Am văzut că, prin esenţa sa economică, imperialismul este capitalism monopolist. Însuşi acest fapt determină locul istoric al imperialismului, căci monopolul, care ia naştere pe terenul liberei concurenţe şi tocmai din libera concurenţă, înseamnă trecerea de la capitalism la o formaţiune social-economică superioară. Trebuie să relevăm îndeosebi patru forme principale de monopoluri sau de manifestări principale ale capitalismului monopolist, caracteristice pentru epoca de care ne ocupăm.
În primul rînd, monopolul a luat naştere din concentrarea producţiei pe o treaptă foarte înaltă a dezvoltării ei. Acestea sînt uniunile monopoliste ale capitaliştilor, cartelurile, sindicatele, trusturile. Am văzut ce rol uriaş au ele în viaţa economică contemporană. Pe la începutul secolului al XX-lea, ele au devenit pe deplin precumpănitoare în ţările avansate, şi dacă primii paşi pe calea cartelării au fost făcuţi mai întîi de ţări cu tarife protecţioniste ridicate (Germania, America), - nu-i mai puţin adevărat că Anglia, cu sistemul liberului schimb practicat de ea, a înregistrat doar ceva mai tîrziu acelaşi fapt esenţial: naşterea monopolurilor din concentrarea producţiei.
În al doilea rînd, monopolurile au dus la o intensificare a acaparării celor mai importante izvoare de materii prime, în special pentru industria de bază - şi cea mai cartelată - a societăţii capitaliste: industria cărbunelui şi cea siderurgică. Stăpînirea monopolistă a celor mai importante izvoare de materii prime a sporit enorm puterea marelui capital şi a ascuţit contradicţia dintre industria cartelată şi cea necartelată.
În al treilea rînd, monopolul a luat naştere din sistemul bancar. Din modeste întreprinderi mijlocitoare, băncile s-au transformat în monopolişti ai capitalului financiar. Nu mai mult de 3-5 bănci foarte mari ale oricăreia dintre naţiunile capitaliste cele mai avansate au realizat „uniunea personală“ a capitalului industrial şi a celui bancar şi au concentrat în mîinile lor puterea de a dispune de multe miliarde, care reprezintă partea cea mai mare a capitalurilor şi a veniturilor băneşti ale întregii ţări. Oligarhia financiară, care prinde într-o reţea deasă de relaţii de dependenţă toate instituţiile economice şi politice ale societăţii burgheze contemporane, fără excepţie, - iată manifestarea cea mai pregnantă a acestui monopol.
În al patrulea rînd, monopolul a luat naştere din politica colonialistă. La numeroasele mobiluri „vechi“ ale politicii colonialiste, capitalul financiar a adăugat lupta pentru izvoare de materii prime, pentru export de capital, pentru „sfere de influenţă“ - adică sfere de tranzacţii rentabile, concesiuni, profituri monopoliste etc. -, în sfîrşit lupta pentru spaţiu economic în general. Cînd puterile europene deţineau prin coloniile lor a zecea parte din teritoriul Africii, de pildă, cum era cazul încă în 1876, politica colonialistă se putea desfăşura în chip nemonopolist, după metoda „ocupării libere“, ca să zicem aşa, a diferite teritorii. Dar cînd (pe la 1900) 9/10 din Africa au ajuns să fie deja acaparate, cînd lumea întreagă a ajuns să fie deja împărţită, a început în mod inevitabil era stăpînirii coloniale monopoliste şi, prin urmare, era luptei deosebit de înverşunate pentru împărţirea şi reîmpărţirea lumii.
Este îndeobşte cunoscut în ce măsură a ascuţit capitalismul monopolist toate contradicţiile capitalismului. Este de ajuns să amintim scumpetea traiului şi apăsarea exercitată de carteluri. Această ascuţire a contradicţiilor este cea mai puternică forţă motrice a perioadei istorice de tranziţie care a început o dată cu victoria definitivă a capitalului financiar mondial.
Monopoluri, oligarhie, tendinţe de dominaţie în locul tendinţelor de libertate, exploatarea unui număr tot mai mare de naţiuni mici sau slabe de către un mănunchi de naţiuni foarte bogate sau foarte puternice, toate acestea au generat acele trăsături distinctive ale imperialismului care ne determină să-l caracterizăm drept capitalism parazitar sau în putrefacţie. Tot mai mult iese în relief, ca una dintre tendinţele imperialismului, crearea „statului-rentier“, a statului-cămătar, a cărui burghezie trăieşte într-o măsură mereu crescîndă din exportul de capital şi din „tăierea de cupoane“. Ar fi greşit să se creadă că această tendinţă spre putrefacţie exclude o creştere rapidă a capitalismului. Nu, unele ramuri industriale, unele pături ale burgheziei, unele ţări manifestă în epoca imperialismului, cu o forţă mai mare sau mai mică, cînd una, cînd alta dintre aceste tendinţe. Privit în ansamblu, capitalismul creşte incomparabil mai rapid decît înainte, dar această creştere nu numai că devine în general mai inegală, ci inegalitatea se manifestă în special şi prin putrefacţia ţărilor celor mai bogate în capital (Anglia).
