cereau pe atunci fapte eroice, ci se punea sarcina să stabilim legături strînse cu masele, să ne apropiem de ele, să învăţăm să fim exponenţii celor mai bune năzuinţe ale lor, să facem în aşa fel încît să devenim accesibili maselor, să ne facem înţeleşi de ele şi să învăţăm să le conducem. Dar tocmai în această perioadă a muncii din Petersburg, Vladimir Ilici s-a format ca conducător al maselor de muncitori.
Cînd am venit la şcoală prima dată după arestarea tovarăşilor noştri, Babuşkin mă chemă într-un colţ, sub scară, şi acolo îmi înmînă un manifest scris de muncitori cu prilejul arestării tovarăşilor noştri. Manifestul avea un caracter pur politic. Babuşkin mă rugă să transmit manifestul aparatului tehnic şi apoi să-i aduc lui tot stocul tipărit ca să-l răspîndească muncitorii. Pînă atunci nu vorbisem niciodată cu el pe faţă despre legăturile mele cu organizaţia. Am predat manifestul tovarăşilor. Îmi amintesc de această adunare care a avut loc la locuinţa lui S.I. Radcenko. Erau de faţă toţi care rămăseseră din grupul nostru. După ce citi manifestul, Leahovski exclamă: «Cum să tipărim acest manifest? Este scris pe o temă pur politică». Totuşi, întrucît ştiam sigur că manifestul era scris de muncitori, din propria lor iniţiativă, şi întrucît muncitorii ne rugaseră să-l tipărim neapărat, am hotărît să-l tipărim şi am şi adus la îndeplinire această hotărîre a noastră.
Cu Vladimir Ilici s-au stabilit repede legături. Pe atunci deţinuţilor din închisoarea preventivă li se putea transmite un număr nelimitat de cărţi. Acestea erau supuse unui control destul de sumar, în timpul căruia, fireşte, nu se puteau observa nici punctele minuscule făcute în mijlocul literelor, nici schimbarea abia perceptibilă a culorii hîrtiei pe paginile pe care se scria cu lapte. Tehnica corespondenţei conspirative se perfecţiona la noi rapid. Era caracteristică grija lui Vladimir Ilici pentru tovarăşii închişi. În fiecare scrisoare către tovarăşii din libertate se găsea întotdeauna o serie de comisioane pentru cei închişi: la cutare nu vine nimeni în vizită, trebuie să i se găsească o «logodnică»; cutărui deţinut familia să-i transmită la vorbitor ca să caute o scrisoare în cutare carte din biblioteca închisorii, la cutare pagină; pentru cutare să se facă rost de cizme bune, că-i îngheaţă picioarele etc. El coresponda cu foarte mulţi dintre tovarăşii închişi şi această corespondenţă avea pentru ei o însemnătate uriaşă. Scrisorile lui Vladimir Ilici inspirau curaj, vorbeau despre muncă. Citindu-le, omul uita că se află la închisoare şi se apuca el însuşi de lucru. Îmi amintesc ce impresie făceau aceste scrisori (în august 1896 am fost şi eu închisă). Scrisorile scrise cu lapte ne parveneau de la tovarăşii din libertate sîmbăta, în ziua în care primeam cărţi. După un semn convenţional îţi dădeai seama că în carte se află o scrisoare. La ora şase se împărţea apă fiartă pentru ceai, apoi supraveghetoarea le conducea pe deţinutele de drept comun la biserică. Tăiam scrisoarea în fîşii lungi, pregăteam ceaiul şi, îndată ce pleca supraveghetoarea, băgăm fîşiile cîte una în ceaiul fierbinte, ca sa apară cele scrise (în închisoare era incomod să foloseşti lumînarea, şi în acest scop Vladimir Ilici inventase procedeul cu apă fierbinte). Scrisorile lui Vladimir Ilici ne dădeau mult curaj şi se citeau cu un interes exceptional. După cum în libertate Vladimir Ilici stătea în centrul întregii munci, aşa şi în închisoare el era centrul legăturilor cu tovarăşii liberi.
În afară de aceasta, el lucra foarte mult în închisoare. Acolo a pregătit «Dezvoltarea capitalismului în Rusia»8). Vladimir Ilici comanda în scrisorile legale materialele care îi erau necesare, culegeri de date statistice. «Pacat că am fost eliberat prea repede, trebuia să mai pun puţin la punct lucrarea; în Siberia e greu să-ţi procuri cărţile necesare» — spunea în glumă Vladimir Ilici după ieşirea din închisoare. În afară de «Dezvoltarea capitalismului», Vladimir Ilici a scris în închisoare manifeste, broşuri ilegale, proiectul de program pentru primul congres (care a avut loc abia în 1898, dar care trebuia să se ţină mai înainte), s-a pronunţat asupra problemelor discutate în organizaţie. Ca să nu fie prins în timp ce scria cu lapte, Vladimir Ilici făcea din pîine mici călimări cu lapte pe care, de îndată ce auzea zgomot la vizetă, le băga repede în gură. «Astăzi am mîncat şase călimări» — scria în glumă Vladimir Ilici într-o scrisoare.
