|
Scris: 27 octombrie 1890 |
Londra, 27 octombrie 1890
Profit de prima oră liberă pentru a vă răspunde. Cred că aţi face foarte bine dacă aţi accepta propunerea de a lucra la ziarul „Züricher Post“[N370]. În domeniul economiei veţi avea mereu ceva de învăţat acolo, mai ales dacă veţi ţine seama că Zürichul, oricum, nu este decît o piaţă financiară şi de speculaţii de mîna a treia, şi de aceea impresiile valabile acolo sînt atenuate şi chiar intenţionat falsificate printr-o dublă şi triplă reflectare. Veţi putea însă cunoaşte în mod practic întregul mecanism şi veţi fi nevoit să urmăriţi buletinele de bursă din primă mînă de la Londra, New York, Paris, Berlin şi Viena, care vă vor revela piaţa mondială în reflectarea ei ca piaţă financiară şi de efecte. Cu reflectările economice, politice şi de alt fel se petrece acelaşi lucru ca şi cu cele din ochiul omului; ele trec printr-o lentilă convergentă, şi de aceea imaginea pe care o dau e răsturnată cu capul în jos. Numai că lipseşte aparatul nervos care să pună imaginea din nou în picioare pentru a fi percepută. Financiarul de pe piaţa financiară vede mişcarea industriei şi a pieţei mondiale numai sub forma imaginii răsturnate a pieţei financiare şi de efecte; de aceea pentru el efectul devine cauză. Lucrul acesta l-am constatat încă între 1840 şi 1850 la Manchester; pentru a-ţi forma o idee despre mersul industriei şi despre maximele şi minimele ei periodice, buletinele de bursă din Londra nu-ţi puteau fi de absolut nici un folos, pentru că domnii aceia voiau să explice toate fenomenele prin crizele de pe piaţa financiară, care de cele mai multe ori nu erau, la rîndul lor, altceva decît nişte simptome. Pe atunci era vorba de a tăgădui faptul că crizele industriale sînt generate de supraproducţia temporară, aşa că chestiunea mai avea şi o latură tendenţioasă care îmbia la denaturări. Acest punct cade acum — cel puţin pentru noi — o dată pentru totdeauna, şi apoi este fapt cert că piaţa financiară poate avea şi propriile ei crize, în care perturbările directe intervenite în domeniul industriei joacă numai un rol subordonat sau chiar nici un rol. În această privinţă mai sînt de stabilit şi de cercetat multe lucruri privind ultimii 20 de ani mai ales din punct de vedere istoric.
Acolo unde există diviziunea muncii pe scară socială intervine şi un proces de autonomizare a muncilor parţiale una faţă de cealaltă. Producţia este, în ultimă instanţă, factorul hotărîtor. Dar de îndată ce comerţul cu produse se autonomizează faţă de producţia propriu-zisă, el urmează o mişcare a sa proprie care, deşi în general e dominată de aceea a producţiei, îşi urmează totuşi, în ceea ce priveşte unele laturi şi în cadrul acestei dependenţe generale, propriile sale legi, inerente naturii acestui factor nou. Această mişcare îşi are propriile ei faze şi acţionează, la rîndul ei, asupra mişcării producţiei. Descoperirea Americii s-a datorat goanei după aur, care îi minase pe portughezi încă mai înainte în Africa (vezi Soetbeer. „Producţia de metale preţioase“), deoarece industria europeană, care în secolele al XIV-lea şi al XV-lea se dezvoltase atît de mult, şi comerţul corespunzător ei cereau mai multe mijloace de schimb, pe care Germania — marea producătoare de argint între 1450 şi 1550 — nu le putea furniza. Cucerirea Indiei de către portughezi, olandezi şi englezi între 1500 şi 1800 a avut drept scop importul din India, căci la un export într-acolo nu se gîndea nimeni. Şi, totuşi, ce uriaşe repercusiuni au avut asupra industriei aceste descoperiri şi cuceriri dictate de interese pur comerciale; abia necesitatea exportului înspre aceste ţări a creat şi a dezvoltat marea industrie.
