După ce, în procesul stabilirii prețului, marfa a căpătat forma care o face aptă de circulație și aurul a căpătat caracterul său de bani, circulația a început să reprezinte și totodată să rezolve contradicțiile pe care le cuprindea în sine procesul schimbului de mărfuri. Schimbul real de mărfuri, adică schimbul social de substanțe, se produce printr-o schimbare de forme în cadrul căreia se desfășoară dubla natură a mărfii ca valoare de întrebuințare și valoare de schimb, dar în care în același timp schimbarea de forme a mărfii înseși se cristalizează în forme determinate ale banilor. A înfățișa această schimbare de forme înseamnă a înfățișa circulația. Așa cum marfa, după cum am văzut, este valoare de schimb dezvoltată numai atunci cînd se presupune existența lumii mărfurilor și implicit o diviziune a muncii dezvoltată efectiv, tot așa circulația presupune acte omnilaterale de schimb și reînnoirea lor continuă. A doua premisă este că mărfurile intră în procesul de schimb ca mărfuri cu prețuri determinate, sau că în cadrul lui ele apar într-o dublă existență unele pentru altele : în mod real ca valori de întrebuințare, în mod ideal — în preț — ca valori de schimb.
Pe cele mai animate străzi ale Londrei se înșiră, unele lîngă altele, numeroase magazine în vitrinele cărora strălucesc toate bogățiile lumii : șaluri indiene, revolvere americane, porțelanuri chinezești, corsete pariziene, blănuri rusești și mirodenii din țări tropicale, dar toate aceste obiecte destinate să procure plăceri lumești poartă pe frunte fatale etichete albe cu cifre arabe și inscripții laconice £, s., d. *1. Așa arată mărfurile care intră în circulație.
La o examinare mai atentă, procesul circulației prezintă două forme de circuite, care diferă unul de altul. Dacă însemnăm marfa prin M și banii prin B, putem exprima astfel aceste două forme :
M—B—M
B—M—B
În secțiunea de față ne vom ocupa exclusiv de prima formă, sau de forma nemijlocită a circulației mărfurilor.
Circuitul M—B—M cuprinde : mișcarea M—B, schimbul unei mărfi pe bani, sau vînzarea ; mișcarea opusă, B—M, schimbul banilor pe marfă, sau cumpărarea ; și unitatea celor două mișcări, M—B—M, schimbul unei mărfi pe bani cu scopul de a schimba banii pe marfă, sau vînzarea în vederea cumpărării. Dar rezultatul în care se stinge procesul însuși este M—M, schimbul de marfă pe marfă, schimbul real de substanțe.
Dacă luăm drept punct de plecare prima marfă, M—B—M reprezintă transformarea acesteia în aur și retransformarea ei din aur în marfă, sau o mișcare în care marfa există la început ca o valoare de întrebuințare deosebită, apoi leapădă această existență și o dobîndește pe aceea de valoare de schimb sau de echivalent general, debarasată de orice legătură cu existența ei naturală ; apoi ea leapădă și această formă și în cele din urmă rămîne o valoare de întrebuințare reală, destinată să satisfacă o necesitate anumită. În această din urmă formă ea trece din sfera circulației în sfera consumului. Circulația M—B—M în ansamblu este deci, în primul rînd, seria completă a metamorfozelor pe care le parcurge orice marfă pentru a deveni valoare de întrebuințare nemijlocită pentru posesorul ei. Prima metamorfoză are loc în prima jumătate a circulației M—B, cea de-a doua în cealaltă jumătate B—M, iar întreaga circulație reprezintă drumul vieții mărfii. Dar circulația M—B—M reprezintă metamorfoza totală a unei mărfi numai atunci cînd este totodată suma unor metamorfoze unilaterale determinate ale altor mărfuri, căci fiecare metamorfoză a primei mărfi este transformarea acesteia în altă marfă, deci transformarea celeilalte mărfi în cea dintîi, prin urmare o transformare bilaterală care are loc în același stadiu al circulației. Trebuie să examinăm mai întîi fiecare dintre cele două procese de schimb în care se descompune circulația M—B—M.
M—B, sau vînzare : M, marfa, intră în procesul de circulație nu numai ca o valoare de întrebuințare deosebită, de exemplu ca o tonă de fier, ci ca o valoare de întrebuințare avînd un preț determinat, să zicem 3 l. st.,17 șilingi și 101/2 pence, sau o uncie de aur. Acest preț, indicînd, pe de o parte, cantitatea de timp de muncă pe care o cuprinde tona de fier, adică mărimea valorii ei, exprimă totodată dorința pioasă a fierului de a se transforma în aur, adică de a da timpului de muncă cuprins în el însuși forma de timp de muncă social-general. Dacă această transsubstanțiere nu reușește, tona de fier nu numai că încetează a fi o marfă, dar încetează totodată a fi și un produs, căci ea este marfă numai pentru că este non-valoare de întrebuințare pentru posesorul ei, sau, cu alte cuvinte, munca acestuia din urmă este muncă reală numai ca muncă utilă pentru alții, în timp ce pentru el însuși ea este utilă numai ca muncă abstract-generală. De aceea fierul sau posesorul său trebuie să descopere în lumea mărfurilor punctul unde fierul atrage aurul. Dar această dificultate, acest salto mortale *2 al mărfii, este biruit dacă vînzarea, așa cum se presupune aici la analiza circulației simple, are loc în mod real. Tona de fier, realizîndu-se ca valoare de întrebuințare prin înstrăinarea ei, adică prin trecerea ei din mîinile aceluia pentru care ea este non-valoare de întrebuințare în mîinile aceluia pentru care ea este valoare de întrebuințare, își realizează totodată prețul și se transformă din aur imaginar în aur real. În locul denumirii de uncie de aur, sau de 3 l.st., 17 șilingi și101/2 pence, a intervenit acum o uncie de aur real, iar tona de fier a părăsit scena. Datorită vînzării M—B, nu numai că marfa, care prin prețul ei fusese transformată în mod ideal în aur, este transformată în mod real în aur, dar, datorită aceluiași proces, aurul, care ca măsură a valorilor nu era decît bani ideali și figura de fapt numai ca denumire bănească a mărfurilor înseși, se transformă în bani reali 1). Dacă înainte aurul a devenit un echivalent general ideal pentru că toate mărfurile își măsurau în el valoarea, acum, ca produs al înstrăinării omnilaterale a mărfurilor în schimbul lui — și vînzarea M—B este tocmai procesul acestei înstrăinări generale —, aurul devine marfa care poate fi înstrăinată în mod absolut, devine bani reali. Dar în vînzare aurul devine bani reali numai pentru că, în prețurile lor, valorile de schimb ale mărfurilor au fost deja în mod ideal aur.
În vînzarea M—B, la fel ca și în cumpărarea B—M, stau față în față două mărfuri, fiecare dintre ele reprezentînd unitatea valorii de schimb și a valorii de întrebuințare ; dar în marfă valoarea ei de schimb există numai în mod ideal ca preț, pe cînd în aur, deși el însuși este o valoare de întrebuințare reală, valoarea lui de întrebuințare există numai ca purtătoare a valorii de schimb, și de aceea numai ca o valoare de întrebuințare formală, care nu se leagă de nici o nevoie individuală reală. În felul acesta, contradicția dintre valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb se polarizează între cei doi termeni ai formulei M—B, astfel încît marfa în fața aurului stă ca o valoare de întrebuințare care abia trebuie să-și realizeze în aur valoarea ei de schimb ideală, prețul, pe cînd aurul în fața mărfii stă ca o valoare de schimb care își materializează abia în marfă valoarea ei de întrebuințare formală. Numai prin această dedublare a mărfii în marfă și aur și, apoi, prin această dublă punere față în față, în care fiecare termen extrem reprezintă în mod ideal ceea ce termenul său opus este în mod real și reprezintă în mod real ceea ce termenul său opus este în mod ideal, adică numai prin reprezentarea mărfurilor ca opoziții polare bilaterale, se rezolvă contradicțiile cuprinse în procesul lor de schimb.
Pînă aici am considerat M—B ca o vînzare, ca o transformare a mărfii în bani. Dacă privim însă lucrurile din partea extremei celeilalte, același proces apare, dimpotrivă, ca B—M, ca o cumpărare, ca o transformare a banilor în marfă. Vînzarea este în mod necesar totodată și contrariul ei, cumpărare ; e vînzare dacă privim procesul dintr-o parte și cumpărare dacă-l privim din cealaltă parte. Cu alte cuvinte, în realitate acest proces se deosebește numai prin aceea că în M—B inițiativa pornește din partea mărfii, sau a vînzătorului, pe cînd în B—M ea pornește din partea banilor, sau a cumpărătorului. Prin urmare, prezentînd prima metamorfoză a mărfii, transformarea mărfii în bani ca urmare a încheierii primului stadiu al circulației M—B, presupunem totodată că o altă marfă s-a transformat deja în bani și, în consecință, se află deja în al doilea stadiu al circulației B—M. În felul acesta intrăm într-un cerc vicios de premise. Circulația însăși este acest cerc vicios. Dacă în M—B nu-l vom considera pe B ca fiind metamorfoza deja efectuată a unei alte mărfi, prin aceasta vom smulge respectivul act de schimb din procesul de circulație. Dar în afara acestuia din urmă dispare forma M—B și se găsesc față în față numai doi M diferiți, să zicem fier și aur, al căror schimb nu reprezintă n act de circulație deosebit, ci un simplu troc. La sursa producției sale, aurul este o marfă la fel ca oricare alta. Valoarea lui relativă și aceea a fierului sau a oricărei alte mărfi este reprezentată aici în cantitățile în care aceste mărfuri se schimbă între ele. În procesul de circulație însă, această operație e deja presupusă ; în prețurile mărfurilor, valoarea proprie a aurului e deja dată. De aceea nu poate fi nimic mai greșit decît ideea că în procesul de circulație aurul și marfa ar intra într-un raport de schimb direct și că de aceea valoarea lor relativă s-ar stabili prin faptul că acestea se schimbă între ele ca simple mărfuri. Dacă se creează aparența că în procesul de circulație aurul s-ar schimba pe alte mărfuri ca o simplă marfă, această iluzie decurge pur și simplu din faptul că, în prețuri, cantități determinate de mărfuri sînt deja echivalate cu cantități determinate de aur, adică sînt deja raportate la aur ca bani, ca echivalent general, și de aceea pot fi în mod nemijlocit schimbate pe el. În măsura în care prețul unei mărfi se realizează în aur, marfa se schimbă pe aur ca marfă, ca materializare deosebită a timpului de muncă ; dar în măsura în care prețul ei este cel care se realizează în aur, marfa se schimbă pe aur ca bani și nu ca marfă, adică pe aur ca materializare generală a timpului de muncă. În ambele raporturi însă, cantitatea de aur pe care se schimbă marfa în cadrul procesului de circulație nu este determinată de schimb, ci, dimpotrivă, schimbul e determinat de prețul mărfii, adică de valoarea ei de schimb exprimată în aur 2).
În cadrul procesului de circulație, aurul apare în mîinile oricui ca rezultat al vînzării M—B. Deoarece însă M—B, vînzarea, este totodată B—M, cumpărare, rezultă că în timp ce M, marfa de la care pornește procesul, efectuează prima ei metamorfoză, cealaltă marfă, care constituie polul opus B, își efectuează cea de-a doua metamorfoză și de aceea parcurge a doua jumătate a circulației, în timp ce prima marfă se mai găsește încă în prima jumătate a drumului ei.
Ca rezultat al primului proces al circulației, al vînzării, apare punctul de plecare al celui de-al doilea, banii. Locul mărfii în prima ei formă a fost luat de echivalentul ei aur. Acest rezultat poate constitui mai întîi un punct de oprire a procesului, deoarece, în această a doua formă a ei, marfa posedă o existență proprie durabilă. Marfa, care în mîna posesorului ei nu avusese nici o valoare de întrebuințare, există acum sub o formă oricînd utilizabilă, căci poate fi schimbată oricînd și depinde de împrejurări cînd și în ce punct al lumii mărfurilor va intra ea din nou în circulație. Existența mărfii sub formă de crisalidă de aur constituie o fază independentă din viața ei, fază în care poate rămîne un timp mai mult sau mai puțin îndelungat. Pe cînd, în cadrul trocului, schimbul unei valori de întrebuințare deosebite este nemijlocit legat de schimbul unei alte valori de întrebuințare deosebite, în procesul circulației caracterul general al muncii creatoare de valoare de schimb apare în separarea și în descompunerea arbitrară a actelor de vînzare și cumpărare.
