IX. Critica imperialismului

Prin critica imperialismului, în sensul larg al cuvîntului, înţelegem atitudinea pe care diferitele clase ale societăţii o au faţă de politica imperialismului în funcţie de ideologia lor generală.

Proporţiile uriaşe ale capitalului financiar, care este concentrat în mîini puţine şi creează o reţea neobişnuit de larg ramificată şi densă de relaţii şi legături, prin intermediul căreia el îşi subordonează nu numai masa capitaliştilor mijlocii şi mici, ci şi pe aceea a capitaliştilor şi producătorilor foarte mici, pe de o parte, şi lupta ascuţită împotriva celorlalte grupuri naţionale-statale de financiari pentru împărţirea lumii şi pentru dominaţia asupra altor ţări, pe de altă parte, provoacă trecerea în bloc a tuturor claselor avute de partea imperialismului. Tendinţa „generală“ de a se entuziasma în faţa perspectivelor imperialismului, apărarea lui înverşunată şi idealizarea lui în fel şi chip - iată semnul vremii. Ideologia imperialistă pătrunde şi în clasa muncitoare, care nu este despărţită printr-un zid chinezesc de celelalte clase. Dacă liderii actualului Partid aşa-zis „social-democrat“ din Germania au căpătat pe drept cuvînt numele de ,,social-imperialişti“, adică socialişti în vorbe şi imperialişti în fapte, nu-i mai puţin adevărat că Hobson a constatat încă în 1902 existenţa în Anglia a „imperialiştilor fabieni“ - membrii organizaţiei oportuniste „Societatea fabiană“.

Oamenii de ştiinţă şi publiciştii burghezi iau apărarea imperialismului, de obicei, într-o formă întrucîtva voalată, disimulînd dominaţia deplină a imperialismului şi rădăcinile lui adînci, străduindu-se să scoată pe primul plan particularităţi şi detalii secundare, căutînd să abată atenţia de la ceea ce este esenţial şi recurgînd în acest scop la arhipuerile proiecte de „reforme“ de felul celeia care preconizează ca trusturile sau băncile să fie puse sub supravegherea poliţiei etc. Mai rar se manifestă imperialiştii făţişi, cinici care au curajul să recunoască absurditatea ideii unei reformări a trăsăturilor esenţiale ale imperialismului.

Să luăm un exemplu. În publicaţia „Weltwirtschaftliches Archiv“, imperialiştii germani caută să urmărească mişcările de eliberare naţională din colonii, în special, bineînţeles, din cele negermane. Ei înregistrează frămîntările şi protestele din India, mişcările clin Natal (Africa de sud), din Indiile Olandeze etc. Într-o notă pe marginea unei dări de seamă engleze asupra Conferinţei din 28-30 iunie 1910 a naţiunilor şi raselor subjugate, la care au participat reprezentanţi ai diferitelor popoare asiatice, africane şi europene aflate sub dominaţie străină, unul dintre aceşti imperialişti, comentînd cuvîntările rostite la conferinţă, scrie: „Împotriva imperialismului, spun ei, trebuie să ducem lupta: statele dominante trebuie să recunoască dreptul la independenţă al popoarelor subjugate; un tribunal internaţional trebuie să supravegheze aplicarea tratatelor încheiate între marile puteri şi popoarele slabe. La aceste deziderate pioase s-a limitat conferinţa. Participanţii la această conferinţă nu înţeleg cîtuşi de puţin adevărul că imperialismul e indisolubil legat de capitalism în forma lui actuală şi că de aceea (!!) lupta directă împotriva imperialismului nu are sorţi de izbîndă, afară doar de cazul cînd s-ar mărgini la combaterea unor excese deosebit de odioase“^[1]. Deoarece îndreptarea prin reforme a bazelor imperialismului este o înşelătorie, „un deziderat pios“, deoarece reprezentanţii burghezi ai naţiunilor asuprite nu merg „mai departe“ înainte, acest reprezentant burghez al naţiunii asupritoare merge „mai departe“ înapoi, spre o atitudine slugarnică faţă de imperialism, camuflată sub pretenţia de „rigurozitate ştiinţifică“. Nimic de zis, frumoasă „logică“!

