În cadrul dezbaterilor parlamentare în legătură cu legile bancare ale lui sir Robert Peel din 1844 și 1845 21, Gladstone a remarcat că nici dragostea n-a zăpăcit atîția oameni cîți au zăpăcit speculațiile asupra naturii banilor. El vorbea despre englezi și se adresa unor englezi. Dimpotrivă, olandezii, acești oameni care, contrar îndoielilor lui Petty, au posedat dintotdeauna „o inteligență divină“ în speculații cu banii, nu și-au pierdut niciodată acest dar în speculațiile asupra banilor.
Principala dificultate în analiza banilor a fost învinsă de îndată ce s-a înțeles că ei își au originea în marfa însăși. Pornind de la această premisă, nu ne mai rămîne decît să înțelegem în forma lor pură determinările de formă specifice, inerente banilor, ceea ce este întrucîtva îngreuiat de faptul că toate relațiile burgheze apar aurite sau argintate, ca relații bănești, și deci forma bani pare să posede un conținut infinit de variat, care în realitate îi este străin.
În cercetarea care urmează trebuie reținut faptul că este vorba numai de formele de bani care rezultă direct din schimbul de mărfuri și nu de formele de bani care aparțin unei trepte mai înalte a procesului de producție, cum sînt, de exemplu, banii de credit. Pentru simplificare se presupune că peste tot marfa-bani o constituie aurul.
Primul proces al circulației este, ca să zicem așa, un proces pregătitor teoretic în vederea circulației reale. Mărfurile care există ca valori de întrebuințare își creează mai întîi forma sub care ele se manifestă una față de alta în mod ideal ca valori de schimb, ca cantități determinate de timp de muncă general materializat. Primul act necesar al acestui proces constă, după cum am văzut, în aceea că mărfurile exclud din mijlocul lor o marfă specifică, să zicem aurul, ca materializare nemijlocită a timpului de muncă general sau ca echivalent general. Să ne întoarcem o clină la forma în care mărfurile transformă aurul în bani :
1 tonă de fier = 2 uncii de aur
1 cuarter de grîu = 1 uncie de aur
1 chintal de cafea Mocca = 1/4 uncie de aur
1 chintal de potasă = 1/2 uncie de aur
1 tonă de lemn brazilian = 11/2 uncie de aur
Y marfă = X uncii de aur.
În această serie de egalități, fierul, grîul, cafeaua, potasa etc. își apar reciproc ca materializări de muncă omogenă, și anume de muncă materializată în aur, în care sînt cu desăvîrșire șterse toate deosebirile dintre felurile reale de muncă reprezentate în valorile de întrebuințare diferite ale acestor mărfuri. Ca valori, ele sînt identice ; ele sînt întruchiparea aceleiași munci sau aceeași întruchipare a muncii, sînt aur. Ca materializare omogenă a aceleiași munci, ele prezintă o singură deosebire, cantitativă, sau apar ca valori de mărime diferită, pentru că valorile lor de întrebuințare cuprind cantități inegale de timp de muncă. Ca asemenea mărfuri diferite, ele se comportă totodată unele față de altele ca materializare a timpului de muncă general, întrucît față de timpul de muncă general însuși ele se comportă ca față de o marfă exclusă, ca față de aur. Același raport — cu caracter de proces — în cadrul căruia ele își apar reciproc ca valori de schimb reprezintă timpul de muncă cuprins în aur ca timp de muncă general, din care o cantitate dată se exprimă în diferite cantități de fier, grîu, cafea etc., într-un cuvînt în valorile de întrebuințare ale tuturor mărfurilor, sau se desfășoară în mod nemijlocit în seria nesfîrșită a echivalentelor-marfă. În timp ce mărfurile își exprimă omnilateral valorile lor de schimb în aur, aurul își exprimă nemijlocit valoarea sa de schimb în toate mărfurile. În timp ce mărfurile își dau lor înseși forma de valoare de schimb în raportul lor reciproc, ele dau aurului forma de echivalent general, sau forma bani.
Deoarece toate mărfurile își măsoară valorile lor de schimb în aur potrivit unui raport în care o cantitate determinată de aur și o cantitate determinată de marfă conțin aceeași cantitate de timp de muncă, aurul devine măsură a valorilor ; și, la început, numai în virtutea acestei determinări ca măsură a valorilor, în care calitate el își măsoară propria sa valoare în mod nemijlocit în toate echivalentele-marfă existente, aurul devine echivalent general, sau bani. Pe de altă parte, valoarea de schimb a tuturor mărfurilor se exprimă acum în aur. În această exprimare trebuie să deosebim un moment calitativ și unul cantitativ. Valoarea de schimb a mărfii există ca materializare a unuia și aceluiași timp de muncă omogen ; mărimea valorii mărfii este reprezentată în întregime, deoarece în același raport în care mărfurile sînt echivalate cu aurul ele sînt echivalate și între ele. Pe de o parte apare aici caracterul general al timpului de muncă cuprins în ele, iar pe de altă parte cantitatea acestui timp de muncă în echivalentul lor aur. Valoarea de schimb a mărfurilor, exprimată astfel ca echivalență generală și totodată ca grad al acestei echivalențe într-o marfă specifică sau într-o singură egalitate a mărfurilor cu o marfă specifică, este prețul. Prețul este forma transformată în care valoarea de schimb a mărfurilor apare în procesul de circulație.
Prin urmare, în cadrul aceluiași proces prin care mărfurile își exprimă valorile ca prețuri în aur, ele reprezintă aurul ca măsură a valorilor, deci ca bani. Dacă mărfurile și-ar măsura în mod general valorile în argint, grîu sau aramă și, în consecință, le-ar exprima ca prețuri în argint, grîu sau aramă, argintul, grîul sau arama ar deveni măsura valorilor și prin aceasta echivalent general. Pentru a apărea în circulație ca prețuri, mărfurile trebuie să fie, înainte de a intra în circulație, valori de schimb. Aurul devine măsură a valorii numai pentru că toate mărfurile își evaluează în el valoarea lor de schimb. Caracterul omnilateral al acestui raport aflat în stare de proces, singurul raport din care rezultă caracterul aurului ca măsură a valorii, presupune însă că fiecare marfă se măsoară în aur potrivit cu timpul de muncă cuprins în ele amîndouă, că, prin urmare, adevărata măsură a mărfii și aurului este însăși munca, sau că printr-un troc nemijlocit marfa și aurul sînt echivalate între ele ca valori de schimb. În ce mod decurge în practică această echivalare este o chestiune care nu poate fi cercetată în sfera circulației simple. Un lucru este însă evident : în țările producătoare de aur și argint, o anumită cantitate de timp de muncă se întruchipează nemijlocit într-o anumită cantitate de aur și argint, pe cînd în țările care nu produc nici aur, nici argint același rezultat este atins pe căi ocolite, prin schimbul direct sau indirect al mărfurilor țării respective, adică prin schimbul unei părți determinate din munca mijlocie națională pe o cantitate determinată de timp de muncă, materializat în aur și argint, din țările care posedă mine. Pentru a putea servi ca măsură a valorii, aurul trebuie să fie o valoare susceptibilă de variație, căci numai ca materializare a timpului de muncă poate el să devină un echivalent pentru alte mărfuri ; or, o dată cu variația forței productive a muncii reale, același timp de muncă se realizează în cantități inegale ale acelorași valori de întrebuințare. Ca și la exprimarea valorii de schimb a oricărei mărfi în valoarea de întrebuințare a unei alte mărfi, la evaluarea tuturor mărfurilor în aur se presupune doar că în momentul respectiv aurul reprezintă o cantitate determinată de timp de muncă. În ceea ce privește variația valorii aurului, este aplicabilă legea valorilor de schimb pe care am dezvoltat-o mai sus. Dacă valoarea de schimb a mărfurilor rămîne neschimbată, o urcare generală a prețurilor lor în aur e posibilă numai în cazul cînd valoarea de schimb a aurului scade. Dacă valoarea de schimb a aurului rămîne neschimbată, o urcare generală a prețurilor în aur e posibilă numai în cazul cînd valorile de schimb ale tuturor mărfurilor cresc. Lucrurile se petrec invers în cazul unei scăderi generale a prețurilor mărfurilor. Dacă valoarea unei uncii de aur scade sau crește pentru că s-a schimbat timpul de muncă necesar pentru producerea ei, ea scade sau crește uniform pentru toate celelalte mărfuri ; prin urmare, ea reprezintă, ca și pînă acum, față de toate mărfurile timp de muncă de o mărime dată. Aceleași valori de schimb sînt evaluate acum în cantități mai mari sau mai mici de aur ca mai înainte, dar ele sînt evaluate în raport cu mărimea valorii lor, ceea ce înseamnă că valorile lor păstrează același raport una față de alta. Raportul 2:4:8 este același ca și 1:2:4 sau 4:8:16. Cantitatea diferită de aur în care sînt evaluate valorile de schimb atunci cînd valoarea aurului se schimbă împiedică tot atît de puțin aurul să îndeplinească funcția de măsură a valorilor pe cît de puțin valoarea de 15 ori mai mică a argintului în comparație cu aurul împiedică înlăturarea aurului din această funcție. Deoarece aurul și marfa se măsoară prin timpul de muncă, iar aurul devine măsură a valorilor numai în măsura în care toate mărfurile se măsoară prin el, ideea că banii fac ca mărfurile să fie comparabile nu este decît o aparență a procesului de circulație 1). Dimpotrivă, numai comparabilitatea mărfurilor ca timp de muncă materializat este aceea care face ca aurul să devină bani.