B—M, cumpărarea, este inversul mișcării M—B și totodată metamorfoza a doua, finală, a mărfii. Ca aur, sau în existența ei ca echivalent general, marfa poate fi reprezentată nemijlocit în valorile de întrebuințare ale tuturor celorlalte mărfuri, care în prețurile lor tind toate spre aur ca existență transcendentală a lor, dar în același timp indică cantitatea de monedă sunătoare de care este nevoie pentru ca trupurile lor, valorile de întrebuințare, să treacă de partea banilor, iar sufletele lor, valoarea de schimb, să se prefacă chiar în aur. Produsul general al înstrăinării mărfurilor este marfa care poate fi înstrăinată în mod absolut. Nu există nici o limită calitativă pentru transformarea aurului în marfă ; există doar una cantitativă, determinată de propria sa cantitate sau de mărimea propriei sale valori. „Totul se poate cumpăra cu aur“. În timp ce în mișcarea M—B, prin înstrăinarea ei ca valoare de întrebuințare, marfa realizează propriul ei preț și valoarea de întrebuințare a banilor străini, în mișcarea B—M, prin înstrăinarea ei ca valoare de schimb, ea realizează propria ei valoare de întrebuințare și prețul celeilalte mărfi. Dacă, prin realizarea prețului ei, marfa transformă totodată aurul în bani reali, prin retransformarea ei marfa face ca aurul să devină propria ei existență bănească efemeră. Deoarece circulația mărfurilor presupune o diviziune a muncii dezvoltată, deci multilateralitatea nevoilor individului în opoziție cu unilateralitatea produsului său, cumpărarea B—M se înfățișează uneori sub forma unei egalități cu un singur echivalent-marfă, iar alteori se fărîmițează într-o serie de echivalente-marfă, limitată de cercul nevoilor cumpărătorului și de mărimea sumei sale de bani. După cum vînzarea este totodată cumpărare, tot astfel și cumpărarea este totodată vînzare, B—M e totodată M—B, dar inițiativa aparține aici aurului, sau cumpărătorului.
Dacă revenim acum la ansamblul circulației M—B—M, vedem că în cadrul acestei circulații o marfă parcurge întreaga serie a metamorfozelor ei. Dar, paralel cu mișcarea prin care o marfă începe prima jumătate a circulației și efectuează prima metamorfoză, o altă marfă intră în a doua jumătate a circulației, efectuează a doua ei metamorfoză și iese din circulație ; și invers, prima marfă intră în a doua jumătate a circulației, efectuează a doua ei metamorfoză și iese din circulație, în timp ce o a treia marfă intră în circulație, parcurge prima jumătate a drumului ei și efectuează prima metamorfoză. Prin urmare, circulația M—B—M în ansamblu, ca metamorfoză totală a unei mărfi, reprezintă întotdeauna sfîrșitul metamorfozei totale a unei alte mărfi și începutul metamorfozei totale a unei a treia mărfi, adică o serie fără început și fără sfîrșit. Pentru mai multă claritate și spre a deosebi între ele diferitele mărfuri, să notăm în mod diferit pe cei doi M de la extremele formulei, de exemplu M'—B—M''. În fond, prima verigă, M'—B, îl presupune pe B ca rezultat al unei alte M—B, adică este ea însăși doar ultima verigă din M—B—M', pe cînd cea de-a doua verigă, B—M'', are ca rezultat M''—B, adică se înfățișează ca prima verigă din M''—B—M''' etc. Mai departe reiese că ultima verigă B—M, deși B nu este decît rezultatul unei singure vînzări, se poate exprima sub forma (B—M') + (B—M'') + (B—M''') + etc., adică se poate fărîmița într-o mulțime de cumpărări și deci într-o mulțime de vînzări, adică într-o mulțime de prime verigi ale unor noi metamorfoze totale ale altor mărfuri. Dacă, prin urmare, metamorfoza totală a unei singure mărfi constituie o verigă care face parte nu dintr-un singur lanț de metamorfoze fără început și fără sfîrșit, ci din mai multe lanțuri de acest fel, procesul de circulație al lumii mărfurilor — deoarece fiecare marfă în parte parcurge circulația M—B—M — se prezintă ca o extrem de încurcată împletire de lanțuri ale acestei mișcări, care se încheie mereu și reîncepe mereu într-o diversitate infinită de puncte. În același timp însă, fiecare vînzare sau cumpărare singulară există ca un act izolat și de sine stătător, iar celălalt act, care-l completează, poate fi separat de el în timp și în spațiu, și de aceea nu trebuie să fie legat de el în mod nemijlocit ca o continuare a lui. Întrucît fiecare proces de circulație izolat M—B sau B—M, ca transformare a unei mărfi în valoare de întrebuințare și a alteia în bani, ca primul și al doilea stadiu al circulației, constituie pentru ambele părți un punct de oprire de sine stătător, iar pe de altă parte, deoarece toate mărfurile își încep cea de-a doua metamorfoză a lor și ocupă punctul de plecare al celei de-a doua jumătăți a circulației sub formă de echivalent general, de aur, formă care le este comună tuturor, în circulația reală orice B—M se poate alătura oricărui M—B, capitolul al doilea din drumul vieții unei mărfi se poate alătura primului capitol din drumul vieții unei alte mărfi. De exemplu, A vinde fier pentru 2 l. st., adică efectuează M—B, sau prima metamorfoză a mărfii fier, amînînd însă cumpărarea pentru mai tîrziu. În același timp, B, care cu două săptămîni în urmă a vîndut 2 cuarteri de grîu cu 6 l. st., cumpără cu aceleași 6 l. st. un costum la firma „Moses & fiul“ și efectuează B—M, sau metamorfoza a doua a mărfii grîu. Aceste două acte, B—M și M—B, apar aici numai ca verigi ale unui lanț, pentru că în B, în aur, o marfă arată la fel ca cealaltă, și în aur nu se mai poate recunoaște dacă e fier metamorfozat sau grîu metamorfozat. În procesul de circulație real, M—B—M reprezintă deci o întîmplătoare alăturare și succesiune de nenumărate verigi dezordonat risipite ale unor metamorfoze totale diferite. Procesul de circulație real apare, așadar, nu ca metamorfoză totală a mărfii, nu ca mișcare a mărfii care parcurge faze opuse, ci ca un simplu agregat de nenumărate cumpărări și vînzări care se efectuează întîmplător unele alături de altele sau unele după altele. În felul acesta, determinarea de formă a acestui proces dispare, și dispare cu atît mai complet cu cît fiecare act de circulație izolat, de exemplu vînzarea, este în același timp contrariul său, cumpărare, și viceversa. Pe de altă parte, procesul de circulație este mișcarea metamorfozelor lumii mărfurilor, și de aceea trebuie să reflecte această mișcare și în mișcarea lui de ansamblu. Cum o reflectă vom vedea în capitolul următor. Aici nu ne mai rămîne decît să remarcăm că în M—B—M cele două extreme M se află, din punctul de vedere al formei, într-un raport diferit față de B. Primul M se raportează la bani ca o marfă particulară la marfa generală, pe cînd banii se raportează la cel de-al doilea M ca marfa generală la o marfă singulară. Prin urmare, în mod abstract logic, M—B—M poate fi redus la forma de silogism P—G—S, în care particularul formează primul termen extrem, generalul termenul mediu care face legătura, iar singularul ultimul termen extrem.
Posesorii de mărfuri au intrat în procesul circulației pur și simplu ca păzitori ai mărfurilor. În cadrul acestui proces, ei stau față în față în calitatea opusă de cumpărător și vînzător, unul ca o căpățînă de zahăr personificată, celălalt ca aur personificat. De îndată ce căpățîna de zahăr devine aur, vînzătorul devine cumpărător. Aceste roluri sociale determinate nu decurg nicidecum din individualitatea omenească în general, ci din relațiile de schimb dintre oameni care își produc produsele sub formă de mărfuri. Relațiile care au loc între cumpărător și vînzător sînt atît de puțin neindividuale, încît amîndoi intră în aceste relații numai în măsura în care este negată munca lor individuală, adică în măsura în care ea, ca muncă neindividuală, devine bani. De aceea, pe cît de absurd este să consideri că aceste roluri economice burgheze de cumpărător și vînzător ar fi forme sociale veșnice ale individualismului omenesc, pe atît de nejustificat este să le deplîngi ca pe o cauză a suprimării acestui individualism 3). Ele sînt o expresie necesară a individualității pe baza unei anumite trepte a procesului de producție social. În afară de aceasta, în opoziția dintre cumpărător și vînzător, natura antagonistă a producției burgheze se exprimă încă într-un mod atît de superficial și de formal, încît această opoziție aparține și formațiilor sociale preburgheze, deoarece ea nu cere decît ca indivizii să se raporteze unii la alții ca posesori de mărfuri.
Dacă examinăm acum rezultatul mișcării M—B—M, vedem că el se reduce la schimbul de substanțe M—M. O marfă a fost schimbată pe alta, o valoare de întrebuințare a fost schimbată pe alta, și transformarea mărfii în bani sau marfa ca bani, nu servește decît pentru a mijloci acest schimb de substanțe. Banii apar, așadar, numai ca mijloc de schimb al mărfurilor, dar nu ca mijloc de schimb în general, ci ca mijloc de schimb caracterizat prin procesul de circulație, adică ca mijloc de circulație 4).
Cel care, pornind de la faptul că procesul de circulație a mărfurilor se reduce la M—M și de aceea pare să nu fie decît un troc efectuat prin mijlocirea banilor, sau de la faptul că în general M—B—M nu numai că se scindează în două procese izolate, ci exprimă totodată și unitatea lor în mișcare, ar conchide că între vînzare și cumpărare există numai unitate, dar nu și separare, acela ar vădi o manieră de a gîndi a cărei critică este de domeniul logicii și nu de cel al economiei politice. Separarea vînzării și cumpărării în procesul de schimb sfărîmă limitele locale, primitive, tradițional-pioase și naiv-absurde ale schimbului social de substanțe ; în același timp ea reprezintă forma generală a ruperii momentelor conexe ale acestui schimb social și a contrapunerii lor reciproce, într-un cuvînt posibilitatea generală a crizelor comerciale, dar aceasta numai pentru că contradicția dintre marfă și bani este forma abstractă și generală a tuturor contradicțiilor cuprinse în munca burgheză. De aceea poate să existe circulație bănească fără crize dar nu pot fi crize acolo unde nu există circulație bănească. Aceasta nu înseamnă însă decît că, acolo unde în dezvoltarea ei munca bazată pe schimbul privat nu a atins încă nici stadiul formării banilor, ea este cu atît mai puțin în stare să provoace fenomene care presupun o dezvoltare deplină a procesului de producție burghez. De aceea putem aprecia la justa ei valoare toată profunzimea criticii care afirmă că prin desființarea „privilegiului“ metalelor nobile și printr-un așa-zis „sistem bănesc rațional“ ar putea fi înlăturate „inconvenientele“ producției burgheze. Pe de altă parte, ca o mostră de apologetică economică e de ajuns să cităm o teorie căreia i s-a făcut reclama că ar fi deosebit de ingenioasă. James Mill, tatăl cunoscutului economist englez John Stuart Mill, spune :
„Niciodată nu poate fi o lipsă de cumpărători la toate mărfurile. Oricine oferă spre vînzare o marfă vrea să capete în schimbul ei o altă marfă și, ca atare, el este cumpărător prin simplul fapt că e vînzător. De aceea cumpărătorii și vînzătorii tuturor mărfurilor, luați la un loc, trebuie în virtutea unei necesități metafizice să se echilibreze reciproc. Prin urmare, dacă la o marfă oarecare există mai mulți vînzători decît cumpărători, trebuie să existe mai mulți cumpărători decît vînzători la o altă marfă“ 5).
Mill statornicește acest echilibru prin aceea că transformă procesul de circulație într-un simplu troc, introducînd apoi prin contrabandă în acest troc figurile cumpărătorului și vînzătorului, împrumutate din procesul de circulație. Folosind limbajul său confuz, se poate spune că, în momente cînd nici o marfă nu poate fi vîndută — cum a fost, de exemplu, la Londra și la Hamburg în anumite momente ale crizei comerciale din 1857—1858 —, există de fapt mai mulți cumpărători decît vînzători la o singură marfă, și anume la bani, și mai mulţi vînzători decît cumpărători la toate celelalte forme de bani, și anume la mărfuri. Echilibrul metafizic al cumpărărilor și vînzărilor se limitează la faptul că orice cumpărare este o vînzare și orice vînzare este o cumpărare, ceea ce însă nu reprezintă cine știe ce consolare pentru posesorii de mărfuri care nu sînt în stare să vîndă și deci nici să cumpere 6).
