În secţiunea cu privire la rezolvarea proudhonistă a problemei locuinţelor am subliniat cît de mult este mica burghezie direct interesată în această problemă. Dar ea prezintă un interes deosebit şi pentru marea burghezie, deşi indirect. Ştiinţele moderne ale naturii au dovedit că aşa-numitele „mahalale“ în care sînt îngrămădiţi muncitorii constituie focarele tuturor epidemiilor care bîntuie din timp în timp în oraşele noastre. Holera, tifosul, febra tifoidă, vărsatul şi alte boli pustiitoare se transmit prin aerul pestilenţial şi apa infectată a acestor cartiere muncitoreşti; acolo ele nu dispar aproape niciodată cu totul, iar atunci cînd au condiţii prielnice, devin epidemice, se răspîndesc şi dincolo de focarul lor, pătrunzînd în cartierele mai sănătoase şi aerisite, locuite de domnii capitalişti. Clasa dominantă a capitaliştilor nu-şi poate îngădui plăcerea de a lăsa clasa muncitoare pradă bolilor epidemice fără a suferi şi ea consecinţele; urmările se răsfrîng asupra capitaliştilor înşişi, şi îngerul morţii seceră printre ei tot aşa de necruţător ca şi printre muncitori.
De îndată ce acest lucru a fost stabilit în mod ştiinţific, burghezii filantropi au fost cuprinşi de o nobilă emulaţie în ceea ce priveşte ocrotirea sănătăţii muncitorilor lor. S-au înfiinţat societăţi, s-au scris cărţi, s-au făcut propuneri, au fost dezbătute şi decretate diferite legi pentru a zăgăzui repetatele molime. Au fost cercetate condiţiile în care locuiesc muncitorii şi s-au făcut încercări de a se înlătura racilele cele mai flagrante. În special în Anglia, unde marile oraşe sînt mai numeroase decît oriunde, şi, prin urmare, pentru marea burghezie această problemă se punea cu cea mai mare acuitate, s-a desfăşurat o activitate intensă; au fost numite comisii guvernamentale pentru a cerceta condiţiile sanitare în care trăieşte clasa muncitoare; rapoartele lor care se deosebesc într-un mod demn de laudă de toate rapoartele de pe continent prin preciziunea, minuţiozitatea şi obiectivitatea lor au constituit baza unor legi noi, mai mult sau mai puţin radicale. Oricît de incomplete ar fi aceste legi, ele întrec totuşi cu mult tot ceea ce s-a realizat pînă acum pe continent în acest sens. Şi totuşi orînduirea socială capitalistă generează necontenit şi în mod inevitabil racilele de a căror remediere e vorba, încît chiar şi în Anglia abia dacă s-a făcut un pas înainte în această direcţie.
Ca de obicei, Germania a avut nevoie de un timp mult mai îndelungat pînă ce focarele de epidemii, existente şi aici în mod cronic, să atingă gradul de intensitate necesar pentru a trezi din toropeală marea burghezie. Dar încetul cu încetul se face oţetul, şi astfel a apărut, în sfîrşit, şi la noi o literatură burgheză cu privire la sănătatea publică şi la problema locuinţelor, un extras diluat al precursoarelor ei din străinătate, mai cu seamă al celei engleze, şi căreia i se dă, cu ajutorul unor fraze sonore şi solemne, aparenţa unei concepţii mai înalte. Din această literatură face parte: Dr. Emil Sax: „Die Wohnungszustände der arbeitenden Classen und ihre Reform“, Viena, 1869.
Am ales pentru a expune modul în care burghezia tratează problema locuinţelor, această lucrare numai datorită faptului că ea încearcă să sintetizeze pe cît posibil întreaga literatură burgheză pe tema respectivă. Frumoasă literatură i-a servit autorului nostru drept „izvoare“! Dintre rapoartele parlamentare engleze, cu adevărat izvoarele principale, sînt menţionate numai trei dintre cele mai vechi; întreaga lucrare dovedeşte că autorul nu şi-a aruncat niciodată ochii pe vreunul din ele -, în schimb ne sînt prezentate un şir întreg de scrieri burgheze banale, binevoitor-filistine şi ipocrit-filantropice: Ducpétiaux, Roberts, Hole, Huber, dezbaterile congreselor engleze de ştiinţe sociale (sau, mai bine zis, de spanac social), revista Uniunii pentru bunăstarea clasei muncitoare din Prusia, raportul oficial austriac cu privire la expoziţia mondială de la Paris, rapoartele oficiale bonapartiste cu privire la aceeaşi expoziţie. „Illustrated London News“, „Über Land und Meer“ şi, în sfîrşit, „o autoritate notorie“, un om cu „o minte practică, pătrunzătoare“, „înzestrat cu o mare putere de convingere;“ şi anume Julius Faucher[i]! Nu lipseşte din această listă de izvoare decît „Gartenlaube“, „Kladderadatsch“ şi puşcaşul Kautschke[N381]“.
Pentru a evita orice înţelegere greşită a punctului de vedere al d-lui Sax, el declară la p. 22:
„Denumim economie socială învăţătura despre economia naţională aplicată la problemele sociale, mai exact chintesenţa mijloacelor şi căilor pe care ni le oferă această ştiinţă pentru a ridica în cadrul orînduirii sociale existente, pe baza legilor ei «imanente», clasele aşa-zis (1) neavute la nivelul celor avute“.
Nu ne oprim la ideea confuză că „ştiinţele economice“, sau economia politică, s-ar ocupa în genere cu altceva decît cu probleme „sociale“. Trecem de-a dreptul la punctul principal. Dr. Sax cere ca „legile imanente“ ale economiei burgheze, „cadrul orînduirii sociale existente“, cu alte cuvinte modul de producţie capitalist să rămînă neschimbat, şi totuşi „clasele aşa-zis neavute“ să fie ridicate „la nivelul celor avute“. O premisă inevitabilă a modului de producţie capitalist este însă existenţa unei clase nu aşa-zis neavute, ci realmente neavute, care să nu aibă nimic altceva de vîndut decît forţa ei de muncă şi care de aceea să fie nevoită să vîndă capitalistului industrial această forţă de muncă. Sarcina „economiei sociale“ — noua ştiinţă descoperită de d-l Sax — constă, prin urmare, în a găsi mijloacele şi căile pentru a transforma în cadrul unei orînduiri sociale care se bazează pe antagonismul dintre capitalişti, posesori ai tuturor materiilor prime, uneltelor de producţie şi mijloacelor de subzistenţă, pe de o parte, şi muncitorii salariaţi neavuţi, care nu posedă nimic altceva decît forţa lor de muncă, pe de altă parte, deci, în cadrul acestei orînduiri sociale, pe toţi muncitorii salariaţi în capitalişti, fără ca ei să înceteze de a mai fi muncitori salariaţi. D-l Sax îşi închipuie că a rezolvat această problemă. Poate că el va binevoi să ne arate cum pot fi transformaţi în mareşali toţi soldaţii armatei franceze, care de la Napoleon I încoace îşi poartă în raniţă bastonul de mareşal fără a înceta să rămînă simpli soldaţi. Sau cum s-ar putea face ca toţi cei 40.000.000 de supuşi ai Imperiului german să devină împăraţi germani.
Esenţa socialismului burghez constă tocmai în dorinţa de a menţine baza tuturor racilelor societăţii actuale şi de a înlătura totodată aceste racile. Socialiştii burghezi doresc, după cum s-a arătat încă în „Manifestul Comunist“, „să tămăduiască relele sociale pentru a asigura existenţa societăţii burgheze“; ei vor „burghezia fără proletariat“1). După cum am văzut, d-l Sax pune problema exact în acelaşi fel. Soluţia problemei sociale o vede în rezolvarea problemei locuinţelor; el este de părere că
„prin ameliorarea locuinţelor claselor muncitoare se poate remedia cu succes mizeria materială şi morală descrisă, şi astfel — printr-o îmbunătăţire pe scară largă numai a condiţiilor de locuit — partea covîrşitoare a acestor clase ar putea fi ridicată din mocirla existenţei lor, adeseori aproape inumană, pe culmile pure ale bunăstării materiale şi spirituale“ (p. 14).
În treacăt fie zis, este în interesul burgheziei de a estompa existenţa proletariatului creat de relaţiile de producţie burgheze şi care constituie condiţia dăinuirii acestora. De aceea d-l Sax ne povesteşte la p. 21 că prin clase muncitoare se înţeleg, în afară de muncitorii propriu-zişi, toate „clasele neînstărite ale societăţii“, în genere „oamenii mărunţi“, cum sînt meseriaşii, văduvele, pensionarii (!), funcţionarii inferiori etc. Socialismul burghez întinde mîna socialismului mic-burghez.
De unde provine lipsa de locuinţe? Cum a luat naştere? Ca bun burghez, nu se cade ca d-l Sax să ştie că ea este un produs necesar al societăţii burgheze; că nu se poate să nu existe o lipsă de locuinţe într-o societate în care marea masă muncitoare nu are alt venit decît salariul, adică totalitatea mijloacelor de subzistenţă necesare existenţei şi perpetuării ei; în care în permanenţă noile perfecţionări în tehnica maşinilor etc. lasă fără lucru mase de muncitori; în care violentele fluctuaţii industriale, care survin în mod periodic, determină, pe de o parte, existenţa numeroasei armate de rezervă a şomerilor, iar pe de altă parte azvîrle din cînd în cînd în stradă o masă mare de muncitori, lăsîndu-i fără lucru; în care muncitorii sînt înghesuiţi în masă în oraşele mari, şi anume într-un ritm mai rapid decît se construiesc în condiţiile existente locuinţe pentru ei; în care, prin urmare, chiar şi pentru cele mai mizerabile cocine trebuie să se găsească întotdeauna chiriaşi; în care, în sfîrşit, proprietarul de imobile, în calitatea sa de capitalist, are nu numai dreptul, ci chiar, datorită concurenţei, ca să spunem aşa, obligaţia de a stoarce, fără nici un fel de scrupule, din proprietatea sa imobiliară, chiriile cele mai mari. Într-o asemenea societate lipsa de locuinţe nu este de loc întîmplătoare, ci o instituţie necesară; ea nu poate fi înlăturată, împreună cu repercusiunile ei asupra sănătăţii etc., decît transformînd din temelii întreaga orînduire socială care o generează. Dar socialismul burghez nu se cade să ştie acest lucru. Nu se cade ca el să-şi explice lipsa de locuinţe prin relaţiile existente. Nu-i rămîne, aşadar, nici un alt mijloc decît să recurgă la fraze moralizatoare şi s-o explice prin răutatea omenească, pasămite prin păcatul originar.
„Şi nu poţi să nu recunoşti — şi, prin urmare, să negi“ (isteaţă concluzie!) — „că de vină... sînt în mică parte înşişi muncitorii care solicită locuinţe, în cea mai mare parte însă cei care îşi asumă sarcina de a satisface această nevoie, sau cei care, deşi dispun de mijloacele necesare, nici nu şi-o asumă măcar, adică clasele sociale suprapuse, avute. Vina acestora din urmă... constă în aceea că nu au grijă să asigure o ofertă îndestulătoare de locuinţe bune“.
Tot aşa cum Proudhon ne transpune din domeniul economic în cel juridic, socialistul nostru burghez ne transpune aici din domeniul economic în cel al moralei. Nimic mai firesc. Cine declară intangibile „legile imanente“ ale actualei societăţi burgheze şi modul de producţie capitalist şi vrea totuşi să înlăture consecinţele lor neplăcute, dar inevitabile, nu are altă ieşire decît să ţină capitaliştilor predici moralizatoare, al căror efect înduioşător se volatilizează de îndată ce intervine interesul privat, şi, la nevoie, concurenţa. Aceste predici seamănă întocmai cu acelea ale găinii de la marginea iazului în care înoată zglobiu răţuştele clocite de ea. Răţuştele se avîntă în apă cu toate că apa nu are bîrne, iar capitaliştii se aruncă asupra profitului cu toate că acesta e lipsit de sentiment. „În materie de bani încetează orice sentimentalism“[N382], a spus încă bătrînul Hansemann[i], care în această privinţă era mai versat decît d-l Sax.