Forma reală sub care mărfurile intră în procesul de schimb este aceea a valorilor lor de întrebuințare. Ele trebuie să devină echivalent general real abia prin înstrăinarea lor. Stabilirea prețurilor lor nu este decît transformarea lor ideală în echivalent general, este o echivalare cu aurul care abia urmează să fie realizată. Cum însă în prețurile lor mărfurile sînt numai în mod ideal transformate în aur sau sînt transformate doar în aur imaginar, și cum în realitate existența lor ca bani nu este încă separată de existența lor reală, aurul s-a transformat deocamdată numai în bani ideali, el încă nu este decît măsură a valorilor, și cantități determinate de aur funcționează în realitate deocamdată numai ca denumiri pentru cantități determinate de timp de muncă. Determinarea formei în care aurul se cristalizează ca bani depinde în fiecare caz de modul determinat în care mărfurile își exprimă unele față de altele propria lor valoare de schimb.
Mărfurile stau acum față în față ca obiecte cu dublă existență : în mod real ca valori de întrebuințare, în mod ideal ca valori de schimb. Mărfurile reprezintă acum în așa fel unele față de altele forma dublă a muncii cuprinse în ele, încît munca reală deosebită există în mod real în valoarea lor de întrebuințare, pe cînd timpul de muncă abstract general capătă în prețul lor o existență imaginara, în care ele sînt o materializare omogenă și numai cantitativ diferită a aceleiași substanțe a valorii.
Deosebirea dintre valoarea de schimb și preț apare, pe de o parte, ca una pur nominală ; Adam Smith, de pildă, spune că munca este prețul real, iar banii prețul nominal al mărfurilor. În loc de a evalua 1 cuarter de grîu prin 30 de zile de muncă, el este evaluat acum prin 1 uncie de aur dacă 1 uncie de aur reprezintă produsul a 30 de zile de muncă. Pe de altă parte însă, această deosebire este cu atît mai puțin o simplă deosebire nominală, cu cît în ea sînt concentrate toate vicisitudinile care amenință marfa în procesul real de circulație. 30 de zile de muncă sînt deja cuprinse în cuarterul de grîu, și de aceea nu este necesar ca el să fie reprezentat abia acum în timp de muncă. Aurul însă este o marfă diferită de grîu, și numai în cadrul circulației se poate constata dacă cuarterul de grîu va deveni realmente 1 uncie de aur, așa cum declară anticipat prețul său. Aceasta depinde de faptul dacă cuarterul de grîu se va dovedi a fi sau nu o valoare de întrebuințare, dacă cantitatea de timp de muncă cuprins în el se va dovedi a fi sau nu timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unui cuarter de grîu. Marfa ca atare este valoare de schimb, ea are preț. În această deosebire dintre valoarea de schimb și preț iese la iveală faptul că munca individuală deosebită cuprinsă în marfă trebuie abia prin procesul de înstrăinare să se înfățișeze ca contrariul ei, ca muncă lipsită de individualitate, abstract-generală și numai sub această formă ca muncă socială, adică ca bani. Chestiunea dacă munca este sau nu susceptibilă de o asemenea transformare pare a ține de domeniul întîmplării. De aceea, deși în preț valoarea de schimb a mărfii capătă o existență diferită de aceasta din urmă numai în mod ideal, iar dubla existență a muncii cuprinse în marfă există deocamdată numai ca deosebire în modul de exprimare, și de aceea, pe de altă parte, materializarea timpului de muncă general, aurul, stă în fața mărfii reale deocamdată numai ca măsură imaginară a valorilor, totuși în existența valorii de schimb ca preț sau în aceea a aurului ca măsură a valorilor este deja cuprinsă în mod latent necesitatea înstrăinării mărfii pe au? sunător și posibilitatea ca ea să nu fie înstrăinată, într-un cuvînt este cuprinsă în mod latent întreaga contradicție care decurge din faptul că produsul e o marfă sau că, pentru a avea valabilitate socială, munca deosebită a individului particular trebuie să se înfățișeze ca contrariul ei direct, ca muncă abstract-generală. Utopiștii care vor să păstreze marfa, dar nu și banii, care vor să păstreze producția bazată pe schimbul privat, dar fără condițiile necesare ale acestei producții, sînt de aceea consecvenți atunci cînd „desființează“ banii nu numai sub forma lor palpabilă, ci chiar sub forma lor gazoasă și iluzorie de măsură a valorii. Sub invizibila măsură a valorilor se ascund banii reali.
O dată presupus procesul prin care aurul a devenit măsură a valorilor, iar valoarea de schimb a devenit preț, toate mărfurile nu sînt în prețurile lor decît imaginare cantități de aur de mărimi diferite. Ca atare cantități diferite ale unuia și aceluiași lucru, ale aurului, ele se echivalează, se compară și se măsoară între ele ; astfel se ivește necesitatea tehnică de a le raporta la o cantitate determinată de aur ca unitate de măsură; aceasta din urmă se dezvoltă apoi și devine etalon, datorită faptului că ea se divizează în părți alicote, iar acestea, la rîndul lor, se divizează din nou în părți alicote 2). Cantitățile de aur, ca atare, se măsoară însă prin greutate. Prin urmare, etalonul există gata pregătit sub forma măsurilor generale de greutate ale metalelor, și de aceea în orice circulație de bani de metal aceste măsuri de greutate servesc la început și ca etalon al prețurilor. Deoarece mărfurile nu se mai raportează unele la altele ca valori de schimb care urmează a fi măsurate prin timp de muncă, ci ca mărimi de același fel măsurate în aur, aurul se transformă din măsură a valorilor în etalon al prețurilor. Compararea prețurilor mărfurilor între ele, ca diferite cantități de aur, se cristalizează astfel în semne care corespund unei cantități imaginare de aur și o reprezintă pe aceasta din urmă ca etalon împărțit în părți alicote. Aurul ca măsură a valorilor și ca etalon al prețurilor posedă determinări de formă cu totul diferite, și confundarea uneia cu cealaltă a dat naștere celor mai extravagante teorii. În calitate de timp de muncă materializat, aurul îndeplinește funcția de măsură a valorii, în timp ce în calitate de greutate determinată de metal, aurul îndeplinește funcția de etalon al prețurilor. Aurul devine măsură a valorilor datorită faptului că, în calitate de valoare-de schimb, el este raportat la mărfuri ca valori de schimb ; pe cînd, ca etalon al prețurilor, o cantitate determinată de aur servește ca unitate pentru alte cantități de aur. Aurul este măsură a valorilor pentru că valoarea lui e variabilă ; el este etalon al prețurilor pentru că e fixat ca unitate invariabilă de greutate. Aici, ca la orice determinări de măsură a unor mărimi de același fel, fixitatea și caracterul determinat al raporturilor dintre măsuri constituie momentul hotărîtor. Necesitatea de a se stabili o cantitate determinată de aur ca unitate de măsură și părți alicote ca subdiviziuni ale acestei unități a generat ideea că o cantitate determinată de aur, care are bineînțeles o valoare variabilă, ar fi pusă într-un raport de valoare constant față de valorile de schimb ale mărfurilor, pierzîndu-se din vedere numai că valorile de schimb ale mărfurilor se transformă în prețuri, în cantități de aur, mai înainte ca aurul să devină etalon al prețurilor. Oricît de mult ar varia valoarea aurului, diferite cantități de aur se află întotdeauna în același raport de valoare între ele. Dacă valoarea aurului ar scădea cu 1 000%, și în acest caz 12 uncii de aur ar avea, ca și mai înainte, o valoare de 12 ori mai mare decît o uncie de aur ; or, în materie de prețuri este vorba numai de raportul dintre diferite cantități de aur. Deoarece, pe de altă parte, o uncie de aur nu-și schimbă nicidecum greutatea ori de cîte ori valoarea ei scade sau crește, nu se schimbă nici greutatea părților ei alicote și, în felul acesta, aurul, ca etalon fix al prețurilor, prestează același serviciu, oricum ar varia valoarea lui 3).
