Este greu să vorbeşti despre Ilici în general, dar şi mai greu este să vorbeşti numai despre unele episoade din viaţa lui. El era un om ferm, dintr-o singură bucată, concentrînd în sine creierul şi voinţa întregului proletariat. Logica lui de fier, consecvenţa în orice acţiune, viaţa armonioasă a acestui gigant mi-au rămas adînc întipărite în minte.
Primele mele amintiri despre Lenin datează din perioada iskristă a partidului nostru, cînd, în 1901, am fost chemată în străinătate, la Zurich mi se pare, pentru a da informaţii în legătură cu mersul luptei pentru «Iskra» la Odesa, unde activam pe atunci în calitate de agent al «Iskrei». M-a impresionat atunci, mai presus de orice, blîndeţea neobişnuită şi atenţia pe care o avea Ilici faţă de fiecare om nou. El te studia, dar făcea lucrul acesta în aşa fel, încît se simţea în toate o delicateţe deosebită, proprie numai lui. Mai tîrziu am cunoscut îndeaproape felul cum îşi sonda Ilici adversarul de idei, cum ştia el să respingă nu numai pe duşmanii făţişi, dar şi pe cei fricoşi şi nehotărîţi, pe toţi aceia care adeseori în focul luptei aduc nu mai puţin rău decît duşmanii.
Îmi amintesc de bucătărioara lui Ilici în care beam ceai şi luam masa şi care strălucea de curăţenie. Trebăluind de zor, Vladimir Ilici îmi punea tot felul de întrebări despre Rusia, despre fiecare amănunt al luptei noastre.
Ţin minte şi acum această primă întrevedere cu Lenin. După două-trei observaţii făcute de el, am început să văd într-o lumină nouă perspectivele luptei organizatorice, şi formele ei cele mai vagi au început să capete contururi precise. Încă de pe atunci mi-am dat seama cît de bine cunoaşte Ilici mişcarea muncitorească şi cu cîtă măiestrie trasează el, pe baza acestei cunoaşteri, măreţele perspective ale viitoarelor bătălii revoluţionare.
A doua vizită la Ilici am făcut-o înainte de Congresul al II-lea; ea a fost determinată de căderea de la Ekaterinoslav, de unde am fost nevoită să fug. Nu am rămas prea mult timp în apropierea lui Ilici, deoarece am fost trimisă împreună cu S. I. Gusev la Bruxelles pentru a face pregătirile în vederea congresului. Dar din cele cîteva consfătuiri la care Ilici a expus esenţa lucrărilor congresului reieşea clar că sciziunea este iminentă. În această scurtă perioadă eram cu toţii cuprinşi de înfrigurare, dîndu-ne bine seama de întreaga importanţă pe care o prezintă acest congres pentru partid. Linia care începuse să se contureze în rîndurile viitorilor noştri adversari îi inspira foarte serioase temeri lui Ilici, care, cu energia ce-l caracteriza, începu să desfăşoare o intensă muncă de organizare, de lămurire şi de convingere în vederea pregătirii rîndurilor noastre pentru lupta ce ne aştepta. L-am mai văzut atît de preocupat doar mai tîrziu, cînd în arena politică apăruseră lichidatorii şi otzoviştii.
Şi în aceste zile Ilici a fost pentru mine nu numai tovarăşul amabil, prevenitor şi delicat care îşi pleca atent urechea la tot ce sugera realitatea din Rusia. Pe atunci, în ajunul congresului, el biciuia aprig şi-şi îndrepta loviturile logicii sale de fier împotriva oricărei moliciuni şi şovăieli, făurind astfel concepţia bolşevică, consecvenţa şi fermitatea bolşevică. Nimeni nu se pricepea mai bine ca Lenin să scoată în evidenţă, fără cruţare, tot ce e dăunător sau inutil revoluţiei şi totodată să explice cu neobosită atenţie şi perseverenţă, să dovedească şi să atragă tot ceea ce e viu şi necesar luptei.
Îmi amintesc de impresia pe care o produceau asupra adversarilor noştri cuvîntările rostite de Ilici. Răspunsurile lipsite de vlagă pe care le dădeau ei ripostelor lui Ilici trădau dezorientarea de care erau cuprinşi datorită logicii de fier, irezistibile a lui Ilici. În timpul Congresului al II-lea am stat de vorbă cu bundişti şi menşevici, iar mai tîrziu şi cu alţi adversari ai lui, şi ei mi-au spus că după cuvîntările atît de clare şi de simple ale lui Ilici îţi trebuie cîtva timp ca să-ţi poţi aduna din nou gîndurile.