Aşa se petrec lucrurile şi cu piaţa financiară. De îndată ce comerţul cu bani se separă de comerţul de mărfuri, el are — în anumite condiţii, determinate de producţie şi de comerţul de mărfuri, şi în cadrul acestor limite — o dezvoltare proprie, faze şi legi deosebite, determinate de propria lui natură. Dacă la aceasta se mai adaugă şi faptul că comerţul cu bani, în dezvoltarea sa ulterioară, se extinde devenind comerţ cu efecte, că aceste efecte nu constau numai din titluri de stat, ci şi din acţiuni ale întreprinderilor industriale şi de transporturi, comerţul cu bani cucerindu-şi astfel o dominaţie directă asupra unei părţi a producţiei care în linii generale îl stăpîneşte, atunci acţiunea pe care o exercită comerţul cu bani asupra producţiei devine şi mai puternică, şi mai complexă. Financiarii sînt proprietari ai căilor ferate, ai minelor, ai uzinelor siderurgice etc. Aceste mijloace de producţie capătă un dublu caracter: munca lor trebuie să fie adaptată cîteodată intereselor producţiei nemijlocite, dar cîteodată şi cerinţelor acţionarilor, în măsura în care aceştia sînt financiari. Exemplul cel mai grăitor în această privinţă: căile ferate din America de Nord, a căror exploatare depinde întru totul de operaţiile de moment de la bursă ale unui Jay Gould, Vanderbilt etc., operaţii cu totul străine de activitatea căii ferate în cauză şi de interesele ei qua[1*] mijloc de comunicaţie. Şi chiar aici, în Anglia, am fost martorii unor lupte de decenii între diferite societăţi feroviare pentru delimitarea teritoriilor lor, lupte pentru care s-au cheltuit sume enorme de bani, duse nu în interesul producţiei şi al comunicaţiilor, ci numai din cauza unei rivalităţi care de cele mai multe ori n-a avut drept scop decît să înlesnească operaţiile de bursă ale financiarilor deţinători de acţiuni.
Prin aceste cîteva indicaţii în legătură cu concepţia mea asupra raportului dintre producţie şi comerţul de mărfuri şi dintre acestea două şi comerţul cu bani am şi răspuns, în fond, la întrebările dv. în legătură cu materialismul istoric în general. Toate acestea pot fi înţelese cel mai uşor din punctul de vedere al diviziunii muncii. Societatea creează anumite funcţii comune de care nu se poate lipsi. Oamenii desemnaţi pentru aceste funcţii alcătuiesc o nouă ramură a diviziunii muncii în sînul societăţii. Prin aceasta ei dobîndesc interese deosebite şi faţă de mandatarii lor; ei devin independenţi faţă de aceştia şi astfel apare statul. Şi acum se întîmplă ceea ce se întîmplă şi în comerţul de mărfuri şi, mai tîrziu, în comerţul cu bani: noua forţă independentă trebuie, ce-i drept, să urmeze în general mişcarea producţiei, însă, în virtutea independenţei relative ce-i este inerentă sau, mai exact, a independenţei pe care a primit-o cîndva şi care s-a dezvoltat apoi treptat, reacţionează la rîndul ei asupra condiţiilor şi mersului producţiei. Avem de-a face aici cu interacţiunea a două forte inegale: mişcarea economică, pe de o parte, şi noua putere politică, pe de altă parte, care tinde la cît mai multă independentă şi care, o dată ce a fost instituită, e înzestrată şi cu o mişcare proprie; mişcarea economică îşi croieşte în general drum, dar ea e supusă, la rîndul ei, acţiunii mişcării politice, care a fost instituită de ea însăşi şi înzestrată cu o independenţă relativă; mişcarea economică este supusă influenţei mişcării puterii de stat, pe de o parte, şi a opoziţiei create o dată cu aceasta, pe de altă parte. După cum mişcarea pieţei industriale se reflectă în genere şi sub rezervele arătate mai sus în piaţa financiară — şi se reflectă, bineînţeles, inversat —, tot astfel în lupta dintre guvern şi opoziţie se reflectă lupta claselor care existau şi luptau şi înainte, dar se reflectă de asemenea inversat, de data asta nu direct, ci indirect, nu ca luptă de clasă, ci ca luptă pentru principii politice şi se reflectă într-atît de inversat, încît a fost nevoie de milenii pînă să ne putem da seama de aceasta.
Acţiunea puterii de stat asupra dezvoltării economice poate fi de trei feluri: ea poate acţiona în aceeaşi direcţie, şi atunci dezvoltarea va merge mai repede, ea poate acţiona împotriva ei, şi în cazul acesta, la orice popor mare din zilele noastre, ea se va duce în cele din urmă de rîpă; sau poate să închidă dezvoltării economice anumite căi şi să-i dicteze altele. Acest caz se reduce, în definitiv, la unul dintre cele două cazuri precedente. Este însă limpede că în cazurile al II-lea şi al III-lea, puterea politică poate să dăuneze mult dezvoltării economice şi să producă o mare risipă de forţe şi de materiale.
La aceasta se adaugă şi cazurile de cucerire şi de distrugere brutală a unor resurse economice, ceea ce în anumite împrejurări putea provoca pe vremuri pieirea unei întregi dezvoltări economice locale şi naţionale. Astăzi asemenea cazuri au de cele mai multe ori efecte contrare, cel puţin la popoarele mari; cu timpul, învinsul cîştigă uneori, din punct de vedere economic, politic şi moral, mai mult decît învingătorul.