Cu privire la ritmul dezvoltării economice a Germaniei, Riesser, autorul unui studiu asupra marilor bănci germane, spune: „Progresul nu tocmai lent al epocii precedente (1848-1870) se află, faţă de ritmul dezvoltării întregii economii a Germaniei, şi în special a băncilor ei, în epoca actuală (1870-1905), cam în acelaşi raport în care viteza străbunei diligenţe se află faţă de viteza ameţitoare a automobilului modern, care începe să devină primejdioasă atît pentru cei dinăuntrul lui, cît şi pentru pietonul ce-şi vede fără grijă de drum“. La rîndul său, acest capital financiar, care a crescut neobişnuit de repede, şi tocmai pentru că a crescut atît de repede, n-ar avea nimic împotrivă să treacă la o stăpînire mai „liniştită“ a coloniilor care ar putea fi smulse, nu numai prin mijloace paşnice, naţiunilor mai bogate. În Statele Unite, dezvoltarea economică a avut în ultimele decenii un ritm şi mai rapid decît în Germania, şi tocmai datorită acestui fapt trăsăturile parazitare ale capitalismului american contemporan s-au manifestat cu o deosebită vigoare. Pe de altă parte, compararea burgheziei americane republicane, de pildă, cu burghezia monarhistă japoneză sau germană arată că chiar şi cea mai pronunţată deosebire politică devine extrem de atenuată în epoca imperialismului, dar nu pentru că ar fi în genere lipsită de importanţă, ci pentru că în toate aceste cazuri e vorba de o burghezie cu trăsături de parazitism net conturate.
Prin faptul că într-o ramură industrială din multe altele, într-o ţară din multe altele etc., capitaliştii obţin profituri înalte de monopol, ei capătă posibilitatea economică de a corupe unele pături de muncitori, iar vremelnic chiar o minoritate destul de însemnată a acestora, atrăgîndu-i de partea burgheziei din ramura industrială respectivă sau a burgheziei naţiunii respective împotriva tuturor celorlalte. Accentuarea antagonismului dintre naţiunile imperialiste în legătură cu împărţirea lumii întăreşte această tendinţă. Astfel se creează legătura dintre imperialism şi oportunism, legătură care s-a manifestat în Anglia mai devreme şi mai puternic decît în oricare altă parte, datorită faptului că unele trăsături imperialiste ale dezvoltării au apărut aici mult mai devreme ca în alte ţări. Unii autori, printre care se numără şi L. Martov, de pildă, preferă să ocolească faptul - deosebit de izbitor astăzi - că există o legătură între imperialism şi oportunismul din mişcarea muncitorească, limitîndu-se la consideraţii „oficial-optimiste“ (în spiritul lui Kautsky şi al lui Huysmans) de felul următor: cauza adversarilor capitalismului n-ar avea sorţi de izbîndă dacă tocmai capitalismul avansat ar duce la întărirea oportunismului sau dacă tocmai muncitorii mai bine retribuiţi ar înclina spre oportunism etc. Nu trebuie să ne înşelăm asupra semnificaţiei acestui „optimism“: este un optimism referitor la oportunism şi care serveşte la camuflarea lui. În realitate însă, dezvoltarea deosebit de rapidă şi deosebit de odioasă a oportunismului este departe de a constitui chezăşia unei victorii trainice a lui, după cum rapiditatea evoluţiei unui abces pe un organism sănătos nu poate decît să grăbească spargerea abcesului şi însănătoşirea organismului. Cei mai periculoşi în această privinţă sînt oamenii care nu vor să înţeleagă că lupta împotriva imperialismului, dacă nu este indisolubil legată de lupta împotriva oportunismului, se reduce la o frază lipsită de conţinut şi amăgitoare.
Din tot ce am spus mai sus despre esenţa economică a imperialismului reiese că acesta trebuie caracterizat drept capitalism de tranziţie sau, mai bine zis, capitalism muribund. În această privinţă este extrem de instructiv că economiştii burghezi care descriu capitalismul contemporan folosesc în mod curent termeni ca: „împletire“, „lipsă de izolare“ etc.; băncile sînt „întreprinderi care, prin sarcinile şi prin dezvoltarea lor, nu au un caracter economic strict privat, ci depăşesc tot mai mult sfera reglementării economice strict private“. Şi acelaşi Riesser, căruia îi aparţin aceste cuvinte, declară cu un aer foarte serios că „prezicerea“ marxiştilor în ceea ce priveşte „socializarea“ „nu s-a adeverit“!
