Prea de timpuriu decedatul meu prieten Joseph Weydemeyer1) intenţiona să scoată, cu începere de la 1 ianuarie 1852, o publicaţie politică săptămînală la New York. El mi-a cerut să scriu pentru această revistă istoria loviturii de stat. Conformîndu-mă dorinţei lui am scris săptămînal, pînă la mijlocul lunii februarie, o serie de articole sub titlul: „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“. Între timp, planul iniţial al lui Weydemeyer eşuase. În schimb a scos, în primăvara anului 1852, o revistă lunară, „Die Revolution“, al cărei prim număr cuprinde „Optsprezece brumar“ al meu[N130]. Cîteva sute de exemplare au parvenit atunci în Germania, fără a ajunge însă propriu-zis în librării. Un librar german care făcea pe ultraradicalul şi căruia i-am propus să se ocupe de difuzarea lucrării mele a fost cuprins de o adevărată spaimă virtuoasă auzind „o propunere atît de inoportună“.
Se vede din cele ce preced că lucrarea de faţă s-a născut sub impresia nemijlocită a evenimentelor şi că materialul ei istoric nu trece dincolo de luna februarie (1852). Reeditarea ei în momentul de faţă se datoreşte în parte faptului că este cerută în librării, în parte ca urmare a insistenţei prietenilor mei din Germania.
Dintre scrierile care au tratat acelaşi subiect aproape concomitent cu a mea, numai două merită a fi relevate: „Napoleon cel mic“ de Victor Hugo şi „Lovitura de stat“ de Proudhon.
Victor Hugo se mărgineşte să arunce invective amare şi spirituale la adresa editorului responsabil al loviturii de stat. Evenimentul însuşi apare la el ca un trăsnet din senin. El nu vede în acest eveniment decît un act de violenţă al unui singur individ.
El nu-şi dă seama că-l face mare pe acest individ, în loc să-l facă mic, prin faptul că-i atribuie o putere personală de iniţiativă care ar fi fără precedent în istoria universală. Proudhon, la rîndul său, caută să prezinte lovitura de stat drept rezultatul unei dezvoltări istorice anterioare. Pe nesimţite însă construcţia istorică a loviturii de stat se transformă la el într-o apologie istorică a eroului loviturii de stat. El repetă astfel greşeala istoricilor noştri aşa-zişi obiectivi. Eu, dimpotrivă, dovedesc că lupta de clasă în Franţa a creat situaţii şi relaţii care au îngăduit unui personaj mediocru şi grotesc să apară în postură de erou.
O prelucrare a lucrării de faţă i-ar fi răpit coloritul specific De aceea m-am limitat la simpla corectare a greşelilor de tipar şi la înlăturarea unor aluzii care acum n-ar mai putea fi înţelese.
Fraza finală a lucrării mele: „Dar cînd mantia imperială va cădea, în sfîrşit, pe umerii lui Ludovic Bonaparte, statuia de bronz a lui Napoleon se va prăvăli2) din vîrful coloanei Vendôme“[N131], a şi devenit realitate.
Colonelul Charras a fost primul care a pornit atacul împotriva cultului lui Napoleon în lucrarea sa despre campania din 1815. De atunci încoace şi mai ales în ultimii ani, literatura franceză a spulberat legenda napoleoniană cu armele cercetării istorice, ale criticii, satirei şi ironiei. Dincolo de graniţele Franţei, această ruptură brutală cu tradiţionalul mit popular, această uriaşă revoluţie spirituală nu prea a fost băgată în seamă şi încă mai puţin înţeleasă.
În sfîrşit, nădăjduiesc că lucrarea mea va contribui la înlăturarea termenului şcolăresc, curent acum îndeosebi în Germania despre aşa-zisul cezarism. Făcînd această analogie istorică superficială se uită lucrul principal, şi anume că în vechea Romă lupta de clasă se desfăşura numai în sînul unei minorităţi privilegiate, între bogaţii liberi şi săracii liberi, în timp ce marea masă productivă a populaţiei, sclavii, nu constituiau decît un piedestal pasiv pentru aceşti luptători. Se uită remarcabilele cuvinte ale lui Sismondi: proletariatul roman trăia pe socoteala societăţii, pe cînd societatea modernă trăieşte pe socoteala proletariatului[N132]. Dată fiind deosebirea radicală dintre condiţiile materiale, economice, ale lupte de clasă din antichitate şi ale celei din timpurile moderne, nici figurile politice zămislite de ea nu pot avea mai multă asemănare între ele decît are arhiepiscopul de Canterbury cu marele preot Samuel.