Un proces istoric, pe care îl vom explica mai încolo prin însăși natura circulației metalice, a avut drept urmare faptul că aceeași denumire de greutate a fost menținută pentru o greutate mereu schimbătoare și descrescîndă de metale nobile în funcția lor de etalon al prețurilor. Astfel, lira sterlină engleză înseamnă mai puțin decît 1/3 din greutatea ei inițială, lira scoțiană în ajunul unirii 22 numai 1/36, lira franceză 1/74, maravediul spaniol mai puțin ca 1/1 000, moneda portugheză rei o parte și mai mică. În felul acesta, în decursul istoriei denumirile monetare ale părților de greutate a metalului s-au separat de denumirile lor generale ca măsuri de greutate 4). Deoarece determinarea unității de măsură, a părților ei alicote și a denumirilor lor are pe de o parte un caracter pur convențional, iar pe de altă parte trebuie să aibă în cadrul circulației un caracter unanim recunoscut și obligatoriu, ea a trebuit să devină necesarmente o determinare stabilită prin lege. Operația pur formală le-a revenit deci guvernelor 5). Metalul determinat care a servit ca material bănesc era dat de condițiile sociale. În diferite țări, etalonul legal al prețurilor este, firește, diferit. În Anglia, de exemplu, uncia ca unitate de măsură a greutății metalelor se împarte în pennyweights, grains și carats troy, pe cînd uncia de aur ca unitate de măsură a banilor se împarte în 37/8 sovereigni, sovereignul în 20 de șilingi, șilingul în 12 pence, astfel încît 100 de pfunzi de aur de 22 de carate (1 200 de uncii) = 4 672 de sovereigni și 10 șilingi. Pe piața mondială însă, unde granițele dintre state dispar, dispar, la rîndul lor, și aceste caractere naționale ale măsurii banilor, cedînd locul măsurilor de greutate generale ale metalelor.
Prețul unei mărfi, sau cantitatea de aur în care e transformată în mod ideal o marfă, se exprimă acum, așadar, în denumirile bănești ale etalonului aur. Prin urmare, în loc de a se spune că cuarterul de grîu este egal cu o uncie de aur, în Anglia se va spune că el este egal cu 3 l. st., 17 șilingi și 101/2 pence. Toate prețurile se exprimă astfel în aceleași denumiri. Forma specifică pe care mărfurile o dau valorii lor de schimb s-a transformat în denumiri bănești prin care își declară reciproc cît valorează ele. Banii, la rîndul lor, devin bani de calcul 6).
Transformarea mărfurilor în bani de calcul — în minte, pe hîrtie, în vorbire — are loc de fiecare dată cînd un fel oarecare de avuție este evaluat din punctul de vedere al valorii de schimb 7). Pentru această transformare e necesar materialul aur, dar numai reprezentat în minte. Pentru a evalua într-un anumit număr de uncii de aur valoarea a 1 000 de baloturi de bumbac și pentru a exprima apoi din nou acest număr de uncii în denumirile de calcul ale unciei, adică în lire sterline, șilingi și pence, nu e nevoie de nici un atom de aur real. Astfel, înainte de legea bancară a lui sir Robert Peel din 1845, în Scoția nu se afla în circulație nici o uncie de aur, deși uncia de aur, ca etalon englez de calcul exprimat în 3 l. st., 17 șilingi și 101/2 pence, servea ca măsură legală a prețurilor. Sau, de pildă, argintul servește ca măsură a prețurilor în schimbul de mărfuri dintre Siberia și China, deși în realitate comerțul acesta nu este altceva decît un simplu troc. De aceea aurului ca bani de calcul îi este indiferent dacă unitatea sa de măsură și subdiviziunile ei sînt sau nu realmente bătute sub formă de monedă. În Anglia, pe vremea lui Wilhelm Cuceritorul, lira sterlină, pe atunci egală cu 1 pfund de argint pur, și șilingul, egal cu 1/20 dintr-un pfund, nu existau decît ca bani de calcul, pe cînd penny-ul, reprezentînd 1/240 dintr-un pfund de argint, era cea mai mare monedă de argint care exista în timpul acela. În Anglia de azi, dimpotrivă, nu există nici șilingi, nici pence, cu toate că ele reprezintă denumiri de calcul legale ale unor părți determinate dintr-o uncie de aur. Ca bani de calcul, banii pot exista în general numai în mod ideal, pe cînd banii care există realmente sînt bătuți ca monedă după cu totul alt etalon. Astfel, în multe colonii engleze din America de Nord, banii aflați în circulație pînă pe la sfîrșitul secolului al XVIII-lea erau monede spaniole și portugheze, în timp ce banii de calcul erau peste tot aceiași ca în Anglia 8).
Deoarece ca etalon al prețurilor aurul apare sub aceleași denumiri de calcul ca și prețurile mărfurilor, de pildă o uncie de aur, la fel ca și o tonă de fier, se exprimă în 3 l. st., 17 șilingi și 101/2 pence, aceste denumiri de calcul ale aurului au fost numite preț monetar al aurului. De aici provine ideea stranie că aurul s-ar evalua în propriul său material și că, spre deosebire de toate celelalte mărfuri, el ar căpăta din partea statului un preț fix. Stabilirea unor denumiri de calcul pentru greutăți determinate de aur a fost considerată în mod greșit drept stabilire a valorii acestor greutăți 9). Acolo unde servește ca element al determinării prețului și deci ca bani de calcul, aurul nu numai că nu are un preț fix, dar nu are în genere nici un preț. Pentru ca aurul să aibă preț, adică pentru ca el să se exprime într-o marfă specifică ca echivalent general, această marfă specifică ar trebui să aibă în procesul de circulație același rol exclusiv ca și aurul. Dar două mărfuri care exclud toate celelalte mărfuri se exclud reciproc una pe cealaltă. De aceea acolo unde, potrivit legii, aurul și argintul funcționează simultan ca bani, adică ca măsură a valorii, s-au făcut mereu încercări zadarnice de a le considera drept una și aceeași materie. A presupune că același timp de muncă se materializează invariabil în aceleași proporții de argint și aur înseamnă a presupune în fond că argintul și aurul sînt una și aceeași materie și că argintul, acest metal mai puțin valoros, reprezintă o fracțiune invariabilă a aurului. De pe vremea domniei lui Eduard al III-lea și pînă în timpul lui George al II-lea, istoria circulației bănești din Anglia constituie o serie neîntreruptă de perturbări provocate de ciocnirea dintre raportul de valoare legal stabilit între aur și argint și oscilațiile reale ale valorilor acestor metale. Cînd aurul era evaluat la un nivel prea ridicat, cînd argintul. Metalul evaluat la un nivel prea scăzut era retras din circulație, retopit și exportat sub formă de lingouri. Atunci raportul dintre valorile celor două metale era din nou modificat pe cale de lege, dar foarte curînd noua valoare nominală intra în același conflict cu raportul real al valorilor ca și vechea valoare nominală. În vremea noastră, chiar și scăderea neînsemnată și trecătoare a valorii aurului în raport cu argintul, ca urmare a cererii de argint din partea Indiei și a Chinei, a provocat în Franța pe o scară foarte largă același fenomen, și anume exportarea argintului și înlocuirea lui în circulație prin aur. În anii 1855, 1856, 1857, importul de aur în Franța depășea cu 41 580 000 l. st. exportul lui din această țară, în timp ce excedentul exportului de argint asupra importului de argint reprezenta 34 704 000 l. st. De fapt, în țări ca Franța, unde potrivit legii ambele metale sînt măsuri ale valorii și ambele trebuie să fie acceptate la plată, dar oricine poate plăti după dorință în oricare dintre ele, metalul cu valoarea în creștere dobîndește un agio și, asemenea oricărei alte mărfi, își măsoară prețul în metalul evaluat la un nivel prea ridicat, în timp ce numai acesta din urmă servește ca măsură a valorii. Întreaga experiență istorică în acest domeniu se reduce pur și simplu la aceea că, acolo unde în virtutea legii două mărfuri îndeplinesc funcția de măsură a valorii, de fapt această funcție a revenit întotdeauna numai uneia dintre ele 10).