Problema dacă este posibilă o schimbare prin reforme a bazelor imperialismului, problema dacă trebuie să se meargă înainte, spre ascuţirea şi adîncirea contradicţiilor generate de el, sau înapoi, spre atenuarea lor, sînt problemele fundamentale ale criticii imperialismului. Deoarece particularităţile politice ale imperialismului sînt reacţiunea pe toată linia şi intensificarea asupririi naţionale în legătură cu dominaţia oligarhiei financiare şi cu înlăturarea liberei concurenţe, de la începutul secolului al XX-lea se manifestă în mai toate ţările imperialiste o opoziţie mic-burgheză-democratică faţă de imperialism. Şi ruptura lui Kautsky şi a larg răspînditului curent internaţional al kautskismului cu marxismul constă tocmai în aceea că el, Kautsky, nu numai că n-a căutat şi n-a ştiut să ia atitudine împotriva acestei opoziţii mic-burgheze, reformiste şi economiceşte profund reacţionare, ci, dimpotrivă, i s-a alăturat în practică.

În Statele Unite, războiul imperialist din 1898 împotriva Spaniei a provocat opoziţia „antiimperialiştilor“, aceşti ultimi mohicani ai democraţiei burgheze, care îl numeau război „criminal“, considerau că anexarea de teritorii străine este o încălcare a constituţiei, declarau că felul în care s-a procedat cu şeful indigenilor din Filipine, Aguinaldo (după ce i s-a făgăduit că ţara sa va fi liberă, au fost debarcate trupe americane, iar insulele Filipine au fost anexate), este o „înşelătorie din partea şoviniştilor“ şi citau cuvintele lui Lincoln: ,,cînd omul alb se guvernează singur, asta este autoguvernare; cînd el se guvernează singur şi totodată guvernează pe alţii, asta nu mai este autoguvernare, ci despotism“^[2]. Dar atîta timp cît toată această critică se temea să recunoască legătura indisolubilă dintre imperialism şi trusturi, deci legătura indisolubilă dintre imperialism şi bazele capitalismului, atîta timp cît ea se temea să se alăture forţelor generate de marea producţie capitalistă şi de dezvoltarea acesteia, ea rămînea un „deziderat pios“.

Aceeaşi este şi poziţia fundamentală adoptată de Hobson în critica pe care o face imperialismului. Hobson a luat-o înainte lui Kautsky, ridicîndu-se împotriva „inevitabilităţii imperialismului“ şi subliniind necesitatea „de a ridica capacitatea de consum“ a populaţiei (în condiţiile capitalismului!). Dintr-un punct de vedere mic-burghez critică imperialismul, atotputernicia băncilor, oligarhia financiară etc. autorii Agahd, A. Lansburgh, L. Eschwege, de repetate ori citaţi de noi, iar dintre autorii francezi - Victor Bérard, autorul lucrărilor superficiale „Anglia şi imperialismul“, apărută în 1900. Toţi aceştia, care sînt departe de a se pretinde marxişti, opun imperialismului libera concurenţă şi democraţia, condamnă planul aventurist al construirii liniei ferate Berlin-Bagdad, generator de conflicte şi război, exprimă „pioase deziderate“ de pace etc., şi pînă şi A. Neymarck, statisticianul emisiunilor internaţionale, totalizînd în 1912 sutele de miliarde de franci ale valorilor „internaţionale“, a exclamat: „Este oare de conceput ca pacea să poată fi violată?... ca în faţa unor asemenea cifre uriaşe cineva să-şi asume riscul de a declanşa un război?“^[3].

Din partea unor economişti burghezi nu trebuie să ne mire o asemenea naivitate; lor le şi convine să pară atît de naivi şi să vorbească „serios“ despre pace în condiţiile imperialismului. Dar ce a mai rămas din marxismul lui Kautsky, cînd în 1914, 1915 şi 1916 el adoptă acelaşi punct do vedere burghezo-reformist şi afirmă că „toţi sînt de acord“ (imperialiştii, pseudosocialiştii şi social-pacifiştii) în privinţa păcii? În loc să analizeze şi să dezvăluie profundele contradicţii ale imperialismului, el nu manifestă decît reformista „dorinţă pioasă“, de a le ocoli, de a le ignora.