Separarea vînzării de cumpărare face să fie cu putință, pe lîngă comerțul propriu-zis, o sumedenie de tranzacții fictive care preced schimbul definitiv dintre producătorii și consumatorii de mărfuri. Ea permite astfel unei mase de paraziți să pătrundă în procesul de producție și să tragă foloase din această separare. Dar aceasta nu înseamnă iarăși decît că, o dată cu banii ca formă generală a muncii burgheze, este dată și posibilitatea dezvoltării contradicțiilor acesteia din urmă.
Circulația reală se prezintă mai întîi ca o mulțime de cumpărări și vînzări care se efectuează întîmplător și concomitent. Atît în cazul vînzării cît și în cazul cumpărării, marfa și banii stau întotdeauna față în față în același raport : vînzătorul de partea mărfii, iar cumpărătorul de partea banilor. De aceea banii ca mijloc de circulație apar întotdeauna ca mijloc de cumpărare, fapt datorită căruia deosebirile dintre destinațiile lor în fazele opuse ale metamorfozei mărfurilor au devenit invizibile.
Banii trec în mîinile vînzătorului în cadrul aceluiași act prin care marfa trece în mîinile cumpărătorului. Marfa și banii circulă deci în direcții opuse, și această schimbare de locuri în cadrul căreia marfa trece de o parte și banii de cealaltă are loc simultan într-un număr nedeterminat de mare de puncte pe toată suprafața societății burgheze. Dar primul pas pe care marfa îl face în procesul circulației este în același timp și ultimul ei pas 7). Indiferent dacă marfa se deplasează pentru că aurul este atras de ea (M—B) sau pentru că ea este atrasă de aur (B—M), prin această singură mișcare, prin această singură schimbare de loc ea trece din sfera circulației în sfera consumului. Circulația este mișcarea necontenită a mărfurilor, dar mereu a altor mărfuri, și fiecare marfă efectuează numai o singură dată această mișcare. Orice marfă își începe a doua jumătate a circulației sale nu ca aceeași marfă, ci ca o altă marfă, ca aur. Prin urmare, mișcarea mărfii care a suferit o metamorfoză este mișcarea aurului. Aceeași piesă bănească sau aceeași bucată de aur care în actul M—B și-a schimbat o dată locul cu o marfă apare iarăși, dar în ordine inversă, ca punct de plecare pentru B—M, și în felul acesta își schimbă locul pentru a doua oară, cu o altă marfă. Așa cum acești bani au trecut din mîinile cumpărătorului B în mîinile vînzătorului A, tot așa ei trec acum din mîna lui A,devenit cumpărător, în mîinile lui C. Mișcarea formei unei mărfi, transformarea ei în bani și retransformarea ei din bani, sau mișcarea metamorfozei totale a mărfii, apare, așadar, ca mișcare exterioară a aceleiași piese bănești care își schimbă de două ori locul cu două mărfuri diferite. Oricît de împrăștiat și de întîmplător s-ar efectua concomitent cumpărările și vînzările, în circulația reală cumpărătorul are întotdeauna în fața sa un vînzător, și, înainte de a fi ajuns în mîinile cumpărătorului, banii care trec în locul mărfii vîndute trebuie să-și fi schimbat deja o dată locul cu o altă marfă. Pe de altă parte, mai devreme sau mai tîrziu ei vor trece din nou din mîinile vînzătorului, devenit cumpărător, în mîinile unui nou vînzător, și prin această frecventă repetare a schimbării de loc banii exprimă înlănțuirea metamorfozelor pe care le suferă mărfurile. Prin urmare, aceleași piese bănești se deplasează — una mai frecvent, alta mai rar — de la un punct al circulației la altul, întotdeauna în direcția opusă mișcării mărfurilor, descriind totodată un arc de circulație mai mare sau mai mic. Aceste mișcări diferite ale aceleiași piese bănești se pot succeda numai în timp, pe cînd, dimpotrivă, multiplicitatea și caracterul disparat al cumpărărilor și vînzărilor se manifestă în schimbări de loc momentane între mărfuri și bani, schimbări care au loc simultan, unele lîngă altele.
În forma ei simplă, circulația mărfurilor M—B—M se efectuează prin trecerea banilor din mîinile cumpărătorului în mîinile vînzătorului și din mîinile vînzătorului, devenit cumpărător, în acelea ale unui nou vînzător. Cu aceasta se încheie metamorfoza mărfii, prin urmare și mișcarea banilor, în măsura în care aceasta din urmă este expresia acestei metamorfoze. Deoarece însă noi valori de întrebuințare trebuie să fie mereu produse sub formă de mărfuri și de aceea trebuie să fie mereu aruncate din nou în circulație, M—B—M este repetat și reînnoit mereu de aceiași posesori de mărfuri. Banii pe care aceștia i-au cheltuit în calitate de cumpărători se reîntorc în mîinile lor de îndată ce ei apar din nou ca vînzători de mărfuri. Permanenta reînnoire a circulației mărfurilor se reflectă, așadar, în faptul că banii nu numai că rulează în permanență dintr-o mînă în alta pe toată suprafața societății burgheze, ci descriu în același timp numeroase mici circuite diferite, pornind de la o infinitate de puncte diferite și reîntorcîndu-se la aceleași puncte pentru a repeta din nou aceeași mișcare.
Deoarece schimbarea formei mărfurilor apare ca o simplă deplasare a banilor, iar continuitatea mișcării circulației revine în întregime banilor, căci marfa face întotdeauna numai un pas în direcție opusă mișcării banilor, în timp ce banii fac întotdeauna pasul al doilea în locul mărfii și spun B acolo unde marfa spune A, întreaga mișcare pare să emane de la bani, deși la vînzare marfa este aceea care scoate banii din locul lor, și, prin urmare, la rîndul ei și ea pune în mișcare banii, după cum la cumpărare banii pun în mișcare marfa. Mai departe, deoarece banii stau în fața mărfii întotdeauna în același raport, și anume ca mijloc de cumpărare, și ca atare pun în mișcare mărfurile numai prin realizarea prețurilor lor, întreaga mișcare a circulației apare ca o mișcare în cadrul căreia banii își schimbă locul cu mărfurile, realizîndu-le prețurile fie prin diferite acte de circulație, care au loc simultan, unul lîngă altul, fie prin acte care au loc succesiv, cînd una și aceeași monedă realizează rînd pe rînd prețurile unor mărfuri diferite. Dacă examinăm, de pildă, M—B—M'—B—M''—B—M''' etc. fără a ține seama de momentele calitative, care în procesul de circulație real devin invizibile, nu vedem decît una și aceeași operație monotonă. B, după ce a realizat prețul lui M, realizează rînd pe rînd prețurile lui M'—M'' etc., iar mărfurile M'—M''—M''' etc. trec întotdeauna în locul părăsit de bani. De aceea se pare că, realizînd prețurile mărfurilor, banii le pun în mișcare pe acestea din urmă. În această funcție, care constă în realizarea prețurilor, banii înșiși circulă în permanență, cînd schimbîndu-și numai locul, cînd parcurgînd un arc al circulației și cînd descriind o mică circumferință pe care punctul de plecare coincide cu punctul de întoarcere. Ca mijloc de circulație, banii își au propria lor circulație. De aceea mișcarea formelor mărfurilor aflate în procesul de circulație apare ca mișcare proprie a banilor care mijlocește schimbul mărfurilor, în timp ce mărfurile ca atare ar fi nemișcate. În felul acesta, mișcarea procesului de circulație a mărfurilor se înfățișează sub forma mișcării banilor ca mijloc de circulație, sub forma circulației banilor.
Dacă posesorii de mărfuri prezintă ca produse ale muncii sociale produsele muncilor lor particulare, transformînd un obiect, aurul, în existență nemijlocită a timpului de muncă general, și deci în bani, acum propria lor mișcare omnilaterală, prin care ei mijlocesc schimbul de substanțe al muncilor lor, le stă în față ca mișcare specifică a acestui obiect, ca circulație a aurului. Însăși mișcarea socială este pentru posesorii de mărfuri, pe de o parte, o necesitate exterioară, iar pe de altă parte un proces de mijlocire pur formal, care dă fiecărui individ posibilitatea de a scoate din circulație, în schimbul valorii de întrebuințare pe care o aruncă în ea, alte valori de întrebuințare avînd o valoare de aceeași mărime. Valoarea de întrebuințare a mărfii se afirmă o dată cu ieșirea ei din sfera circulației, pe cînd valoarea de întrebuințare a banilor ca mijloc de circulație este însăși circulația lor. Mișcarea mărfii în cadrul procesului de circulație nu este decît un moment trecător, pe cînd mișcarea neîntreruptă a banilor în cadrul procesului de circulație devine o funcție a banilor. Această funcție specifică a banilor în cadrul procesului de circulație le dă acestora ca mijloc de circulație o nouă determinare de formă, pe care o vom examina mai îndeaproape în cele ce urmează.
Înainte de toate este clar că circulația banilor este o mișcare infinit de fărîmițată, pentru că în ea se reflectă fărîmițarea infinită a procesului de circulație în cumpărări și vînzări și separarea arbitrară a fazelor reciproc complementare ale metamorfozei mărfurilor. În circuitele mici ale banilor, unde punctul de plecare coincide cu punctul de întoarcere, se observă, ce-i drept, o mișcare recurentă, o adevărată mișcare circulară ; dar nu-i mai puțin adevărat că există tot atîtea puncte de plecare cîte mărfuri și chiar numai datorită multitudinii lor nedeterminate aceste circuite nu sînt cîtuși de puțin susceptibile de a fi controlate, măsurate și calculate. Tot atît de nedeterminat este intervalul de timp dintre momentul pornirii de la punctul de plecare și cel al întoarcerii la același punct. Este de asemenea indiferent dacă într-un caz dat are loc sau nu un asemenea circuit. Nu există fapt economic mai cunoscut decît acela că se pot cheltui bani cu o mînă fără a-i primi înapoi cu cealaltă. Banii pornesc din puncte infinit de diferite și se întorc la puncte infinit de diferite, dar coinciderea punctului de plecare cu punctul de întoarcere este întîmplătoare, pentru că în mișcarea M—B—M retransformarea cumpărătorului în vînzător nu constituie o condiție necesară. Într-o măsură și mai mică însă circulația banilor reprezintă o mișcare care radiază dintr-un singur centru, spre toate punctele periferice și se întoarce din toate punctele periferice spre același centru. Așa-zisa mișcare circulară a banilor, așa cum se conturează ea în închipuirea noastră, se limitează la aceea că în toate punctele se observă apariția și dispariția lor, deplasarea lor necontenită. Într-o formă mijlocită superioară a circulației banilor, de exemplu în circulația bancnotelor, vom vedea că condițiile cheltuirii banilor cuprind și condițiile reîntoarcerii lor. Dar în cadrul circulației simple a banilor este, dimpotrivă, ceva întîmplător că același cumpărător devine din nou vînzător. Acolo unde în circulația simplă a banilor se constată adevărate mișcări circulare cu caracter permanent, ele nu sînt decît reflectarea unor procese de producție mai adînci. De pildă, vineri fabricantul ridică bani de la bancherul său, sîmbătă plătește cu ei salariile muncitorilor săi, care lasă imediat cea mai mare parte din acești bani în mîinile băcanilor etc., iar luni aceștia din urmă îi aduc înapoi bancherului.