Împrejurarea că, în prețurile lor, mărfurile se transformă în aur numai în mod ideal și că de aceea numai în mod ideal aurul se transformă în bani a făcut să apară teoria unității de măsură ideale a banilor. Deoarece la determinarea prețului aurul și argintul funcționează numai ca aur sau ca argint imaginar, adică numai ca bani de calcul, unii au început să susțină că denumirile de liră sterlină, șiling, penny, taler, franc etc. nu desemnează fracțiuni de greutate de aur sau de argint, sau muncă materializată sub altă formă, ci desemnează, dimpotrivă, atomi de valoare ideali. Prin urmare, dacă se urcă, de pildă, valoarea unei uncii de argint, ea va conține mai mulți atomi de acest fel și de aceea va trebui să fie socotită ca reprezentînd un număr mai mare de șilingi, iar din materialul ei se vor bate un număr corespunzător de monede. Această doctrină, din nou pusă în circulație în timpul ultimei crize comerciale din Anglia și chiar expusă în două rapoarte parlamentare speciale, anexate la raportul comitetului bancar pe anul 1858, a apărut la sfîrșitul secolului al XVII-lea. La începutul domniei lui Wilhelm al III-lea, prețul monetar al unei uncii de argint era în Anglia de 5 șilingi și 2 pence, adică 1/62 dintr-o uncie de argint se numea penny, iar 12 pence de acestea se numeau șiling. În conformitate cu acest etalon, dintr-o bucată de argint în greutate de 6 uncii, de pildă, se băteau 31 de monezi cu denumirea de șiling, Dar prețul de piață al unciei de argint s-a ridicat peste prețul ei monetar, de la 5 șilingi și 2 pence la 6 șilingi și 3 pence, ceea ce înseamnă că pentru a cumpăra o uncie de argint pur trebuia plătit 6 șilingi și 3 pence. Cum putea prețul de piață al unei uncii de argint să depășească prețul ei monetar dacă prețul monetar nu e decît o denumire de calcul pentru părți alicote ale unei uncii de argint ? Enigma se rezolva ușor, Din cele 5 600 000 l. st. în bani de argint care se aflau în circulație pe vremea aceea, 4 000 000 erau în monede uzate și ciuntite. La o verificare s-a constatat că 57 200 l. st, în monede de argint, care ar fi trebuit să cîntărească 220 000 de uncii, cîntăreau numai 141 000 de uncii. Monetăria continua să bată moneda după același etalon, dar șilingii mai ușori aflați în circulație reprezentau în realitate părți alicote mai mici ale unciei decît indica denumirea lor. În consecință, uncia de argint a trebuit să fie plătită pe piață cu un număr mai mare din acești șilingi cu greutate micșorată. Cînd, în urma perturbării produse în felul acesta, s-a hotărît să se procedeze la o rebatere generală a monedelor, Lowndes, secretary to the treasury *1, a susținut că valoarea unciei de argint s-a urcat și că de aceea pe viitor dintr-o uncie de argint trebuie să fie bătuți 6 șilingi și 3 pence, în loc de 5 șilingi și 2 pence ca pînă acum. În fond el susținea, așadar, că, deoarece valoarea unciei a crescut, valoarea părților ei alicote a scăzut. Această teorie falsă nu era însă decît un mijloc pentru înfrumusețarea unui scop practic just. Datoriile statului fuseseră contractate în șilingi ușori ; trebuiau ele oare plătite în șilingi grei ? În loc să spună : restituiți 4 uncii de argint acolo unde ați primit nominal 5 uncii, dar în realitate nu ați primit decît 4, el a spus invers : restituiți nominal 5 uncii, dar reduceți conținutul lor metalic la 4 uncii și numiți șiling ceea ce pînă acum numeați 4/5 de șiling. Așadar, în fapt Lowndes se călăuzea după conținutul metalic, pe cînd în teorie apăra denumirea de calcul. Adversarii săi, care se călăuzeau numai după denumirea de calcul și, ca atare, declarau că un șiling care a pierdut 25—50% din greutatea sa este egal cu un șiling avînd greutatea deplină, pretindeau, dimpotrivă, că se călăuzesc numai după conținutul metalic. John Locke, care reprezenta noua burghezie sub toate formele ei — pe industriași împotriva muncitorilor și pauperilor, pe comercianți împotriva cămătarilor de modă veche, pe reprezentanții marii finanțe împotriva debitorilor statului — și care, într-una dintre lucrările sale, a căutat chiar să demonstreze că rațiunea burgheză este rațiunea omenească normală, a ridicat și mănușa aruncată de Lowndes. John Locke a ieșit învingător și banii luați cu împrumut în guinee conținînd între 10 și 14 șilingi au fost restituiți în guinee conținînd 20 de șilingi 11). Sir James Steuart descrie ironic întreaga operație în modul următor :
„Guvernul a cîștigat mult la impozite, creditorii la capital și dobînzi, iar poporul, singurul înșelat, a fost foarte bucuros că standardul său (etalonul propriei sale valori) nu a scăzut“ 12).
Steuart credea că, pe măsura dezvoltării comerțului, națiunea se va arăta mai perspicace. Dar s-a înșelat. Aproximativ cu 120 de ani mai tîrziu s-a repetat același quid pro quo *2.
Era în firea lucrurilor ca episcopul Berkeley, reprezentantul unui idealism mistic în filozofia engleză, să dea un caracter teoretic doctrinei cu privire la unitatea de măsură ideală a banilor, adică să facă ceea ce a omis să facă practicul „secretar al trezoreriei“. El se întreabă :
„Oare denumirile de livră, liră sterlină, coroană etc. nu trebuie considerate doar ca simple denumiri ale unor raporturi (și anume ale raporturilor legate de valoarea abstractă ca atare) ? Aurul, argintul sau hîrtia sînt oare mai mult decît simple bilete sau semne pentru calcularea, înregistrarea și controlul (raporturilor de valoare) ? Oare puterea care-ți permite să comanzi munca productivă a altora (munca socială) nu este avuție ? Sînt oare în fapt banii altceva decît o marcă sau un semn pentru transmiterea și înregistrarea unei asemenea puteri și are oare mare importanță din ce material sînt făcute aceste mărci ?“ 13)
Aici se face confuzie, pe de o parte, între măsura valorilor și etalonul prețurilor, iar pe de altă parte între aur sau argint ca măsură a valorilor și ca mijloc de circulație. Din faptul că în actul circulației metalele nobile pot fi înlocuite prin semne, Berkeley trage concluzia că, la rîndul lor, aceste semne nu reprezintă nimic, respectiv reprezintă noțiunea abstractă de valoare.
La sir James Steuart teoria unității de măsură ideale a banilor este dezvoltată într-o măsură atît de deplină, încît succesorii săi — succesori inconștienți, deoarece nu știau de el — nu găsesc nici o nouă formă de exprimare și nici măcar vreun exemplu nou.