„Locuinţele bune sînt atît de scumpe, încît pentru marea majoritate a muncitorilor ele sînt cu totul inaccesibile. Marele capital... se eschivează cu teamă de la construirea de locuinţe pentru clasele muncitoare... astfel încît aceste clase, în ceea ce priveşte nevoia lor de locuinţe, încap în cea mai mare parte pe mîna speculanţilor“.
Oribilă speculă! Marele capital, fireşte, niciodată nu face speculă! Dar nu reaua-voinţă, ci numai ignoranţa împiedică marele capital să facă speculă cu locuinţele pentru muncitori:
„Proprietarii de imobile nici nu ştiu ce rol mare şi important are satisfacerea normală a nevoii de locuinţe..., ei nu ştiu ce rău fac oamenilor oferindu-le cu atîta lipsă de răspundere, cum se întîmplă de obicei, locuinţe atît de proaste şi insalubre şi, în sfîrşit, ei nu ştiu cît de mult îşi dăunează lor înşile prin aceasta“ (p. 27).
Dar pentru a se ajunge la lipsa de locuinţe, ignoranţei capitaliştilor trebuie să i se adauge ignoranţa muncitorilor. După ce a admis că „păturile cele mai de jos“ ale muncitorilor, „pentru a nu rămîne cu totul fără adăpost, sînt silite (!) să-şi caute un culcuş pentru noapte oriunde şi în orice condiţii, ele fiind în această privinţă cu totul dezarmate şi neputincioase“, d-l Sax ne povesteşte:
„Este un fapt îndeobşte cunoscut că mulţi dintre ei“ (muncitorii), „din uşurinţă, dar mai ales din ignoranţă, răpesc organismului lor, s-ar putea spune aproape cu virtuozitate, condiţiile unei dezvoltări fireşti şi ale unei existenţe sănătoase, întrucît nu au nici cea mai elementară noţiune despre o igienă raţională şi mai ales despre însemnătatea enormă pe care o are locuinţa din acest punct de vedere“ (p. 27).
Aici însă încep să iasă la iveală urechile de măgar ale burghezului. Pe cînd la capitalişti „vina“ se transformă în ignoranţă, la muncitori ignoranţa nu este decît un motiv pentru a-i învinui. Ascultaţi:
„Aşa se face“ (adică din pricina ignoranţei) „că ei se mută în locuinţe întunecoase, igrasioase, neîncăpătoare, într-un cuvînt în locuinţe care contravin oricăror reguli de igienă, numai ca să economisească ceva din chirie... că adesea mai multe familii închiriază o singură locuinţă, ba chiar o singură cameră, numai şi numai pentru a plăti o chirie cît mai mică, în timp ce, pe de altă parte, îşi risipesc în mod cu adevărat condamnabil cîştigul pe băutură şi pe tot felul de distracţii ieftine“.
Într-adevăr, banii pe care muncitorii „îi risipesc pe rachiu şi tutun“ (p. 28), „viaţa de cîrciumă, cu toate consecinţele ei deplorabile, care, ca o greutate de plumb, trage muncitorimea în mocirlă“, îi stau d-lui Sax ca o greutate de plumb în stomac. Faptul că în împrejurările date beţia printre muncitori este un produs inevitabil al condiţiilor lor de viaţă, tot atît de inevitabil ca şi tifosul, crima, paraziţii, portărelul şi alte boli sociale, în aşa măsură inevitabil încît cifra medie a celor căzuţi în patima beţiei poate fi dinainte calculată, — nici acest lucru nu se cade, fireşte, să-l ştie d-l Sax. De altfel încă bătrînul meu învăţător spunea: „Oamenii simpli se duc la cîrciumă, lumea bună — la club“, şi, deoarece am fost în ambele locuri, pot să confirm că aşa este.
Toată vorbăria despre „ignoranţa“ ambelor părţi se reduce la vechile fraze despre armonia dintre interesele capitalului şi ale muncii. Dacă şi-ar cunoaşte adevăratele interese, capitaliştii ar pune la dispoziţia muncitorilor locuinţe bune şi în genere le-ar face viaţa mai uşoară; iar dacă muncitorii şi-ar cunoaşte adevăratele lor interese, n-ar declara greve, nu s-ar ocupa de social-democraţie, n-ar face politică, ci ar da frumuşel ascultare superiorilor lor, capitaliştii. Din păcate, interesele ambelor părţi nu coincid nicidecum cu predicile d-lui Sax şi ale nenumăraţilor săi precursori. De mai bine de 50 de ani se predică evanghelia armoniei dintre capital şi muncă; filantropia burgheză a cheltuit bani grei ca să dovedească această armonie prin instituţii model, dar, după cum vom vedea mai jos, în aceşti 50 de ani nu s-a făcut nici un pas înainte.
Autorul nostru trece acum la rezolvarea practică a problemei. Cît de puţin revoluţionară a fost propunerea lui Proudhon de a face din muncitori proprietarii locuinţelor lor reiese chiar şi numai din faptul că încă înaintea lui socialismul burghez a încercat, şi mai încearcă şi acum, s-o pună în practică. D-l Sax declară şi el că problema locuinţelor nu poate fi pe deplin soluţionată decît atunci cînd li se vor da muncitorilor locuinţe în proprietate (p. 58 şi 59). Mai mult, la acest gînd el cade într-un extaz liric, care se exprimă în următoarea tiradă înflăcărată:
„Este ceva specific în nostalgia proprietăţii funciare înrădăcinată în om, această pornire pe care nici măcar ritmul trepidant al afacerilor de astăzi n-a fost în stare s-o atenueze. Este simţămîntul instinctiv al importanţei economice pe care o prezintă proprietatea funciară. Prin ea omul dobîndeşte un reazem sigur, prinde parcă rădăcini puternice în pămînt, şi orice gospodărie (!) găseşte în proprietatea funciară baza cea mai trainică. Dar puterea binefăcătoare a proprietăţii funciare depăşeşte cu mult cadrul acestor avantaje materiale. Cine are norocul să aibă o asemenea proprietate a atins cea mai înaltă treaptă posibilă a independenţei economice; el dispune de un domeniu în care poate tăia şi spînzura în mod suveran, este propriul său stăpîn, are o anumită putere şi un sprijin sigur pentru zile negre; conştiinţa de sine a omului creşte şi o dată cu ea forţa sa morală. De aici decurge marea importanţă a proprietăţii în problema de faţă... Muncitorul astăzi neputincios în faţa vicisitudinilor vieţii, aflat într-o permanentă dependenţă faţă de patron, ar fi astfel ferit într-o anumită măsură de această situaţie precară, ar deveni capitalist şi s-ar vedea asigurat împotriva primejdiei şomajului sau a incapacităţii de muncă, datorită creditului imobiliar de care ar dispune în consecinţă. Prin aceasta el ar fi ridicat din clasa celor neavuţi“ (p. 63).
După cum se vede, d-l Sax presupune că omul este în esenţă ţăran, altminteri n-ar atribui muncitorilor din marile noastre oraşe nostalgia proprietăţii funciare, pe care nimeni altul nu a descoperit-o la ei. Pentru muncitorii noştri din marile oraşe, libertatea de mişcare este o primă condiţie vitală, iar proprietatea funciară nu poate fi pentru ei decît o cătuşă. Daţi-le case proprii, încătuşaţi-i iarăşi de glie şi veţi frînge puterea lor de rezistenţă împotriva încercărilor fabricanţilor de a scădea salariile. Nu este exclus ca vreun muncitor să-şi poată vinde în anumite împrejurări căsuţa; dar în cazul unei greve serioase sau al unei crize industriale generale2), toate casele aparţinînd muncitorilor respectivi ar fi oferite spre vînzare şi, prin urmare, sau nu ar găsi cumpărători, sau ar trebui să fie vîndute cu mult sub preţul de cost. Şi chiar dacă s-ar găsi cumpărători pentru toate, tot nu s-ar alege nimic din întreaga mare reformă a d-lui Sax cu privire la locuinţe, şi el ar fi nevoit s-o ia din nou de la capăt. Dar poeţii trăiesc într-o lume imaginară; la fel şi d-l Sax, care îşi imaginează că proprietarul funciar „a atins cea mai înaltă treaptă a independenţei economice“, că are „un reazem sigur“, „devine capitalist şi se vede asigurat împotriva primejdiei şomajului sau a incapacităţii de muncă, datorită creditului imobiliar de care ar dispune în consecinţă“ etc. Ar fi bine ca d-l Sax să se uite la ţăranii francezi şi la ţăranii noştri renani cu gospodării mici; casele şi ţarinile lor sînt la maximum grevate de ipoteci, recolta lor aparţine creditorilor încă înainte de a fi strînsă, iar pe „domeniul“ lor nu ei taie şi spînzură în mod suveran, ci cămătarul, avocatul şi portărelul. Aceasta este într-adevăr cea mai înaltă treaptă posibilă a independenţei economice — pentru cămătar! Şi pentru ca muncitorii să-şi vadă cît mai grabnic căsuţele sub această suveranitate a cămătarului, binevoitorul domn Sax le atrage grijuliu atenţia asupra creditului imobiliar de care pot dispune în caz de şomaj sau de incapacitate de muncă, în loc să cadă în sarcina asistenţei publice.
În orice caz, d-l Sax a rezolvat problema pusă la început: muncitorul „devine capitalist“ prin cumpărarea unei căsuţe proprii.
Capitalul este stăpîn asupra muncii neplătite a altora. Căsuţa muncitorului devine, aşadar, capital numai atunci cînd el o dă cu chirie unei terţe persoane, însuşindu-şi sub formă de chirie o parte din produsul muncii acestui terţ. Tocmai prin faptul că el însuşi locuieşte în casă, aceasta nu poate să devină capital, tot aşa cum haina încetează să mai fie capital în clipa în care o cumpăr de la croitor şi o îmbrac. E drept că muncitorul care posedă o căsuţă în valoare de 1.000 de taleri încetează să mai fie proletar, dar trebuie să fii d-l Sax ca să spui că e capitalist.
Calitatea de capitalist a muncitorului nostru mai are însă şi un alt aspect. Să presupunem că într-o regiune industrială ar fi devenit o regulă ca fiecare muncitor să aibă căsuţa lui proprie. În cazul acesta clasa muncitoare din această regiune locuieşte în mod gratuit; cheltuielile pentru locuinţă nu mai sînt cuprinse în valoarea forţei sale de muncă. Dar orice reducere a cheltuielilor de producţie a forţei de muncă, adică orice scădere de durată a preţurilor la produsele necesare traiului muncitorului este echivalentă, „în baza legilor imanente ale învăţăturii despre economia naţională“, cu o scădere a valorii forţei de muncă şi, ca atare, ar duce în cele din urmă la o scădere corespunzătoare a salariului. Salariul s-ar reduce, prin urmare, în medie, cu suma medie a chiriei economisite, adică muncitorul ar plăti chirie pentru propria sa casă, dar nu, ca mai înainte, în bani daţi proprietarului casei, ci sub formă de muncă neplătită însuşită de fabricantul la care lucrează. În felul acesta, economiile muncitorului plasate în căsuţă ar deveni, într-adevăr, oarecum capital, dar capital nu pentru el, ci pentru capitalistul la care lucrează.
D-l Sax nu reuşeşte deci nici măcar pe hîrtie să-şi transforme muncitorul într-un capitalist.