Iată o mostră de felul în care înţelege Kautsky să facă din punct de vedere economic critica imperialismului. El ia cifrele exportului şi importului Angliei în şi din Egipt pe anii 1872 şi 1912; reiese că acest export şi import a crescut mai slab decît exportul şi importul total al Angliei. În legătură cu aceasta, Kautsky conchide: „N-avem nici un motiv să presupunem că fără ocuparea militară a Egiptului, numai sub influenţa acţiunii factorilor economici, comerţul Angliei cu această ţară ar fi crescut mai încet.“ „Tendinţele expansioniste ale capitalului“ „pot fi cel mai bine realizate nu prin metodele violente ale imperialismului, ci prin democraţie paşnică“^[4].

Aceste consideraţii ale lui Kautsky, pe care d-l Spectator, scutierul său rus (şi ocrotitorul rus al social-şoviniştilor), le repetă în zeci de variante, constituie temelia criticii kautskiste a imperialismului, şi de aceea trebuie să insistăm mai amănunţit asupra lor. Începem cu un citat din Hilferding, despre ale cărui concluzii Kautsky a spus de repetate ori, între altele şi în aprilie 1915, că sînt „unanim acceptate de toţi teoreticienii socialişti“.

„Nu este treaba proletariatului - scrie Hilferding - să opună politicii capitaliste mai progresiste politica depăşită a erei liberului schimb şi a atitudinii ostile faţă de stat. Răspunsul proletariatului la politica economică a capitalului financiar, la imperialism, poate fi numai socialismul, şi nicidecum liberul schimb. Nu idealul restabilirii liberei concurenţe - el a devenit astăzi un ideal reacţionar - poate fi acum ţelul politicii proletare, ci numai suprimarea totală a concurenţei prin înlăturarea capitalismului“^[5].

Kautsky a rupt cu marxismul, preconizînd pentru epoca capitalului financiar un „ideal reacţionar“, „democraţia paşnică“, „numai acţiunea factorilor economici“ - deoarece în mod obiectiv acest ideal ne trage înapoi, de la capitalismul monopolist la cel nemonopolist, şi este o înşelătorie reformistă.

Comerţul cu Egiptul (sau cu altă colonie sau semicolonie) „ar fi crescut“ într-o măsură mai mare fără ocupaţie militară, fără imperialism, fără capitalul financiar. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că ritmul de dezvoltare al capitalismului ar fi fost mai rapid dacă libera concurenţă n-ar fi fost îngrădită nici prin existenţa monopolurilor în general, nici prin „legăturile“ ori prin apăsarea (adică tot prin monopolul) capitalului financiar, nici prin stăpînirea monopolistă a coloniilor de către unele ţări?

Alt sens nu pot avea consideraţiile lui Kautsky, iar acest „sens“ este un nonsens. Să admitem că da, că libera concurenţă, fără nici un fel de monopoluri, ar fi dezvoltat mai rapid capitalismul şi comerţul. Se ştie însă că, cu cît mai rapidă este dezvoltarea comerţului şi a capitalismului, cu atît mai intensă este concentrarea producţiei şi a capitalului, concentrare care generează monopolul. Iar monopolurile s-au şi născut, s-au născut tocmai din libera concurenţă! Chiar dacă monopolurile au început acum să frîneze dezvoltarea, asta nu poate constitui totuşi un argument în favoarea liberei concurenţe, care a devenit imposibilă după ce a dat naştere monopolurilor.

Oricum am suci şi am învîrti raţionamentul lui Kautsky, nu vom găsi în el nimic altceva decît reacţionarism şi reformism burghez.