Am văzut că banii realizează simultan o anumită masă de prețuri în variatele cumpărări și vînzări care au loc una lîngă alta în spațiu și că numai o singură dată ei își schimbă locul cu mărfurile. Pe de altă parte însă, în măsura în care în mișcarea banilor se manifestă mișcarea întregului ansamblu de metamorfoze ale mărfurilor și înlănțuirea acestor metamorfoze, aceeași monedă realizează prețurile mai multor mărfuri și efectuează astfel un număr mai mare sau mai mic de deplasări. Dacă luăm procesul de circulație dintr-o țară oarecare și într-o perioadă de timp dată, de exemplu într-o zi, cantitatea de aur necesară pentru realizarea prețurilor și deci pentru circulația mărfurilor va fi determinată de doi factori : pe de o parte, de suma totală a acestor prețuri și, pe de altă parte, de numărul mijlociu de deplasări ale acelorași monede de aur. Acest număr de deplasări, sau viteza circulației banilor, este, la rîndul ei, determinată sau exprimă numai viteza mijlocie cu care mărfurile parcurg diferitele faze ale metamorfozelor lor, cu care aceste metamorfoze se succed una Pupă alta ca verigile unui lanț și cu care mărfurile care și-au efectuat metamorfozele sînt înlocuite în procesul de circulație prin alte mărfuri. Prin urmare, în timp ce în procesul de stabilire a prețurilor valoarea de schimb a tuturor mărfurilor a fost transformată în mod ideal într-o cantitate de aur de aceeași valoare, iar în cele două acte izolate ale circulației, B—M și M—B, aceeași sumă de valoare a existat de două ori, pe de o parte în marfă și pe de alta în aur, existența aurului ca mijloc de circulație nu este determinată de raportarea lui izolată la mărfurile nemișcate singulare, ci de existența lui mișcătoare în lumea mișcătoare a mărfurilor, este determinată de funcția lui de a exprima, prin schimbarea sa de locuri, schimbarea formei mărfurilor și deci, prin viteza cu care-și schimbă locul, viteza cu care acestea își schimbă forma. Prezența sa reală în procesul de circulație, adică masa reală de aur aflată în circulație este determinată, așadar, de existența lui funcțională în însuși procesul de ansamblu.
Circulația bănească are drept premisă circulația mărfurilor, și anume : banii fac să circule mărfurile care au prețuri, adică mărfurile care în mod ideal au și fost echivalate cu cantități determinate de aur. La stabilirea prețului mărfurilor, mărimea valorii cantității de aur care servește ca unitate de măsură, adică valoarea aurului, e presupusă a fi dată. Pornind de la această premisă, cantitatea de aur necesară pentru a satisface nevoile circulației e determinată, în primul rînd, de suma totală a prețurilor mărfurilor care urmează să fie realizate. La rîndul ei însă, această sumă totală este determinată : 1) de nivelul prețurilor, de nivelul relativ ridicat sau scăzut al valorilor de schimb ale mărfurilor, exprimate în aur, și, 2) de masa mărfurilor care circulă la prețuri determinate, adică de masa cumpărărilor și vînzărilor care se fac la prețuri date 8). Dacă un cuarter de grîu costă 60 de șilingi, pentru a-l face să circule sau pentru a-i realiza prețul este nevoie de o cantitate de aur de două ori mai mare decît în cazul cînd ar fi costat numai 30 de șilingi. Pentru ca să circule 500 de cuarteri de grîu a 60 de șilingi este nevoie de o cantitate de aur de două ori mai mare decît pentru circulația a 250 de cuarteri la același preț. În sfîrșit, pentru ca să circule 10 cuarteri a 100 de șilingi este nevoie numai de jumătate din cantitatea de aur care e necesară pentru a face să circule 40 de cuarteri a 50 de șilingi. De aici reiese că cantitatea de aur necesară pentru a satisface nevoile circulației mărfurilor poate să scadă, în pofida urcării prețurilor, dacă masa mărfurilor aflate în circulație scade într-o măsură mai mare decît crește suma totală a prețurilor ; și viceversa, masa mijloacelor de circulație poate să crească dacă masa mărfurilor aflate în circulație scade, dar suma prețurilor lor crește într-o măsură mai mare. Valoroase cercetări detaliate ale unor englezi au arătat, de pildă, că în Anglia, în primele stadii ale unei scumpiri a cerealelor, masa banilor aflaţi în circulație crește, pentru că suma prețurilor masei micșorate de cereale depășește suma anterioară a prețurilor masei mai mari de cereale, dar că în același timp circulația masei celorlalte mărfuri continuă nestingherită, un timp oarecare, la vechile prețuri. Dimpotrivă, într-un stadiu ulterior al scumpirii cerealelor, masa banilor aflați în circulație scade, pentru că pe lîngă cereale celelalte mărfuri se vînd, fie în cantități mai mici și la prețurile vechi, fie în aceleași cantități, dar la prețuri mai scăzute.
Dar cantitatea banilor aflați în circulație este determinată, după cum am văzut, nu numai de suma totală a prețurilor mărfurilor care urmează să fie realizate, ci și de viteza cu care circulă banii, sau de durata intervalului de timp în cursul căruia ei efectuează această realizare. Dacă același sovereign efectuează în cursul unei zile zece cumpărări de mărfuri, de fiecare dată la prețul de un sovereign, trecînd astfel de 10 ori din mînă în mînă, el îndeplinește exact același rol pe care l-ar îndeplini 10 sovereigni, dintre care fiecare ar efectua în cursul unei zile numai o singură deplasare 9). Rapiditatea circulației aurului poate, așadar, să înlocuiască cantitatea lui ; sau, cu alte cuvinte, prezența aurului în procesul de circulație este determinată nu numai de existența lui ca echivalent alături de marfă, ci și de existența lui în însăși mișcarea metamorfozelor mărfurilor. Dar rapiditatea circulației banilor înlocuiește cantitatea lor numai în cadrul unor anumite limite, deoarece în fiecare moment dat au loc în spațiu, una lîngă alta, cumpărări și vînzări infinit de fărîmițate.
Dacă suma prețurilor mărfurilor aflate în circulație crește, dar într-o măsură mai mică decît crește viteza circulației banilor, masa mijloacelor de circulație va scădea. Dacă, dimpotrivă, viteza circulației scade într-o măsură mai mare decît scade suma prețurilor masei de mărfuri aflate în circulație, masa mijloacelor de circulație va crește. Creșterea cantității mijloacelor de circulație în cazul scăderii generale a prețurilor sau scăderea cantității mijloacelor de circulație în cazul urcării generale a prețurilor este unul dintre fenomenele cele mai riguros constatate în istoria prețurilor mărfurilor. Dar cauzele care provoacă o urcare a nivelului prețurilor și în același timp o creștere și mai mare a vitezei de circulație a banilor, precum și mișcarea inversă, nu intră în cadrul cercetării circulației simple. Ca exemplu se poate arăta, printre altele, că în perioadele de înflorire a creditului, viteza circulației banilor crește mai rapid decît prețurile mărfurilor, pe cînd în cazul restrîngerii creditului prețurile mărfurilor scad mai încet decît viteza circulației. Caracterul superficial și formal al circulației bănești simple se vădește tocmai în faptul că toți factorii care determină cantitatea mijloacelor de circulație, și anume masa mărfurilor aflate în circulație, prețurile, urcarea sau scăderea prețurilor, numărul vînzărilor și al cumpărărilor simultane, viteza circulației banilor, depind de procesul metamorfozei lumii mărfurilor, care, la rîndul lui, depinde de caracterul general al modului de producție, de numărul populației, de relațiile dintre oraș și sat, de dezvoltarea mijloacelor de transport, de gradul de dezvoltare a diviziunii muncii, de credit etc., pe scurt de împrejurări care, toate, se află în afara circulației bănești simple și care nu fac decît să se reflecte în ea.
Dacă viteza circulației este dată, masa mijloacelor de circulație este determinată, așadar, pur și simplu de prețurile mărfurilor. Prin urmare, prețurile sînt ridicate sau scăzute nu pentru că în circulație se află o cantitate mai mare sau mai mică de bani, ci, dimpotrivă, în circulație se află o cantitate mai mare sau mai mică de bani pentru că prețurile sînt ridicate sau scăzute. Aceasta este una dintre cele mai importante legi economice, a cărei demonstrare amănunțită ce ajutorul istoriei prețurilor mărfurilor constituie, poate, unicul merit al economiei politice engleze de după Ricardo. Dacă experiența arată că nivelul circulației metalice sau că masa aurului sau argintului aflat în circulație într-o țară oarecare, deși expusă unor fluxuri și refluxuri temporare, uneori foarte puternice 10), rămîne totuși în genere constantă în decursul unor perioade de timp mai îndelungate, iar devierile de la nivelul mediu nu constituie decît slabe oscilații, acest fenomen se explică pur și simplu prin caracterul contradictoriu al condițiilor care determină masa banilor aflați în circulație. Modificarea concomitentă a acestor condiții paralizează efectul lor și lasă totul așa cum a fost.
Legea potrivit căreia, dacă sînt date viteza de circulație a banilor și suma prețurilor mărfurilor, cantitatea mijloacelor aflate în circulație reprezintă o mărime determinată poate fi exprimată și în așa fel că, dacă sînt date valorile de schimb ale mărfurilor și viteza mijlocie a metamorfozelor lor, cantitatea aurului aflat în circulație depinde de propria lui valoare. De aceea, dacă valoarea aurului, adică timpul de muncă necesar pentru producerea lui, ar crește sau ar scădea, prețurile mărfurilor s-ar urca sau ar scădea în raport invers, și acestei urcări sau scăderi generale a prețurilor i-ar corespunde, dacă viteza de circulație rămîne aceeași, o masă mai mare sau mai mică de aur, necesară pentru circulația aceleiași mase de mărfuri. O schimbare asemănătoare ar avea loc și în cazul cînd vechea măsură a valorii ar fi înlăturată de un metal cu o valoare mai mare sau mai mică. Astfel, atunci cînd Olanda, mînată de o grijă delicată față de creditorii statului și de teama consecințelor pe care ar putea să le aibă descoperirea minelor din California și din Australia, a înlocuit banii de aur cu bani de argint, ea a avut nevoie, pentru a asigura circulația aceleiași mase de mărfuri, de o cantitate de argint de 14—15 ori mai mare decît cantitatea de aur care circula înainte.
Din faptul că cantitatea de aur aflat în circulație depinde de suma schimbătoare a prețurilor mărfurilor și de viteza schimbătoare a circulației rezultă că masa mijloacelor de circulație metalice trebuie să fie capabilă de restrîngere și de sporire, adică, în funcție de nevoile procesului de circulație, aurul trebuie cînd să intre în acest proces ca mijloc de circulație, cînd să iasă din nou din el. Cum realizează însuși procesul de circulație aceste condiții, vom vedea mai tîrziu.
În funcția sa ca mijloc de circulație, aurul capătă o formă proprie, devine monedă. Pentru ca circulația lui să nu fie stînjenită de dificultăți tehnice, aurul este prefăcut în monedă după etalonul banilor de calcul. Piesele de aur a căror amprentă și formă arată că ele conțin greutățile de aur reprezentate prin denumirile de calcul ale banilor — liră sterlină, șiling etc. — sînt monede. Ca și stabilirea prețului monetar, operația tehnică a baterii monedelor îi revine statului. Banii în calitate de monedă, ca și în calitate de bani de calcul, capătă un caracter local și politic, vorbesc limbi diferite și poartă uniforme naționale diferite. De aceea sfera în care banii circulă ca monedă se separă — ca circulație de mărfuri internă, limitată de granițele aceluiași stat — de circulația generală a lumii mărfurilor.
Dar aurul în lingouri și aurul sub formă de monedă nu se deosebesc între ele mai mult decît se deosebește denumirea lui monetară de denumirea lui ca greutate. Ceea ce în cazul din urmă apare ca deosebire de denumire apare în primul caz ca o simplă deosebire de formă. Moneda de aur poate fi aruncată în lingotieră și retransformată astfel în aur sans phrase *3, și invers, este de ajuns să trimitem la monetărie un lingou de aur pentru ca el să capete forma de monede. Transformarea și retransformarea dintr-o formă exterioară în alta apare ca o operație pur tehnică.
Pentru 100 de pfunzi sau 1 200 de uncii troy de aur de 22de carate se poate căpăta la monetăria Angliei 4 6721/2 l. st. sau sovereigni de aur ; dacă am pune acești sovereigni pe un talger al balanței și 100 de pfunzi de aur în lingouri pe celălalt, balanța va sta în echilibru. Aceasta dovedește că sovereignul nu este altceva decît greutatea de aur indicată prin această denumire în prețul monetar englez și avînd o formă și amprentă proprie. Acești 4 6721/2 sovereigni de aur aruncați în circulație din diferite puncte și absorbiți de ea efectuează în decursul unei zile un anumit număr de deplasări, unul mai multe, altul mai puține. Dacă media deplasărilor zilnice ale fiecărei uncii ar fi egală cu 10, atunci 1 200 de uncii de aur ar realiza prețurile unor mărfuri în sumă totală de 12 000 de uncii, sau 46 725 de sovereigni. Oricît suci și am învîrti o uncie de aur, ea nu va cîntări niciodată10uncii de aur. Dar aici, în procesul circulației, 1 uncie are într-adevăr greutatea pe care o au 10 uncii. Existența monedei în cadrul procesului de circulație este echivalentă cu cantitatea de aur pe care o conține înmulțită cu numărul deplasărilor ei. Rezultă deci că, pe lîngă existența ei reală ca piesă de aur cu o greutate determinată, moneda capătă și o existență ideală, care izvorăște din funcția ei. Dar, indiferent dacă sovereignul efectuează un circuit sau zece, în fiecare cumpărare sau vînzare distinctă el acționează numai ca 1 sovereign. Aici se întîmplă același lucru ca și cu un general care în ziua bătăliei, apărînd la timp în 10 puncte diferite, înlocuiește 10 generali, deși în fiecare dintre aceste puncte nu apare decît unul și același general. Idealizarea mijlocului de circulație pe care o produce în circulația banilor înlocuirea cantității prin viteză privește numai existența funcțională a monedei în cadrul procesului de circulație, dar nu afectează existența piesei bănești izolate.
