În primăvara anului 1906 am venit de la Lugansk la Petersburg ca delegat la congresul ordinar al partidului care urma să aibă loc. Era prima oară cînd veneam în capitală.
De la gară m-am dus de-a dreptul la adresa conspirativă (după cum am aflat, o locuinţă pusă la dispoziţia Comitetului Central); aici trebuia să mă înregistrez şi să primesc indicaţiile şi informaţiile necesare în legătură cu congresul. La adresa conspirativă delegaţii erau primiţi de Zagorski (Krohmal), membru în C. C, un menşevic înfocat. Cînd a aflat că sînt din Lugansk, Zagorski făcu o mutră acră şi, consultindu-şi agenda, rosti printre dinţi, bîlbîindu-se: «B...b...b...olşevic, d...d...esigur». «Da» ... i-am răspuns. Zagorski îmi propuse să mă duc la «ai mei».
Nu era nevoie să-mi recomande el acest lucru. Ştiam eu unde să-i găsesc pe ai mei, dar voiam să ştiu (naivitate de provincial!) dacă Lenin este la Petersburg şi dacă întîmplător nu se află la această locuinţă conspirativă. Îl întrebai pe Zagorski: tov. Lenin nu este cumva aici? Cu ochii holbaţi, cu părul vîlvoi, neputînd sa mai articuleze nici un cuvînt, acest gentleman simandicos cu înfăţişare de avocat se repezi la mine, făcînd sforţări desperate să-mi trîntească vreo obrăznicie, vreo înjurătură. Nu sînt un om timid, dar cînd l-am văzut pe acest înfuriat «reprezentant al C.C.», care nu reuşea cu nici un chip să mă ocărască pentru «vina» mea, m-am cam «fîstîcit» şi mi-am zis că cel mai bun lucru este să mă retrag.
Cînd am ieşit la aer curat şi m-am dezmeticit, m-a pufnit un rîs pe care nu mi-l puteam stăpîni. După cum se vede, Lenin al nostru le dă mult de furcă, mi-am zis eu. Mergeam pe Nevski într-o stare de deprimare. Căutam editura noastră bolşevică «Vpered»; aici trebuia să mă întîlnesc cu anumiţi tovarăşi şi să le predau şi nişte scrisori de-ale prietenilor noştri comuni.
Eram pentru prima oara la Petersburg. Strălucirea magazinelor şi a străzilor, zgomotul şi miile de pierde-vară eleganţi şi bine hrăniţi îmi produceau ameţeală. Am găsit editura, dar cu destulă greutate. Am întîlnit şi pe cel pe care-l căutam şi am aflat că venisem cam devreme, căci, deşi delegaţii începuseră să vină, mai lipseau încă mulţi. Tot aici mi s-a spus că trebuie să trec pe la Institutul tehnologic şi să mă prezint Nadejdei Konstantinovna. De la Bonci-Bruevici am aflat că tov. Lenin nu va veni în ziua aceea la editura «Vpered».
Cum eram provincial pînă-n măduva oaselor, tot timpul trăisem în Donbass şi nu văzusem în viaţa mea altceva decît uzine, mine şi închisori, nu prea mă simţeam la largul meu în oraşul acesta mare, mai ales după primirea «oficială» pe care mi-o făcuse Krohmal, membrul acela al Comitetului Central. Dar la «Vpered», găsindu-mă printre oameni de-ai noştri, m-am înviorat dintr-o dată şi am plecat spre Institutul tehnologic într-o dispoziţie excelentă.
Nadejda Konstantinovna mi-a vorbit deosebit de prietenos şi de cald şi mi-a pus întrebări în legătură cu organizaţia, cu activiştii, cu starea de spirit a muncitorilor etc. Îşi nota tot ce-i spuneam într-o agendă minusculă. Mi-a dat instrucţiuni amănunţite şi mi-a comunicat tot ce trebuia şi putea fi comunicat în legătură cu congresul. Nu m-am putut stăpîni şi am întrebat-o dacă am să-l văd pe tov. Lenin; voiam să ştiu unde şi cînd? Nadejda Konstantinovna îmi răspunse zîmbind că voi avea de multe ori prilejul să-l văd şi să-l ascult.