„Banii de calcul — spune el — nu sînt altceva decît un etalon arbitrar cu subdiviziuni egale, inventat pentru măsurarea valorii relative a obiectelor care urmează să fie vîndute. Banii de calcul sînt cu totul diferiți de banii-monedă (money coin), care constituie prețul 14) ; ei ar putea să existe chiar dacă nu ar exista pe lume nici o substanță care să reprezinte un echivalent proporțional pentru toate mărfurile. Banii de calcul îndeplinesc la măsurarea valorii obiectelor același serviciu pe care-l îndeplinesc gradele, minutele, secundele etc. la măsurarea unghiurilor sau scara la întocmirea hărților geografice etc. În toate aceste invenții o denumire oarecare se adoptă ca unitate. Așa cum utilitatea tuturor statornicirilor de acest fel este limitată pur și simplu la indicarea proporției, tot așa și aceea a unității bănești se limitează la același lucru. De aceea unitatea bănească nu poate avea nici o proporție invariabil determinată față de vreo parte oarecare a valorii, adică nu poate fi fixată la o cantitate determinată de aur, argint sau orice altă marfă. Dar dacă această unitate este dată, putem ajunge prin multiplicare la cea mai înaltă valoare. Deoarece valoarea mărfurilor depinde de un concis general de împrejurări care influențează asupra lor, precum și de capriciile oamenilor, valorile mărfurilor trebuie să fie considerate schimbătoare numai în raportul dintre ele. Tot ce tulbură și încurcă stabilirea precisă a variației proporțiilor, stabilire care se face cu ajutorul unui etalon general, determinat și invariabil, trebuie să aibă efecte dăunătoare și asupra comerțului. Banii nu sînt decît un etalon ideal cu subdiviziuni egale. Dacă voi fi întrebat ce anume trebuie să servească drept unitate de măsură a valorii vreuneia dintre aceste subdiviziuni, voi răspunde printr-o altă întrebare : care este mărimea normală a unui grad, a unui minut sau a unei secunde ? Ele nu posedă nici o mărime normală ; dar, dacă este stabilită o subdiviziune oarecare, atunci, potrivit cu natura etalonului, toate celelalte subdiviziuni trebuie stabilite în raport cu subdiviziunea dată. Exemple de astfel de bani ideali sînt banii de bancă din Amsterdam și banii din Angola, pe coasta africană“ 15).
Steuart se limitează pur și simplu la apariția banilor în circulație ca etalon al prețurilor și ca bani de calcul. Dacă, într-un catalog de prețuri, diferite mărfuri figurează cu prețurile de 15, 20 și 36 de șilingi, la compararea mărimii valorilor lor nu mă interesează de fapt nici conținutul de argint al șilingului, nici denumirea sa. Raportul numerelor 15 : 20 : 36 ne spune acum totul și cifra 1 a devenit unica unitate de măsură. Expresia pur abstractă a proporției este în general numai însăși proporția abstractă a numerelor. Pentru a fi consecvent, Steuart ar fi trebuit de aceea să ignoreze nu numai aurul și argintul, ci și denumirile lor monetare stabilite prin lege. Deoarece nu înțelege transformarea măsurii valorii în etalon al prețurilor, el își închipuie, firește, că acea cantitate determinată de aur care servește ca unitate de măsură se raportează ca măsură nu la alte cantități de aur, ci la valori ca atare. Deoarece, în urma transformării valorilor lor de schimb în prețuri, mărfurile apar ca mărimi cu același nume, el contestă acel specific calitativ al măsurii datorită căruia ele devin mărimi cu același nume ; deoarece în această comparare a unor cantități de aur diferite mărimea cantității de aur care servește ca unitate de măsură este convențională, el contestă că această mărime trebuie în genere să fie stabilită. În loc de a numi grad 1/360 dintr-un cerc, el poate numi grad 1/180 dintr-un cerc ; unghiul drept ar avea atunci 45 de grade în loc de 90 și, corespunzător cu aceasta, s-ar schimba măsurarea unghiurilor ascuțite și obtuze. Cu toate acestea, drept măsură a unghiului ar servi, ca și mai înainte, în primul rînd o figură matematică calitativ determinată, cercul, și, în al doilea rînd, o porțiune de cerc cantitativ determinată. Cît privește exemplele economice ale lui Steuart, cu unul dintre ele el se combate pe sine însuși, iar cu celălalt nu dovedește nimic. Banii de bancă din Amsterdam nu erau în realitate decît denumiri de calcul pentru dublonii spanioli, care își păstrau neatinsă grăsimea, zăcînd nemișcați în subsolurile băncii, în timp ce moneda curentă cu circulație activă slăbea de pe urma frecării ei continue cu lumea exterioară. Cît despre idealiștii africani, trebuie să-i lăsăm în voia soartei lor pînă cînd exploratori cu simț critic ne vor furniza în descrierile lor informații mai precise asupra lor 16). Drept bani aproape ideali în sensul pe care l-a avut în vedere Steuart ar putea fi considerată asignația franceză : „Proprietate națională. Asignație de 100 de franci“. Aici, ce-i drept, era specificată valoarea de întrebuințare pe care trebuia s-o reprezinte asignația, și anume pămîntul confiscat ; dar determinarea cantitativă a unității de măsură a fost uitată, și de aceea „francul“ a devenit un cuvînt lipsit de sens. Cît de mult sau cît de puțin pămînt reprezenta un franc în asignații depindea de rezultatul licitațiilor publice. În practică însă francul în asignații a circulat ca semn al valorii banilor de argint, și de aceea deprecierea sa se măsura în acest etalon argint.
Perioada în care Banca Angliei suspendase convertibilitatea în aur a bancnotelor nu a fost, poate, mai puțin bogată în teorii asupra banilor decît în comunicate de luptă. Deprecierea bancnotelor și creșterea prețului de piață al aurului peste prețul său monetar au făcut ca unii apărători ai băncii să reediteze doctrina cu privire la măsura ideală a banilor. Acestei teorii confuze i-a dat o expresie clasic confuză lordul Castlereagh, care a definit unitatea de măsură a banilor ca „a sense of value in reference to currency as compared with commodities“ *3. După cîțiva ani de la încheierea păcii de la Paris, cînd împrejurările au permis restabilirea convertibilității bancnotelor în aur, s-a pus într-o formă aproape neschimbată aceeași chestiune pe care Lowndes o pusese sub Wilhelm al III-lea. O datorie publică uriașă și o masă enormă de datorii particulare, obligații ferme etc., acumulată în decurs de peste 20 de ani, fuseseră contractate în bancnote depreciate. Trebuiau oare ele plătite în bancnote care în suma de 4 672 l. st. și 10 șilingi reprezentau efectiv — și nu numai nominal — 100 de pfunzi de aur de 22 de carate ? Thomas Attwood, bancher din Birmingham, apăru pe scenă ca un Lowndes redivivus. Attwood considera că creditorii trebuie să primească nominal exact atîția șilingi cîți prevedea nominal contractul, dar pe cînd, după vechiul conținut al monedei, șiling se numea 1/78 uncie de aur, acum ar trebui să fie botezat șiling, să zicem, 1/90 uncie. Adepții lui Attwood sînt cunoscuți sub numele de școala birminghamiană a așa-zișilor „little Shillingmen “ *4. Controversa în jurul măsurii ideale a banilor, începută în 1819, mai continua încă în 1845 între sir Robert Peel și Attwood, a cărui înțelepciune — în tot ce privește funcția banilor ca măsură — este expusă în întregime în următorul citat :
„În polemica sa cu Camera de comerț din Birmingham, sir Robert Peel întreabă : ce va reprezenta bancnota voastră de o liră sterlină ? Ce este o liră sterlină ?... Sau, dimpotrivă, ce trebuie să înțelegem sub actuala unitate de măsură a valorii ? Reprezintă oare 3 l. st, 17 șilingi și 101/2 pence o uncie de aur sau valoarea ei ? Dacă reprezintă însăși uncia, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume și, în loc de liră sterlină, șiling, penny, să spunem uncie, penny-weight și gran ? Atunci ne-am întoarce la sistemul trocului... Sau ele reprezintă valoarea ? Dacă o uncie = 3 l. st., 17 șilingi și 101/2 pence, atunci de ce în diferite timpuri ea a valorat cînd 5 l. st. și 4 șilingi, cînd 3 l. st., 17 șilingi și 9 pence ? Expresia «liră sterlină» (£) se referă la valoare, dar nu la valoarea fixată într-o anumită greutate invariabilă de aur. Lira sterlină este o unitate ideală... Munca este substanța la care se reduc cheltuielile de producție, și ea dă aurului, ca și fierului, valoarea sa relativă. De aceea, oricare ar fi denumirea de calcul specială ce se folosește pentru desemnarea muncii depuse de un om într-o zi sau într-o săptămînă, această denumire exprimă de asemenea valoarea mărfii produse“ 17).