Circulația banilor reprezintă însă o mișcare exterioară, și sovereignul, deși non olet *4, se învîrtește într-o societate pestriță. Frecîndu-se de tot felul de mîini, buzunare, pungi, chimire, săculețe, casete și lăzi, moneda se uzează, lasă un atom de aur aici, altul colo, și în felul acesta, uzîndu-se în peregrinările sale prin lume, pierde tot mai mult din conținutul ei intrinsec. Ea se uzează pentru că este folosită. Să examinăm sovereignul într-un moment cînd soliditatea sa inițială pare a nu fi știrbită decît în foarte mică măsură.
„Un brutar care a primit astăzi de la bancă un sovereign nou-nouț și îl dă mîine ca plată morarului nu plătește același sovereign veritabil ; acesta a devenit mai ușor decît a fost în momentul cînd l-a primit brutarul“ 11).
„E limpede că, prin însăși natura lucrurilor, monedele trebuie să se deprecieze mereu una după alta, fie și numai din cauza frecării lor obișnuite și inevitabile. Este fizicește imposibil să scoți complet din circulație pentru un timp oarecare, fie și pentru o singură zi, monedele ușoare 12).
După evaluările lui Jacob, dintre cele 380 000 000 l. st. care existau în Europa în 1809, pînă în 1829, adică în 20 de ani, dispăruseră complet în urma uzurii 19 000 000 l. st. 13). Prin urmare, dacă, la primul pas pe care-l face intrînd în procesul de circulație, marfa în același timp iese din acest proces, în schimb moneda, după cîțiva pași făcuți în procesul de circulație, reprezintă un conținut metalic mai mare decît cel pe care-l are în realitate. Cu cît o monedă circulă un timp mai îndelungat cu o viteză de circulație constantă sau cu cît circulația ei este mai rapidă în decursul aceluiași interval de timp, cu atît existența ei ca monedă se detașează tot mai mult de existența ei ca aur sau ca argint. Ceea ce rămîne este magni nominis umbra *5. Corpul monedei nu mai este decît o umbră. Dacă la început moneda a dobîndit, datorită procesului de circulație, o greutate mai mare, acum ea devine datorită lui mai ușoară, dar continuă să conteze în fiecare vînzare sau cumpărare izolată ca avînd cantitatea inițială de aur. Sovereignul, ca sovereign aparent, ca aur aparent, continuă să îndeplinească funcția unor bani de aur legitimi. În timp ce, în urma contactului cu lumea exterioară, alte ființe își pierd idealismul, moneda se idealizează datorită practicii, se transformă într-o existență pur iluzorie a corpului ei de aur sau de argint. Această a doua idealizare a banilor de metal, determinată chiar de procesul de circulație, această separare a conținutului lor nominal de conținutul lor real, este folosită parte de guverne, parte de aventurieri particulari, prin cele mai variate falsificări de monede. Întreaga istorie a monedei de la începuturile evului mediu și pînă la sfîrșitul secolului al XVIII-lea se reduce la istoria acestor duble și antagoniste falsificări, și culegerea de lucrări ale economiștilor italieni, editată de Custodi în mai multe volume, se învîrtește în mare parte în jurul acestei probleme.
Existența iluzorie a aurului în cadrul funcției sale intră însă în conflict cu existența lui reală. În procesul de circulație, o monedă de aur pierde din conținutul ei metalic mai mult, alta mai puțin, și de aceea un sovereign valorează acum în realitate mai mult decît altul. Deoarece însă, în existența lor funcțională ca monede, sovereignii sînt considerați a avea aceeași valoare, iar un sovereign care cîntărește 1/4 de uncie nu valorează mai mult decît un sovereign care nu are decît în aparență 1/4 de uncie, sovereigni cu greutatea deplină sînt adesea supuși unor operații chirurgicale în mîinile unor posesori lipsiți de scrupule și, în felul acesta, li se face pe cale artificială ceea ce însăși circulația a făcut pe cale naturală frații lor mai ușori. Monedele se ciuntesc și se falsifică, iar prisosul osînzei lor de aur ia drumul lingotierei. Dacă 4 6721/2 sovereigni de aur, puși pe cîntar, nu mai cîntăresc în medie decît 800 de uncii în loc de 1200, înseamnă că pe piața aurului ei nu vor mai putea cumpăra decît 800 de uncii de aur, sau că prețul de piață al aurului s-ar urca peste prețul lui monetar. Fiecare piesă bănească, chiar dacă are greutatea completă, ar valora sub formă de monedă mai puțin decît valorează sub formă de lingou. Sovereignii cu greutate deplină ar fi retransformați în lingouri, formă în care o cantitate mai mare de aur are o valoare mai mare decît o cantitate mai mică de aur. De îndată ce această micșorare a conținutului metalic ar afecta un număr suficient de sovereigni pentru a determina o urcare durabilă a prețului de piață al aurului peste prețul său monetar, denumirile de calcul ale monedei, deși ar rămîne aceleași, ar indica pe viitor o cantitate mai mică de aur. Cu alte cuvinte, etalonul banilor s-ar schimba și, pe viitor, baterea monedelor de aur s-ar face potrivit cu acest nou etalon. Datorită idealizării lui ca mijloc de circulație, aurul ar reacționa modificînd raporturile stabilite prin lege în cadrul cărora el era etalon al prețurilor. Aceeași revoluție s-ar repeta după o anumită perioadă de timp și, în felul acesta, aurul, atît în funcția sa de etalon al prețurilor cît și în calitate de mijloc de circulație, ar fi supus unor permanente schimbări, și anume în așa fel incit schimbarea survenită într-o formă ar provoca o schimbare în cealaltă, și viceversa. Prin aceasta se explică fenomenul menționat mai sus, și anume că în istoria tuturor popoarelor moderne aceeași denumire bănească s-a păstrat pentru un conținut metalic din ce în ce mai mic. Contradicția dintre aur ca monedă și aur ca etalon al prețurilor devine de asemenea o contradicție între aur ca monedă și aur ca echivalent general, calitate în care el circulă nu numai în cadrul hotarelor diferitelor țări, ci și pe piața mondială. Ca măsură a valorilor, aurul a avut întotdeauna greutatea deplină, pentru că a servit numai ca aur ideal. Ca echivalent în actul izolat M—B, aurul recade imediat din starea lui mobilă în stare de repaos ; în monedă însă, substanța lui naturală intră în conflict permanent cu funcția lui. Transformarea sovereignului de aur în aur iluzoriu nu poate fi evitată cu totul, dar legislația caută să împiedice fixarea ca monedă a unui asemenea sovereign, scoțîndu-l din circulație atunci cînd pierderea de substanță atinge o anumită limită. După legile engleze, de pildă, un sovereign care a pierdut din greutate mai mult de 0,747 grani nu mai este un sovereign legal. Banca Angliei, care numai între 1844 și 1848 a verificat la cîntar 48 000 000 de sovereigni de aur, folosește pentru cîntărirea aurului balanța d-lui Cotton, balanță care nu numai că descoperă o diferență de 1/100 de gran între doi sovereigni, ci, asemenea unei ființe raționale, aruncă imediat sovereignul cu greutate incompletă pe o placă, de unde acesta ajunge într-o altă mașină care, cu o cruzime orientală, îl taie în bucăți.
În aceste condiții, moneda de aur nu ar putea de loc să circule dacă circulația ei n-ar fi limitată la anumite sfere în cadrul cărora ea nu se uzează atît de repede. În măsura în care o monedă de aur contează în circulație ca 1/4 de uncie, pe cînd în realitate ea nu mai cîntărește decît 1/5 de uncie, ea a devenit în fond, pentru 1/20 de uncie aur, un simplu semn sau simbol al aurului ; în felul acesta, însuși procesul de circulație face ca orice monedă de aur să se transforme, într-o măsură mai mare sau mai mică, într-un simplu semn sau simbol al substanței ei. Dar nici un lucru nu poate fi propriul său simbol. Strugurii pictați nu sînt un simbol al strugurilor adevăraţi, ci struguri aparenți. Cu atît mai mult nu poate un sovereign cu greutate micșorată să fie simbolul unui sovereign cu greutate deplină, exact așa cum un cal slab nu poate fi simbolul unui cal gras. Prin urmare, deoarece aurul devine propriul său simbol, deși nu poate servi drept propriul său simbol, în sferele de circulație în care el se uzează cel mai repede, adică în sferele în care cumpărările și vînzările se reînnoiesc mereu în proporții infime, aurul capătă o existență simbolică ca argint sau aramă, detașată de existența lui ca aur. În aceste sfere ar circula mereu ca monedă o parte determinată din suma totală a banilor de aur, deși nu întotdeauna ar circula unele și aceleași piese de aur. Această parte a aurului va fi înlocuită prin semne de argint sau de aramă. Prin urmare, dacă în interiorul unei țări poate funcționa ca măsură a valorilor, și deci ca bani, numai o singură marfă specifică, în schimb ca monedă pot servi, alături de bani, și diferite alte mărfuri. Aceste mijloace de circulație auxiliare, de pildă semnele de argint sau de aramă reprezintă în cadrul circulației fracțiuni anumite ale monedei de aur. De aceea propriul lor conținut în argint sau aramă nu este determinat de raportul dintre valoarea argintului și aramei și valoarea aurului, ci se stabilește prin lege în mod arbitrar. Ele trebuie să fie emise numai în asemenea cantități în care ar circula în mod continuu micile fracțiuni ale monedei de aur pe care ele le reprezintă, fracțiuni necesare fie pentru a schimba pe bani mărunți monede de aur mai mari, fie pentru a realiza prețuri corespunzător de mici ale unor mărfuri. În cadrul circulației mărfurilor cu amănuntul, semnele de argint și de aramă aparțin, la rîndul lor, unor sfere deosebite. Prin însăși natura lucrurilor, viteza circulației lor se află în raport invers cu prețul pe care ele îl realizează în fiecare cumpărare și vînzare singulară, sau cu mărimea acelei fracțiuni de monedă de aur pe care ele o reprezintă. Dacă ținem seama de volumul enorm al comerțului zilnic cu amănuntul într-o țară ca Anglia, proporțiile relativ neînsemnate ale cantității totale de monede auxiliare aflate în circulație ne arată rapiditatea și continuitatea circulației lor. Dintr-un raport parlamentar publicat recent, aflăm, de pildă, că în 1857 monetăria engleză a emis monede de aur în sumă de 4 859 000 l. st., monede de argint în valoare nominală de 733 000 l. st. și în valoare metalică de 363 000 l. st. Suma totală a aurului prefăcut în monede în perioada de 10 ani expirată la 31 decembrie 1857 era de 55 239 000 l. st., pe cînd totalul monedelor de argint reprezenta numai 2 434 000 l. st. Monedele de aramă se cifrau în 1857 la numai 6 720 l. st. în valoare nominală, valoarea aramei reprezentînd 3 492 l. st., dintre care 3 136 l. st. în pence, 2 464 în jumătăți de penny și 1 120 în farthingi. Valoarea totală a monedelor de aramă bătute în cursul ultimilor zece ani era de 141 477 l. st. în valoare nominală, valoarea metalului reprezentînd 73 503 l. st. Și așa cum moneda de aur nu se poate fixa pentru totdeauna în funcția ei de monedă, pentru că legea stabilește pierderea de metal care o scoate din circulație, tot așa, invers, semnele de argint și de aramă sînt împiedicate să treacă din sferele lor de circulație în sfera de circulație a monedei de aur și nu se pot fixa acolo ca bani, pentru că legea prevede mărimea prețului pe care ele îl pot realiza. Astfel, de pildă, în Anglia primirea aramei este obligatorie numai la plățile pînă la 6 pence, iar a argintului numai la plățile pînă la 40 de șilingi. Dacă semnele de argint și de aramă ar fi emise în cantități mai mari decît o cer nevoile sferelor lor de circulație, prețurile mărfurilor nu ar crește de pe urma acestui fapt, ci s-ar produce o acumulare a acestor semne în mîinile negustorilor cu amănuntul, care în cele din urmă ar fi nevoiți să le vîndă ca metal. Astfel, în 1798, o sumă de 20 350 l. st. în monede de aramă engleze cheltuite de particulari se acumulase în mîinile micilor negustori, care căutau în zadar să le repună în circulație și în cele din urmă au fost nevoiți să le vîndă ca marfă pe piața aramei 14).