Chiar dacă aţi corecta acest raţionament şi, asemenea lui Spectator, aţi spune că comerţul coloniilor engleze cu Anglia se dezvoltă acum mai încet decît comerţul lor cu alte ţări, - nici asta nu l-ar salva pe Kautsky. Căci ceea ce loveşte în comerţul Angliei este tot monopolul, tot imperialismul, însă monopolul şi imperialismul altei ţări (America, Germania). Se ştie că cartelurile au dus la tarife vamale protecţioniste de un tip nou, original: sînt protejate (asta a subliniat-o încă Engels în volumul al III-lea al „Capitalului“^[1']) tocmai produsele exportabile. E cunoscut apoi sistemul, propriu cartelurilor şi capitalului financiar, „de a exporta sub preţul de cost“, la preţuri de „dumping“, cum spun englezii, şi anume: înăuntrul ţării cartelul îşi desface produsele la preţuri ridicate, de monopol, iar în străinătate le desface la preţuri de dumping pentru a-l torpila pe concurent, pentru a lărgi la maximum producţia proprie etc. Dacă Germania îşi dezvoltă mai rapid decît Anglia comerţul cu coloniile engleze, aceasta nu dovedeşte decît că imperialismul german este mai proaspăt, mai puternic, mai organizat decît cel englez, că îi este superior, dar nu dovedeşte nicidecum „precumpănirea“ liberului schimb, căci lupta se dă aici nu între liberul schimb, de o parte, şi protecţionismul, dependenţa colonială, de altă parte, ci între un imperialism şi altul, între un monopol şi altul, între un capital financiar şi altul. Precumpănirea imperialismului german asupra celui englez e mai puternică decît zidul graniţelor coloniale sau al tarifelor vamale protecţioniste; a deduce de aici un „argument“ în favoarea liberului schimb şi a „democraţiei paşnice“ înseamnă a debita o platitudine, a uita trăsăturile şi însuşirile fundamentale ale imperialismului, a substitui marxismului reformismul mic-burghez.

Este demn de remarcat că pînă şi economistul burghez A. Lansburgh, care critică imperialismul dintr-un punct de vedere tot atît de mic-burghez ca şi Kautsky, a prelucrat totuşi într-o manieră mai ştiinţifică datele statisticii comerciale. El nu compară o ţară luată la întîmplare şi doar o singură colonie cu celelalte ţări, ci compară exportul unei ţări imperialiste 1) în ţări care depind de ea din punct de vedere financiar, care iau bani cu împrumut de la ea, şi 2) în ţări care nu depind de ea din punct de vedere financiar. Iată rezultatul:

 Lansburgh n-a totalizat datele şi de aceea n-a observat că, dacă aceste cifre oferă vreo dovadă, apoi numai împotriva tezei sale, căci exportul în ţările care din punct de vedere financiar depind de Germania a crescut totuşi mai repede, deşi nu cu mult, decît în cele care din punct de vedere financiar nu depind de ea (am spus „dacă“, deoarece statistica lui Lansburgh e încă departe de a fi completă).

Cercetînd legătura dintre export şi împrumuturi, Lansburgh scrie:

„În 1890/91 a fost contractat un împrumut românesc prin intermediul unor bănci germane, care în anii precedenţi dăduseră deja avansuri în contul lui. Împrumutul servea în special pentru achitarea materialului de cale ferată care fusese comandat în Germania. În 1891, exportul german în România s-a cifrat la 55.000.000 de mărci. În anul următor a scăzut la 39.400.000 şi, cu unele întreruperi, a continuat să scadă pînă în 1900, cînd s-a redus la 25.400.000 de mărci. Abia în anii din urmă a fost din nou atins nivelul anului 1891, şi aceasta mulţumită a două noi împrumuturi.

Exportul german în Portugalia a crescut, ca urmare a împrumuturilor din 1888/89, la 21.000.000 de mărci (în 1890); apoi în următorii doi ani a scăzut respectiv la 16.200.000 şi 7.400.000 şi a revenit la vechiul său nivel abia în 1903.

Şi mai grăitoare sînt datele referitoare la comerţul germano-argentinian. Datorită împrumuturilor din 1888 şi 1890, exportul german în Argentina a atins în 1889 cifra de 60 700 000 de mărci. Doi ani mai tîrziu exportul nu mai reprezenta decît 18.600.000, adică mai puţin de o treime din exportul anului 1889. Abia în 1901 el a atins şi a depăşit nivelul anului 1889, ceea ce se datora unor noi împrumuturi acordate statului şi comunelor, finanţării unor construcţii de uzine electrice şi altor operaţii de credit.

Exportul în Chile a crescut, în urma împrumutului din 1889, la 45.200.000 (în 1892) şi a scăzut apoi, după un an, la 22.500.000. După un nou împrumut, contractat prin intermediul unor bănci germane în 1906, exportul s-a ridicat la 84.700.000 (în 1907), pentru a scădea din nou, în 1908, la 52.400.000“^[6].