În treacăt fie zis, cele arătate mai sus sînt valabile pentru toate aşa-zisele reforme sociale care se reduc la economii sau la ieftinirea mijloacelor de subzistenţă ale muncitorului. Sau aceste reforme capătă o aplicare generală, şi atunci sînt urmate de o scădere corespunzătoare a salariului, sau rămîn experienţe cu totul izolate, şi atunci însăşi existenţa lor ca excepţii izolate dovedeşte că realizarea lor pe scară largă este incompatibilă cu modul de producţie capitalist existent. Să presupunem că, prin introducerea generală a cooperativelor de consum, într-o regiune s-ar obţine ieftinirea cu 20% a mijloacelor de subzistenţă ale muncitorilor; în acest caz salariul ar trebui să scadă acolo cu timpul cu aproximativ 20%, adică în aceeaşi proporţie în care mijloacele de subzistenţă respective intră în întreţinerea muncitorilor. Dacă muncitorul cheltuieşte, de pildă, în medie, trei sferturi din salariul său săptămînal pentru aceste mijloace de subzistenţă, atunci salariul va scădea, în cele din urmă, cu 3/4 X 20 = 15%. Pe scurt: de îndată ce o asemenea reformă care economiseşte o parte din cheltuielile muncitorului devine generală, el va primi proporţional cu atît mai puţin salariu cu cît economia realizată îi va permite să-şi reducă cheltuielile. Daţi fiecărui muncitor un venit aparte, economisit, de 52 de taleri, şi salariul său săptămînal va trebui să scadă în cele din urmă cu un taler. Urmează deci: cu cît economiseşte mai mult, cu atît va primi un salariu mai mic. El nu economiseşte deci în propriul său interes, ci în acela al capitalistului. Mai este oare nevoie de altceva pentru „a-i stimula în cel mai înalt grad... prima virtute a bunului gospodar, spiritul de economie“? (p. 64).
De altfel d-l Sax ne şi spune imediat după aceea că muncitorii trebuie să devină proprietari ai locuinţelor lor nu atît în interesul lor propriu, cît în acela al capitaliştilor:
„Dar nu numai muncitorimea, ci şi societatea în ansamblul ei este interesată în cel mai înalt grad ca un număr cît mai mare dintre membrii ei să fie legaţi (!) de pămînt“ (tare aş vrea să-l văd pe d-l Sax în această postură)3) „...Toate forţele oculte care fac să erupă vulcanul, numit problema socială, în plin clocot sub picioarele noastre — îndîrjirea proletariatului, ura..., periculoasele rătăciri ale minţii... —, toate acestea se vor risipi ca ceaţa la primele raze ale soarelui dacă... muncitorii înşişi vor trece pe această cale în clasa celor avuţi“ (p. 65).
Cu alte cuvinte: d-l Sax speră că muncitorii, printr-o deplasare a poziţiei lor de proletari, care ar fi determinată de proprietatea asupra locuinţei, vor pierde şi caracterul lor proletar şi vor deveni din nou slugi plecate, asemenea străbunicilor lor, şi ei proprietari ai caselor în care locuiau. Proudhoniştii să ia aminte.
Cu aceasta d-l Sax crede că a rezolvat problema socială:
„O repartiţie mai dreaptă a bunurilor — această enigmă a sfinxului pe care atîţia oameni s-au străduit în zadar s-o rezolve — nu se află oare în faţa noastră ca un fapt palpabil, nu este ea astfel scoasă din sfera idealului şi transpusă în domeniul realităţii? Şi, dacă aceasta se realizează, nu va fi oare astfel atins unul din ţelurile cele mai înalte pe care chiar socialiştii cei mai extremişti îl prezintă drept punctul culminant al teoriilor lor?“ (p. 66).
Este un adevărat noroc că am reuşit să ajungem pînă aici, căci acest strigăt de bucurie constituie „punctul culminant“ al cărţii lui Sax, iar de acum încolo autorul începe iarăşi încetişor coborîşul din „sfera idealului“ în realitatea plată; iar cînd vom ajunge jos, vom constata că în absenţa noastră nu s-a schimbat nimic, dar absolut nimic.
Ghidul nostru ne obligă să facem primul pas la vale atunci cînd ne lămureşte că există două sisteme de locuinţe muncitoreşti: sistemul cottage, potrivit căruia fiecare familie de muncitori îşi are căsuţa ei proprie, pe cît posibil cu o grădiniţă, ca în Anglia, şi sistemul cazarmă, al marilor clădiri compuse din multe locuinţe muncitoreşti, ca la Paris, Viena etc. Un sistem intermediar este cel existent în nordul Germaniei. E drept, sistemul cottage este singurul sistem just, singurul care ar permite muncitorului să devină proprietarul casei sale, pe cînd sistemul cazarmă prezintă foarte mari dezavantaje pentru sănătatea, moralitatea şi viaţa liniştită a familiei, — dar, vai, din pricina scumpetei terenurilor, sistemul cottage este irealizabil tocmai în centrele unde se resimte lipsa de locuinţe, în marile oraşe, şi să fim mulţumiţi, dacă, în loc de mari cazărmi, s-ar construi acolo case cu cîte 4—6 locuinţe sau dacă s-ar remedia lipsurile principale ale sistemului cazarmă prin tot felul de ingeniozităţi în construcţie (p. 71—92).
Nu-i aşa că am coborît o bună bucată de drum? Transformarea muncitorilor în capitalişti, rezolvarea problemei sociale, fiecare muncitor proprietarul casei sale, — toate acestea au rămas sus, în „sfera idealului“; nouă ne rămîne doar să ne ocupăm de introducerea sistemului cottage la ţară şi să amenajăm pe cît posibil cazărmile muncitoreşti la oraşe.
Rezolvarea burgheză a problemei locuinţelor a eşuat prin urmare — după cum recunoaşte chiar autorul —, poticnindu-se de opoziţia dintre oraş şi sat. Şi acum am ajuns la miezul problemei. Problema locuinţelor poate fi rezolvată abia atunci cînd societatea se va fi transformat într-atît, încît să poată trece la desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat, exacerbată de actuala societate capitalistă. Societatea capitalistă, departe de a putea desfiinţa această opoziţie, este, dimpotrivă, nevoită s-o ascută pe zi ce trece tot mai mult. Chiar şi primii socialişti utopişti moderni, Owen şi Fourier, au văzut just acest lucru. În construcţiile lor model nu mai există o opoziţie între oraş şi sat. Lucrurile stau cu totul altfel decît pretinde d-l Sax: nu rezolvarea problemei locuinţelor rezolvă şi problema socială, ci abia prin rezolvarea problemei sociale, adică prin desfiinţarea modului de producţie capitalist devine totodată posibilă rezolvarea problemei locuinţelor. Să vrei să rezolvi problema locuinţelor şi totodată să menţii marile oraşe moderne este un nonsens. Marile oraşe moderne vor fi însă înlăturate abia prin desfiinţarea modului de producţie capitalist, şi, de îndată ce se va păşi la această desfiinţare, va fi vorba de cu totul alte lucruri decît de a procura fiecărui muncitor o căsuţă proprie.
Orice revoluţie socială va trebui însă, la început, să ia lucrurile aşa cum le găseşte şi să remedieze racilele cele mai flagrante cu mijloacele existente. Şi, după cum am mai văzut, lipsa de locuinţe poate fi imediat remediată prin exproprierea unei părţi din locuinţele luxoase, aparţinînd claselor avute, cealaltă parte urmînd să servească pentru încartiruiri.
Fondul problemei nu se schimbă cu nimic dacă în continuare d-l Sax părăseşte din nou marile oraşe şi începe o poliloghie despre colonii muncitoreşti care ar urma să fie amplasate în apropierea oraşelor, dacă zugrăveşte tot confortul unor asemenea colonii cu „instalaţie de apă, iluminaţie cu gaz aerian, încălzire cu aer cald sau apă caldă, spălătorii, uscătorii comune, camere de baie şi altele“, „cu creşă, şcoală, casă de rugăciune (!), sală de lectură, bibliotecă..., cîrciumă şi berărie, sală de dans şi de muzică decente“, case deservite toate de forţa aburilor, astfel încît „producţia“ să poată fi „readusă într-o oarecare măsură din fabrici în atelierele la domiciliu“. Colonia, aşa cum o zugrăveşte el, este împrumutată de d-l Huber nemijlocit de la socialiştii Owen şi Fourier, care, prin simpla eliminare a tot ceea ce este socialist, i-a dat un caracter cu totul burghez. Prin aceasta ea devine cu atît mai utopică. Nici un capitalist nu are interesul să înfiinţeze asemenea colonii care, de altfel, nici nu există nicăieri în lume, în afară de cea din Guise în Franţa, înfiinţată de un fourierist nu în scopul unor speculaţii rentabile, ci cu titlul de experienţă socialistă[1]. D-l Sax ar fi putut tot atît de bine cita, în favoarea proiectomaniei sale burgheze, colonia comunistă „Harmony Hall“[N384], care a fost întemeiată de Owen la Hampshire, la începutul deceniului al 5-lea, şi care a pierit de mult.
Toată această vorbărie despre înfiinţarea de colonii nu este însă decît o încercare neputincioasă de a se înălţa din nou în „sfera idealului“, la care autorul renunţă imediat. Pornim din nou rapid la vale. Soluţia cea mai simplă este
„ca muncitorii să primească cu ajutorul patronilor, al fabricanţilor, locuinţe corespunzătoare, fie că înşişi aceştia le-ar construi, fie că i-ar îndemna şi sprijini pe muncitori să şi le construiască, punîndu-le la dispoziţie terenul, avansîndu-le capital pentru construcţie etc.“ (p. 106).
În felul acesta am părăsit din nou marile oraşe, unde nu poate fi vorba de aşa ceva, şi am revenit la ţară. D-l Sax demonstrează acum că este în interesul fabricanţilor înşişi ca muncitorii să primească cu ajutorul lor locuinţe acceptabile, pe de o parte pentru că aceasta ar reprezenta un bun plasament de capital, pe de altă parte pentru că inevitabila
„îmbunătăţire a situaţiei muncitorilor... care va rezulta de aici va fi urmată da o sporire a forţei lor de muncă fizice şi intelectuale, ceea ce va fi, fireşte, ...deopotrivă... în folosul patronului. Astfel se precizează şi punctul de vedere just în ceea ce priveşte participarea patronilor la rezolvarea problemei locuinţelor: ea apare ca emanaţie a asociaţiei latente, a grijii patronilor, care de obicei se ascunde sub masca preocupărilor umanitariste, pentru bunăstarea fizică şi materială, spirituală şi morală a muncitorilor lor, grijă care se vede răsplătită de la sine din punct de vedere pecuniar prin succesele pe care le înregistrează, prin atragerea şi asigurarea unei muncitorimi capabile, pricepute, docile, mulţumite şi devotate“ (p. 108).
Fraza despre „asociaţia latentă“[N385] cu care Huber a încercat să dea palavrelor burgheze filantropice o „semnificaţie mai înaltă“ nu schimbă lucrurile cu nimic. Chiar şi fără această frază marii fabricanţi din localităţile rurale, în special din Anglia, şi-au dat seama de mult că construirea de locuinţe muncitoreşti este nu numai o necesitate, constituind o parte integrantă din ansamblul de construcţii al fabricii, dar este şi foarte rentabilă. În Anglia au lăut fiinţă pe această cale adevărate aşezări, dintre care unele au devenit ulterior oraşe. Muncitorii însă, în loc să fie recunoscători capitaliştilor omenoşi, au ridicat dintotdeauna obiecţii foarte serioase împotriva acestui „sistem cottage“. Ei nu numai că trebuie să plătească preţuri de monopol pentru aceste case, deoarece fabricantul nu are concurenţi, dar la fiecare grevă rămîn imediat fără adăpost, deoarece fabricantul îi evacuează fără multă vorbă, astfel încît orice rezistenţă a lor este foarte mult îngreuiată. Amănunte în această privinţă se pot găsi în lucrarea mea „Lage der arbeitenden Klasse in England“, p. 224 şi 2284). Dar d-l Sax crede că asemenea argumente „abia dacă merită să fie combătute“ (p. 111). Oare nu vrea el să-i dea muncitorului posibilitatea de a fi proprietarul căsuţei sale? Desigur, dar întrucît „patronii ar trebui să poată dispune oricînd de locuinţă, pentru ca, în cazul concedierii unui muncitor, să aibă unde să-l cazeze pe înlocuitor“ — ei bine, ar trebui ca „printr-o înţelegere să se prevadă posibilitatea de a se revoca proprietatea în asemenea cazuri“! (p. 113)[2]. De astă dată am coborît neaşteptat de repede. Mai întîi a fost vorba de proprietatea muncitorului asupra căsuţei sale; apoi aflăm că acest lucru nu este posibil în oraşe şi că el poate fi realizat numai la ţară; acum ni se declară că şi la ţară această proprietate urmează să fie numai o proprietate „revocabilă printr-o înţelegere“! Cu acest gen de proprietate pentru muncitori, noua descoperire a d-lui Sax, cu această transformare a lor în capitalişti „revocabili printr-o înţelegere“, iată-ne iarăşi ajunşi cu bine pe pămînt, unde urmează să cercetăm ce au făcut realmente capitaliştii şi alţi filantropi pentru rezolvarea problemei locuinţelor.