Dar oricîtă stăpînire de sine avea Vladimir Ilici, oricît de precis respecta regimul pe care şi-l prescrisese singur, de bună seamă că uneori îl cuprindea şi pe el nostalgia în închisoare. Într-una din scrisori el expuse următorul plan: cînd deţinuţii erau duşi la plimbare, pe una din ferestrele coridorului se vedea pentru o clipă o bucată de trotuar de pe strada Şpalernaia. Ne rugă deci ca, la o anumită oră, eu şi Apolinaria Aleksandrovna Iakubova să stăm pe această bucată de trotuar ca să ne vadă. Apolinaria n-a putut veni; eu m-am dus cîteva zile în şir şi am stat vreme îndelungată pe această bucată de trotuar. Totuşi planul a dat greş, nu-mi mai amintesc de ce.
În timp ce Vladimir Ilici a stat închis, activitatea în libertate a luat amploare, mişcarea muncitorească a crescut în mod spontan. După arestarea lui Martov, Leahovski şi a altora, forţele grupului au slăbit şi mai mult. E adevărat că în grup au intrat tovarăşi noi, dar aceştia erau mai puţin pregătiţi. Or, nu mai rămînea timp pentru învăţat: mişcarea cerea acţiune, cerea o mulţime de forţe, toţi trebuiau să se ocupe de agitaţie, la propagandă nici nu mai aveam cînd să ne gîndim. Agitaţia făcută cu ajutorul manifestelor avu mult succes. Greva celor 30.000 de textilişti din Petersburg, care a izbucnit în vara anului 1896, s-a desfăşurat sub influenţa social-democraţilor, ceea ce a făcut ca mulţi dintre noi să fie cuprinşi de ameţeala succesului.
Îmi amintesc cum o dată (mi se pare că la începutul lui august), la o adunare ţinută în pădure, la Pavlovsk, Silvin a citit cu voce tare proiectul unui manifest.
Într-un loc era o frază din care reieşea clar că mişcarea muncitorească trebuie să se limiteze numai la lupta economică. Citind-o cu voce tare, Silvin se opri. «Ia te uită, cum a putut să-mi scape aşa ceva, am luat-o şi eu razna» — spuse el rîzînd. Fraza fu tăiată. În vara anului 1896 a căzut tipografia din Lahta. În urma acestei căderi, care a făcut multă zarvă, pierdurăm posibilitatea de a tipări broşuri şi a trebuit să amînăm pentru multă vreme planul de a scoate o revistă.
În timpul grevei din 1896, în grupul nostru intră grupul lui Tahtarev, cunoscut sub denumirea «maimuţele», şi grupul lui Cernîşev, cunoscut sub denumirea «cocoşii»[2]. Dar atît timp cît «decembriştii» stăteau în închisoare şi ţineau legătura cu cei de afară, munca continua să fie dusă pe vechiul ei făgaş. Cînd Vladimir Ilici ieşi din închisoare, eu mai eram închisă. Cu toată înfrigurarea care-l cuprinde pe om atunci cînd iese din închisoare, cu toate că fu nevoit să participe la o serie de şedinţe, Vladimir Ilici găsi timp să-mi scrie o scrisoare despre muncă. Mama mi-a povestit după aceea că în închisoare el se îngrăşase şi părea chiar foarte vesel.
Eu am fost eliberată curînd după «cazul Vetrovei» (o deţinută din fortăreaţa Petropavlovsk care şi-a dat singură foc). Jandarmii eliberară o serie întreagă de femei închise, îmi dădură drumul şi mie şi mă lăsară la Petersburg pînă la sfîrşitul instrucţiei, punînd vreo doi spioni să mă urmărească pas cu pas. Am găsit organizaţia într-o stare de plîns. Dintre vechii activişti rămăsese numai Stepan Ivanovici Radcenko şi soţia lui. El însuşi, din motive de conspiraţie, nu mai putea duce munca, dar continua să fie centrul organizaţiei şi menţinea legăturile. Ţinea legătura şi cu Struve. Struve se căsători în curînd cu N.A. Herd, social-democrată. Pe atunci era şi el social-democrat. Nu era de loc în stare să muncească într-o organizaţie, cu atît mai mult într-una ilegală; îl măgulea însă, fără îndoială, faptul că i se cereau sfaturi. A scris chiar un manifest pentru Congresul I al Partidului muncitoresc social-democrat. În iarna anului 1897—1898 mă duceam destul de des pe la Struve cu misiuni din partea lui Vladimir Ilici — pe atunci Struve edita revista «Novoe Slovo»,— dar şi pentru că mă legau multe de Nina Aleksandrovna. Îl studiam pe Struve. Deşi în acel timp era social-democrat, mă surprindea faptul că nu vede nimic dincolo de cărţi şi că-i lipseşte aproape cu desăvîrşire orice interes pentru «arborele viu al vieţii», interes care exista în măsură atît de mare la Vladimir Ilici. Struve îmi procură o traducere şi-mi propuse s-o stilizeze el. Se vedea însă că îl enerva această muncă, obosea repede (cu Vladimir Ilici stăteam ceasuri întregi la o muncă asemănătoare. Vladimir Ilici lucra cu totul altfel, el se lăsa absorbit cu totul de munca pe care o făcea, fie ea şi o traducere). Pentru a se odihni, Struve se apuca să-l citească pe Fet. Cineva a scris în amintirile sale că lui Vladimir Ilici îi placea Fet. Nu-i adevărat. Fet este un adept notoriu al iobăgiei, nu găseşti la el nici o idee simpatică; lui Struve însă îi plăcea.