Din aceste fapte, Lansburgh deduce amuzanta morală filistină că exportul bazat pe împrumuturi este extrem de nesigur şi de inegal, că nu e bine să exporți capitaluri în străinătate în loc să dezvolţi în chip „firesc“ şi „armonios“ industria naţională, că pe Krupp îl costă „scump“ bacşişurile de milioane care se dau la contractarea împrumuturilor străine etc. Dar faptele vorbesc limpede: sporirea exportului este legată tocmai de manoperele frauduloase ale capitalului financiar, care nu se sinchiseşte de morala burgheză şi scoate două piei de pe o singură oaie: întîi, profitul de la împrumut şi, al doilea, profitul de la acelaşi împrumut, cînd acesta este întrebuinţat pentru cumpărarea produselor lui Krupp sau a materialelor de cale ferată ale sindicatului oţelului etc.

Repetăm: departe de a considera că statistica lui Lansburgh este fără cusur, am găsit totuşi necesar s-o reproducem aici pentru că e mai ştiinţifică decît statistica lui Kautsky şi a lui Spectator, pentru că Lansburgh încearcă să abordeze just problema. Pentru a putea aprecia rolul capitalului financiar în domeniul exportului etc., trebuie să ştii să separi legătura specială şi exclusivă dintre export şi manoperele financiarilor, dintre export şi desfacerea produselor cartelurilor etc. A compara însă pur şi simplu coloniile în general cu ţările necoloniale, a compara un imperialism cu alt imperialism, o semicolonie sau o colonie (Egiptul) cu toate celelalte ţări înseamnă a ocoli şi a estompa fondul problemei.

Critica pe care Kautsky o face din punct de vedere teoretic imperialismului nu are nimic comun cu marxismul tocmai pentru că nu este bună decît ca punct de plecare pentru propovăduirea păcii şi unităţii cu oportuniştii şi cu social-şoviniştii, pentru că ocoleşte şi estompează contradicţiile cele mai adînci şi fundamentale ale imperialismului: contradicţia dintre monopoluri şi libera concurenţă care există alături de ele, contradicţia dintre,,operaţiile“ uriaşe (şi profiturile uriaşe) ale capitalului financiar şi comerţul „cinstit“ pe piaţa liberă, contradicţia dintre carteluri şi trusturi, de o parte, şi industria necartelată, de altă parte etc.

De acelaşi reacţionarism este pătrunsă şi faimoasa teorie a „ultraimperialismului“, inventată de Kautsky. Comparaţi consideraţiile făcute de el pe aceasta temă în 1915 cu consideraţiile făcute de Hobson în 1902:

Kautsky: „...Nu s-ar putea oare ca actuala politică imperialistă să fie înlăturată de una nouă, ultraimperialistă, care să pună în locul luptei dintre capitalurile financiare naţionale exploatarea în comun a lumii de către capitalul financiar unit pe scară internaţională? O asemenea fază nouă a capitalismului este în orice caz imaginabilă. Nu avem încă date suficiente pentru a putea decide dacă ea este sau nu realizabilă“^[7].

Hobson: „Creştinismul, care s-a statornicit în cîteva mari imperii federative, fiecare dintre ele avînd o serie de colonii necivilizate şi de ţări dependente, apare în ochii multora ca o dezvoltare cît se poate de legitimă a tendinţelor contemporane, şi anume ca o dezvoltare care ar oferi cele mai bune speranţe de pace durabilă pe baza trainică a interimperialismului“.

Ultraimperialism sau supraimperialism a numit Kautsky ceea ce Hobson a numit cu 13 ani înaintea lui interimperialism. În afară de născocirea unui nou termen savant prin înlocuirea unui prefix latin cu altul, progresul gîndirii “ştiinţifice“ constă la Kautsky numai în pretenţia de a da drept marxism ceea ce Hobson califică în fond drept făţărnicie a popilor englezi. După războiul anglo-bur era cît se poate de firesc ca această preacinstită castă să-şi îndrepte toate eforturile spre consolarea micilor burghezi şi a muncitorilor englezi care pierduseră pe mulţi de-ai lor în bătăliile din Africa de sud şi care trebuiau să plătească impozite majorate pentru a asigura financiarilor englezi profituri mai mari. Şi ce altă consolare mai bună putea ea să ofere decît aceea că imperialismul nu e chiar atît de rău, că el se apropie de inter-(sau ultra)imperialism, care-i în stare să asigure o pace permanentă? Oricare ar fi bunele intenţii ale popilor englezi sau ale mierosului Kautsky, sensul social obiectiv, adică real, al „teoriei“ lui nu este decît unul singur: consolarea arhireacţionară a maselor cu speranţa că în condiţiile capitalismului ar fi posibilă o pace permanentă, abătîndu-li-se atenţia de la contradicţiile ascuţite şi de la problemele acute ale contemporaneităţii spre falsele perspective ale unui viitor şi pretins nou „ultraimperialism“. Înşelarea maselor - nimic altceva nu oferă teoria ,,marxistă“ a lui Kautsky.