Congresul al II-lea s-a deschis la Bruxelles, de unde însă a trebuit să plecăm, fiind constrînşi de poliţie. Congresul s-a mutat la Londra. Dar în drum spre Londra sau la întoarcerea de acolo la Geneva, ne-a apucat o furtună pe mare. Vaporul devenise o jucărie a valurilor. Nadejda Konstantinovna şi cu mine sufeream cumplit de rău de mare. Ilici însă, îndesîndu-şi pe cap nelipsita lui şapcă, se plimba în acest timp pe punte, privind la fiecare minut în cabină pentru a vedea cum ne simţim. Şi s-a supărat straşnic cînd unul dintre tovarăşi a spus că «pozează», cînd de fapt ar trebui să stea culcat. Atunci sau în timpul altei călătorii l-am observat pe puntea vaporului tot pe timp de furtună. Pe noi ne-au legat de fotolii, după obiceiul englezesc, şi ne-au învelit cu pleduri. Ilici însă a refuzat categoric acest «tratament». Păstrez şi acum în minte figura viguroasă a lui Ilici, care se lupta cu vîntul şi furtuna şi întrebînd din cînd în cînd cîte ceva pe vreun marinar.
Cu puţin înainte de Congresul al III-lea, sciziunea în partid devenise atît de iminentă, încît ea era evidentă şi pentru masele largi ale partidului. În acea perioadă eu am părăsit C. C., care sub presiunea lui Koneaga-Galperin, I. F. Dubrovski («Inokenti») şi L. B. Krasin, la şedinţa de la Vilno, se situase pe o poziţie conciliatoristă. Am fost chemată la Geneva la o consfătuire. Deşi eram destul de strîns legată de masa partidului pentru a-mi da seama că există teren pentru o organizaţie trainică şi pentru acţiuni hotărîte, mergeam la Geneva cu oarecare sfială pentru ceea ce făcusem, temîndu-mă că Ilici mă va dojeni cu asprime pentru plecarea mea prea categorică şi cu de la mine putere din C. C. Dar Ilici, chiar de la distanţă, a apreciat just situaţia. Consfătuirea a fost consacrată în întregime aprecierii forţelor şi desemnării Biroului comitetelor majorităţii. După cîteva zile m-am reîntors în Rusia cu credinţa nestrămutată în victorie, credinţă pe care mi-o insuflase atît de puternic Ilici. În ciuda faptului că pînă la venirea mea comitetele fuseseră vizitate de împăciuitorişti, ele s-au raliat, pe rînd, rezoluţiilor celor 22 care se întruniseră la Geneva şi care sezisaseră atît de bine starea de spirit a organizaţiilor din Rusia. Biroul comitetelor majorităţii, a cărui organizare fusese proiectată la consfătuirea grupului de la Geneva, şi-a justificat existenţa. După cîteva luni, Congresul al III-lea ne-a adus victoria deplină, arătînd că masa urmează fără rezerve pe bolşevici.
La sfîrşitul lunii martie 1906, pe cînd eram în închisoare în legătură cu procesul organizaţiei din Moscova, am aflat de sosirea lui Ilici la Moscova. Acest fapt ne-a bucurat nespus de mult, deoarece ştiam că Lenin va ridica moralul tovarăşilor care, după înfrîngerea insurecţiei din decembrie, deveniseră destul de pesimişti. Dar deodată fiecare s-a închis în sine, nu mai ieşeam din celule, temîndu-ne să ne împărtăşim unul altuia teama de care eram cuprinşi în ceea ce priveşte soarta lui Lenin. Atunci era cît pe aci să fie arestat. A reuşit să se strecoare cu bine de la adunarea care fusese descoperită, sau poate că nici nu a ajuns acolo, — nu-mi amintesc. Arestarea lui ar fi demoralizat organizaţia.
În încheierea amintirilor mele despre Ilici din perioada ilegalităţii, aş vrea să mă opresc asupra perioadei critice care a urmat după anii 1907—1908, perioada lichidatorismului şi a otzovismului, a dezertării din partid a intelectualilor etc. La sfîrşitul anului 1909 am fost nevoită să plec de la Baku, unde masa muncitorească găsise deja o ieşire, luptînd cu hotărîre împotriva greutăţilor în care se zbătea, şi să mă duc la Paris. Ilici era fericit de cele ce-i relatam despre Baku, despre muncitorii de la Balahan, care începuseră să pregătească terenul în vederea lichidării lichidatorilor, despre Stalin, care organizase înfrîngerea menşevicilor, asigurînd astfel victoria bolşevicilor. Niciodată însă nu l-am văzut pe Ilici atît de îngîndurat şi de tras la faţă ca atunci. Calomniile menşevicilor, plecarea multor oameni apropiaţi şi veştile proaste din Rusia îl îmbătrîniseră înainte de vreme. Noi, cei care-i eram apropiaţi, urmăream cu inima strînsă cum se topeşte fiziceşte, cum se epuizează acest titan. Viaţa de emigrant la Paris îl chinuia şi în jurul lui rămăsese numai un mic grup de oameni.
