Aşa cum am arătat în prefaţa la ediţia rusă, lucrarea de faţă a fost scrisă în 1916, ţinîndu-se seama de rigorile cenzurii ţariste. Nu am posibilitatea să refac în prezent întregul text, ceea ce ar fi de altfel lipsit de orice sens, căci scopul principal al lucrării a fost şi rămîne acela de a arăta, după datele generale ale unor statistici burgheze certe şi după mărturiile unor oameni de ştiinţă burghezi din toate ţările, care a fost la începutul secolului al XX-lea, în ajunul primului război imperialist mondial, tabloul de ansamblu al economiei capitaliste mondiale în corelaţiile ei internaţionale.
Într-o oarecare măsură va fi chiar folositor pentru mulţi comunişti din ţările capitaliste avansate să se convingă din exemplul acestei lucrări, care era legală din punctul de vedere al cenzurii ţariste, că este posibil - şi necesar - ca pînă şi slabele rămăşiţe de legalitate care mai rămîn pentru comunişti, de pildă, în America de azi sau în Franţa, după recenta arestare a aproape tuturor comuniştilor, să fie folosite pentru a dezvălui toată falsitatea concepţiilor social-pacifiste şi a speranţelor pe care şi le pun social-pacifiştii în „democraţia mondială“. Cît priveşte completările cele mai necesare la broşura de faţă, scrisă sub regimul cenzurii, voi încerca să le dau în această prefaţă.
În lucrarea de faţă se demonstrează că războiul din 1914-1918 a fost de ambele părţi un război imperialist (adică un război tîlhăresc, de cotropire, de jaf), un război pentru împărţirea lumii, pentru împărţirea şi reîmpărţirea coloniilor, a „sferelor de influenţă“ ale capitalului financiar etc.
Căci dovada adevăratului caracter social, sau mai bine zis a adevăratului caracter de clasă al unui război, trebuie căutată, bineînţeles, nu în istoria diplomatică a războiului, ci în analiza situaţiei obiective a claselor conducătoare din toate statele beligerante. Pentru a putea înfăţişa această situaţie obiectivă, nu trebuie să luăm exemple izolate sau date răzleţe (căci, dată fiind enorma complexitate a fenomenelor vieţii sociale, poţi găsi întotdeauna oricîte exemple izolate sau date răzleţe care să confirme orice teză), ci neapărat totalitatea datelor referitoare la bazele vieţii economice a tuturor statelor beligerante şi a lumii întregi.
Tocmai asemenea date de ansamblu, care nu pot fi infirmate, sînt citate de mine pentru a ilustra împărţirea lumii în anii 1876 şi 1914 (în § 6) şi repartizarea reţelei de căi ferate în lumea întreagă în anii 1890 şi 1913 (în § 7). Reţeaua de căi ferate este un indicator sintetic al dezvoltării celor mai însemnate ramuri ale industriei capitaliste - industria cărbunelui şi a fierului - şi totodată indiciul cel mai grăitor al dezvoltării comerţului mondial şi al civilizaţiei burghezo-democratice. Legătura dintre reţeaua de căi ferate şi marea industrie, monopolurile, sindicatele, cartelurile, trusturile, băncile, oligarhia financiară este arătată în capitolele precedente ale lucrării. Repartizarea reţelei de căi ferate, inegalitatea acestei repartizări, dezvoltarea inegală a reţelei de căi ferate, toate acestea sînt rezultate ale capitalismului contemporan, monopolist, pe scară mondială. Şi aceste rezultate arată că pe o asemenea bază economică, atîta timp cît există proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, războaiele imperialiste sînt absolut inevitabile.
Construirea de căi ferate pare a fi o întreprindere simplă, firească, democratică, care contribuie la răspîndirea culturii şi a civilizaţiei: aşa apare ea în ochii profesorilor burghezi, care sînt plătiţi să prezinte în culori trandafirii robia capitalistă, precum şi în ochii filistinilor mic-burghezi. În realitate însă, firele capitaliste prin care aceste întreprinderi sînt în mii de chipuri legate de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie în general au transformat construirea de căi ferate într-un instrument de asuprire a unui miliard de oameni (coloniile plus semicoloniile), adică a mai mult de jumătate din populaţia globului în ţările dependente şi a robilor salariaţi ai capitalului din ţările „civilizate“.