Îl cunoşteam şi pe Tugan-Baranovski. Învăţasem împreună cu soţia lui, Lidia Karlovna Davîdova (a cărei mamă edita revista «Mir Bojii»), şi într-un timp mă duceam pe la ei. Lidia Karlovna era o femeie foarte inteligentă şi bună, însă lipsită de voinţă. Era mai deşteaptă decît soţul ei. În discuţii el se manifesta întotdeauna ca un om străin de noi. O dată am venit la el cu o listă de subscripţie pentru nişte grevişti (în timpul grevei de la Kostroma pare-mi-se). Mi-a dat cîteva ruble, nu-mi amintesc ce sumă; am fost nevoită însă să-i ascult reflexiile, cam de genul acesta: «Nu înţeleg de ce trebuie sprijinite grevele; greva nu este un mijloc destul de eficace în lupta împotriva patronilor». Am luat banii şi m-am grăbit să plec.
Îi scriam lui Vladimir Ilici în deportare despre tot ce mi se întîmpla să văd şi să aud. Despre munca organizaţiei aveam însă foarte puţin de scris. În timpul Congresului I organizaţia număra numai patru oameni: S.I. Radcenko, soţia lui, Liubov Nikolaevna, Sammer şi cu mine. Delegatul nostru a fost Stepan Ivanovici. Întorcîndu-se de la congres, aproape că nu ne povesti nimic despre cele ce se petrecuseră acolo; scoase din cotorul unei cărţi «Manifestul» bine cunoscut de noi, scris de Struve şi adoptat de congres, şi izbucni în plîns: aproape toţi participanţii la congres — nu erau decît cîţiva oameni — fuseseră arestaţi.
Am fost condamnată la trei ani deportare în gubernia Ufa. Am cerut să fiu trimisă în satul Şuşenskoe, judeţul Minusinsk, unde se afla Vladimir Ilici. Pentru aceasta a trebuit să declar că sînt «logodnica» lui.
[1]. Suburbie muncitorească din Petersburg, situată dincolo de bariera Nevei; înainte se numea raionul Nevski, iar acum raionul Volodarski. Prin această suburbie trecea, pe cheiul Nevei, calea Schlüsselburg (folosită ca drum de poştă), de-a lungul căreia se ridicau majoritatea fabricilor şi uzinelor din acest raion. — N. K.
[2]. La 12 (24) august 1896 s-a produs o nouă serie de arestări: au fost arestaţi aproape toţi «bătrînii» şi mulţi dintre «cocoşi». Tot atunci am fost arestată şi eu. — N. K.
1). Lucrarea lui V. I. Lenin «Cu privire la aşa-zisa problema a pieţelor» era socotită pierdută pentru totdeauna, însă în 1937 caietul despre care scrie N. K. Krupskaia a fost găsit şi a intrat în posesia Institutului Marx-Engels-Lenin. Prima oară lucrarea a fost publicată în revista «Bolşevik» nr. 21 din 1937; în 1938 a fost publicată de Institutul Marx-Engels-Lenin în volum (vezi V. I. Lenin, Opere, vol. I, E.S.P.L.P. 1956, pag. 65—115). — Nota Red.
2). Pe strada Gorohovaia era instalată o secţie a ohranei ţariste. — Nota Red.
3). Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 2, E.S.P.L.P. 1955, pag. 15—60. — Nota Red.
4). Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 2, E.S.P.L.P. 1955, pag. 247—298; vol. 4, Editura pentru literatură politică, 1953, pag. 287—296, 274—286. — Nota Red.
5). Amintirile au fost scrise în 1930. — Nota Red.
6). Manifestul către muncitorii de la uzina Semeannikov, răspîndit cu prilejul frămîntărilor de la această uzină, a fost primul manifest agitatoric al marxiştilor ruşi. L-a redactat V. I. Lenin, cu participarea activă a muncitorului I. V. Babuşkin, după 24 decembrie 1894 (5 ianuarie 1895). — Nota Red.
7). Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 2, E.S.P.L.P. 1955, pag. 69-73. — Nota Red.
8). Vezi V. I. Lenin, Opere, vol. 3, E.S.P.L.P. 1956, pag. 1-573. — Nota Red.