Într-adevăr, e de ajuns s-o confruntăm cu fapte îndeobşte cunoscute, incontestabile, pentru a ne convinge cît de false sînt perspectivele pe care Kautsky caută să le sugereze muncitorilor germani (şi muncitorilor din toate ţările). Să luăm India, Indochina şi China. Se ştie că aceste trei ţări coloniale şi semicoloniale, cu o populaţie de 600.000.000 - 700.000.000 de locuitori, sînt exploatate de capitalul financiar al cîtorva puteri imperialiste: Anglia, Franţa, Japonia, Statele Unite etc. Să presupunem că aceste ţări imperialiste vor încheia alianţe, unele împotriva altora, cu scopul de a-şi apăra sau lărgi posesiunile, interesele şi „sferele de influenţă“ în statele asiatice amintite. Aceste alianţe vor fi „interimperialiste“ sau „ultraimperialiste“. Să presupunem că toate puterile imperialiste vor încheia o alianţă pentru împărţirea „paşnică“ a ţărilor asiatice menţionate; aceasta va fi o alianţă a „capitalului financiar unit pe scară internaţională“. Istoria secolului al XX-lea ne oferă exemple concrete de asemenea alianţe, de pildă, în relaţiile dintre marile puteri şi China^[2']. Se pune întrebarea: este oare „imaginabilă“ supoziţia ca, în condiţiile menţinerii capitalismului (şi această menţinere este evident presupusă de Kautsky), asemenea alianţe să nu fie de scurtă durată, să excludă fricţiunile, conflictele şi lupta sub toate formele posibile?

E de ajuns să punem limpede această întrebare, pentru ca să nu i se poată da decît un răspuns negativ. Căci în condiţiile capitalismului nu se poate imagina un alt criteriu pentru împărţirea sferelor de influenţă, a intereselor, a coloniilor etc. în afară de acela al forţei participanţilor la împărţire, al forţei lor economice generale, financiare, militare etc. Iar forţa acestor participanţi la împărţire se schimbă într-o măsură inegală, căci în condiţiile capitalismului nu poate fi vorba de o dezvoltate egală a diferitelor întreprinderi, trusturi, ramuri industriale şi ţări. Acum o jumătate de veac Germania era o cantitate neglijabilă, dacă luăm forţa ei capitalistă în comparaţie cu aceea a Angliei de atunci; acelaşi lucru se poate spune despre Japonia în comparaţie cu Rusia. Este oare „imaginabilă“ supoziţia că peste zece, douăzeci de ani raportul de forţe dintre puterile imperialiste va rămîne neschimbat? Nu, ea este absolut inimaginabilă.

De aceea, în realitatea capitalistă, şi nu în searbădă fantezie filistină a popilor englezi sau a „marxistului“ german Kautsky, alianţele „interimperialiste“ sau „ultraimperialiste“ - indiferent dacă s-ar încheia sub forma unei coaliţii imperialiste împotriva alteia sau sub forma unei coaliţii generale a tuturor puterilor imperialiste - sînt inevitabile doar „răgazuri“ între războaie. Alianţele paşnice pregătesc războaiele şi, la rîndul lor se nasc din războaie, condiţionîndu-se reciproc şi generînd alternarea formelor de luptă paşnică şi nepaşnică pe una şi aceeaşi baza - baza legăturilor şi a relaţiilor imperialiste ale economiei mondiale şi ale politicii mondiale. Iar preaînţeleptul Kautsky, pentru a linişti pe muncitori şi a-i împăca cu social-soviniştii, care au trecut de partea burgheziei, rupe una de alta verigile acestui lanţ unic, rupe alianţa paşnică (şi ultraimperialistă, ba chiar ultra-ultraimperialistă) de astăzi a tuturor puterilor în vederea „pacificării“ Chinei (amintiţi-vă de înăbuşirea răscoalei boxerilor^[3']) de conflictul nepaşnic de mîine, care pregăteşte pentru poimîine o nouă coaliţie „paşnică“ generală pentru împărţirea, să zicem, a Turciei etc. etc. În locul conexiunii vii dintre perioadele de pace imperialistă şi perioadele de războaie imperialiste, Kautsky oferă muncitorilor o abstracţie moartă pentru a-i împăca cu liderii lor morţi.