Semnele de argint și de aramă care în anumite sfere ale circulației interne reprezintă moneda de aur conțin o cantitate de argint și de aramă stabilită prin lege, dar, odată intrate în circulație, ele se uzează la fel ca și monedele de aur și, corespunzător cu viteza și continuitatea circulației lor, se transformă și mai repede în corpuri ideale, fantomatice. Dacă s-ar proceda și aici la stabilirea unei limite pentru micșorarea conținutului de metal, limită dincolo de care semnele de argint și de aramă să-și piardă caracterul lor de monede, este evident că, într-o anumită parte a propriei lor sfere de circulație, semnele de argint și de aramă ar trebui să fie înlocuite, la rîndul lor, cu alți bani simbolici, să zicem cu bani de fier sau de plumb, și această reprezentare a unor bani simbolici prin alți bani simbolici ar fi un proces fără sfîrșit. De aceea, în toate țările cu o circulație dezvoltată, însăși necesitatea circulației bănești impune ca, în calitatea lor de monedă, semnele de argint și de aramă să devină independente de orice grad de pierdere a metalului lor. Prin aceasta iese la iveală ceea ce era în firea lucrurilor, și anume că ele sînt simboluri ale monedei de aur nu pentru că sînt făcute din argint sau din aramă, nu pentru că au o valoare, ci tocmai în măsura în care n-au nici o valoare.
De aici rezultă că în calitate de simboluri ale banilor de aur pot funcționa obiecte relativ lipsite de valoare, de pildă un bilet de hîrtie. Existența monedelor auxiliare sub formă de semne de metal — argint, aramă etc. — se explică în cea mai mare parte prin faptul că în majoritatea țărilor metalele mai puțin prețioase, ca argintul în Anglia, arama în republica romană din antichitate, în Suedia, Scoția etc., au circulat ca bani înainte ca procesul de circulație să le fi redus la rolul de monedă divizionară și să fi pus în locul lor un metal mai prețios. De altfel, prin însăși natura lucrurilor, simbolul banilor care izvorăște nemijlocit din circulația metalică este inițial el însuși tot un metal. Așa cum partea de aur care ar trebui să circule mereu ca monedă divizionară este înlocuită prin semne de metal, tot așa și partea de aur care în calitate de monedă este mereu absorbită de sfera circulației interne și, în consecință, trebuie să se afle mereu în circulație poate fi înlocuită prin semne lipsite de valoare. Nivelul sub care masa monedelor aflate în circulație nu scade niciodată se stabilește în fiecare țară în mod empiric. Diferența, inițial insesizabilă, dintre conținutul nominal și conținutul metalic al monedei metalice poate să ajungă, așadar, pînă la separarea lor absolută. Denumirea monetară a banilor se separă de substanța lor și există în afara ei, sub formă de bilete de hîrtie lipsite de valoare. Așa cum, datorită procesului de schimb al mărfurilor, valoarea lor de schimb se cristalizează în bani de aur, tot așa banii de aur aflați în circulație se volatilizează, transformîndu-se în propriul lor simbol, mai întîi sub forma monedei de aur uzate, apoi sub forma monedelor metalice auxiliare și, în sfîrșit, sub forma unor semne lipsite de valoare, a unor bilete de hîrtie, a unui simplu semn al valorii.
Moneda de aur și-a creat însă locțiitori, mai întîi metalici, apoi de hîrtie, numai pentru că, deși a pierdut o parte din metal, ea a continuat să funcționeze ca monedă. Ea circula nu pentru că s-a uzat, ci s-a uzat — pînă s-a transformat într-un simbol — pentru că a circulat mult timp. Numai în măsura în care, în cadrul procesului de circulație, banii de aur devin ei înșiși un simplu semn al propriei lor valori, ei pot fi înlocuiți prin simple semne ale valorii.
În măsura în care mișcarea M—B—M este unitatea-proces a celor două momente M—B și B—M, care trec nemijlocit unul într-altul, sau în măsura în care marfa parcurge procesul metamorfozei ei totale, ea își dezvoltă valoarea de schimb, transformînd-o în preț și în bani, pentru ca imediat să suprime din nou această formă și să redevină o marfă sau, mai curînd, o valoare de întrebuințare. Prin urmare, marfa atinge numai o independență aparentă a valorii ei de schimb. Am văzut, pe de altă parte, că aurul, în măsura în care funcționează numai ca monedă sau în măsura în care se află mereu în circulație, reprezintă în realitate numai veriga de legătură în metamorfozele mărfurilor și existența lor bănească efemeră ; el realizează prețul unor mărfuri numai pentru a realiza apoi prețul altor mărfuri, dar nu apare nicăieri ca existență în repaus a valorii de schimb sau chiar ca marfă aflată în repaus. Realitatea pe care valoarea de schimb a mărfurilor o capătă în acest proces și pe care aurul o reprezintă în circulația lui nu este decît realitatea scînteii electrice. Deși este aur real, el funcționează numai ca aur aparent, și de aceea poate fi înlocuit în această funcție printr-un semn care să-l reprezinte.
Semnul valorii, de pildă un bilet de hîrtie care funcționează ca monedă, este un semn care indică cantitatea de aur exprimată în denumirea sa monetară, adică un semn al aurului. Așa cum în sine o cantitate determinată de aur nu exprimă un raport de valoare, tot așa semnul care înlocuiește aurul nu exprimă un asemenea raport. În măsura în care o cantitate determinată de aur, ca timp de munca materializat, posedă o valoare de mărime determinată, semnul aurului reprezintă valoare. Dar mărimea valorii reprezentate prin acest semn depinde în fiecare caz de valoarea cantității de aur pe care el o reprezintă. În raport cu mărfurile, semnul valorii reprezintă realitatea prețului lor, este signum pretii *6 și semnul valorii lor, numai pentru că valoarea lor este exprimată în prețul lor. În procesul M—B—M, în măsura în care el se prezintă numai ca unitate-proces sau ca trecere nemijlocită a celor două metamorfoze una în alta — și el se prezintă astfel în sfera circulației, în care funcționează semnul valorii —, valoarea de schimb a mărfurilor capătă în preț numai o existență ideală, iar în bani numai o existență imaginară, simbolică. Valoarea de schimb, așadar, apare numai ca imaginară sau reprezentată sub formă de obiect, dar ea nu posedă nici o realitate, decît în mărfuri înseși, în măsura în care în ele este materializată o cantitate determinată de timp de muncă. De aceea se creează aparența că semnul valorii ar reprezenta nemijlocit valoarea mărfurilor, prezentîndu-se nu ca semn al aurului, ci ca semn al valorii de schimb, care în preț este doar exprimată, dar de existat există numai în marfa propriu-zisă. Această aparență este însă falsă. Semnul valorii e nemijlocit numai semn al prețului, adică semn al aurului, și numai pe cale ocolită semn al valorii mărfii. Aurul nu și-a vîndut umbra, ca Peter Schlemihl 28 ; dimpotrivă, el cumpără cu umbra sa. De aceea semnul valorii acționează numai în măsura în care reprezintă în procesul circulației prețul unei mărfi față de altă marfă sau în măsura în care reprezintă aurul față de fiecare posesor de mărfuri. Un obiect anumit, relativ lipsit de valoare, de exemplu o bucată de piele, un bilet de hîrtie etc., devine — mai întîi din obișnuință — semn al materialului bănesc, dar se statornicește ca atare numai atunci cînd existența lui ca simbol este garantată prin voința generală a posesorilor de mărfuri, adică atunci cînd dobîndește o existență stabilită prin lege și deci un curs obligatoriu. Banii de hîrtie ai statului cu curs obligatoriu reprezintă forma desăvîrșită a semnului valorii și unica formă a banilor de hîrtie, care ia naștere nemijlocit din circulația metalică sau din circulația de mărfuri simplă. Banii de credit țin de o sferă superioară a procesului de producție social și sînt guvernați de cu totul alte legi. Banii de hîrtie simbolici nu se deosebesc în fond cu nimic de moneda metalică auxiliară, numai că ei acționează într-o sferă mai largă a circulației. Dacă dezvoltarea pur tehnică a etalonului prețurilor sau a prețului monetar și, mai departe, transformarea exterioară a lingourilor de aur în monede de aur au fost de ajuns pentru a determina intervenția statului, ducînd astfel la separarea vădită a circulației interne de circulația generală a mărfurilor, desăvîrșirea acestei separări se datorește dezvoltării și transformării monedei în semn al valorii. Ca simplu mijloc de circulație, banii pot căpăta o existență de sine stătătoare numai în sfera circulației interne.
Expunerea noastră a arătat că existența monetară a aurului ca semn al valorii detașat de substanța aur rezultă din însuși procesul de circulație și nu dintr-un acord sau din amestecul statului. Rusia oferă un exemplu izbitor de naștere naturală a semnului valorii. Pe vremea cînd pieile și blănurile serveau acolo ca bani, contradicția dintre acest material perisabil și incomod și funcția lui ca mijloc de circulație a generat obiceiul de a-l înlocui cu mici bucăți de piele ștampilată, care deveneau în felul acesta ordine de plată plătibile în piei și blănuri. Mai tîrziu, sub denumirea de copeici, ele au devenit simple semne pentru fracțiuni ale rublei de argint și și-au păstrat pe alocuri acest rol pînă în 1700, cînd Petru cel Mare a poruncit să fie schimbate pe monede mărunte de aramă, emise de stat 15). Autorii din antichitate, care au putut observa numai fenomenele circulației metalice, priveau deja moneda de aur ca simbol sau ca semn al valorii. În acest sens pot fi citați Platon 16) și Aristotel 17). În țările în care creditul e complet nedezvoltat, de pildă în China, banii de hîrtie cu curs obligatoriu se întîlnesc foarte timpuriu 18). Apărătorii mai vechi ai banilor de hîrtie arată și ei în mod expres că transformarea monedei metalice în semn al valorii are loc chiar în procesul de circulație. În acest sens se pronunță Benjamin Franklin 19) și episcopul Berkeley 20).
Cîte topuri de hîrtie tăiată în bilete pot circula ca bani ? Pusă în felul acesta, întrebarea ar fi absurdă. Semnele lipsite de valoare sînt semne ale valorii numai în măsura în care ele reprezintă în procesul de circulație aurul, și ele reprezintă aurul numai în măsura în care acesta ar intra ca monedă în procesul de circulație ; această cantitate este determinată de propria lui valoare dacă valorile de schimb ale mărfurilor și viteza metamorfozelor lor sînt date. Bilete cu denumirea de 5 l. st. n-ar putea circula decît într-un număr de 5 ori mai mic decît biletele cu denumirea de 1 l. st., și, dacă toate plățile s-ar face în bilete de cîte 1șiling, ar trebui să circule de 20 de ori mai multe bilete a 1 șiling decît bilete a 1 l. st. Dacă moneda de aur ar fi reprezentată prin bilete cu denumiri diferite, de exemplu prin bilete de 5 l. st., 1 l. st. și 10 șilingi, cantitatea acestor feluri diferite de semne ale valorii ar fi determinată nu numai de cantitatea de aur necesară circulației în totalitatea ei, ci și de cantitatea de aur necesară pentru sfera de circulație a fiecărui fel de bilete. Dacă 14 000 000 l. st. (cifră admisă de legislația bancară din Anglia, dar nu pentru monedă, ci pentru banii de credit) ar reprezenta nivelul sub care circulația unei țări nu ar scădea niciodată, atunci ar putea să circule 14 000 000 de bilete de hîrtie, fiecare fiind semnul valorii pentru 1 l. st. Dacă valoarea aurului ar scădea sau ar crește deoarece timpul de muncă necesar pentru producerea lui s-ar micșora sau ar crește, atunci, dacă valoarea de schimb a aceleiași mase de mărfuri rămîne neschimbată, numărul biletelor de 1 1.st. aflate în circulație ar crește sau s-ar micșora în raport invers cu schimbarea valorii aurului. Dacă aurul ca măsură a valorii ar fi înlocuit cu argint, atunci — dacă raportul dintre valoarea argintului și valoarea aurului ar fi de 1 : 15 și dacă pe viitor fiecare bilet ar reprezenta o cantitate de argint egală cu cea de aur pe care a reprezentat-o înainte — ar trebui să se afle în circulație 210 000 000 de bilete de 1 l. st. în loc de 14 000 000. Cantitatea biletelor de hîrtie este determinată, așadar, de cantitatea banilor de aur pe care ei îi înlocuiesc în circulație, și deoarece biletele de hîrtie sînt semne ale valorii numai în măsura în care înlocuiesc banii de aur, valoarea lor e determinată pur și simplu de cantitatea lor. Prin urmare, în timp ce cantitatea de aur aflată în circulație depinde de prețurile mărfurilor, valoarea biletelor de hîrtie aflate în circulație depinde, dimpotrivă, exclusiv de propria lor cantitate.