Londra, 23 iunie 1869
Karl Marx
Scris pentru cea de-a doua ediţie germană autorizată a lucrării lui K. Marx „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“, Hamburg 1869
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16. Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 384-386
Nota red. Editurii Politice
1). În timpul războiului civil din America a fost comandantul militar al districtului St. Louis. - Nota red. Editurii Politice
2). Vezi volumul de faţă, p. 295. - Nota red. Editurii Politice
[N129]. Ediţia a doua a lucrării lui K. Marx „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“, scrisă în 1852, a apărut la Hamburg în iulie 1869.
Presa burgheză a trecut sub tăcere noua ediţie a lucrării „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“, iar ziarul „Volksstaat“ a publicat un anunţ cu privire la apariţia ediţiei a doua abia la 16 martie 1870, dînd concomitent şi textul prefeţei. Această prefaţă a fost reprodusă şi în ediţia a treia a cărţii lui Marx, apărută în 1885 sub îngrijirea lui Engels. Traducerea în limba franceză a prefeţei a fost publicată în ianuarie 1891 în ziarul „Le Socialiste“, organul de presă al Partidului muncitoresc din Franţa; în acelaşi an, prefaţa a apărut la Lille în broşură, împreună cu textul lucrării. În limba rusă, această prefaţă a fost publicată pentru prima oară în prima ediţie în limba rusă a lucrării lui Marx „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“, apărută la Geneva în 1894.
„Der Volksstaat“ — organ central al Partidului muncitoresc social-democrat german; a apărut la Leipzig de la 2 octombrie 1869 pînă la 29 septembrie 1876, la început de două ori pe săptămînă, iar din iulie 1873 de trei ori pe săptămînă. Ziarul exprima concepţiile curentului revoluţionar din mişcarea muncitorească din Germania. Pentru atitudinea sa curajoasă, revoluţionară, ziarul a fost în permanenţă persecutat de guvern şi poliţie. Componenţa redacţiei ziarului se schimba mereu din cauza arestării redactorilor, dar conducerea generală a ziarului a rămas în mîinile lui W. Liebknecht. August Bebel, care conducea editura „Volksstaat“, a influenţat în mare măsură caracterul ziarului.
Redacţia ziarului a ţinut o strînsă legătură cu Marx şi Engels, care din momentul fondării lui au devenit colaboratori ai acestui ziar. Acordînd o mare importanţă ziarului „Volksstaat“, Marx şi Engels au sprijinit în permanenţă redacţia, urmărindu-i cu atenţie activitatea şi corectîndu-i prin criticile făcute orientarea. În pofida unor greşeli, „Volksstaat“ a fost unul din cele mai bune ziare muncitoreşti din deceniul al 8-lea al secolului al XIX-lea. - Nota red. Editurii Politice (nota 129, vol. 1)
[N130]. „Die Revolution“ — săptămînal comunist editat în 1852 la New York de Joseph Weydemeyer, prietenul lui Marx şi Engels, membru al Ligii comuniştilor. Marx şi Engels s-au declarat de acord să colaboreze regulat la revistă. În ianuarie 1852, Weydemeyer a reuşit să scoată doar două numere ale acestei reviste, după care a fost nevoit să înceteze editarea ei din cauza dificultăţilor materiale. În mai 1852 Weydemeyer a editat în volum lucrarea lui Marx „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“ ca prim număr al „revistei neperiodice“ „Die Revolution, Eine Zeitschrift in zwanglosen Heften“. - Nota red. Editurii Politice (nota 130, vol. 1)
[N131]. Coloana Vendôme — coloană turnată din fierul tunurilor capturate avînd în vîrf o statuie a lui Napoleon I; ea a fost ridicată în Piaţa Vendôme din Paris între 1806 şi 1810 în amintirea victoriilor repurtate de „marea armată“ în 1805. În 1863 Napoleon al III-lea a dispus ca statuia lui Napoleon I, care-l înfăţişa cu manta şi tricorn, să fie scoasă şi înlocuită cu o statuie, în care acesta apărea ca împărat roman. La 16 mai 1871, în urma decretului din 12 aprilie al Comunei din Paris, coloana a fost, în cele din urmă, dărîmată ca „un monument al barbariei, un simbol al forţei brutale şi al unei glorii false, o afirmare a militarismului şi o negare a dreptului internaţional, o insultare permanentă a învinşilor de către învingător“, iar această statuie a lui Napoleon I a fost şi ea doborîtă. - Nota red. Editurii Politice (nota 131, vol. 1)
[N132]. Sismondi. „Études sur l'économie politique“, Tome 1, Paris, 1837, p. 35. - Nota red. Editurii Politice (nota 132, vol. 1)