Acelaşi lucru se întîmplă şi cu dreptul: de îndată ce devine necesară noua diviziune a muncii, care creează jurişti de profesie, se deschide iarăşi un domeniu nou, independent, care, cu toată dependenţa sa generală faţă de producţie şi de comerţ, posedă totuşi şi o facultate particulară de a acţiona asupra acestor domenii. Într-un stat modern, dreptul nu numai că trebuie să corespundă situaţiei economice generale, să fie expresia ei, dar trebuie să fie şi o expresie consecventă, care să nu se dezmintă pe sine însăşi prin contradicţii interne. Pentru realizarea acestei condiţii se nesocoteşte din ce în ce mai mult fidelitatea reflectării relaţiilor economice. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît se întîmplă mai rar ca un cod de legi să fie expresia brutală, neatenuată şi nefalsificată a dominaţiei unei clase. Însuşi acest lucru ar contrazice „noţiunea de drept“. Noţiunea de drept pură, consecventă a burgheziei revoluţionare din anii 1792—1796 a fost falsificată în multe privinţe încă în codul Napoleon, iar în măsura în care este întruchipată acolo, ea trebuie să sufere zi de zi tot felul de atenuări din pricina puterii crescînde a proletariatului. Ceea ce nu împiedică însă cîtuşi de puţin codul Napoleon să fie codul care serveşte drept bază tuturor noilor codificări de pe toate continentele. Astfel, mersul „dezvoltării dreptului“ constă, în mare parte, numai în aceea că se încearcă mai întîi să se înlăture contradicţiile care rezultă din traducerea directă a relaţiilor economice în principii juridice şi să se stabilească un sistem juridic armonios, iar apoi în aceea că influenţa şi constrîngerea dezvoltării economice ulterioare fac mereu cîte o breşă în acest sistem şi-l încurcă în noi contradicţii (pentru moment nu vorbesc aici decît de dreptul civil).
Reflectarea relaţiilor economice ca principii juridice răstoarnă de asemenea în mod necesar lucrurile cu capul în jos: ea are loc fără ca cei în cauză să-şi dea seama de acest proces; juristul îşi închipuie că operează cu teze apriorice, pe cînd acestea nu sînt de fapt decît nişte reflectări economice, aşa că totul e răsturnat cu capul în jos. Şi mi se pare de la sine înţeles că această răsturnare, care, atîta timp cît nu este descoperită, constituie ceea ce noi numim concepţia ideologică, acţionează la rîndul ei asupra bazei economice şi o poate modifica în cadrul anumitor limite. Baza dreptului de succesiune, dacă presupunem aceeaşi treaptă de dezvoltare a familiei, este de natură economică. Cu toate acestea va fi greu de dovedit că, de pildă, absoluta libertate de a testa în Anglia şi marea ei limitare în Franţa au pînă în cele mai mici amănunte numai cauze economice. Dar ambele exercită, la rîndul lor, o puternică acţiune asupra economiei prin faptul că influenţează asupra repartiţiei avuţiei.
În ceea ce priveşte domeniile ideologice care plutesc în sfere şi mai înalte — religia, filozofia etc. —, acestea au un conţinut preistoric găsit şi preluat de perioada istorică, conţinut pe care astăzi l-am numi nerozie. Toate aceste reprezentări false despre natură, despre fiinţa omului însuşi, despre spirite, puteri magice etc. nu au la bază de cele mai multe ori decît un element economic negativ; dezvoltarea economică redusă a perioadei preistorice are drept completare, iar pe alocuri şi drept condiţie, ba chiar drept cauză, citările false despre natură. Şi chiar dacă necesitatea economică a fost şi a devenit din ce în ce mai mult principalul resort al cunoaşterii progresive a naturii, ar fi totuşi o pedanterie să căutăm cauze economice pentru toata această nerozie din vremurile primitive. Istoria ştiinţelor este istoria înlăturării treptate a acestei nerozii, respectiv a înlocuirii ei printr-o nerozie nouă, dar din ce în ce mai puţin absurdă. Iar oamenii care se îndeletnicesc cu aceasta aparţin unor sfere speciale ale diviziunii muncii şi lor li se pare că ar lucra într-un domeniu independent. Şi în măsura în care ei alcătuiesc o grupă independentă înăuntrul diviziunii sociale a muncii, în aceeaşi măsură producţiile lor, cu greşeli cu tot, exercită la rîndul lor o influenţă asupra întregii dezvoltări sociale, chiar şi asupra celei economice. Dar, cu toate acestea, ei înşişi se află de asemenea sub influenţa dominantă a dezvoltării