În aceste ultime cuvinte se destramă concepția nebuloasă despre măsura ideală a banilor și iese la iveală adevăratul ei conținut de idei. Denumirile de calcul ale aurului — lira sterlină, șilingul etc. — trebuie să devină denumiri ale unor cantități determinate de timp de muncă. Deoarece timpul de muncă este substanța și măsura imanentă a valorilor, aceste denumiri vor reprezenta de fapt înseși proporțiile valorii. Cu alte cuvinte, timpul de muncă este considerat ca adevărata unitate de măsură a banilor. Cu aceasta noi depășim cadrul școlii birminghamiene ; în treacăt însă vom menționa de asemenea că teoria măsurii ideale a banilor a căpătat o nouă semnificație în controversata problemă a convertibilității sau neconvertibilității bancnotelor. Dacă denumirea banilor de hîrtie se trage de la aur sau argint, convertibilitatea bancnotei, adică capacitatea ei de a se schimba în aur sau argint, rămîne o lege economică, oricare ar fi legea juridică. Astfel, un taler prusian de hîrtie, deși neconvertibil prin lege, s-ar deprecia imediat dacă în circulația zilnică ar valora mai puțin decît un taler de argint, adică dacă n-ar fi convertibil în practică. De aceea în Anglia apărătorii consecvenți ai banilor de hîrtie neconvertibili și-au căutat un refugiu în măsura ideală a banilor. Dacă denumirile de calcul ale banilor — lira sterlină, șilingul etc. — sînt denumiri ale unei sume determinate de atomi de valoare, pe care, atunci cînd e schimbată pe alte mărfuri, o marfă îi absoarbe sau îi degajează într-o măsură cînd mai mare, cînd mai mică, atunci o bancnotă engleză de 5 lire, de exemplu, este tot atît de independentă de raportul ei față de aur ca și de raportul ei față de fier și bumbac. Deoarece denumirea acestei bancnote ar înceta să exprime echivalarea ei teoretică cu o cantitate determinată de aur sau de orice altă marfă, cerința ca ea să fie convertibilă, adică cerința echivalării ei practice cu o cantitate determinată dintr-un lucru specificat, ar fi exclusă prin însăși noțiunea de bancnotă.
Teoria timpului de muncă ca unitate de măsură nemijlocită a banilor a fost dezvoltată sistematic pentru prima oară de John Gray 18). El preconizează ca o bancă centrală națională să certifice, prin intermediul sucursalelor ei, timpul de muncă cheltuit pentru producerea diverselor mărfuri. În schimbul mărfii sale, producătorul primește un certificat de valoare oficial, adică o recipisă pentru cantitatea de timp de muncă cuprinsă în marfa sa 19) ; aceste bancnote pentru o săptămînă de muncă, o zi de muncă, o oră de muncă etc. constituie totodată certificate care dau dreptul de a primi un echivalent în orice altă marfă aflată în depozitele băncii 20). Acesta este principiul fundamental al lui Gray, pe care el l-a elaborat minuțios în amănunte și l-a adaptat întru totul instituțiilor engleze existente. În cadrul acestui sistem, zice Gray,
„ar fi în orice moment la fel de ușor să vinzi pe bani pe cît de ușor este acum să cumperi pe bani ; producția ar fi sursa uniformă și mereu nesecată a cererii 21).
Metalele nobile și-ar pierde „privilegiul“ față de celelalte mărfuri și
„ar ocupa pe piață locul ce li se cuvine alături de unt, ouă, postav și stambă, iar valoarea lor nu ne-ar interesa mai mult decît aceea a diamantelor“ 22).
„Trebuie oare să păstrăm imaginara noastră măsură a valorii, aurul, încătușînd astfel forțele de producție ale țării, sau trebuie să ne adresăm măsurii firești a valorii, muncii, descătușînd astfel forțele de producție ale țării“ 23).
Dacă timpul de muncă este măsura imanentă a valorilor, de ce există alături de el o altă măsură, exterioară ? De ce valoarea de schimb se dezvoltă și devine preț ? De ce toate mărfurile își măsoară valoarea într-o singură marfă exclusivă, care se transformă astfel în existența adecvată a valorii de schimb, în bani ? Aceasta era problema pe care trebuia s-o rezolve Gray. În loc s-o rezolve, el își închipuie că mărfurile s-ar putea raporta unele la altele în mod nemijlocit ca produse ale muncii sociale. Dar ele nu se pot raporta unele la altele decît în calitate de ceea ce sînt în realitate. În mod nemijlocit mărfurile sînt produse ale unor munci particulare izolate, independente, care prin înstrăinarea lor în procesul schimbului privat trebuie să-și dovedească caracterul de muncă socială generală ; cu alte cuvinte, munca pe baza producției de mărfuri devine muncă socială abia prin înstrăinarea omnilaterală a muncilor individuale. Dacă însă Gray ia drept timp de muncă nemijlocit social timpul de muncă cuprins în mărfuri înseamnă că el îl ia drept timp de muncă socializat sau drept timp de muncă al unor indivizi direct asociați. În acest caz, o marfă deosebită oarecare, cum sînt aurul și argintul, n-ar putea într-adevăr să stea în fața celorlalte mărfuri ca întruchipare a muncii generale, iar valoarea de schimb nu s-ar transforma în preț ; în același timp însă nici valoarea de întrebuințare n-ar deveni valoare de schimb, produsul n-ar deveni marfă și, în felul acesta, ar fi suprimată însăși baza producției burgheze. Dar nu aceasta este ceea ce are în vedere Gray. El consideră că produsele trebuie să fie produse ca mărfuri, dar schimbate nu ca mărfuri. Gray dă în sarcina unei bănci naționale realizarea acestui deziderat pios. Pe de o parte, societatea reprezentată prin bancă îi face pe indivizi independenți de condițiile schimbului privat, iar pe de altă parte îi pune să continue a produce pe baza schimbului privat. Or, pentru a fi consecvent în sistemul său, Gray se vede nevoit să respingă una după alta condițiile producției burgheze, deși el vrea „să reformeze“ numai banii care au luat naștere din schimbul de mărfuri. Astfel, el transformă capitalul în capital național 24), proprietatea funciară în proprietate națională 25), și, dacă cercetăm mai îndeaproape activitatea băncii sale, constatăm că ea nu se limitează să primească cu o mînă mărfuri și să elibereze cu alta certificate pentru munca prestată, ci că reglementează însăși producția. În ultima sa scriere, „Lectures on money“, în care Gray se străduiește plin de teamă să prezinte drept o reformă pur burgheză banii-muncă preconizați de el, îl vedem încurcîndu-se în absurdități și mai flagrante.
Orice marfă este în mod nemijlocit bani. Aceasta era teoria lui Gray, dedusă din analiza sa incompletă și deci falsă a mărfii. Construirea „organică“ a „banilor-muncă“, a „băncii naționale“ și a „depozitelor de mărfuri“ nu e decît o fantezie în care dogma e în mod fals prezentată drept o lege care guvernează lumea. Dogma potrivit căreia marfa este în mod nemijlocit bani, sau munca deosebită a individului particular, cuprinsă în ea, este în mod nemijlocit muncă socială, nu devine, desigur, adevărată de pe urma faptului că o bancă crede în această dogmă și i se conformează în operațiile sale. Dimpotrivă, în acest caz falimentul și-ar asuma rolul criticii practice. Ceea ce la Gray rămîne ascuns și chiar necunoscut lui însuși, și anume că banii-muncă sînt o vorbă goală cu rezonanță economică, menită să ascundă dorința pioasă de a desființa banii, o dată cu ei valoarea de schimb, o dată cu valoarea de schimb marfa și o dată cu marfa forma burgheză a producției, toate acestea au fost enunțate fățiș de unii socialiști englezi, care au scris parte înainte, parte după Gray 26). Dar numai d-lui Proudhon și școlii sale i-a fost dat să predice cu seriozitate suprimarea banilor și ridicarea în slăvi a mărfii ca esență a socialismului, reducînd astfel socialismul la o elementară neînțelegere a legăturii necesare dintre marfă și bani 27).