Din acel moment am ţinut o legătură strînsă cu centrul bolşevic. Acum totul era în ordine. Plecarea în străinătate nu era încă stabilită şi nu ni se comunicase încă unde vom merge. Trebuia să aşteptăm.
Nadejda Konstantinovna mi-a recomandat să fiu cu ochii în patru, fiindcă «la Piter sînt copoi cîtă frunză şi iarbă». Nu se ştia cîte zile aveam să rămînem la Petersburg.
De la Institutul tehnologic am plecat sa-mi caut cunoscuţii. D. I. Leşcenko, care fusese la Lugansk ca trimis al Comitetului Central, locuia la Piter. L-am găsit fără prea multa bătaie de cap. M-a întrebat ce impresie mi-a făcut Petersburgul. I-am răspuns că-mi place totul, numai că aş vrea să-l văd mai repede pe tov. Lenin. A fost foarte mirat auzind că încă nu-l văzusem pe Vladimir Ilici, care pe vremea aceea venea mai în fiecare zi pe la «Vpered», unde « tatona» cu atenţie starea de spirit a delegaţilor veniţi la congres.
A doua zi am plecat cu noaptea-n cap la editura «Vpered». Eram hotărît să stau toată ziua, dacă va fi nevoie, pentru a nu pierde prilejul de a-l vedea pe Vladimir Ilici cînd va veni la editură. Dar n-a trecut mult şi Bonci-Brueviei, care conducea pe atunci editura, m-a asigurat că Vladimir Ilici va veni negreşit: «va fi o consfătuire» cu o parte din delegaţii sosiţi pentru congres.
M-am înarmat cu răbdare şi am început să aştept. După cîtva timp, unul dintre delegaţi, cred că un siberian, m-a invitat să-l urmez. L-am urmat fără să-l întreb nimic. Străbătînd nişte săli şi coridoare, am ajuns repede la o încăpere nu prea mare, la etajul doi sau trei (nu-mi amintesc exact), şi de acolo am intrat într-o cămăruţă foarte mică. Erau acolo vreo 10—12 oameni. Ne-am înghesuit unul într-altul şi, fără a tulbura liniştea, ne-am aşezat fiecare cum am putut. În momentul cînd am intrat şedinţa începuse. Vorbea unul dintre delegaţi. Se discuta despre starea de spirit a maselor muncitoreşti în legătură cu alegerile pentru Duma I de stat. Cel care vorbea fixa tot timpul insistent pe unul dintre tovarăşi, care privea într-un fel deosebit, mijind din cînd în cînd ochii, cînd la orator, cînd la vreunul din cei din cameră.
E el, m-am gîndit eu, acesta e Lenin. Şi nu ştiu de ce mi s-a părut că-l mai văzusem undeva, că-l cunosc. Am început să-i privesc cu atenţie chipul, înfăţişarea, mişcările. Voiam să-mi întipăresc cît mai repede şi cît mai bine în minte tot ce era legat de cel care mă preocupase atîta şi pe care dorisem atît de mult să-l cunosc. Chiar acolo am început să mă gîndesc cum voi descrie fraţilor proletari, o dată ajuns acasă, chipul lui Lenin. Ştiam că-mi vor cere să le povestesc «tot» şi «amănunţit» şi că nu o dată va trebui să reiau povestirea atît în adunări cît şi la uzină în timpul pauzelor.
Vorbitorul îşi termină expunerea. Următorul luă cuvîntul. Se dau scurte rapoarte despre situaţia din organizaţiile locale, mi-am zis eu, şi am început să mă simt emoţionat. Încă doi şi apoi vine rîndul meu. Va trebui să ţin raportul în faţa lui Lenin însuşi. Mi se făcu deodată cald, mă treceau năduşelile. El însă asculta liniştit, zîmbea din cînd în cînd şi nota cîte ceva pe o hîrtie.