Dar, deşi slăbit fiziceşte, Lenin continuă să explice, să demonstreze şi să convingă cu aceeaşi energie şi încredere profundă, fără să se îndoiască nici o clipă de apropiata victorie a clasei muncitoare. M-am pregătit să plec în Rusia, fiind grav bolnavă din cauza surmenajului şi a încercărilor prin care trecusem. Şi atunci am avut prilejul să constat îndeaproape grija cu care ştia Ilici să se poarte cu un tovarăş bolnav. Această grijă au avut prilejul s-o simtă mulţi, foarte mulţi tovarăşi cînd, după insurecţia din Octombrie, Lenin a devenit conducătorul Statului sovietic.
Cînd am plecat în Rusia, Ilici mi-a urat drum bun şi mi-a spus că în munca mea de aici înainte va trebui să acord maximum de atenţie legăturii cu intelectualii. Eram tare amărîtă că starea sănătăţii nu-mi permitea să muncesc într-o verigă mai de jos. Mai tîrziu însă m-am convins că aceasta era una din cele mai importante sarcini care stăteau în faţa partidului.
Aş vrea să adaug cîteva cuvinte despre încă o minunată trăsătură de caracter a lui Ilici, despre neobişnuita lui cunoaştere a oamenilor. În 1918 Ilici a sosit pe neaşteptate la Comitetul raional Zamoskvorecie (Moscova). Avea loc o adunare a delegaţilor organizaţiilor de partid din întreprinderi. Imensa majoritate a celor prezenţi o formau muncitorii. Se discuta problema organizării detaşamentelor de aprovizionare. Pe cînd citeam referatul, am observat o oarecare rumoare în fundul sălii, dar nu i-am dat nici o importanţă. Deodată sala a răsunat de un ropot de aplauze. Ilici a intrat pe nesimţite, şi s-a aşezat într-un colţ. A fost însă recunoscut.
Cînd am început discuţiile pe marginea referatului, a ieşit la iveală un amănunt interesant. Muncitorii, văzînd în mijlocul lor pe omul pe care-l iubeau atît de mult, se întreceau să-i spună absolut tot ce gîndesc. Era foarte interesant să-i asculţi. Intelectualii însă (care pe atunci erau destul de numeroşi în Zamoskvorecie) se intimidaseră, iar cuvîntările lor erau mult mai lipsite de conţinut ca de obicei. Ilici a venit mai aproape şi, pentru a nu scăpa nici un cuvînt din cele ce spuneau muncitorii, îşi ducea mîna pîlnie la ureche. În acelaşi timp îmi împărtăşea în şoaptă impresiile şi concluziile, cerîndu-mi să am în vedere pe cutare sau cutare muncitor care, după părerea lui, era foarte potrivit pentru a fi conducător de detaşament. Printre alţii, la această adunare a remarcat în mod deosebit pe un bătrîn muncitor brutar care-şi expusese în mod foarte amănunţit părerea în legătură cu organizarea detaşamentelor de aprovizionare, precum şi în legătură cu relaţiile lor cu ţărănimea. Mai tîrziu acest tovarăş a depus o muncă importantă pe frontul aprovizionării, unde a şi căzut sfîşiat de chiaburi într-un sat. Muncitorii brutari din Zamoskvorecie au dat unuia din cluburile lor numele bătrînului Ciucikov.
Cînd a plecat de la adunare, Ilici arăta deosebit de mulţumit; pe drum mi-a spus că de mult nu se mai simţise atît de bine.
La sfîrşitul anului 1918, după ce mersesem pentru prima oară pe front (pe frontul de Nord), am simţit nevoia să-i împărtăşesc lui Ilici impresiile de pe front, despre Armata Roşie, care abia se organizase, şi despre viaţa din zona frontului. După ce mi-a pus cîteva întrebări, Ilici a început să-şi spună părerea în legătură cu situaţia de pe front şi în legătură cu perspectivele de viitor; şi mi-a înfăţişat un tablou atît de clar, încît, ascultîndu-l, ai fi crezut că el fusese pe front, iar eu stătusem la Moscova.