1) Aristotel își dă seama, de altfel, că valoarea de schimb a mărfurilor este o premisă a prețurilor lor : „Este clar că... schimbul a existat înainte de a fi existat banii, căci nu e nici o deosebire dacă în schimbul unei case se iau cinci perne sau atîția bani cît valorează cinci perne“. Pe de altă parte însă, deoarece numai în preț mărfurile capătă forma de valoare de schimb una față de alta, Aristotel consideră că ele devin comparabile numai cu ajutorul banilor. „De aceea este necesar ca totul să aibă preț, pentru că numai astfel va exista totdeauna schimbul, deci și societatea. Într-adevăr, banii ca măsură fac ca toate obiectele să fie comensurabile și după aceasta ele sînt echivalate între ele. Căci dacă n-ar exista schimbul n-ar exista nici societatea, dacă nu ar exista echivalarea nu ar exista schimbul și dacă nu ar exista comparabilitatea nu ar exista echivalarea“. Aristotel nu-și ascunde faptul că aceste obiecte diferite, măsurate cu ajutorul banilor, reprezintă mărimi absolut incomparabile. Ceea ce caută el este unitatea mărfurilor ca valori de schimb, pe care el, ca grec din antichitate, nu putea s-o găsească. El iese din acest impas presupunînd că obiecte care în sine sînt incomparabile devin comparabile cu ajutorul banilor, în măsura în care acest lucru e necesar pentru trebuințele practice : „În fond este imposibil ca obiecte atît de diferite să fie comparabile ; totuși, acest lucru se face pentru nevoile practice“ (Aristotel. „Ethica Nicomachea“, L. 5., C. 8, edit. Bekkeri, Oxonii 1837).
2) Faptul ciudat că în Anglia uncia de aur, ca unitate de măsură a banilor, nu se împarte într-un număr întreg de părți alicote se explică în modul următor : „La început, sistemul nostru monetar era adaptat exclusiv folosirii argintului, de aceea o uncie de argint poate fi întotdeauna împărțită într-un anumit număr de monede egale ; pe cînd o uncie de aur, deoarece acesta din urmă a fost introdus abia mai tîrziu într-un sistem monetar adaptat exclusiv folosirii argintului, nu se poate împărți într-un număr întreg de monede de aceeași valoare“. Maclaren. „History of the currency“, pag. 16, Londra, 1858.
3) „Banii își pot schimba necontenit valoarea și, cu toate acestea, servesc tot atît de bine ca măsură a valorii ca și cînd valoarea lor ar rămîne complet neschimbată. Să presupunem, de exemplu, că valoarea lor scade... Înainte de această scădere, cu o guinee se puteau cumpăra 3 busheli de grîu, sau 6 zile de muncă ; după scădere se pot cumpăra cu ea numai 2 busheli de grîu, sau 4 zile de muncă. În ambele cazuri, dacă este dat raportul dintre grîu și muncă, de o parte, și bani, de altă parte, raportul lor reciproc poate fi dedus : cu alte cuvinte, putem afirma că un bushel de grîu valorează 2 zile de muncă. Aceasta e tot ce ne poate oferi măsura valorilor, și ea ne prestează acest serviciu după scăderea valorii tot atît de bine ca și înainte. Calitatea unui obiect de a putea servi ca măsură a valorii nu depinde cîtuși de puțin de variabilitatea propriei sale valori“ (Bailey. „Money and its vicissitudes“. Londra, 1837, pag. 9—10).
4) „Monedele ale căror denumiri sînt astăzi doar ideale sînt cele mai vechi la fiecare națiune ; toate au fost însă cîndva reale“ (această din urmă afirmație nu este exactă într-o măsură atît de largă) „și, deoarece erau reale, socotelile se făceau în aceste monede“ (Galiani. „Della Moneta“, l. c., pag. 153).
5) Romanticul A. Müller spune : „După concepția noastră, fiecare suveran independent are dreptul de a pune în circulație bani de metal, de a le fixa o valoare nominală socială, un rang, o stare, un titlu“ (S. 288. Zweiter Teil. A. H. Müller. „Die Elemente der Staatskunst“. Berlin, 1809). În ceea ce privește titlul, d-l consilier aulic are dreptate ; el uită numai conținutul. Cît de confuze erau „concepțiile“ sale se vede, de pildă, din următorul pasaj : „Oricine va înțelege importanța deosebită pe care o are justa stabilire a prețului monedei mai cu seamă într-o țară ca Anglia, unde guvernul, pătruns de magnanimă generozitate, bate moneda gratuit (d-l Müller își închipuie, probabil, că funcționarii guvernului englez plătesc din propria lor pungă cheltuielile legate de baterea monedei), nu percepe nici o taxă pentru baterea monedei etc. Prin urmare, dacă acest guvern ar majora considerabil prețul monetar al aurului în comparație cu prețul lui pe piață, dacă ar stabili, de pildă, prețul monetar al unei uncii de aur la 3 l. st. și 19 șilingi în loc de 3 l. st., 17 șilingi și 101/2 pence, tot aurul ar lua calea monetăriei, argintul obținut acolo ar fi schimbat pe aur mai ieftin, pe piață, și acest aur ar lua și el calea monetăriei și în felul acesta s-ar produce o dezordine în sistemul monetar“ (pag. 280—281, op. cit.). Pentru a păstra ordinea la monetăria engleză, Müller creează o „dezordine“ în propriul său cap. În timp ce șiling și pence nu sînt decît denumiri ale unor părți determinate dintr-o uncie de aur, denumiri reprezentate prin semne de argint și aramă, Müller își închipuie că uncia de aur este evaluată în aur, argint și aramă, fericindu-i astfel pe englezi cu un triplu standard of value [măsură a valorilor]. Ce-i drept, argintul ca măsură bănească existentă alături de aur a fost suprimat formal abia în 1816, printr-o lege din anul 56 al domniei lui George al III-lea, capitolul 68. În fond însă el a fost suprimat încă în 1734, printr-o lege emisă în anul 14 al domniei lui George al II-lea, capitolul 42, iar în practică cu mult mai înainte. Două au fost împrejurările cărora A. Müller le datora în mod special capacitatea sa de a avea o concepţie aşa-zis mai înaltă despre economia politică. Acestea au fost, pe de o parte, totala sa necunoaştere a faptelor economice, iar pe de altă parte faptul că a avut faţă de filozofie o atitudine de diletant, de visător.
6) „Cînd îl întrebară pe Anacharsis pentru ce le trebuie elenilor banii, el răspunse : pentru calcul“ (Athenaeus. „Deipnosophistae “, L. IV. 49, v. 2, ed. Schweighäuser, 1802).
7) G. Garnier, unul dintre primii traducători francezi ai lui Adam Smith, a avut ciudata inspirație să stabilească o proporție între folosirea banilor de calcul și folosirea banilor reali. Proporția este de 10 la 1 (Garnier, G. „Histoire de la monnaie depuis les temps de la plus haute antiquité etc.“, t. I, pag. 78).
8) În Maryland a fost emisă în 1723 o lege prin care tutunul a fost decretat monedă legală, dar valoarea lui a fost exprimată în banii de aur englezești, respectiv un penny pentru un pfund de tutun. Această lege amintește de leges barbarorum 23, în care, dimpotrivă, anumite sume de bani erau echivalate cu boi, vaci etc. În acest din urmă caz, nici aurul și nici argintul, ci boul și vaca erau adevăratul material al banilor de calcul.
9) Așa, de pildă, citim, în „Familiar words“ a d-lui David Urquhart: „Valoarea aurului trebuie să se măsoare cu ajutorul aurului însuși ; dar cum ar putea o substanță să fie măsura propriei sale valori în alte obiecte ? Valoarea aurului trebuie să fie stabilită cu ajutorul propriei sale greutăți, căreia i se dă totodată o altă denumire, falsificată ; în felul acesta rezultă că o uncie de aur valorează atîtea lire și fracțiuni de liră. Aceasta este însă falsificarea unei măsuri și nu stabilirea unui etalon“.