Intervenția statului, care emite banii de hîrtie și le fixează un curs obligatoriu — și aici ne ocupăm numai de asemenea bani de hîrtie —, pare să desființeze legea economică. Statul, care prin prețul monetar nu făcea decît să dea nume unei greutăți de aur determinate și care prin baterea monedei nu făcea decît să aplice pe piesa de aur ștampila sa, pare să transforme acum, prin puterea magică a ștampilei sale, biletele de hîrtie în aur. Deoarece biletele de hîrtie au un curs obligatoriu, nimeni nu poate împiedica statul să impună circulației un număr oricît de mare din aceste bilete și să le imprime orice denumire monetară : 1 l. st., 5 l. st., 20 l. st. Odată intrate în circulație, biletele nu mai pot fi aruncate afară din ea, pentru că stîlpii de hotar ai țării respective împiedică ieșirea lor și pentru că în afara circulației ele își pierd orice valoare, atît valoarea de întrebuințare cît și valoarea de schimb. Detașate de existența lor funcțională, ele se transformă în petice de hîrtie lipsite de orice valoare. Dar această putere a statului este numai aparentă. El poate să arunce în circulație orice cantitate de bilete de hîrtie cu orice denumiri monetare, dar o dată cu acest act mecanic încetează și controlul său. Odată intrate în circulație, semnele valorii, sau banii de hîrtie, cad sub puterea legilor ei imanente.
Dacă pentru a satisface nevoile circulației mărfurilor ar fi necesară o cantitate de 14 000 000 l. st. aur, iar statul ar arunca în circulație 210 000 000 de bilete de hîrtie, fiecare cu denumirea de 1 l. st., aceste 210 000 000 s-ar transforma în reprezentanți ai aurului pentru o sumă totală de 14 000 000 l. st. Ar fi același lucru ca și cînd statul ar fi făcut din biletele de 1 l. st. reprezentanții unui alt metal, de 15 ori mai puțin prețios, sau ai unei cantități de aur a cărei greutate este de 15 ori mai mică decît cea dinainte. Nu s-ar schimba nimic în afară de denumirea etalonului prețurilor, care este, firește, convențională, indiferent dacă se schimbă direct, prin schimbarea conținutului monedei, sau indirect, prin sporirea cantității biletelor de hîrtie într-o proporție corespunzătoare unui nou etalon, mai scăzut. Deoarece denumirea de liră sterlină va indica acum o cantitate de aur de 15 ori mai mică, prețurile tuturor mărfurilor se vor urca de 15 ori și cele 210 000 000 de bilete de 1 l. st. vor fi acum de fapt tot atît de necesare pe cît erau înainte cele 14 000 000. În aceeași măsură în care ar crește suma totală a semnelor valorii s-ar micșora cantitatea de aur reprezentată de fiecare semn în parte. Urcarea prețurilor n-ar fi decît o reacție a procesului de circulație, care egalează în mod forțat semnele valorii cu cantitatea de aur în locul căreia ele circulă.
Istoria ciuntirii monedei de către guvernele Angliei și Franței ne oferă numeroase exemple cînd prețurile nu s-au urcat în aceeași măsură în care a fost ciuntită moneda de argint. Acest fenomen se datorește pur și simplu faptului că măsura sporirii cantității de monede nu corespundea măsurii în care a fost falsificată moneda, adică faptului că cantitatea emisă de monede cu conținut metalic micșorat nu era suficientă pentru ca valorile de schimb ale mărfurilor să fie evaluate de aici înainte în acest metal ca măsură a valorilor și să fie realizate cu ajutorul unor monede corespunzătoare acestei unități de măsură mai scăzute. Prin aceasta se rezolvă dificultatea rămasă nerezolvată în duelul dintre Locke și Lowndes. Raportul în care semnul valorii, indiferent dacă este vorba de bilete de hîrtie sau de monede de aur și de argint ciuntite, înlocuiește greutăți de aur și de argint corespunzătoare prețului monetar nu depinde de propriul lui material, ci de cantitatea în care aceste semne se află în circulație. Dificultatea de a înțelege acest raport provine de acolo că banii, în cele două funcții ale lor ca măsură a valorii și ca mijloc de circulație, sînt supuși unor legi care nu numai că își sînt opuse una alteia, ci, după cît se pare, contrazic caracterul opus al acestor două funcții. Pentru funcția banilor ca măsură a valorilor, funcție în care banii servesc numai ca bani de calcul, iar aurul servește numai ca aur ideal, are o importanță hotărîtoare materialul natural al banilor. Evaluate în argint sau ca prețuri în argint, valorile de schimb se prezintă, firește, cu totul altfel decît atunci cînd sînt exprimate în aur sau ca prețuri în aur. Dimpotrivă, în funcția lor ca mijloc de circulație, în care banii apar nu numai în reprezentare, ci trebuie să fie prezenți ca obiect real alături de celelalte mărfuri, materialul banilor devine indiferent și totul depinde numai de cantitatea lor. Pentru unitatea de măsură are o însemnătate hotărîtoare dacă ea este un pfund de aur, de argint sau de aramă ; dimpotrivă, numai numărul monedelor, independent de materialul lor propriu, le face să fie întruchiparea corespunzătoare a fiecăreia dintre aceste unități de măsură. Dar judecata comună găsește o contradicție în faptul că în banii doar imaginari totul depinde de substanța lor materială, pe cînd în moneda materialmente existentă totul depinde de un raport numeric ideal.
Prin urmare, urcarea sau scăderea prețurilor mărfurilor în funcție de sporirea sau de micșorarea masei biletelor de hîrtie — aceasta din urmă acolo unde drept mijloc de circulație servesc exclusiv biletele de hîrtie — nu înseamnă decît că prin intermediul procesului de circulație se înfăptuiește în mod forțat legea, violată în mod mecanic din afară, potrivit căreia cantitatea de aur aflată în circulație este determinată de prețurile mărfurilor, iar cantitatea semnelor valorii aflate în circulație este determinată de cantitatea monedelor de aur pe care aceste semne le înlocuiesc în circulație. De aceea, pe de altă parte, orice masă de bilete de hîrtie este absorbită și oarecum digerată de procesul de circulație, pentru că semnul valorii, indiferent cu ce titlu de aur ar intra în circulație, este comprimat în cadrul acesteia din urmă astfel încît să devină semnul cantității de aur care ar putea circula în locul lui.
În circulația semnelor valorii, toate legile circulației bănești reale apar răsturnate și puse cu capul în jos. În timp ce aurul circulă pentru că are valoare, banii de hîrtie au valoare pentru că circulă. În timp ce, la o valoare de schimb dată a mărfurilor, cantitatea aurului aflat în circulație depinde de propria lui valoare, valoarea banilor de hîrtie depinde de cantitatea în care ei se află în circulație. În timp ce cantitatea aurului aflat în circulație crește sau scade odată cu urcarea sau cu scăderea prețurilor mărfurilor, prețurile mărfurilor par ase urca sau a scădea în funcție de schimbarea cantității banilor de hîrtie aflați în circulație. În timp ce circulația mărfurilor poate absorbi numai o cantitate determinata de monede de aur și de aceea restrîngerea și sporirea alternativă a cantității de bani aflate în circulație se afirmă ca o lege necesară, banii de hîrtie par a putea intra în circulație în orice cantitate. În timp ce statul ciuntește moneda de aur și de argint și prin aceasta, dacă emite moneda fie și numai cu 1/100 de gran sub conținutul ei nominal, tulbură funcționarea ei ca mijloc de circulație, el efectuează o operație întru totul regulată atunci cînd emite bilete de hîrtie lipsite de valoare, care, în afară de numele monetar, nu au nimic comun cu metalul. În timp ce moneda de aur reprezintă în mod vizibil valoarea mărfurilor numai în măsura în care aceasta din urmă este exprimată în aur sau reprezentată ca preț, semnul valorii pare a reprezenta nemijlocit valoarea mărfii. De aici se vede limpede de ce autorii care au cercetat fenomenele circulației banilor în mod unilateral, studiind numai circulația banilor de hîrtie cu curs obligatoriu, nu au putut înțelege just legile imanente ale circulației banilor. Într-adevăr, în circulația semnelor valorii aceste legi sînt nu numai inversate, ci și imperceptibile, deoarece banii de hîrtie, dacă sînt emiși în cantitate cuvenită, efectuează mișcări care nu le sînt proprii lor ca semne ale valorii, pe cînd mișcarea care le este proprie, în loc să izvorască nemijlocit din metamorfoza mărfurilor, ia naștere din violarea proporției juste dintre banii de hîrtie și aur.
1) „Banii sînt de două feluri, ideali și reali, și sînt folosiți în două feluri diferite : pentru evaluarea obiectelor și pentru cumpărarea lor. La evaluarea obiectelor, banii ideali folosesc tot atît de bine ca și cei reali, ba poate chiar mai bine. Cealaltă întrebuințare a banilor constă în cumpărarea obiectelor pe care ei le evaluează... Prețurile se stabilesc și contractele se încheie în bani ideali și se realizează în bani reali“ (Galiani. „Della Moneta“, pag.112 sq.).
2) Aceasta nu exclude, firește, ca prețul de piață al mărfurilor să fie mai mare sau mai mic decît valoarea lor. Dar această rezervă nu privește circulația simplă și ține de cu totul altă sferă, pe care o vom analiza mai tîrziu, acolo unde vom cerceta raportul dintre valoare și prețul de piață.
3) Cît de adînc rănește sufletele sensibile pînă și cea mai superficială formă a antagonismului care se exprimă în vînzare și cumpărare, ne-o arată următorul pasaj din lucrarea d-lui Isaac Péreire „Leçons sur l'industrie et les finances“. Paris, 132. Faptul că același Isaac, ca fondator și dictator al societății „Crédit Mobilier“ 25, și-a cîștigat la Paris trista faimă de rechin de bursă arată cîte parale face sentimentala sa critică a economiei politice. D-l Péreire, la acea epocă unul dintre apostolii lui Saint-Simon, spune : „Deoarece toți indivizii sînt izolați, separați unii de alții atît în munca lor cît și în consum, între ei are loc un schimb de produse ale muncii lor productive. Din necesitatea schimbului derivă necesitatea de a determina valoarea relativă a obiectelor. Ideile de valoare și de schimb sînt deci strîns legate și, în forma lor actuală, amîndouă exprimă individualismul și antagonismul... Stabilirea valorii produselor este posibilă numai pentru că există vînzare și cumpărare, cu alte cuvinte un antagonism între diferiți membri ai societății. Oamenii se preocupă de preț, de valoare numai acolo unde au loc vînzări și cumpărări, adică acolo unde fiecare individ este nevoit să lupte pentru a-și procura obiectele necesare întreținerii existenței sale“ (op. cit., pag. 2, 3 și urm.).
4) „Banii nu sînt decît mijlocul și calea, pe cînd produsele necesare vieții sînt ținta și scopul“. Boisguillebert. „Le détail de la France“, 1697, în culegerea lui Eugène Daire „Economistes financiers du XVIII-ème siècle“, vol. I, Paris, 1843, pag. 210.