Dacă ar fi să dăm crezare d-lui dr. Sax al nostru, domnii capitalişti au făcut chiar şi pînă acum multe pentru remedierea lipsei de locuinţe, dovedind astfel că problema locuinţelor poate fi rezolvată pe baza modului de producţie capitalist.
D-l Sax menţionează înainte de toate Franţa bonapartistă! După cum se ştie, în timpul Expoziţiei mondiale de la Paris, Ludovic Bonaparte a numit o comisie, însărcinată, în aparenţă, să raporteze despre situaţia claselor muncitoare din Franţa, în realitate însă, pentru a zugrăvi această situaţie ca fiind de-a dreptul paradisiacă, dînd astfel o strălucire şi mai mare gloriei imperiului. D-l Sax se referă la raportul acestei comisii, în a cărei componenţă au intrat uneltele cele mai corupte ale bonapartismului, mai ales pentru faptul că rezultatele cercetărilor ei sînt, „după propriile cuvinte ale comisiei numite în acest scop, destul de complete pentru Franţa“! Şi care sînt aceste rezultate? Din 89 demari industriaşi, respectiv societăţi pe acţiuni, care au dat informaţii, 31 nu au construit de loc locuinţe pentru muncitori; locuinţele construite adăpostesc, după aprecierea a însuşi d-lui Sax, cel mult 50.000 pînă la 60.000 de oameni, iar locuinţele se compun aproape exclusiv numai din cîte două camere pentru fiecare familie!
Se înţelege de la sine că fiecare capitalist, pe care condiţiile întreprinderii sale — forţa hidraulică, poziţia minelor de cărbuni, a zăcămintelor de minereuri de fier şi a altor mine etc. — îl leagă de o anumită localitate rurală, este nevoit să construiască locuinţe pentru muncitorii săi acolo unde ele nu există. Dar a vedea în aceasta o dovadă a existenţei „asociaţiei latente“, „o mărturie grăitoare a faptului că această problemă şi marea ei însemnătate sînt tot mai mult înţelese“, „un început foarte promiţător“ (p. 115) presupune obiceiul foarte înrădăcinat de a te amăgi pe tine însuţi. De altfel şi în această privinţă industriaşii diferitelor ţări se deosebesc în funcţie de specificul lor naţional. Aşa, de pildă, la p. 117, d-l Sax ne spune:
„În Anglia abia în ultima vreme se poate observa în această direcţie o activitate sporită a patronilor. În special în localităţile rurale îndepărtate... Mai ales faptul că adeseori muncitorii aveau de parcurs un drum lung, chiar şi de la localitatea cea mai apropiată pînă la fabrică, astfel încît ajungeau acolo istoviţi şi nu mai erau in stare să depună o muncă destul de productivă, i-a determinat pe patroni să construiască locuinţe pentru muncitorii lor. Sporeşte însă şi numărul acelora care, dovedind o înţelegere mai adîncă a situaţiei, leagă reforma locuinţelor, într-o măsură mai mare sau mai mică, de toate celelalte elemente ale asociaţiei latente; acestora li se datoreşte apariţia acelor colonii înfloritoare... Numele unui Ashton la Hyde, Ashworth la Turton, Grant la Bury, Greg la Bollington, Marshall la Leeds, Strutt la Belper, Salt la Saltaire, Akroyd la Copley şi alţii sînt de aceea bine cunoscute în Regatul Unit“.
Sfîntă simplicitate şi încă şi mai sfîntă ignoranţă! Abia „în ultima vreme“ au construit fabricanţii englezi din localităţile rurale locuinţe pentru muncitori! Nu, iubite d-le Sax, capitaliştii englezi sînt cu adevărat mari industriaşi nu numai la pungă, ci şi la minte. Cu mult înainte ca Germania să fi avut o adevărată mare industrie, ei îşi dăduseră seama că, atunci cînd procesul de producţie are loc într-o localitate rurală, cheltuiala pentru locuinţele muncitoreşti reprezintă o parte necesară, direct şi indirect foarte rentabilă, a capitalului de investiţie. Cu mult înainte ca lupta dintre Bismarck şi burghezii germani să fi dăruit muncitorilor germani libertatea de asociere, practica i-a învăţat pe fabricanţii englezi, pe proprietarii de mine şi de uzine cît de mare poate fi presiunea pe care ei o exercită asupra muncitorilor grevişti atunci cînd sînt totodată proprietarii locuinţelor acestor muncitori. „Coloniile înfloritoare“ ale unui Greg, Ashton, Ashworth datează atît de puţin „din ultima vreme“, încît încă în urmă cu 40 de ani au fost ridicate în slăvi de burghezie ca modele, aşa cum am arătat eu însumi acum 28 de ani („Lage der arbeitenden Klasse in England“, în nota de la p. 228—2305)). Cam tot atît de vechi sînt şi coloniile lui Marshall şi Akroyd (aşa îşi ortografiază el numele), şi încă mult mai veche este aceea a lui Strutt, ale cărei începuturi datează încă din secolul trecut. Şi deoarece în Anglia durata medie a unei locuinţe muncitoreşti este de 40 de ani, d-l Sax poate lesne deduce în ce stare jalnică sînt acum aceste „colonii înfloritoare“. Mai mult decît atît, majoritatea acestor colonii nu mai sînt localităţi rurale; datorită extraordinarei dezvoltări a industriei, cele mai multe dintre ele s-au pomenit înconjurate de fabrici şi case, în aşa fel încît ele se află acum în raza unor oraşe murdare şi pline de fum cu 20.000—30.000 de locuitori şi chiar mai mulţi, ceea ce nu împiedică însă ştiinţa burgheză germană, reprezentată de d-l Sax, să repete şi azi cît mai fidel vechile osanale engleze de la 1840, care nu mai sînt de loc valabile.
Ce să mai spunem despre bătrînul Akroyd!6) Acest domn onorabil a fost într-adevăr un filantrop de cea mai pură speţă. Îşi iubea atît de mult muncitorii şi mai ales muncitoarele, încît concurenţii săi mai puţin filantropi din Yorkshire obişnuiau să spună despre dînsul că toţi muncitorii din fabrica lui sînt propriii lui copii! E drept că d-l Sax pretinde că în aceste colonii înfloritoare, „copii nelegitimi sînt din ce în ce mai mult o raritate“ (p. 118). Desigur, copii nelegitimi fără căsătorie, căci fetele drăguţe din regiunile industriale din Anglia se mărită foarte tinere.
De mai bine de 60 de ani în Anglia locuinţele muncitoreşti se construiesc de regulă în imediata apropiere a fiecărei fabrici mari din localităţile rurale şi o dată cu aceste fabrici. După cum am mai arătat, multe asemenea aşezări industriale au devenit nucleul în jurul căruia au luat naştere mai tîrziu întregi oraşe industriale, cu toate inconvenientele pe care le comportă ele. Aceste colonii, în loc să rezolve problema locuinţelor, de-abia au creat-o în localitatea respectivă.
În schimb, în ţările care, în ceea ce priveşte marea industrie, se tîrau doar în coada Angliei şi care de fapt au învăţat abia de la 1848 încoace ce înseamnă marea industrie, în Franţa şi în special7) în Germania, situaţia e cu totul alta. Aici numai uzinele şi fabricile uriaşe — bunăoară Uzinele „Schneider“ din Creusot şi „Krupp“ din Essen — s-au hotărît, după îndelungi ezitări, să construiască cîteva locuinţe pentru muncitori. Marea majoritate a industriaşilor din localităţile rurale îşi lasă muncitorii să bată kilometri întregi pe arşiţă, pe zăpadă sau pe ploaie, dimineaţa spre fabrică şi seara din nou spre casă. Aceasta se întîmplă mai ales în regiunile muntoase, în Vosgii francezi şi alsacieni, precum şi în văile rîurilor Wupper, Sieg, Agger, Lenne şi ale altor rîuri din Westfalia renană. Probabil că nici în Munţii Metalici situaţia nu este mai bună. La germani ca şi la francezi aceeaşi calicie meschină.
D-l Sax ştie prea bine că atît mult promiţătorul început cît şi coloniile înfloritoare nu înseamnă absolut nimic. El caută, aşadar, să demonstreze acum capitaliştilor ce venituri frumoase ar putea să încaseze din construirea de locuinţe muncitoreşti. Cu alte cuvinte, el caută să le indice o nouă cale pentru a-i trage pe sfoară pe muncitori.
Mai întîi el le dă exemplul unui şir întreg de societăţi londoneze de construcţii, unele cu caracter filantropic, altele înfiinţate în scopuri de speculă, care au realizat un venit net de 4—6% şi chiar mai mare. Că investirea de capital în case muncitoreşti este foarte rentabilă, nu mai e nevoie să ne-o demonstreze d-l Sax. Motivul pentru care nu se investeşte mai mult capital în asemenea case este că locuinţele mai scumpe sînt şi mai rentabile pentru proprietar. Îndemnul dat de d-l Sax capitaliştilor se reduce, prin urmare, din nou la o simplă predică moralizatoare.
În ceea ce priveşte aceste societăţi londoneze de construcţii, ale căror succese strălucite d-l Sax le trîmbiţează atît de zgomotos, ele au construit în total, potrivit propriilor sale date — care includ tot soiul de construcţii în scop de speculă —, locuinţe pentru 2.132 de familii şi 706 celibatari, prin urmare pentru mai puţin de 15.000 de persoane! Şi se găsesc oameni care îndrăznesc să prezinte cu toată seriozitatea în Germania asemenea copilării drept mari succese, în timp ce numai în partea de răsărit a Londrei un milion de muncitori au cele mai mizerabile condiţii de locuit! Toate aceste strădanii filantropice sînt de fapt atît de deplorabile şi de neînsemnate, încît în rapoartele parlamentare engleze care se ocupă de situaţia muncitorilor nici nu se pomeneşte vreodată de ele.
Cît despre ridicola necunoaştere a Londrei care se vădeşte în tot acest capitol, nici să nu mai vorbim. Un singur lucru vrem să arătăm. După părerea d-lui Sax căminul pentru celibatari din Soho8) a fost închis deoarece în cartierul respectiv „nu se putea conta pe o clientelă numeroasă“. D-l Sax îşi închipuie că întregul Westend al Londrei este un oraş de lux şi nu ştie că chiar în spatele străzilor celor mai elegante se află cele mai murdare cartiere muncitoreşti, ca, de pildă, Soho. Căminul model din Soho, despre care vorbeşte d-l Sax şi pe care îl ştiu încă de acum 23 de ani, a avut la început mare căutare, dar a fost închis pentru că nici un om nu a putut suporta condiţiile existente acolo. Şi era încă unul dintre cele mai bune.
Dar oraşul muncitoresc din Mulhouse, în Alsacia, nu este oare un succes?