Proprietatea privată bazată pe munca micului producător, libera concurenţă, democraţia, - toate aceste lozinci cu care capitaliştii şi presa lor înşeală pe muncitori şi pe ţărani sînt de domeniul trecutului. Capitalismul s-a transformat într-un sistem mondial de asuprire colonială şi de sugrumare financiară a imensei majorităţi a populaţiei globului de către un mănunchi de ţări „înaintate“. Această „pradă“ se împarte între doi-trei tîlhari atotputernici în lume, înarmaţi pînă-n dinţi (America, Anglia, Japonia), care tîrăsc întregul glob în războiul lor pentru împărţirea prăzii lor.
Pacea de la Brest-Litovsk, dictată de Germania monarhică, iar după aceea mult mai bestiala şi mai mîrşava pace de la Versailles, dictată de republici ,,democratice“ ca America şi Franţa, precum şi de ,,libera“ Anglie, au adus omenirii un serviciu dintre cele mai folositoare, demascînd atît pe scribii năimiţi ai imperialismului cît şi pe micii burghezi reacţionari - ori cît şi-ar zice ei pacifişti şi socialişti - care proslăveau „wilsonismul“[2] şi căutau să dovedească posibilitatea păcii şi a reformelor în condiţiile imperialismului.
Zecile de milioane de cadavre şi de mutilaţi pe care i-a lăsat în urma sa războiul, acest război purtat pentru a se decide care din cele două grupuri de bandiţi ai finanţei - cel englez sau cel german - să capete o parte mai mare din pradă, precum şi sus-arătatele două „tratate de pace“ deschid, incomparabil mai rapid ca pînă acum, ochii a milioane şi zeci de milioane de oameni asupriţi, împilaţi, înşelaţi, prostiţi de burghezie. Pe terenul ruinei provocate de război în lumea întreagă se dezvoltă, aşadar, criza revoluţionară mondială, care, oricît de lungi şi de grele ar fi peripeţiile prin care ar trece, nu se poate termina altfel decît cu revoluţia proletară şi cu victoria ei.
Manifestul de la Basel al Internaţionalei a II -a, care în 1912 a făcut o apreciere nu războiului în general (războaiele sînt de mai multe feluri, sînt şi războaie revoluţionare), ci tocmai războiului care a izbucnit apoi în 1914, acest manifest a rămas un monument care dezvăluie tot falimentul ruşinos al eroilor Internaţionalei a II-a, toată renegarea de care au dat ei dovadă.
De aceea reproduc acest manifest în anexa la ediţia de faţă şi atrag iarăşi şi iarăşi atenţia cititorilor asupra faptului că eroii Internaţionalei a II-a ocolesc cu grijă pasajele în care manifestul subliniază în mod expres, în termeni clari şi precişi, legătura dintre acest război - pe atunci în perspectivă - şi revoluţia proletară, le ocolesc cu aceeaşi grijă cu care hoţul ocoleşte locul unde a săvîrşit furtul.
O atenţie deosebită se acordă în lucrarea de faţă criticii „kautskismului“, curent ideologic internaţional pe care îl reprezintă în toate ţările lumii „teoreticienii cei mai de vază“, conducătorii Internaţionalei a II-a (în Austria - Otto Bauer & Co., în Anglia - Ramsay MacDonald şi alţii, în Franţa - Albert Thomas etc. etc.), precum şi o mulţime de socialişti, reformişti, pacifişti, democraţi burghezi, popi.
Acest curent ideologic este, pe de o parte, un produs al descompunerii, al putrezirii Internaţionalei a II-a, iar pe de altă parte rodul inevitabil al ideologiei unor mici burghezi pe care întregul ansamblu al condiţiilor lor de trai îi ţine în captivitatea prejudecăţilor burgheze şi democratice.