În sfîrşit, veni rîndul meu. Vladimir Ilici îşi îndreptă privirea spre mine. Mă întrebă cum mă cheamă şi ce organizaţie reprezint. Îmi amintesc că mi-a zîmbit cu căldură şi a făcut o observaţie care mi-a dat încredere în mine. Prinzînd curaj şi liniştindu-mă, am prezentat foarte pe scurt date în legătură cu organizaţia, cu starea de spirit a muncitorilor, cu alegerile pentru Duma de stat etc.
Rapoartele au luat sfîrşit. Vladimir Ilici a expus într-o formă succintă situaţia generală şi imediat după aceasta a intrat în vorbă cu delegaţii.
Consfătuirea a avut un caracter particular, de preliminarii: Vladimir Ilici a avut nevoie de această consfătuire pentru a se orienta şi în vederea altor scopuri strategice şi tactice «leniniste».
În timpul discuţiilor Vladimir Ilici plasa multe glume şi printre glume punea cînd unuia, cînd altuia o sumedenie de întrebări pe diferite teme, adeseori neaşteptate. Absolut totul îl interesa. Cu acelaşi interes asculta cele ce se povesteau despre alegerile pentru Duma de stat, despre intrigile menşevicilor şi despre cadeţi, despre detaşamentele noastre de luptă şi despre felul cum acestea sînt instruite şi înarmate, despre cazacii care locuiau în staniţele din apropierea Luganskului şi despre ţăranii care luaseră pămîntul din mîinile moşierilor etc. etc.
Îmi amintesc de parc-ar fi azi cu cîtă însufleţire prindea Vladimir Ilîci din zbor orice informaţie care corespundea ideii pe care şi-o făcuse el despre o anumită problemă, care-i confirma presupunerile. Şi eu am avut parte să aud de cîteva ori de la Ilici cuvinte de încuviinţare. Aceasta a constituit pentru mine o reală satisfacţie. Parcă crescusem în propriii mei ochi, devenisem mai important şi mai sigur de mine.
La sfîrşitul consfătuirii Vladimir Ilici ne-a vorbit despre congres şi despre perspectivele noastre (ale bolşevicilor). El nu avea încredere în misiunea unificatoare a acestui congres şi căuta să evalueze forţele de care dispunem. Mai erau şi delegaţi care nu sosiseră încă şi noi consideram că vom fi în majoritate. Dar încă pe atunci Vladimir Ilici admitea şi posibilitatea ca menşevicii să aibă de partea lor majoritatea la congres şi ştia că va trebui să ducem o luptă aprigă împotriva lor.
Îl ascultam pe Vladimir Ilici şi simţeam cu toţii că în el sălăşluieşte o forţă titanică, o forţă atît de mare, încît nu ne mai temeam de nici un fel de «majoritate», de nici un fel de maşinaţii ale menşevicilor, maşinaţii despre care cei prezenţi povestiseră destule. Acum vedeam cu ochii noştri şi ascultam pe cel care era adevăratul întemeietor al partidului proletar revoluţionar, pe cel care stătea neobosit de strajă partidului nostru, pe conducătorul lui.
Simţeam că Lenin al nostru ştie bine care este calea şi care sînt mijloacele de apărare a revoluţiei şi a social-democraţiei revoluţionare, căreia îi revenea sarcina de a conduce măreaţa mişcare de eliberare din Rusia. Toţi eram convinşi că noi valuri revoluţionare se vor ridica şi că valul cel mai puternic de-abia urmează. Boicotarea aproape generală a Dumei I de stat, care s-a desfăşurat sub conducerea bolşevicilor, a confirmat această convingere a noastră.
Toţi participanţii au plecat de la această mică consfătuire cu moralul ridicat.
Mă simţeam însufleţit. Vladimir Ilici produsese asupra mea o impresie de neuitat. Totul mi se părea neobişnuit la el. Şi felul de a vorbi, şi simplitatea lui, şi îndeosebi ochii pătrunzători, care-ţi dădeau impresia că te sfredelesc pînă-n adîncuri.
Îmi simţeam inima uşoară şi, uitînd pentru o clipă şi de copoi, şi de toate celelalte mizerii, am început să hoinăresc pe străzile Petersburgului, pe care încă nu-l cunoşteam.