Oraşul muncitoresc Mulhouse a dat prilej burgheziei de pe continent să facă tot atîta paradă cît a făcut burghezia engleză cu coloniile odinioară înfloritoare ale lui Ashton, Ashworth, Greg & Co. Din păcate, el nu este produsul asociaţiei „latente“, ci al asociaţiei făţişe dintre cel de-al doilea Imperiu francez şi capitaliştii alsacieni. Aceasta a fost una din experienţele socialiste ale lui Ludovic Bonaparte, pentru care statul a avansat 1/3 din capital. În 14 ani (pînă în 1867) s-au construit acolo după un sistem defectuos, care, în Anglia, unde există mai multă pricepere în această direcţie, ar fi fost de neconceput, 800 de căsuţe; aceste căsuţe, pentru care muncitorii plătesc o chirie lunară mai mare, trec după 13—15 ani în proprietatea muncitorilor. Întrucît acest fel de a dobîndi o proprietate a fost introdus de mult, după cum vom vedea, de asociaţiile cooperatiste engleze de construcţie, el nu mai trebuie inventat de bonapartiştii alsacieni. Majorările de chirie pentru cumpărarea de case sînt cam mari în raport cu cele din Anglia; muncitorul primeşte, bunăoară, după ce a plătit în rate 4.500 de franci în 15 ani, o casă care în urmă cu 15 ani valora 3.300 de franci. Dacă un muncitor vrea să se mute din casă sau rămîne în urmă cu o singură rată lunară (în care caz poate fi evacuat), i se socoteşte ca chirie anuală 6 2/3% din valoarea iniţială a casei (de pildă, 17 franci pe lună la 3.000 de franci valoarea casei) şi i se înapoiază restul, dar fără nici un ban dobîndă. Se înţelege că în felul acesta societatea poate, abstracţie făcînd de „ajutorul de stat“, să realizeze afaceri mănoase; tot astfel se înţelege că locuinţele furnizate în asemenea condiţii, chiar şi numai prin faptul că se află în afara oraşului, că sînt semirurale, sînt mai bune decît vechile locuinţe-cazarmi situate chiar în oraşe.
Nu vrem să mai vorbim despre cele cîteva experienţe din Germania, deplorabile, cum admite însuşi d-l Sax la p. 157.
Ce dovedesc, aşadar, toate aceste exemple? Pur şi simplu că construcţia de locuinţe muncitoreşti, chiar atunci cînd nu sînt încălcate toate legile igienei, este rentabilă pentru capitalist. Dar lucrul acesta nu a fost contestat niciodată, îl ştiam de mult cu toţii. Orice investiţie de capital care satisface o necesitate este rentabilă dacă este administrată în mod raţional. Tocmai aceasta e problema: de ce persistă totuşi lipsa de locuinţe, de ce nu se îngrijesc totuşi capitaliştii ca muncitorii să aibă locuinţe igienice şi în număr suficient? Şi de astă dată d-l Sax se mărgineşte să dea îndemnuri capitalului şi ne rămîne dator cu răspunsul. Adevăratul răspuns la această întrebare l-am dat în cele de mai sus.
Capitalul — acest lucru este acum definitiv stabilit — nu vrea să înlăture lipsa de locuinţe, chiar dacă ar putea s-o facă. Rămîn deci numai două paleative: întrajutorarea muncitorilor şi ajutorul de stat.
D-l Sax, un admirator înflăcărat al întrajutorării, ne poate înşira şi în domeniul problemei locuinţelor adevărate minuni. Din păcate, el este nevoit să admită din capul locului că întrajutorarea poate da anumite rezultate numai acolo unde sistemul cottage fie că există, fie că este realizabil, adică iarăşi numai în localităţile rurale; în marile oraşe însă, chiar din Anglia, întrajutorarea poate fi realizată numai în foarte mică măsură. Apoi, oftează d-l Sax
„reforma se poate înfăptui cu ajutorul acesteia“ (întrajutorarea) „numai pe o cale ocolită, deci întotdeauna numai în mod incomplet, adică numai în măsura în care principiul proprietăţii private are puterea de a influenţa asupra calităţii locuinţei“.
Dar şi acest lucru este îndoielnic; în orice caz „principiul proprietăţii private“ nu a avut nicidecum o influenţă reformatoare asupra „calităţii“ stilului autorului nostru. Totuşi întrajutorarea se poate mîndri în Anglia cu asemenea minuni,
„încît a depăşit cu mult tot ce s-a făcut acolo în alte direcţii pentru rezolvarea problemei locuinţelor. Este vorba de «building societies»9) engleze“, de care d-l Sax se ocupă mai amănunţit îndeosebi pentru că „în genere lumea îşi face o imagine incompletă sau eronată despre caracterul şi activitatea lor. Aceste building societies engleze nu sînt nicidecum... societăţi de construcţii sau asociaţii de construcţii; ele sînt mai degrabă... ceea ce în limba germană se înţelege prin «uniuni pentru achiziţionarea de case»; scopul lor este să strîngă prin cotizaţii periodice ale membrilor un fond din care, pe măsura mijloacelor disponibile, se acordă membrilor împrumuturi pentru cumpărarea de case... Building society este, prin urmare, pentru o parte din membrii ei o casă de economii, iar pentru cealaltă parte o casă de împrumut. — Building societies sînt deci instituţii de credit ipotecar înfiinţate pentru nevoile muncitorilor, în special... pentru a pune economiile muncitorilor... la dispoziţia tovarăşilor de clasă ai depunătorilor, în vederea cumpărării sau construirii de case. După cum era de presupus, aceste împrumuturi se acordă pe bază de ipotecă asupra proprietăţii respective şi în aşa fel încît rambursarea lor se face în rate, pe termene scurte, în care sînt cuprinse dobînzile şi amortizarea... în loc să li se achite depunătorilor dobînzile la sumele depuse de ei, acestea sînt trecute în creditul lor, calculîndu-se dobîndă la dobîndă... Cererea de restituire a depunerilor împreună cu dobînzile acumulate... poate fi făcută în orice moment, cu un preaviz de o lună“ (p 170—172). „În Anglia există mai bine de 2.000 de asemenea uniuni..., capitalul lor se ridică la aproximativ 15.000.000 l.st., şi vreo 100.000 de familii de muncitori au şi ajuns pe această cale în posesia unui cămin propriu; iată o cucerire socială, care desigur că nu-şi va găsi atît de curînd perechea“ (p. 174).
Din păcate intervine şi aici imediat un „dar“:
„Dar prin aceasta nu s-a ajuns nicidecum la o rezolvare completă a problemei, pentru simplul motiv că procurarea de case... este accesibilă numai muncitorilor mai bine plătiţi... În speciali condiţiilor sanitare nu di se dă adesea suficientă atenţie“ (p. 176).
Pe continent „asemenea uniuni... nu prea găsesc un teren propice pentru dezvoltarea lor“. Ele presupun sistemul cottage, care aici nu există decît în localităţile rurale, unde însă muncitorii nu s-au ridicat încă pînă la înţelegerea întrajutorării. Pe de altă parte, la oraşe, unde s-ar putea crea asociaţii propriu-zise de construcţii, acestea „întîmpină greutăţi considerabile şi foarte serioase de tot felul“ (p. 179). Ele ar putea construi doar cottages, lucru cu neputinţă în oraşele mari. Într-un cuvînt, „această formă de asociaţie de întrajutorare“ nu poate „avea în împrejurările actuale — şi desigur nici într-un viitor apropiat — rolul principal în rezolvarea problemei de faţă“. Aceste asociaţii de construcţii se mai află „în stadiul primelor începuturi, încă nedezvoltate“. „Aceasta este valabil chiar şi pentru Anglia“ (p. 181).
Aşadar: capitaliştii nu vor, iar muncitorii nu pot. Şi cu aceasta am putea încheia această secţiune dacă n-ar fi absolut necesar să dăm unele lămuriri în ceea ce priveşte building societies engleze de mai sus, pe care burghezii de orientare Schulze-Delitzsch[i] le prezintă mereu muncitorilor noştri drept model.
Aceste building societies nu sînt societăţi muncitoreşti, şi scopul lor principal nu este acela de a procura muncitorilor case proprii. Vom vedea că, dimpotrivă, aceasta se întîmplă foarte rar. Building societies sînt create în esenţă pentru speculă, cele mici, iniţiale, nu mai puţin decît urmaşele lor, mai mari. Într-o cîrciumă se adună — de obicei din iniţiativa cîrciumarului, unde au apoi loc adunările săptămînale — un număr de obişnuiţi ai localului şi prietenii lor, mici negustori, vînzători, comis-voiajori, mici patroni şi alţi mici burghezi, ici-colo şi cîte un mecanic sau alt muncitor aparţinînd aristocraţiei clasei sale, pentru a forma o asociaţie de construcţii; de obicei mobilul imediat îl constituie faptul că cîrciumarul a dibuit în vecinătate sau aiurea un teren care poate fi obţinut la un preţ relativ ieftin. Prin natura ocupaţiei lor, majoritatea membrilor nu sînt legaţi de o anumită regiune; chiar şi mulţi dintre micii negustori şi meşteşugari au în oraş numai prăvălia sau atelierul, nu şi locuinţa; cine poate, preferă să locuiască în afara oraşului plin de fum. Parcela este cumpărată şi pe ea se construiesc atîtea cottages cîte încap. Creditul celor mai înstăriţi face posibilă cumpărarea; cotizaţiile săptămînale, precum şi cîteva mici împrumuturi acoperă cheltuielile săptămînale pentru construcţie. Membrilor care urmăresc obţinerea unei case proprii li se atribuie, prin tragere la sorţi, cîte un cottage pe măsură ce sînt terminate, iar sporul corespunzător de chirie amortizează preţul de cumpărare. Acele cottages care rămîn disponibile se închiriază sau se vînd. Dacă afacerile merg bine, asociaţia de construcţii realizează o avere mai mare sau mai mică, care aparţine membrilor atîta timp cît ei îşi plătesc cotizaţiile şi care din cînd în cînd sau la dizolvarea societăţii se împarte între ei. Aceasta este istoria a nouă din zece societăţi de construcţii engleze. Celelalte sînt societăţi mai mari, create uneori sub pretexte politice sau filantropice, şi care au întotdeauna în ultimă instanţă drept scop principal să asigure economiilor micii burghezii, cu ajutorul unor speculaţii cu terenuri, un plasament ipotecar mai avantajos, cu o bună fructificare şi perspectivă de dividende.
Pe ce fel de clienţi contează aceste societăţi ne arată prospectul uneia dintre cele mai mari, dacă nu chiar celei mai mari dintre ele. „Birkbeck Building Society, 29 and 30, Southampton Buildings, Chancery Lane“ din Londra, ale cărei venituri se ridică de la înfiinţarea ei la peste 10.500.000 l.st. (70.000.000 de taleri) şi care are la bancă, precum şi plasate în efecte de stat peste 416.000 1. st., iar în prezent numără 21.441 de membri şi deponenţi, îşi face reclamă în felul următor:
„Cine nu cunoaşte aşa-numitul sistem trienal al fabricanţilor de piane, potrivit căruia oricine închiriază un pian pe trei ani devine la sfîrşitul acestui interval proprietarul lui? Înainte de introducerea acestui sistem, pentru oameni cu venituri reduse a cumpăra un pian bun sau o casă era aproape la fel de greu; se plătea an de an chirie pentru pian şi se cheltuiau de două sau de trei ori mai mulţi bani decît valora pianul. Dar ceea ce-i posibil cînd e vorba de un pian este posibil şi cînd e vorba de o casă... Întrucît însă o casă costă mai mult decît un pian..., este nevoie de un timp mai îndelungat pentru a plăti preţul de cumpărare prin chirie. În consecinţă, directorii au ajuns la o înţelegere cu proprietarii de case din diferite cartiere ale Londrei şi din suburbiile ei, în virtutea căreia ei pot oferi membrilor lui Birkbeck Building Society şi altora spre alegere un mare număr de case în cele mai diferite cartiere. Sistemul pe care directorii intenţionează să-l aplice este următorul: să închirieze casele pe termen de 12 ani şi jumătate, după care, în cazul cînd s-a plătit chiria în mod regulat, casa devine proprietatea absolută a chiriaşului, fără nici un fel de altă plată ulterioară... Chiriaşul poate contracta casa şi pe un termen mai scurt, la o chirie mai mare, sau pe un termen mai lung, la o chirie mai mică... Oameni cu venituri limitate, funcţionari comerciali, vînzători şi alţii pot deveni de îndată independenţi de orice proprietar, intrînd în rîndul membrilor lui Birkbeck Building Society“.