10) „Banii, ca măsură folosită în comerț, ar trebui, ca orice altă măsură, să-și păstreze cît mai mult stabilitatea. Acest lucru nu e cu putință acolo unde banii constau din două metale al căror raport de valoare variază într-una“ (John Locke. „Some considerations on the lowering of interest etc.“ 1691 ; pag. 65, „Works, 7. ed., London 1768, vol. II).
11) Locke spune printre altele : „Numiți coroană ceea ce înainte se numea o jumătate de coroană. Valoarea ei va fi determinată, ca și înainte, de conținutul metalic. Dacă ați putea reduce cu 1/20 greutatea unei monede de argint fără a-i micșora valoarea, ați putea tot atît de bine să-i reduceți greutatea cu 19/20. Potrivit acestei teorii, dacă am da unui farthing denumirea de coroană, am putea cumpăra în schimbul lui tot atîtea mirodenii, mătase sau orice alte mărfuri cît am putea cumpăra în schimbul unei coroane cu valoare deplină care conține de 60 de ori mai mult argint. Tot ce puteți face e să dați unei cantități mai mici de argint amprenta și denumirea unei cantități mai mari. Dar plata datoriilor și cumpărările de mărfuri se fac cu argintul montei și nu cu denumirea ei. Dacă, după părerea voastră, sporirea valorii banilor nu înseamnă altceva decît a da denumiri arbitrare părților alicote ale unei bucăți de argint, de pildă a da unei optimi dintr-o uncie de argint denumirea de penny, atunci puteți într-adevăr să ridicați valoarea banilor oricît de sus ați dori“ 24. În același timp, Locke i-a răspuns lui Lowndes că creșterea prețului de piață al argintului peste prețul lui monetar nu se datorește „creșterii valorii argintului, ci micșorării greutății monedelor de argint“. 77 de șilingi uzați și ciuntiți nu cîntăresc nici un dram mai mult decît 62 de șilingi cu greutate deplină. În sfîrșit, el a subliniat cu drept cuvînt că, independent de micșorarea cantității de argint pe care o conțin monedele aflate în circulație, în Anglia prețul de piață al argintului în lingouri poate să depășească întrucîtva prețul lui monetar, pentru că exportul de argint în lingouri e permis, pe cînd cel al monedei de argint este prohibit (vezi op. cit., pag. 54—116 passim). Locke se ferea ca de foc să atingă problema arzătoare a datoriilor publice, după cum evita cu grijă să discute o anumită problemă economică delicată. Problema era următoarea : cursul de schimb și raportul dintre argintul în lingouri și moneda de argint arătau că deprecierea banilor aflați în circulație nu era cîtuși de puțin proporțională cu micșorarea reală a cantității de argint cuprinse în ei. Vom reveni asupra acestei chestiuni într-o formă generală în secțiunea referitoare la mijloacele de circulație. Nicholas Barbon, în „A discourse concerning coining the new money lighter, in answer to Mr. Lake’s considerations etc.“, Londra, 1696, a încercat zadarnic să-l atragă pe Locke pe un teren alunecos.
12) Steuart, op. cit., vol. II, pag. 156.
13) „The Querist“. Secțiunea „Queries on money“ e scrisă de altfel cu multă finețe de spirit. Printre altele, Berkeley observă pe bună dreptate că tocmai dezvoltarea coloniilor nord-americane „a arătat cît se poate de limpede că aurul și argintul nu sînt atît de necesare pentru avuția unei națiuni, cum își închipuie profanii de toate rangurile“.
14) Preț înseamnă aici echivalent real, ca la autorii economiști englezi din secolul al XVII-lea.
15) Steuart, op. cit., vol. II, pag. 102—107.
16) În legătură cu ultima criză comercială, anumite cercuri din Anglia au proslăvit banii ideali africani, cu deosebirea că de data aceasta sediul lor a fost mutat de pe litoral în inima Berberiei. Faptul că berberii nu cunosc crizele comerciale și industriale a fost explicat prin aceea că barele lor de metal reprezintă o unitate ideală de măsură. Nu ar fi oare mai simplu să se spună că o condiție sine qua non a crizelor comerciale și industriale este existența comerțului și a industriei ?
17) „The currency question, the Gemini Letters“. Londra, 1844, pag. 266—272 passim.
18) John Gray. „The social system. A treatise on the principle of exchange“. Edinburgh, 131. Comp. „Lectures on the nature and use of money“. Edinburgh, 1848, de același autor. După revoluția din februarie, Gray a înaintat guvernului provizoriu francez un memoriu în care a căutat să-l convingă că Franța nu are nevoie de o „organisation of labour“ [„organizare a muncii“], ci de o „organisation of exchange“ [„organizare a schimbului“], al cărei plan este complet elaborat în sistemul bănesc inventat de el. Bunul John nu bănuia că, 16 ani după apariția lucrării sale „Social system“, inventivul Proudhon avea să obțină un brevet pentru aceeași descoperire.
19) Gray. „The social system etc.“, pag. 63 : „Banii ar trebui să fie doar o recipisă, un certificat doveditor că deținătorul său fie că a adăugat o anumită valoare la fondul avuției naționale, fie că a dobîndit un drept asupra valorii menționate de la cineva care a adăugat-o la acest fond“.
20) „Cînd o anumită valoare este deja materializată într-un produs, poate fi depusă la bancă și poate fi retrasă la prima cerere, dar cu condiția unanim admisă că acela care depune un bun oarecare la proiectata bancă națională poate retrage o valoare egală sub orice altă formă, fără să fie obligat să retragă chiar bunul depus“. Op. cit., pag. 67—68.
21) Op. cit., pag. 16.
22) Gray. „Lectures on money etc.“, pag. 182.
23) Op. cit., pag. 169.
24) „În orice țară, activitatea economică trebuie să se desfășoare pe baza unui capital național“ (John Gray. „The social system etc.“, pag. 171).
25) „Pămîntul trebuie să devină proprietate națională“ (op. cit., pag. 298).
26) Vezi, de exemplu, W. Thompson. „An inquiry into the distribution of wealth etc.“. Londra, 1824. Bray. „Labours wrongs and labours remedy“. Leeds, 1839.
27) Cartea lui Alfred Darimon „De la réforme des banques“. Paris, 1856, poate fi considerată ca un compendiu al acestei melodramatice teorii asupra banilor.
*1 — secretarul trezoreriei. — Nota trad.
*2 — confuzie. — Nota trad.
*3 — „o idee despre valoare decurgînd din compararea banilor cu mărfurile“. — Nota trad.
*4 — „adepţi ai şilingului mic“. — Nota trad.
21 În dorința de a preîntîmpina ivirea unor dificultăți în preschimbarea bancnotelor pe monede de aur, din inițiativa lui R. Peel, guvernul englez a adoptat în 1844 o lege de reorganizare a Băncii Angliei, în urma căreia banca a fost împărțită în două secții de sine stătătoare : secția bancară și secția de emisiune. Aceste bancnote trebuiau să aibă o acoperire ; în acest scop se crea un fond de aur, care urma să fie întotdeauna disponibil ; totodată s-a stabilit ca emisiunea de bancnote fără acoperire aur să fie limitată la 14 000 000 l. st. Contrar prevederilor legii din 1844, cantitatea bancnotelor aflate în circulație depindea de fapt nu de fondul de acoperire, ci de cererea de bancnote în sfera circulației. În perioade de criză economică, cînd nevoia de bani era deosebit de acută, guvernul englez suspenda provizoriu legea din 1844 și sporea cantitatea de bancnote fără acoperire aur. — 53. [Nota red.]
22 Este vorba de unirea Scoției cu Anglia în 1707, în urma căreia Scoția a fost definitiv alipită la Anglia. În urma acestui act, care lichidase parlamentul scoțian, au fost desființate și toate barierele economice care existaseră între cele două țări. — 61. [Nota red.]
23 Legea barbarorum — documente de drept cutumiar al diferitelor triburi germanice, întocmite între secolele al V-lea și al IX-lea. — 63. [Nota red.]
24 Marx citează lucrarea lui John Locke : „Some Considerations on the Consequences of the Lowering of Interest, and Raising the Value of Money. In a Letter sent to a Member of Parliament, 1691“, apărută în : „The Works of John Locke“. In four volumes The seventh edition, Londra, 1768, pag. 54. — 67. [Nota red.]