economice. În filozofie, de pildă, aceasta se poate dovedi cel mai uşor pentru perioada burgheză. Hobbes a fost cel dintîi materialist modern (în sensul secolului al XVIII-lea), dar el a fost absolutist pe vremea cînd în toată Europa monarhia absolută era în plină înflorire şi cînd în Anglia ea începuse lupta împotriva poporului. Locke a fost atît în religie cît şi în politică fiul compromisului de clasă de la 1688. Deiştii englezi şi continuatorii lor mai consecvenţi — materialiştii francezi — au fost adevăraţii filozofi ai burgheziei, francezii au fost chiar filozofii revoluţiei burgheze. În filozofia germană de la Kant pînă la Hegel se străvede filistinul german — cînd pozitiv, cînd negativ. Dar filozofia fiecărei epoci, ca domeniu deosebit al diviziunii muncii, are ca premisă un anumit material ideologic, care i-a fost transmis de premergătorii ei şi de la care porneşte. Iată de ce ţări rămase în urmă din punct de vedere economic pot să aibă în filozofie rolul viorii întîi: Franţa secolului al XVIII-lea faţă de Anglia, pe a cărei filozofie s-au sprijinit francezii, iar mai tîrziu Germania faţă de amîndouă. Dar atît în Franţa cît şi în Germania, filozofia, ca şi înflorirea generală a literaturii din acea epocă, a fost rezultatul unui avînt economic. Supremaţia pe care o are în cele din urmă dezvoltarea economică şi în aceste domenii este pentru mine de netăgăduit, dar aceasta are loc în cadrul condiţiilor dictate de însuşi domeniul respectiv: în filozofie, de pildă, prin acţiunea unor influenţe economice (care în majoritatea cazurilor nu acţionează iarăşi decît deghizate în veşmînt politic etc.) asupra materialului filozofic existent, transmis de premergători. Economia nu creează aici nimic a novo[2*], dar ea determină felul modificării şi dezvoltării materialului ideologic preexistent, însă şi aceasta, în majoritatea cazurilor, în mod indirect, dat fiind că reflectările politice, juridice, morale sînt acelea care exercită cea mai mare înrîurire directă asupra filozofiei.
Despre religie am spus ceea ce era neapărat necesar în ultimul capitol din lucrarea mea asupra lui Feuerbach[3*].
Aşadar, dacă Barth socoteşte că noi am negat orice acţiune pe care o exercită, la rîndul ei, reflectarea politică etc. a mişcării economice asupra acestei mişcări însăşi, atunci el luptă pur şi simplu cu morile de vînt. N-are decît să arunce o privire asupra lui „Optsprezece Brumar“[4*] al lui Marx, unde se vorbeşte aproape numai despre rolul deosebit pe care-l joacă luptele şi evenimentele politice, bineînţeles în limita dependenţei lor generale faţă de condiţiile economice. Sau asupra „Capitalului“, de pildă, secţiunea despre ziua de muncă, în care se arată că legislaţia, care este totuşi un act politic, acţionează atît de hotărîtor. Sau să citească secţiunea despre istoria burgheziei (capitolul 24). Sau de ce mai luptăm noi oare pentru dictatura politică a proletariatului dacă puterea politică este economiceşte neputincioasă? Violenţa (adică puterea de stat) este şi ea o forţă economică!
Dar acum n-am vreme să critic cartea. Mai întîi trebuie să apară volumul al III-lea[5*]; de altfel cred că treaba asta ar putea s-o facă foarte bine şi Bernstein de pildă.
Ceea ce lipseşte tuturor acestor domni este dialectica. Ei nu văd niciodată altceva decît aici cauza, acolo efectul. Că aceasta este o abstracţie goală, că în lumea reală astfel de antagonisme polare, metafizice nu există decît în timpul crizelor, că tot acest proces măreţ se desfăşoară sub forma interacţiunii (fie şi a unor forţe foarte inegale, dintre care mişcarea economică este net cea mai puternică, primordială, hotărîtoare), că aici nimic nu e absolut ci totul este relativ, — acest lucru ei nu-l văd de fel, pentru ei Hegel n-a existat.
Se tipăreşte după fotocopia textului original
Nota red. Editurii Politice
[1*]. — ca. — Nota trad.
[2*]. — nou. — Nota trad.
[3*]. Vezi volumul de faţă, p. 368—372. — Nota red.
[4*]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. I, p. 201— 295. — Nota trad.
[5*]. — al „Capitalului“. — Nota red.
[N370]. Joc de cuvinte folosit de Engels: Conrad Schmidt trebuia să ocupe la Zürich un post la „Züricher Post“. Schmidt a urmat acest sfat.
„Züricher Post“ — vezi adnotarea 29. — Nota red. Editurii Politice (nota 370, vol. 2)