Este destul de limpede. Nici vorbă nu poate fi de muncitori, în schimb însă se vorbeşte despre oameni cu venituri limitate, funcţionari comerciali, vînzători etc., şi în plus se presupune că, de regulă, solicitanţii posedă deja un pian. Într-adevăr, aici nici nu este vorba de muncitori, ci de mic-burghezi şi de oameni care vor şi pot să devină mic-burghezi, oameni ale căror venituri de regulă cresc treptat, deşi în anumite limite, ca, de pildă, venitul funcţionarilor comerciali şi al celor cu profesiuni similare, pe cîtă vreme venitul muncitorului, chiar dacă, în cazul cel mai bun, rămîne nominal acelaşi, în realitate scade pe măsură ce familia sa creşte şi sporesc nevoile ei. Într-adevăr, numai puţini muncitori pot, în mod excepţional, să facă parte din asemenea societăţi. Pe de o parte, venitul lor este prea mic, pe de altă parte este prea nesigur, astfel încît nu-şi pot lua angajamente pe timp de 12 ani şi jumătate. Cei cîţiva care fac excepţie de la această regulă sînt fie muncitorii cei mai bine plătiţi, fie supraveghetorii[3] de fabrică.
Oricine vede, de altfel, că bonapartiştii din oraşul muncitoresc Mulhouse nu fac decît să imite în mod jalnic aceste societăţi de construcţii engleze mic-burgheze. Singura deosebire constă în aceea că bonapartiştii, în pofida ajutorului pe care-l primesc din partea statului, îşi înşală clienţii într-o măsură mult mai mare decît. societăţile de construcţii. Condiţiile lor sînt în genere mai puţin liberale decît cele uzuale în Anglia; în timp ce în Anglia nu numai că la fiecare vărsămînt se adaugă întotdeauna dobînda şi dobînda la dobînda, ci se şi restituie integral, după un preaviz de o lună, fabricanţii din Mulhouse bagă în buzunar dobînda şi dobînda la dobînda şi restituie numai suma efectiv depusă în monedă sunătoare. Şi nimeni nu va fi mai surprins de această deosebire decît d-l Sax, în a cărui lucrare se găsesc toate acestea fără ca el să aibă habar.
Aşadar nici întrajutorarea muncitorilor nu e de nici un folos. Rămîne ajutorul statului. Ce ne poate oferi d-l Sax în această privinţă? Trei remedii:
„În primul rînd, statul trebuie să aibă grijă să înlăture sau să îmbunătăţească în mod corespunzător tot ceea ce în legislaţia şi administraţia sa ar fi de natură să agraveze, într-un fel sau altul, lipsa de locuinţe care loveşte în clasele muncitoare“ (p. 187).
Aşadar: revizuirea legislaţiei cu privire la construcţia de locuinţe şi libertate pentru construcţia de locuinţe, astfel încît să se clădească mai ieftin. Dar în Anglia legislaţia cu privire la construcţia de locuinţe este redusă la minim, construcţia de locuinţe este liberă ca păsările cerului, şi totuşi lipsa de locuinţe există. Cu toate acestea, acum se construieşte în Anglia atît de ieftin, încît casele se clatină cînd trece o căruţă, şi zilnic se prăbuşesc cîteva. Chiar ieri, 25 octombrie 1872, s-au prăbuşit la Manchester dintr-o dată 6 case, rănind grav şase muncitori. Prin urmare nici aceasta nu ajută la nimic.
„În al doilea rînd, puterea de stat trebuie să împiedice ca diferite persoane, în individualismul lor mărginit, să propage aceste racile sau să le provoace din nou“.
Aşadar: inspectarea din punct de vedere sanitar şi edilitar a locuinţelor muncitoreşti şi împuternicirea autorităţilor de a evacua casele insalubre şi dărăpănate, aşa cum se procedează în Anglia din 1857. Dar cum s-a înfăptuit acest lucru în Anglia? Prima lege din 1855 (Nuisances Removal Act10)) a rămas „literă moartă“, după cum recunoaşte însuşi d-l Sax, la fel şi a doua lege, din 1858 (Local Government Act11)) (p. 197). În schimb, d-l Sax, este de părere că cea de-a treia lege, Artisans Dwellings Act12), care se referă numai la oraşele cu peste 10.000 de locuitori, „constituie, desigur, o dovadă pozitivă a înaltei înţelegeri a parlamentului britanic pentru problemele sociale“ (p. 199), dar, în realitate, această afirmaţie nu constituie decît o nouă „dovadă pozitivă“ a totalei ignoranţe a d-lui Sax în „problemele“ engleze. Că, în genere, „în problemele sociale“ Anglia a luat-o mult înainte continentului este de la sine înţeles; ea este patria marii industrii moderne, acolo modul de producţie capitalist a cunoscut o dezvoltare mai liberă şi mai amplă; acolo consecinţele acestui mod de producţie se manifestă mai pregnant ca oriunde şi de aceea şi provoacă mai devreme ca oriunde o reacţie în legislaţie. Cea mai bună dovadă o constituie legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici. Dar d-l Sax se înşală amarnic cînd crede că este de ajuns ca un act al parlamentului să capete putere de lege pentru a fi aplicat imediat în practică. Pentru nici o altă lege a parlamentului (poate numai cu excepţia Workshops' Act-ului13)) aceasta nu este în mai mare măsură valabil decît pentru Local Government Act. Cu aplicarea acestei legi au fost însărcinate organele comunale, care aproape pe tot cuprinsul Angliei sînt focare notorii de corupţie de tot felul, de nepotism şi jobbery[4]. Agenţii acestor organe comunale, care ocupă posturile respective datorită a tot felul de considerente de familie, fie că nu sînt capabili, fie că nu sînt dispuşi să pună în aplicare asemenea legi sociale, deşi tocmai în Anglia funcţionarii publici însărcinaţi cu elaborarea şi aplicarea legislaţiei sociale se disting de cele mai multe ori printr-o deosebită scrupulozitate — cu toate că nu în aceeaşi măsură ca acum 20—30 de ani. În consiliile comunale, proprietarii de case insalubre şi dărăpănate sînt aproape pretutindeni reprezentaţi, direct sau indirect. Faptul că consilierii comunali sînt aleşi pe circumscripţii mici face ca ei să depindă de interesele şi influenţele locale cele mai meschine; nici un consilier comunal care vrea să fie reales nu poate risca să voteze pentru aplicarea acestei legi în circumscripţia sa electorală. Se înţelege, prin urmare, cu cîtă împotrivire au primit aproape pretutindeni autorităţile locale această lege şi că pînă acum ea a fost aplicată numai în cazurile cele mai flagrante, dar şi atunci de cele mai multe ori numai după izbucnirea unei epidemii, cum s-a întîmplat anul trecut la Manchester şi Salford, cînd a bîntuit epidemia de vărsat. Pînă acum sesizările adresate Ministerului de Interne erau eficiente numai în asemenea cazuri; de altfel principiul oricărui guvern liberal din Anglia este să propună legi în vederea unor reforme sociale numai atunci cînd se vede silit de împrejurări, iar pe cele existente, pe cît posibil, să nu le aplice. Această lege, ca şi multe altele din Anglia, este importantă numai prin faptul că în mîinile unui guvern condus de muncitori sau asupra căruia muncitorii exercită o presiune puternică şi care în fine ar aplica-o realmente, ea ar deveni o armă puternică, capabilă să facă o breşă în actualele rînduieli sociale.
„În al treilea rînd“, după părerea d-lui Sax, puterea de stat trebuie „să pună în aplicare în modul cel mai cuprinzător toate măsurile pozitive care-i stau la dispoziţie pentru a remedia lipsa de locuinţe existentă“.
Cu alte cuvinte, puterea de stat trebuie să construiască cazărmi, „adevărate clădiri-model“ pentru „funcţionarii şi slujbaşii“ ei „inferiori“ (dar aceştia nu sînt muncitori!), şi „să acorde... unor întreprinderi comunale, unor societăţi, precum şi unor persoane particulare împrumuturi care să servească la îmbunătăţirea locuinţelor claselor muncitoare“ (p. 203), aşa cum se procedează în Anglia potrivit lui Public Works Loan Act14) şi cum a făcut Ludovic Bonaparte la Paris şi Mulhouse. Dar Public Works Loan Act există de asemenea doar pe hîrtie, guvernul pune la dispoziţia comisarilor maximum 50.000 l.st, adică mijloacele pentru construirea a cel mult 400 de cottages, adică în 40 de ani 16.000 de cottages sau locuinţe pentru cel mult 80.000 de oameni — o picătură într-un ocean! Admiţînd chiar că după 20 de ani mijloacele comisiei s-ar dubla prin restituirea împrumuturilor, şi deci în următorii 20 de ani s-ar construi locuinţe pentru alte 40.000 de oameni, tot ar însemna doar o picătură într-un ocean. Şi deoarece un cottage nu durează în medie decît 40 de ani, după trecerea acestor 40 de ani cele 50.000 sau 100.000 l.st. în numerar vor trebui anual cheltuite pentru înlocuirea celor mai vechi cottages care s-au ruinat. Asta numeşte d-l Sax la p. 203: aplicarea justă şi „în modul cel mai cuprinzător“ a principiului! Şi cu această mărturisire că nici măcar în Anglia statul nu a înfăptuit „în modul cel mai cuprinzător“ aproape nimic, d-l Sax îşi încheie cartea, debitînd încă o predică moralizatoare la adresa tuturor celor interesaţi[5].
Este clar ca lumina zilei că statul actual nu poate şi nici nu vrea să remedieze calamităţile legate de lipsa de locuinţe. Statul nu este altceva decît totalitatea puterii organizate a claselor avute, a proprietarilor funciari şi a capitaliştilor, îndreptată împotriva claselor exploatate, a ţăranilor şi muncitorilor. Ceea ce nu vrea fiecare capitalist în parte (şi numai despre aceştia este vorba aici, deoarece şi proprietarul funciar implicat acţionează înainte de toate în calitatea sa de capitalist) nu vrea nici statul capitaliştilor. Prin urmare, dacă fiecare capitalist în parte, deşi deplînge lipsa de locuinţe, abia catadicseşte să atenueze superficial consecinţele ei cele mai înspăimîntătoare, fără îndoială că nici capitalistul colectiv, statul, nu va face mai mult. El va avea cel mult grijă ca gradul uzual de atenuare superficială să fie deopotrivă aplicat pretutindeni. Am văzut de altfel că aşa se şi întîmplă.
Ni se poate obiecta însă că în Germania nu stăpînesc încă burghezii, că în Germania statul mai este încă într-o anumită măsură o putere independentă care pluteşte deasupra societăţii şi care tocmai de aceea reprezintă interesele întregii societăţi, şi nu pe acelea ale unei singure clase. Un asemenea stat poate, cică, să realizeze ceea ce nu poate realiza un stat burghez; de la el ne putem aştepta şi pe tărîm social la cu totul altceva.
Acesta este limbajul reacţionarilor. În realitate, şi în Germania, statul, în forma în care există, este produsul necesar al bazei sociale din care a izvorît. În Prusia — şi Prusia are astăzi rolul hotărîtor — există, alături de o nobilime latifundiară încă puternică, o burghezie relativ tînără şi mai ales foarte laşă, care pînă acum nu a cucerit nici puterea politică directă, ca în Franţa, nici pe cea mai mult sau mai puţin indirectă, ca în Anglia. Alături de cele două clase există însă un proletariat, al cărui număr sporeşte cu repeziciune, un proletariat foarte dezvoltat din punct de vedere intelectual şi pe zi ce trece tot mai organizat. Prin urmare, alături de condiţia fundamentală a vechii monarhii absolute: echilibrul dintre nobilimea latifundiară şi burghezie, găsim aici condiţia fundamentală a bonapartismului modern: echilibrul dintre burghezie şi proletariat. Dar ca şi în vechea monarhie absolută, în monarhia modernă bonapartistă adevărata putere de stat se află în mîinile unei caste distincte de ofiţeri şi funcţionari, care în Prusia se recrutează în parte din propriile ei rînduri, în parte din mica nobilime, în care titlul se moşteneşte în baza dreptului de primogenitură, mai rar din marea nobilime, şi într-o foarte mică măsură din rîndurile burgheziei. Independenţa acestei caste, care pare să stea în afara şi, ca să zicem aşa, deasupra societăţii, dă statului o aparenţă de independenţă faţă de societate.