La Kautsky şi la cei de teapa lui, asemenea concepţii nu înseamnă altceva decît renunţarea totală la bazele revoluţionare ale marxismului, pe care acest autor le-a apărat decenii de-a rîndul, îndeosebi în lupta împotriva oportunismului socialist (al lui Bernstein, Millerand, Hyndman, Gompers etc). De aceea nu este întîmplător faptul că în toată lumea „kautskiştii“ s-au unit acum, pe planul politicii practice, cu ultraoportuniştii (în cadrul Internaţionalei a II-a, sau galbenă[3]) şi cu guvernele burgheze (în cadrul guvernelor burgheze de coaliţie la care participă socialişti).
Mişcarea revoluţionară proletară în general şi cea comunistă în special, care e în creştere în lumea întreagă, nu se poate dispensa de analizarea şi dezvăluirea greşelilor teoretice ale „kautskismului“. Aceasta cu atît mai mult, cu cît pacifismul şi „democratismul“ în general - care nici nu afişează măcar pretenţii de marxism, dar care asemenea lui Kautsky & Co. disimulează adîncimea contradicţiilor imperialismului şi caracterul inevitabil al crizei revoluţionare generate de el - mai sînt încă extrem de răspîndite în lumea întreagă. Lupta împotriva acestor curente este obligatorie pentru partidul proletariatului, oare trebuie să cucerească de partea sa pe micii producători şi milioanele de oameni ai muncii puşi în condiţii de viaţă mai mult sau mai puţin mic-burgheze, smulgîndu-i de sub influenţa burgheziei, care îi înşeală.
Este necesar să spun cîteva cuvinte despre capitolul al VIII-lea: „Parazitismul şi putrefacţia capitalismului“. Cum am arătat şi în textul cărţii, fostul „marxist“ Hilferding, actualmente tovarăş de luptă al lui Kautsky şi unul dintre principalii reprezentanţi ai politicii reformiste, burgheze în „Partidul social-democrat independent din Germania“[4], a făcut în această problemă un pas înapoi în raport cu englezul Hobson, care e un pacifist şi reformist declarat. Scindarea pe scară internaţională a întregii mişcări muncitoreşti este acum o realitate incontestabilă (Internaţionalele a II-a şi a III-a). Este de asemenea un fapt incontestabil că între cele două curente se desfăşoară o luptă armată şi un război civil: în Rusia, menşevicii şi „socialiştii-revoluţionari“ sprijină pe Kolceak şi pe Denikin împotriva bolşevicilor; în Germania, Scheideiman-niştii şi Noske & Co. luptă alături de burghezie împotriva spartakiştilor[5]; acelaşi lucru se întîmplă în Finlanda, în Polonia, în Ungaria etc. Care este deci baza economică a acestui fenomen de amploare istorică mondială?
Este tocmai parazitismul şi putrefacţia capitalismului, care sînt proprii stadiului său istoric cel mai înalt, adică imperialismul. După cum s-a demonstrat în lucrarea de faţă, capitalismul a dus acum la situaţia că un mănunchi de state (mai puţin de o zecime din populaţia globului, iar după calculele cele mai „largi“ şi mai exagerate, mai puţin de o cincime) deosebit de bogate şi de puternice jefuiesc lumea întreagă, prin simpla ,,tăiere de cupoane“. Potrivit datelor statisticii burgheze dinainte de război, exportul de capital aduce un venit anual de 8-10 miliarde de franci la preţurile din acea perioadă. Astăzi, desigur, mult mai mult.
Se înţelege că un asemenea supraprofit (căci el se obţine peste profitul pe care capitaliştii îl storc de la muncitorii din „propria“ lor ţară) oferă posibilitatea de a corupe pe liderii muncitorimii şi pătura de sus a aristocraţiei muncitoreşti. Pe aceasta capitaliştii ţărilor „înaintate“ o corup prin mii de mijloace directe şi indirecte, făţişe şi camuflate.