Dar ce exprimă cuvinţelul „împletire“? El sesizează numai o singură trăsătură, mai izbitoare, a procesului care se desfăşoară sub ochii noştri. El arată că observatorul vorbeşte de copaci fără să vadă pădurea. El copiază orbeşte ceea ce este exterior, întîmplător, haotic şi ne dezvăluie în persoana observatorului un om copleşit de materialul brut şi complet incapabil să înţeleagă conţinutul şi semnificaţia acestui material. Deţinerea de acţiuni, relaţiile dintre proprietarii privaţi „se împletesc întîmplător“. Dar substratul acestei împletiri, temelia ei rezidă în relaţiile de producţie sociale care se schimbă. Cînd o mare întreprindere devine o întreprindere gigantică şi organizează metodic, pe baza unor date generale precis calculate, livrarea unor materii prime în proporţie de 2/3 sau 3/4 din cantitatea necesară pentru satisfacerea consumului unei populaţii de zeci de milioane; cînd se organizează sistematic transportarea acestei materii prime la centrele de producţie cele mai convenabile, aflate uneori la o depărtare de sute şi mii de kilometri unul de altul; cînd toate stadiile succesive de prelucrare a materialului, inclusiv stadiul fabricării unei serii întregi de tipuri de produse finite, sînt coordonate dintr-un centru unic; cînd distribuirea acestor produse între zeci şi sute de milioane de consumatori se face după un plan unic (desfacerea petrolului în America şi în Germania de către trustul american al petrolului), devine clar că avem de-a face cu o socializare a producţiei, şi nicidecum cu o simplă „împletire“, că relaţiile economice private şi relaţiile de proprietate privată constituie un înveliş care nu mai corespunde conţinutului şi care trebuie să putrezească inevitabil, dacă înlăturarea lui va fi în chip artificial întîrziată, un înveliş care (în cazul cel mai rău, dacă vindecarea abcesului oportunist va întîrzia) poate să rămînă în stare de putrefacţie un timp relativ îndelungat, dar care va fi totuşi fără doar şi poate înlăturat.
Schulze-Gaevernitz, un admirator entuziast al imperialismului german, exclamă:
„Dacă în ultimă instanţă conducerea sistemului bancar german revine unei duzini de persoane, este clar ca activitatea lor prezintă de pe acum pentru binele poporului o importanţă mai mare decît activitatea majorităţii miniştrilor“ (aici e mai convenabil să uiţi „împletirea“ dintre bancheri, miniştri, industriaşi şi rentieri...). „...Dacă analizăm temeinic tendinţele de dezvoltare arătate mai sus, obţinem următoarele: capitalul bănesc al naţiunii e reunit în bănci; băncile sînt legate între ele prin cartelare; capitalul naţiunii, în căutare de plasament, ia forma de hîrtii de valoare. Aceasta înseamnă că se împlinesc cuvintele geniale ale lui Saint-Simon: «Actuala anarhie în producţie, provenind din faptul că relaţiile economice se desfăşoară fără o reglementare unitară, trebuie să facă loc organizării producţiei. Producţia nu va mai fi condusă de întreprinzători izolaţi, independenţi unul de altul, care nu cunosc nevoile economice ale oamenilor, ci de o anumită instituţie socială. Un comitet central însărcinat cu această conducere, avînd posibilitatea să cuprindă domeniul vast al economiei sociale dintr-un punct de vedere mai înalt, o va reglementa spre folosul întregii societăţi şi va remite mijloacele de producţie în mîini competente, îngrijindu-se mai ales de asigurarea unei armonii permanente între producţie şi consum. Există instituţii care au inclus în sfera preocupărilor lor o anumită organizare a activităţii economice: băncile». Sîntem încă departe de împlinirea acestor cuvinte ale lui Saint-Simon, dar ne aflăm pe calea care duce la înfăptuirea lor: un marxism deosebit de acela conceput de Marx, dar deosebit numai prin formă“[1].
Nimic de zis: frumoasă „infirmare“ a lui Marx, infirmare care face un pas înapoi de la analiza ştiinţifică riguroasă a lui Marx la intuirea - deşi genială, dar totuşi numai intuire a lui Saint-Simon.
[1]. „Grundriss der Sozialkonomik“, 146. - Lenin
Scris în ianuarie-iunie 1916
Publicat pentru prima oară la mijlocul anului 1917, la Petrograd, în broşura apărută în editura „Jizn i znanie“; prefaţa la ediţiile franceză şi germană - în 1921, în revista „Kommunisticeskii Internaţional“ nr. 18
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 27, ed. rom., p. 307-432.
Nota red. Editurii Politice