5) În noiembrie 1807 a apărut în Anglia o lucrare a lui William Spence sub titlul: „Britain independent of commerce“ [„Anglia nu depinde de comerț“], a cărei idee fundamentală a fost dezvoltată de William Cobbett în revista sa „Political register“ sub titlul și mai vehement de „Perish commerce“ [„Jos comerțul“]. Ca o ripostă la acestea, James Mill a publicat în 1808 lucrarea sa „Defence of commerce“ 26, în care se află deja argumentul citat în text, argument pe care noi l-am reprodus din lucrarea sa „Elements of political economy“. În polemica dusă cu Sismondi și cu Malthus în legătură cu problema crizelor comerciale, J.-B. Say și-a însușit această isteață descoperire, și întrucît nu se știe cu ce idee nouă a îmbogățit acest caraghios „prince de la science“ [„prinț al științei“] economia politică — meritul său se rezumă la imparțialitatea cu care i-a denaturat deopotrivă pe contemporanii săi : Malthus, Sismondi și Ricardo — admiratorii săi de pe continent au proclamat solemn că el, Say, este acela care a găsit această comoară : ideea cu privire la echilibrul metafizic dintre cumpărări și vînzări.
6) Felul în care economiștii prezintă diferitele determinări de formă ale mărfii poate fi văzut din următoarele exemple : „Posedînd bani, avem de făcut un singur schimb pentru a obține obiectul dorit, pe cînd dacă posedăm surplusuri din alte produse trebuie să facem două schimburi, dintre care primul (procurarea banilor) este incomparabil mai dificil decît al doilea“. G. Opdyke. „A treatise on political economy“, New York, 1851, pag. 287—288.
„Faptul că banii se vînd mai ușor este rezultatul direct sau consecința firească a faptului că mărfurile se vînd mai greu“ (Th. Corbet. „An inquiry into the causes and modes of the wealth of individuals etc.“ Londra, 1841, pag. 117). „Banii au proprietatea de a putea fi schimbați întotdeauna pe ceea ce se măsoară cu ajutorul lor“ (Bosanquet. „Metallic, paper and credit currency etc.“ Londra, 1842, pag. 100).
„Banii pot întotdeauna să cumpere alte mărfuri, pe cînd alte mărfuri nu pot întotdeauna să cumpere bani“ (Th. Tooke. „An inquiry into the currency principle“, 2 ed. Londra, 1844, pag. 10).
7) Aceeași marfă poate fi de mai multe ori cumpărată și din nou vîndută. În acest caz ea nu circulă ca simplă marfă, ci în cadrul unei determinări care, din punctul de vedere al circulației simple, al opoziției simple dintre marfă și bani, nu există încă.
8) Masa de bani e indiferentă, „cu condiția ca ei să existe în cantitate suficientă pentru a menține prețurile corespunzătoare mărfurilor“. Boisguillebert, op. cit., pag.209. „Dacă o circulație de mărfuri în sumă de 400 000 000 are nevoie de o masă de aur de 40 000 000 și dacă această proporție de 1/10 reprezintă nivelul potrivit, în cazul cînd din cauze naturale valoarea mărfurilor aflate în circulație crește la 450 000 000, masa de aur, pentru a rămîne la același nivel adecvat, ar trebui să crească la 45 000 000“. W. Blake. „Observations on the effects produced by the expenditure of government etc.“ Londra, 1823, pag. 80.
9) „Viteza circulației banilor și nu cantitatea metalelor este aceea oare creează impresia că există bani mulți sau puțini“ (Galiani, op. cit., pag. 99).
10) Un exemplu de scădere extraordinară a circulației metalice sub nivelul ei mediu ne-a fost oferit de Anglia în 1858 ; acest lucru se vede din următorul extras din revista londoneză „The Economist“ 27. „Prin însăși natura fenomenului“ (și anume caracterul fărîmițat al circulației simple) „nu poate fi stabilită cu precizie cantitatea numerarului care circulă pe piață și care se află în mîinile claselor nelegate de bănci. Dar poate că activitatea sau inactivitatea monetăriilor marilor națiuni comerciale este unul dintre cele mai bune indicii care arată variațiile acestei cantități. Se bat cantități mari de monede cînd moneda e cerută în cantitate mare și cantități mici cînd e cerută în cantitate mică... Monetăria Angliei a pus în circulație : în 1855 — 9 245 000 l. st., în 1856 — 6 476 000 l. st., în 1857 — 5 293 858 l. st. În cursul anului1858, monetăria aproape că n-a avut de lucru“, „The Economist“ din 10 iulie1858. În același timp, în subsolurile băncii se aflau aproximativ 18 000 000 l. st. aur.
11) Dodd. „Curiosities of industry etc.“ Londra, 1854.
12) „The Currency question reviewd etc., by a banker etc.“, Einburgh, 1845, pag. 69 etc. „Dacă un scud puțin uzat ar conta ca avînd o valoare mai mică decît unul absolut nou, circulația ar fi mereu împiedicată și nu ar exista nici o plată care să se efectueze fără litigii“ (G. Gamier, op. cit., vol. I, pag. 24).
13) W. Jacob. „An historical inquiry into the production and consumption of the precious metals“. Londra, 1831, vol.II, ch. XXVI, pag. 322.
14) David Buchanan. „Observations on the subjects treated of in Doctor Smith's Inquiry on the wealth of nations, etc.“. Edinburgh, 1814, pag. 3.
15) Henry Storch. „Cours d'économie politique etc. avec des notes par J. B. Say“. Paris, 1823, t. IV, pag. 79. Storch și-a publicat lucrarea la Petersburg în limba franceză. J. B. Say a retipărit-o imediat la Paris, completînd-o cu așa-zise „note“, care de fapt nu conțin decît locuri comune. Storch a primit cu multă răceală această completare a operei sale de către acest „prince de la science“ (vezi lucrarea sa „Considérations sur la nature du revenu national“, Paris, 1824).
16) Plato. De Rep., L. II :„νόμισμα έύμβολον τής άλλαγης“, Opera omnia, etc., ed. G. Stallbaumius, Londra, 1850, pag. 304. [Platon. „Republica“, cartea a II-a : „Banii sînt un simbol al schimbului“. — Nota trad.] Platon dezvoltă noțiunea de bani numai în două determinări, și anume ca măsură a valorii și ca semn al valorii ; dar, pe lîngă semnul valorii care este folosit în circulația internă, el cere un alt semn al valorii pentru comerțul Greciei cu alte țări (comp. și cartea a 5-a a „Legilor“ sale).
17) Aristotel. „Ethica Nicomachea “, cartea 5, capit. 8 : „Banii au devenit mijloc general de schimb în urma unui acord. Tocmai de aceea ei se numesc νόμισμα, pentru că nu există de la natură, ci în virtutea unei legi ( νόμω ), și depinde de noi ca să-i schimbăm și să-i facem nefolositori“. Aristotel concepea banii incomparabil mai multilateral și mai profund decît Platon. În pasajul următor el explică admirabil cum schimbul în natură dintre diferitele comunități generează necesitatea de a se atribui caracterul de bani unei mărfi specifice, adică unei substanțe care posedă ea însăși valoare. „Cînd sursele de ajutor reciproc de unde puteau fi aduse produsele ce lipseau și unde puteau fi trimise surplusurile proprii au devenit mai îndepărtate, s-a ajuns în mod inevitabil la folosirea banilor... S-a convenit ca în schimburile reciproce să se dea și să se ia ceva care, fiind în sine un lucru prețios, să fie în același timp ușor de mînuit, de pildă fierul, argintul sau ceva asemănător“. Aristotel. „De Republica“, 1. I, c. 9. Michel Chevalier, care fie că nu l-a citit pe Aristotel, fie că nu l-a înțeles, citează acest pasaj pentru a dovedi că, după părerea lui Aristotel, mijlocul de circulație trebuie să constea dintr-o substanță care posedă în sine valoare. Dimpotrivă, Aristotel spune în mod expres că banii ca simplu mijloc de circulație par să existe numai în virtutea unui acord sau în virtutea legii, după cum o arată și denumirea lor, νόμισμα, precum și faptul că în realitate valoarea lor de întrebuințare ca monedă ei o capătă numi de la funcția lor și nu de la o valoare de întrebuințare care să le aparțină lor înșiși. „Banii par a fi un lucru de nimic, ceva pur convențional, care nu au nimic de la natură, căci în afara circulației ei își pierd orice valoare și nu sînt buni la nimic“ (op. cit. [pag. 15]).
18) Mandeville, Sir John. „Voyages and Travels“. Londra, ed. 1705, pag. 105 : „Acest împărat (al Chinei) poate cheltui cît îi place, fără nici o socoteală, căci el nu cheltuiește și nu fabrică decît bani din piele sau din hîrtie ștampilată. Și cînd acești bani circulă un timp atît de îndelungat încît încep să se uzeze, oamenii îi aduc la vistieria împăratului și capătă acolo bani noi în locul celor vechi. Acești bani circulă în toată țara și în toate provinciile... Ei nu fac bani nici în aur, nici din argint“ ; și, socoate Mandeville, „de aceea el poate cheltui necontenit și fără limită“.
19) Benjamin Franklin. „Remarks and facts relative to the American paper money“. 1764, pag. 348, l.c. : „În momentul de față, chiar și banii de argint din Anglia își datorează, în parte, valoarea rolului lor de mijloc de plată legal ; este vorba de partea din valoare are constituie diferența dintre greutatea reală și denumirea lor. Majoritatea șilingilor și a monedelor de șase pence care circulă în prezent au pierdut prin uzură 5, 10 sau 20% din greutatea lor, iar unele piese de șase pence chiar 50%. Acestei diferențe dintre valoarea reală și cea nominală nu-i corespunde nici o valoare intrinsecă ; ei nu-i corespunde nici măcar o hîrtie, nimic nu-i corespunde. O monedă de argint în valoare de 3 pence trece drept o monedă de 6 pence numai pentru că este un mijloc de plată legal și pentru că toți au certitudinea că o pot plasa ușor la aceeași valoare“.
20) Berkeley, op. cit. : „Dacă denumirea monedei se va păstra după ce metalul ei va fi împărtășit soarta tuturor lucrurilor pieritoare, înseamnă oare aceasta că comerțul va înceta să existe ?“
*1 — lire sterline, șilingi, pence. — Nota trad.
*2 — salt mortal. — Nota trad.
*3 — pur și simplu. — Nota trad.
*4 — nu are miros. — Nota trad.
*5 — umbra unui mare nume. — Nota trad.
*6 — semnul prețului. — Nota trad.
25 Este vorba de „Société générale du Crédit Mobilier“ — mare societate anonimă franceză, fondată în 1852 de frații Péreire și autorizată printr-un decret din 18 noiembrie 1852. Principalul obiect al societății Crédit Mobilier era mijlocirea de împrumuturi și participare la fondarea de întreprinderi industriale și de altă natură. Ea a participat intens 1a construcții de căi ferate în Franța, Austria, Ungaria, Elveția, Spania și Rusia. Principala sursă a veniturilor ei au fost speculațiile de bursă asupra hîrtiilor de valoare emise de societățile anonime înființate de ea. Cu fondurile obținute din emiterea propriilor sale acțiuni, garantate doar cu hîrtiile de valoare ale altor întreprinderi aflate în posesiunea ei, societatea Crédit Mobilier cumpăra mari pachete de acțiuni emise de diferite societăți, garantate prin valoarea bunurilor acestora din urmă. În felul acesta, aceleași bunuri reale dădeau naștere unui dublu capital fictiv. Societatea Crédit Mobilier era strîns legată de guvernul lui Napoleon al III-lea și se bucura de ocrotirea lui. În 1867, societatea a dat faliment, iar în 1871 a fost lichidată. Apariția, în deceniul al 6-lea, a societății Crédit Mobilier ca întreprindere financiară de tip nou a fost dictată de specificul perioadei de reacțiune, care se caracteriza prin dezmățul fără seamăn al agiotajului și speculațiilor de bursă. După exemplul societății Crédit Mobilier, instituții asemănătoare au fost create și într-o serie de țări din Europa centrală. Adevărata esență a societății Crédit Mobilier a fost dezvăluită de Marx într-o serie de articole publicate în „New York Daily Tribune“. — 84. [Nota red.]
26 Este vorba de cartea : J. Mill. „Commerce defended. An Answer to the Arguments by which Mr. Spence, Mr. Cobbett, and others, have attempted to prove that Commerce is not a Source of National Wealth“, Londra, 1808. — 86. [Nota red.]
27 „The Economist“ — revistă săptămînală engleză pentru probleme economice și politice ; apare la Londra cu începere din 1843 ; organ al marii burghezii industriale. — 94. [Nota red.]
28 Peter Schlemihl — eroul unei povestiri a poetului romantic german Chamisso, intitulată „Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl“ ; în această povestire se arată cum Peter Schlemihl și-a vîndut umbra în schimbul unei pungi miraculoase. — 104. [Nota red.]