Această „aristocraţie muncitorească“ sau pătură de muncitori îmburgheziţi, adevăraţi mici burghezi prin modul lor de viaţă, prin nivelul cîştigului lor, prin întreaga lor concepţie despre lume, formează reazemul principal al Internaţionalei a II-a, iar în zilele noastre principalul reazem social (nu militar) al burgheziei. Căci ei sînt adevăraţi agenţi ai burgheziei în mişcarea muncitorească, vătafi ai clasei capitaliştilor, proveniţi din rîndurile muncitorilor (labor lieutenants of the capitalist class), adevăraţi promotori ai reformismului si şovinismului. În războiul civil dintre proletariat şi burghezie nu puţini dintre ei se situează în mod inevitabil de partea burgheziei, de partea „versaillezilor“[6] împotriva „comunarzilor“.
Fără a înţelege rădăcinile economice ale acestui fenomen, fără a elucida semnificaţia lui politică şi socială, nu se poate face nici un pas în domeniul rezolvării problemelor practice ale mişcării comuniste şi ale revoluţiei sociale care se apropie.
Imperialismul este ajunul revoluţiei sociale a proletariatului. Începînd din 1917 acest lucru a fost confirmat pe scară mondială.
N. Lenin
6 iulie 1920
[1]. Prezenta prefaţă a fost publicată pentru prima oară în octombrie 1921, sub titlul „Imperialismul şi capitalismul, în nr. 18 al revistei „Kommunisticeskii Internaţional“. În timpul vieţii lui Lenin, cartea „Imperialismul, stadiul cel mal înalt al capitalismului“ a apărut în limba germană, în 1921, şi în limbile franceză şi engleză (parţial), în 1923. - Nota red. Editurii Politice
[2]. „Wilsonismul“ - după numele lui Wilson, preşedinte al S.U.A. între anii 1913 şi 1921. În primul an de preşedinţie, Wilson a promulgat o serie de legi (legea impozitului progresiv pe venituri, legea antitrust etc.), pe care le-a intitulat, în mod demagogic, legi care inaugurează era „noii libertăţi“. După cum scria Lenin, Wilson era idolul micilor burghezi şi al pacifiştilor, care sperau că el „va salva «pacea socială», va împăca pe exploatatori cu exploataţii, va înfăptui reforme sociale“ (Opere complete, vol. 41, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 223). - Nota red. Editurii Politice
[3]. V. I. Lenin se referă la Internaţionala a II-a (de la Berna), creată la Conferinţa de la Berna, din februarie 1919, a partidelor socialiste de către liderii partidelor socialiste vest-europene în locul Internaţionalei a II-a, care încetase să existe la începutul primului război mondial. - Nota red. Editurii Politice
[4]. Partidul social-democrat independent din Germania - partid centrist, creat în aprilie 1917, la Congresul de constituire de la Gotha. În octombrie 1920, la Congresul său de la Halle, Partidul social-democrat independent s-a scindat. O parte considerabilă din membrii lui s-au alăturat în decembrie 1920 Partidului Comunist din Germania. - Nota red. Editurii Politice
[5]. Spartachiştii - membrii organizaţiei revoluţionare a social-democraţilor de stînga din Germania, înfiinţată la începutul primului război mondial de către K. Liebknecht, R. Luxemburg, F. Mehring, C. Zetkin, J. Marchlewsky, L. Ioghihes (Tyszka) şi W. Pieck. Spartachiştii au desfăşurat activitate de propagandă revoluţionară în sînul maselor, au organizat ample acţiuni împotriva războiului, au condus o serie de greve, au demascat caracterul imperialist al războiului mondial şi trădarea comisă de liderii oportunişti ai social-democraţiei.
În noiembrie 1918, în timpul revoluţiei din Germania, spartachiştii au constituit „Uniunea Spartacus“ şi au publicat la 14 decembrie 1918 un program propriu. Această organizaţie a constituit nucleul Partidului Comunist din Germania, creat în decembrie 1918. - Nota red. Editurii Politice
[6]. Versaillezii - duşmanii de moarte ai Comunei din Paris din 1871, partizanii guvernului burghez contrarevoluţionar francez condus de A. Thiers, care, după victoria Comunei, s-a instalat la Versailles. La înăbuşirea Comunei din Paris, versaillezii au dat dovadă de o cruzime nemaiauzită faţă de comunarzi. După 1871, numele de „versaillez“ a devenit sinonim cu „contrarevoluţie bestială“. - Nota red. Editurii Politice