Forma de stat care s-a dezvoltat ca o consecinţă necesară în Prusia (şi, după exemplul ei, în noul Imperiu german) din aceste rînduieli sociale contradictorii este un constituţionalism aparent; această formă de stat reprezintă atît actuala formă de descompunere a vechii monarhii absolute, cît şi forma de existenţă a monarhiei bonapartiste. În Prusia acest constituţionalism aparent n-a făcut decît să camufleze şi să înlesnească din 1848 şi pînă în 1866 procesul de putrefacţie lentă a monarhiei absolute. Dar de la 1866 încoace, şi mai ales de la 1870, transformarea rînduielilor sociale şi totodată descompunerea vechiului stat se desfăşoară în văzul tuturor şi în proporţii tot mai uriaşe. Dezvoltarea rapidă a industriei şi mai ales a escrocheriilor de bursă a antrenat toate clasele stăpînitoare în vîltoarea speculaţiilor. Corupţia în stil mare, importată în 1870 din Franţa, se dezvoltă cu o nemaipomenită repeziciune. Strousberg[i] şi Pereire[i] îşi întind mîna. Miniştri, generali, principi şi conţi se întrec în afaceri de bursă cu cei mai versaţi speculanţi de bursă evrei, iar statul sancţionează egalitatea speculanţilor de bursă, conferindu-le în masă titlul de baron. Pentru nobilimea rurală, care de mult se ocupă cu industrializarea sfeclei de zahăr şi distilarea spirtului, s-au dus timpurile bune de altădată; numele lor abundă pe listele de directori ale tuturor societăţilor pe acţiuni fie solide, fie şubrede. Birocraţia manifestă din ce în ce mai puţin interes pentru delapidare ca unic mijloc de rotunjire a salariului; ea lasă statul în plata domnului şi vînează posturile mult mai rentabile din administraţia întreprinderilor industriale; cei care mai rămîn în slujba statului urmează exemplul superiorilor lor, speculează la bursă sau „participă“ la societăţile de căi ferate etc. Sîntem chiar îndreptăţiţi să presupunem că şi sublocotenenţii sînt amestecaţi în unele speculaţii. Într-un cuvînt, descompunerea tuturor elementelor vechiului stat, transformarea monarhiei absolute în monarhie bonapartistă este în plină desfăşurare, şi la proxima mare criză comercială şi industrială se vor prăbuşi nu numai escrocheriile actuale, dar şi vechiul stat prusian[6].
Şi de la acest stat, ale cărui elemente neburgheze se burghezesc pe zi ce trece tot mai mult, să aşteptăm rezolvarea „problemei sociale“ sau chiar şi numai a problemei locuinţelor? Dimpotrivă, în toate problemele economice statul prusian cade tot mai mult sub influenţa burgheziei; şi dacă de la 1866 încoace legislaţia în domeniul economic nu a fost adaptată în şi mai mare măsură intereselor burgheziei ca pînă acum, a cui este vina? Mai ales a burgheziei înseşi, care, în primul rînd, este prea laşă pentru a-şi susţine în mod energic revendicările şi care, în al doilea rînd, se împotriveşte oricărei concesii de îndată ce aceasta ar însemna în acelaşi timp o nouă armă în mîna proletariatului ameninţător. Iar dacă puterea de stat, adică Bismarck, încearcă să-şi organizeze un proletariat care să-i stea la dispoziţie şi cu ajutorul căruia să frîneze activitatea politică a burgheziei, ce altceva este aceasta decît un inevitabil şi bine cunoscut tertip bonapartist care faţă de muncitori te obligă doar la cîteva fraze binevoitoare şi cel mult la ajutorul minimal al statului de genul celui acordat de Ludovic Bonaparte societăţilor de construcţii?
Întrebuinţarea dată miliardelor franceze, care au mai acordat un scurt termen de graţie independenţei maşinii de stat prusiene faţă de societate, dovedeşte cel mai bine la ce se pot aştepta muncitorii din partea statului prusian. A fost oare întrebuinţat un singur taler din aceste miliarde pentru a da adăpost familiilor de muncitori din Berlin care fuseseră zvîrlite în stradă? Dimpotrivă. O dată cu venirea toamnei, statul a dispus să se dărîme şi cele cîteva barăci mizerabile care le serviseră în timpul verii drept refugiu. Cele cinci miliarde au pornit destul de repede pe drumul cel fără de întoarcere, transformîndu-se în fortificaţii, tunuri şi soldaţi; şi, în pofida lui Wagner-glumă proastă[N386], în pofida conferinţelor la Stieber cu Austria[N387], muncitorii germani nu vor primi din aceste miliarde nici măcar atît cît le-a dat Ludovic Bonaparte muncitorilor francezi din milioanele pe care le-a furat Franţei.
În realitate, burghezia are o singură metodă de a rezolva în maniera ei problema locuinţelor, şi anume în aşa fel încît rezolvarea să renască mereu problema. Această metodă se numeşte „Haussmann“'.
Prin „Haussmann“ înţeleg aici nu numai metoda specific bonapartistă a lui Haussmann[i] la Paris de a deschide prin mijlocul cartierelor muncitoreşti, în care casele sînt înghesuite una într-alta, străzi lungi, drepte şi largi, avînd de o parte şi de alta clădiri mari şi luxoase, urmărindu-se astfel, pe lîngă scopul strategic de a îngreuia lupta de baricade, şi crearea în ramura construcţiilor a unui proletariat, specific bonapartist, dependent de guvern, precum şi transformarea Parisului într-un oraş de lux prin excelenţă. Prin „Haussmann“ înţeleg practica generalizată de a face breşe în cartierele muncitoreşti, în special în cele centrale din marile noastre oraşe, fie din considerente de ordin sanitar sau urbanistic, fie ca urmare a cererii de mari localuri comerciale situate central sau dictate de nevoile circulaţiei, ca, de pildă, căi ferate, străzi etc. Indiferent de cauze, rezultatul este pretutindeni acelaşi: dispar cele mai respingătoare uliţe şi ulicioare, în timp ce burghezia îşi ridică singură osanale pentru acest succes nemaipomenit, deşi... ele reapar de îndată în altă parte, adesea chiar în imediată apropiere.
În „Lage der arbeitenden Klasse in England“ am făcut o descriere a oraşului Manchester aşa cum arăta în 1843 şi 1844. De atunci, datorită căilor ferate care trec prin mijlocul oraşului, datorită deschiderii unor noi străzi şi construirii de mari clădiri publice şi particulare, în unele din cele mai mizere cartiere descrise de mine situaţia s-a ameliorat, ele au devenit mai aerisite, mai degajate, iar altele au dispărut cu totul; totuşi multe cartiere — în pofida controlului serviciului sanitar, care de atunci a fost intensificat — se mai află şi acum în aceeaşi stare proastă sau mai proastă. În schimb, datorită enormei extinderi a oraşului, a cărui populaţie a crescut între timp cu mai bine de jumătate, unele cartiere altădată aerisite şi curăţele au ajuns acum să aibă casele tot atît de înghesuite unele într-altele, să fie tot atît de murdare şi de supraaglomerate ca şi cartierele cele mai rău famate de atunci. Ajunge un singur exemplu: în lucrarea mea am descris la p. 80 şi urm. un grup de case aşezat în valea rîului Medlock, cunoscut sub numele de Mica Irlandă (Little Ireland), care de ani de zile constituia pata ruşinoasă a Manchesterului. Mica Irlandă a dispărut de mult; în locul ei se ridică acum, pe un fundament înalt, o gară; burghezia se fălea cu definitiva dispariţie a Micii Irlande, prezentînd-o ca pe o mare victorie. Dar iată că vara trecută s-a produs o inundaţie cumplită, aşa cum în genere, din motive lesne de înţeles, rîurile îndiguite din marile noastre oraşe provoacă pe an ce trece inundaţii tot mai mari. S-a văzut cu acest prilej că Mica Irlandă nu a dispărut nicidecum, ci că a fost numai mutată de pe partea sudică a Oxford Road-ului pe cea nordică şi că este încă în plină floare. Să auzim ce spune „Manchester Weekly Times“, ziarul burgheziei radicale din Manchester, în numărul său din 20 iulie 1872:
„Să sperăm că nenorocirea care a lovit sîmbăta trecută locuitorii din valea Medlockului va avea o urmare fericită: aceea de a atrage atenţia opiniei publice asupra încălcării flagrante a tuturor legilor igienei, tolerată de atîta timp sub ochii funcţionarilor comunali şi ai comisiei sanitare comunale. Un articol vehement publicat în ziarul nostru de ieri a dezvăluit, şi încă nu în suficientă măsură, starea ruşinoasă a cîtorva locuinţe, situate la subsol, de pe Charles Street şi Brook Street care au fost inundate. O anchetă amănunţita într-una din curţile menţionate în articolul de mai sus ne permite să confirmăm toate informaţiile date şi să declarăm că locuinţele de la subsol din această curte ar fi trebuit de mult evacuate, mai bine zis nu trebuiau niciodată tolerate ca locuinţe omeneşti. Squire's Court, la întretăierea lui Charles Street cu Brook Street, se compune din şapte-opt case de locuit, peste care cineva poate să treacă zi de zi, chiar şi în punctul cel mai de jos al Brook Street-ului, sub viaductul de cale ferată, fără să bănuiască măcar că sub el, în adîncime, locuiesc fiinţe omeneşti în văgăuni. Curtea este ascunsă privirilor trecătorilor, fiind accesibilă numai acelora pe care mizeria îi sileşte să caute un adăpost în izolarea ei de mormînt. Chiar atunci cînd apele, de obicei liniştite, încătuşate de stăvilare, ale Medlockului nu depăşesc nivelul lor obişnuit, podeaua acestor locuinţe abia dacă se află la cîţiva ţoli deasupra nivelului apei; orice ploaie torenţială poate provoca revărsarea apei infecte din haznalele sau din canalele de scurgere, otrăvind casele cu emanaţiile pestilenţiale care rămîn ca amintire în urma oricărei inundaţii... Squire's Court se află sub nivelul pivniţelor nelocuite ale caselor de pe Brook Street..., cu 20 de picioare sub nivelul străzii, iar apa pestilenţială care sîmbătă s-a revărsat din haznale a ajuns pînă la acoperişuri. Ştiam acest lucru şi de aceea ne-am aşteptat să găsim curtea nelocuită sau să întîlnim acolo doar organele sanitare, pentru a curăţa şi dezinfecta zidurile împuţite. Cînd colo, în locuinţa de la subsol a unui bărbier am găsit un om ocupat... să încarce pe o roabă o grămadă de gunoi putrezit care zăcea într-un ungher. Bărbierul, al cărui subsol fusese oarecum curăţat, ne-a trimis la un şir de locuinţe situate şi mai jos, despre care ne-a spus că, dacă ar şti să scrie, s-ar adresa ziarelor, insistînd ca ele să fie evacuate. Astfel am ajuns în cele din urmă la Squire's Court, unde am găsit o irlandeză frumuşică, cu o înfăţişare sănătoasă, care spăla de zor nişte rufe. Ea şi bărbatul ei, paznic de noapte la o întreprindere particulară, locuiau de şase ani în această curte şi aveau o familie numeroasă... În casa pe care tocmai o părăsiseră, apa se ridicase pînă la acoperiş, geamurile se spărseseră, mobila era distrusă. Locatarul ne-a povestit că reuşea să înlăture mirosul insuportabil din casă numai văruind-o la fiecare două luni... În curtea interioară, în care reporterul nostru a pătruns abia acum, el a găsit trei case lipite de cele descrise mai sus, dintre care două erau locuite. Acolo duhoarea era atît de îngrozitoare, încît şi celui mai sănătos om i se făcea rău după cîteva minute... Această vizuină respingătoare era locuită de o familie de şapte persoane, care, în seara de joi (prima zi a inundaţiei) au dormit cu toţii in casă. Sau, mai bine zis, cum a rectificat femeia, nu au dormit, deoarece atît ea cît şi bărbatul el au vomitat toată noaptea din cauza duhoarei. Sîmbătă au fost nevoiţi să-şi scoată copiii trecînd prin apa care le ajungea pînă la piept. După părerea ei, această cocină nici pentru porci nu era bună, dar o închiriaseră din cauza chiriei ieftine — un şiling şi jumătate (15 groşi) pe săptămînă —, deoarece, în ultimul timp bărbatul ei, îmbolnăvindu-se, a fost adesea şomer. Curtea şi locatarii îngrămădiţi acolo ca într-un mormînt prematur făceau impresia unei mizerii extreme. De altfel trebuie să arătăm că, după constatările noastre, Squire's Court nu este decît o copie — poate puţin exagerată — a multor altor încăperi din acest cartier, a căror existenţă comisia noastră sanitară nu o poate justifica cu nimic. Şi dacă se va îngădui şi pe viitor ca aceste încăperi să fie locuite, comisia îşi asumă o grea răspundere, iar cei din jur se expun primejdiei unor epidemii, asupra gravităţii cărora nu mai este nevoie să insistăm“.