În prefaţa la lucrarea sa „Istoria diplomaţiei în dezvoltarea internaţională a Europei“, americanul Hill împarte istoria diplomaţiei moderne în următoarele perioade: 1) era revoluţiei; 2) mişcarea constituţională; 3) era „imperialismului comercial^[8] din zilele noastre. Un alt autor împarte istoria „politicii mondiale“ a Marii Britanii cu începere de la 1870 în 4 perioade: 1) prima perioadă asiatică (lupta împotriva înaintării Rusiei în Asia centrală în direcţia Indiei); 2) perioada africană (aproximativ 1885-1902) - lupta împotriva Franţei pentru împărţirea Africii („Fachoda“ 1898, la un pas de război cu Franţa); 3) a doua perioadă asiatică (tratatul cu Japonia împotriva Rusiei) şi 4) perioada „europeană“, în care politica Angliei este îndreptată mai ales împotriva Germaniei^[9]. „Ciocnirile politice dintre detaşamentele de avangardă se produc pe terenul financiar“, a scris încă în 1905 „specialistul“ bancar Riesser, arătînd cum capitalul financiar francez, operînd in Italia, a pregătit alianţa politică a acestor ţări, cum s-a desfăşurat lupta dintre Germania şi Anglia pentru Persia, lupta tuturor capitalurilor europene pentru împrumuturile solicitate de China etc. Iată realitatea vie a alianţelor paşnice „ultraimperialiste“ în legătura lor indisolubilă cu conflictele imperialiste pur şi simplu.

Estomparea de către Kautsky a celor mai adînci contradicţii ale imperialismului, estompare care se transformă inevitabil într-o înfrumuseţare a acestuia, îşi lasă urmele şi în critica pe care acest autor o face trăsăturilor politice prin care se caracterizează imperialismul. Imperialismul este epoca capitalului financiar şi a monopolurilor, care generează pretutindeni tendinţe spre dominaţie, şi nu spre libertate. Reacţiune pe toată linia, indiferent ele regimul politic, ascuţirea extremă a contradicţiilor şi în acest domeniu - iată rezultatul acestor tendinţe. Se înteţeşte îndeosebi asuprirea naţională şi tendinţa spre anexiuni, adică spre încălcarea independentei naţionale (căci anexarea nu este altceva decît o încălcare a autodeterminării naţiunilor). Hilferding subliniază cu drept cuvînt legătura dintre imperialism şi înteţirea asupririi naţionale: „Cît despre ţările recent devenite accesibile - scrie el -, acolo capitalul importat adînceşte contradicţiile şi stîrneşte în rîndurile popoarelor a căror conştiinţă naţională se trezeşte o împotrivire mereu crescîndă faţă de venetici; această împotrivire se poate uşor transforma în măsuri primejdioase îndreptate împotriva capitalului străin. Vechile relaţii sociale trec printr-un proces de revoluţionare radicală, milenara stare de izolare agrară a «naţiunilor aflate în afara istoriei» dispare, iar ele înseşi sînt atrase în vîltoarea capitalistă. Chiar capitalismul dă treptat popoarelor subjugate mijloacele şi căile pentru eliberarea lor. Şi ceea ce a fost cîndva ţelul suprem al naţiunilor europene: crearea statului naţional unitar ca instrument al libertăţii economice şi culturale devine şi ţelul lor. Această mişcare de independenţă ameninţă capitalul european în cele mai preţioase şi mai promiţătoare dintre domeniile lui de exploatare, iar capitalul european îşi poate menţine dominaţia numai sporindu-şi neîncetat forţele militare“^[10].