Iată un exemplu grăitor de felul cum burghezia rezolvă în practică problema locuinţelor. Focarele de molime, văgăunile şi cocinele cele mai infecte, în care modul de producţie capitalist îi închide pe muncitorii noştri noapte de noapte, nu sînt distruse, ci numai — mutate! Aceeaşi necesitate economică care le-a dat naştere într-un loc le dă naştere şi într-altul. Şi atîta timp cît va dăinui modul de producţie capitalist, este o nerozie să încerci să rezolvi în mod izolat problema locuinţelor sau oricare altă problemă socială care afectează soarta muncitorilor. Rezolvarea constă numai în înlăturarea modului de producţie capitalist, în însuşirea de către clasa muncitoare însăşi a tuturor mijloacelor de subzistenţă şi de muncă.
[1]. Dar chiar şi aceasta a devenit în cele din urmă pur şi simplu un loc de exploatare a muncitorilor. Vezi săptămînalul „Socialiste“ din Paris, 1886[N383]. [Nota lui Engels la ediţia din 1887.]
[2]. Şi în această privinţă capitaliştii englezi nu numai că au îndeplinit de mult toate dorinţele fierbinţi ale d-lui Sax, dar le-au şi depăşit considerabil. Luni 14 octombrie 1872, instanţele judecătoreşti din Morpeth însărcinate cu întocmirea listelor de alegători pentru parlament au avut de hotărît asupra cererii a 2.000 de mineri care solicitau să fie trecuţi pe listele de alegători. S-a dovedit că majoritatea acestor oameni, potrivit regulamentului minei unde lucrau, erau consideraţi nu chiriaşi ai căsuţelor locuite de ei, ci numai toleraţi, şi că puteau fi oricînd evacuaţi fără vreun preaviz (proprietarul minei şi proprietarul caselor erau, fireşte, una şi aceeaşi persoană). Judecătorul a hotărît că aceşti oameni nu sînt chiriaşi, ci slugi, şi ca atare nu au dreptul de a figura pe liste („Daily News“1') din 15 octombrie 1872.) [Nota lui Engels.]
[3]. Încă o mică completare cu privire în special la activitatea uniunilor de construcţii londoneze. După cum se ştie, aproape toate terenurile din Londra aparţin aproximativ unei duzine de aristocraţi, printre care cei mai de vază sînt ducii de Westminster, de Bedford, de Portland etc. Aceştia au dat iniţial în arendă diferite parcele pentru construcţie pe termen de 99 de ani, după care interval de timp urmau să reintre în posesia parcelelor cu tot ce se află pe ele. Ei închiriază acum casele pe termene mai scurte, de pildă pe 39 de ani, cu un aşa-numit repairing lease, potrivit căruia chiriaşul este obligat să repună şi să menţină casa în stare de locuit. După încheierea contractului, proprietarul terenului îl trimite pe arhitectul său şi pe funcţionarul de la serviciul de arhitectură (surveyor) din circumscripţia respectivă să inspecteze casa şi să stabilească reparaţiile necesare. Acestea sînt adeseori radicale, comportînd pînă şi reînnoirea întregii faţade, a acoperişului etc. După aceea chiriaşul depune contractul de închiriere drept garanţie la o uniune de construcţie şi primeşte de la aceasta banii necesari — pînă la 1.000 l.st., şi chiar mai mult, la o chirie anuală de 130—150 l.st. — ca avans pentru lucrările de construcţie pe care urmează să le execute pe cheltuiala sa. Aceste uniuni de construcţii au devenit, aşadar, o verigă importantă într-un sistem care are drept scop să reclădească mereu casele din Londra care aparţin marilor proprietari funciari aristocraţi, fără nici un efort din partea acestora, şi să le menţină în stare de locuit pe cheltuiala publicului. Şi asta se numeşte o rezolvare pentru muncitori a problemei locuinţelor! [Nota lui Engels la ediţia din 1887.]
[4]. Jobbery înseamnă avantajul tras dintr-o funcţie publică de un funcţionar în folosul său personal sau al familiei sale. Dacă, de pildă, directorul general al telegrafului de stat dintr-o ţară devine asociatul camuflat al unei fabrici de hîrtie, îi furnizează acesteia lemn din pădurile sale şi comandă apoi de la această fabrică hîrtia necesară birourilor telegrafice, avem de-a face cu un job, ce-i drept nu prea mare, dar destul de frumuşel, întrucît denotă o adîncă cunoaştere a principiilor jobbery; aşa cum şi era de la sine înţeles şi de aşteptat în timpul lui Bismarck. (În textul apărut în „Volksstaat“, fraza se termină cu cuvîntul jobbery. — Nota red.) [Nota lui Engels.]
[5]. În ultimul timp, în legile promulgate de parlamentul englez, prin care se acordă autorităţilor edilitare din Londra dreptul de expropriere în scopul deschiderii unor noi străzi, se ţine oarecum seama de muncitorii rămaşi fără adăpost în urma acestei măsuri, prevăzîndu-se ca noile clădiri să fie în aşa fel construite, încît să poată adăposti în ele acele categorii ale populaţiei care pînă atunci locuiseră aici. De aceea se construiesc case mari de raport cu cîte cinci, şase etaje pentru muncitori, pe terenurile cele mai proaste, satisfăcînd astfel litera legii. Rămîne de văzut dacă această inovaţie cu totul neobişnuită şi străină muncitorilor se va dovedi potrivită, avînd în vedere condiţiile vechii Londre. În cel mai bun caz însă, abia dacă va putea fi cazat astfel un sfert din muncitorii rămaşi realmente fără adăpost în urma noilor sistematizări. [Nota lui Engels la ediţia din 1887.]
[6]. Ceea ce menţine încă şi azi, în 1886, statul prusian şi baza sa — alianţa dintre marea proprietate funciară şi capitalul industrial, pecetluită de tarifele vamale protecţioniste — este exclusiv teama de proletariat, care din 1872 a crescut enorm atît ca număr cît şi din punctul de vedere al conştiinţei sale de clasă. [Nota lui Engels la ediţia din 1887.]
1). Vezi volumul de faţă, p. 38—39. - Nota red. Editurii Politice
2). Cuvintele „sau al unei crize industriale generale“ au fost adăugate de Engels în ediţia din 1887. - Nota red. Editurii Politice
3). În citatul din „Volksstaat“ aici s-a intercalat următoarea frază: „Proprietatea funciară... micşorează numărul acelora care luptă împotriva dominaţiei clasei avute“. - Nota red. Editurii Politice
4). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 423—424 şi 427. - Nota trad. Editurii politice
5). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 427. - Nota trad. Editurii politice
6). În „Volksstaat“, în locul acestei propoziţii, a apărut: „Ce să mai spunem despre bătrînul A. — Nu vreau să-i spun pe nume, el este de mult decedat şi înmormîntat!“. - Nota red. Editurii politice
7). În „Volksstaat“ lipseşte. - Nota red. Editurii politice
8). Cartier din Londra. - Nota red. Editurii politice
9). - „societăţi de construcţie“. - Nota trad. Editurii politice
10). - Legea cu privire la combaterea epidemiilor. - Nota trad. Editurii politice
11). - Legea cu privire la administraţia locală. - Nota trad. Editurii politice
12). - Legea cu privire la locuinţele meşteşugarilor. - Nota trad. Editurii politice
13). - Legea cu privire la ateliere. - Nota trad. Editurii politice
14). - Legea cu privire la împrumutările acordate cetăţenilor pentru construcţii. - Nota trad. Editurii politice
[N381]. „The Illustrated London News“ — săptămînal englez ilustrat, apare la Londra începînd din 1842.
„Über Land und Meer“ — săptămînal german ilustrat, a apărut la Stuttgart din 1858 pînă în 1923.
„Gartenlaube. Illustrirtes Familienblatt“ — săptămînal literar german de orientare mic-burgheză; a apărut între anii 1853 şi 1903 la Leipzig şi între anii 1903 şi 1943 la Berlin.
„Kladderadatsch“ — săptămînal satiric-umoristic; a apărut la Berlin începînd din 1848.
Puşcaşul August Kutschke — pseudonimul poetului german Gotthelf Hoffmann [1844-1924], autorul unui cîntec soldăţesc naţionalist în timpul războiului franco-prusian din 1870—1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 381, vol. 1)
[N382]. Din discursul rostit de David Hansemann la şedinţa din 8 iunie 1847 a primului Landtag unit. În „Preussens Erster Reichstag“. Th. 7, Berlin, 1847, S. 55. - Nota red. Editurii Politice (nota 382, vol. 1)
[N383]. Articolele cu privire la Colonia din Guise au apărut în „Le Socialiste“, nr. 45 şi 48 din 3 şi 24 iulie 1886 (vezi şi adnotarea 5). - Nota red. Editurii Politice (nota 383, vol. 1)
[N384]. „Harmony Hall“ — colonie comunistă înfiinţată la sfîrşitul anului 1839 în Hampshire (Anglia) de socialiştii utopişti englezi Robert Owen şi adepţii lui. Colonia a fiinţat pînă în 1845 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 557 şi urm.). - Nota red. Editurii Politice (nota 384, vol. 1)
[N385]. V. A. Huber. „Sociale Fragen“. IV. Die Latente Association“. Nordhaussen, 1866. - Nota red. Editurii Politice (nota 385, vol. 1)
[N386]. Engels se referă la declaraţiile făcute de economistul burghez german Adolph Wagner[i] într-o serie de cărţi şi conferinţe, în care pretindea că înviorarea conjuncturii din Germania ca urmare a războiului franco-prusian, şi mai ales a contribuţiei de 5 miliarde de franci, ar duce la o îmbunătăţire considerabilă a situaţiei maselor muncitoare. - Nota red. Editurii Politice (nota 386, vol. 1)
[N387]. Este vorba de tratativele duse de împăratul Germaniei şi împăratul Austriei şi cancelarii lor în august 1871 la Gastein şi în septembrie 1871 la Salzburg, în cadrul cărora a fost dezbătută şi problema luptei împotriva Internaţionalei. Engels numeşte aceste conferinţe stieberiene“, după numele şefului poliţiei politice prusiene, Wilhelm Stieber, subliniind astfel caracterul lor politic-reacţionar. - Nota red. Editurii Politice (nota 387, vol. 1)
1'). The Daily News - ziar liberal englez, organ al burgheziei industriale; a apărut sub acest nume la Londra între anii 1846-1930.