La aceasta trebuie adăugat că nu numai în ţările recent devenite accesibile, dar şi în ţările vechi, imperialismul duce la anexiuni, la înteţirea asupririi naţionale şi, prin urmare, la creşterea împotrivirii. Luînd atitudine împotriva tezei potrivit căreia imperialismul înteţeşte reacţiunea politică, Kautsky lasă în umbră problema, astăzi deosebit de actuală, a imposibilităţii unităţii cu oportuniştii în epoca imperialismului. Declarîndu-se împotriva anexiunilor, el o face într-o formă cît mai puţin jenantă şi cît mai lesne acceptabilă pentru oportunişti. Deşi se adresează nemijlocit publicului german, el ocoleşte lucrurile cele mai importante şi mai actuale, de pildă faptul că Alsacia-Lorena este un teritoriu anexat de Germania. Să luăm un exemplu care va ilustra această „deviere a gîndirii“ lui Kautsky. Să presupunem că un japonez condamnă anexarea Filipinelor de către americani. Se pune întrebarea: cine-l va crede că o face din ostilitate faţă de anexiuni în general, şi nu din dorinţa de a anexa el însuşi Filipinele? Şi nu va trebui oare să admitem că „lupta“ acestui japonez împotriva anexiunilor poate fi socotită sinceră şi politiceşte cinstită numai în cazul cînd el se ridică şi împotriva anexării Coreii de către Japonia, cînd cere pentru Coreea libertatea de a se despărţi de Japonia?

Atît analiza teoretică a imperialismului, cît şi critica lui din punct de vedere economic şi politic sînt la Kautsky pe de-a-ntregul pătrunse de tendinţa, absolut incompatibilă cu marxismul, de a estompa şi a şterge contradicţiile cele mai fundamentale, de a menţine cu orice preţ unitatea cu oportunismul din mişcarea muncitorească europeană, unitate care se destramă.

[1]. Weltwirtschaftliches Archiv, Bd. II, p. 193. - Lenin

[2]. J. Patouillet. “L'imperialisme americain“. Dijon, 1904, p. 272. - Lenin

[3]. Bulletin de l'Institut international de statistique, T. XIX, livr. II, p. 225. - Lenin

[4]. Kautsky, Nationalstaat, imperialistischer Staat und Staatenbund, Nürnberg, 1915, p. 72 şi 70. - Lenin

[5]. „Capitalul financiar“, p. 567. - Lenin

[6]. „Die Bank“, 1909, 2, p. 819 şi urm. - Lenin

[7]. „Neue Zeit“, 30 aprilie 1915, 144. - Lenin

[8]. David Jayne Hill. “A History of the Diplomacy in the international development of Europe“, vol. I, p. X. - Lenin

[9]. Schilder, op. cit., p. 178. - Lenin

[10]. „Capitalul financiar“, 487. - Lenin

[1']. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 25, partea I, Bucureşti, Editura politică, 1969, p. 125. - Nota red. Editurii Politice

[2']. V. I. Lenin se referă la aşa-numitul „protocol final“, semnat la 7 septembrie 1901 de puterile imperialiste (Anglia, Austro-Ungaria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Olanda, Spania şi S.U.A.) şi de China în urma înăbuşirii răscoalei boxerilor din anii 1899-1901. Prin acest protocol, capitalul străin căpăta noi posibilităţi pentru exploatarea şi jefuirea Chinei. - Nota red. Editurii Politice

[3']. Răscoala boxerilor (mai exact: răscoala I-he-tuan) - răscoală populară antiimperialistă care a avut loc în China între anii 1899 şi 1901 şi care s-a desfăşurat sub conducerea asociaţiei „I-he-ciuan“ („Societatea pumnilor dreptăţii şi armoniei“), denumită ulterior „I-he-tuan“. Răscoala a fost înăbuşită cu cruzime de un corp expediţionar represiv unit al puterilor imperialiste, comandat de generalul german Waldersee. La înăbuşirea răscoalei au luat parte imperialiştii germani, japonezi, englezi, americani şi ruşi. În 1901, China a fost nevoită să semneze aşa-numitul „protocol final“, prin care ea a fost transformată într-o semicolonie a imperialismului străin. - Nota red. Editurii Politice

Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului
<<  VIII. Parazitismul şi putrefacţia capitalismului  |  X. Locul istoric al imperialismului  >>
MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin