Din partea celor de la vama elveţiană şi de la paza graniţei nu am avut nici un fel de neplăceri. Nu m-au întrebat nici de paşaport, nici de nume, nici de ce naţionalitate sînt, ci au vrut numai să ştie dacă nu duc cu mine prea multe ţigări sau prea mult tutun. Precum se vede, i-am interesat numai din punct de vedere fiscal.
În sfîrşit, iată-mă în Geneva1), în această Geneva în care a fost organizat primul grup al partidului muncitoresc din Rusia (grupul «Eliberarea muncii») şi unde au fost puse bazele unei şcoli marxiste ruse şi a luat naştere «Iskra», din care trebuia să se aprindă flacăra incendiului revoluţionar în imensa ţară a samavolniciei burghezo-moşiereşti, în Geneva, în care se află Plehanov, un om foarte spiritual şi foarte cult, care a făcut atît de mult pentru ca eu şi numeroşi alţi tovarăşi să devenim marxişti, şi Lenin, un om încă puţin cunoscut, dar extrem de atrăgător, care te captivează prin energia şi entuziasmul său revoluţionar, prin inteligenţa sa extraordinară şi încrederea nestrămutată în clasa muncitoare.
Era încă devreme, şi de aceea de la gară, cu modestul meu bagaj în mînă, m-am îndreptat spre Rue de Carouge, renumita «Carujca», stradă pe care şi în împrejurimile căreia se stabileau de preferinţă emigranţii politici ruşi. Primul rus pe care l-am întîlnit — şi pe ruşi îi puteai uşor recunoaşte după înfăţişarea lor, după îmbrăcămintea şi ţinuta lor — mi-a arătat unde se află cantina bolşevicilor şi sala de lectură, un fel de club al bolşevicilor. Acolo am fost primit cu multă căldură şi, pare-mi-se, chiar în ziua aceea am făcut cunoştinţă cu tov. Olminski, ale cărui pamflete, publicate sub pseudonimul «Galerka », le cunoşteam bine şi le preţuiam în mod deosebit, precum şi cu tov. Bonci-Bruevici şi cu soţia sa, V. Velicikina, o femeie foarte simpatică, iar mai tîrziu cu Lunacearski, Vorovski, Branderburgski, Ilin, Knuneanţ (Radin) şi cu alţi tovarăşi. Ei m-au ajutat să mă aranjez comod şi convenabil.
A doua zi m-am dus la Vladimir Ilici. Ca şi majoritatea tovarăşilor, probabil, care îl cunoşteau numai din lucrările publicate, din cuvîntările rostite la Congresul al II-lea al partidului şi din intervenţiile sale polemice, mi-l imaginam pe Ilici cu totul altfel decît era în realitate. Mi se părea că trebuie să fie un bărbat brunet, de statură înaltă, cu nişte ochi neapărat negri, vioi şi cu o constituţie robustă. Forţa şi pasiunea care străbăteau ca un curent electric fiecare rînd scris, fiecare idee exprimată de el ţi le imaginai, fără să vrei, materializate în exteriorul tot atît de dinamic şi de viguros al autorului lor. Spre uimirea mea, am fost întîmpinat de un om roşcovan de statură mijlocie, îndesat, cu o figură de mongol, cu un zîmbet ironic şi totodată blajin şi cu nişte ochi căprui care mijeau şiret. Ochii aceştia inteligenţi, vioi, pătrunzători şi capul mare, caracteristic, chel încă de pe atunci, cu o frunte mare, îţi atrăgea din capul locului atenţia, dar în acelaşi timp zîmbetul ironic care scînteia în ochii întredeschişi te silea să fii prudent, să te pui în gardă.
— Deştept om! — m-am gîndit eu fără să vreau.
Vladimir Ilici m-a întîmpinat cu obişnuita lui cordialitate, căldură şi modestie tovărăşească.
Mai întîi m-a întrebat ce se petrece la Petersburg şi cum am trecut graniţa. În timp ce-i povesteam despre peregrinările şi păţaniile mele, el, compătimindu-mă în mod vădit pentru cîte avusesem de îndurat, rîdea cu hohote, vesel şi molipsitor în acelaşi timp — «aşa cum numai Ilici ştia să rîdă» — în special cînd i-am povestit despre convorbirea mea cu jandarmii germani.
— Ar fi bine ca toate acestea să fie notate şi trimise ziarului «Vorwärts», mi-a spus el.
A început apoi să mă întrebe cu privire la evenimentele de la Baku şi în general la starea de lucruri din Caucaz. Vladimir Ilici asculta cu foarte mare atenţie, punînd din cînd în cînd întrebări pentru a afla unele lucruri care-l interesau în mod deosebit. El căuta să obţină răspunsuri precise şi clare, pe cît posibil însoţite de date cifrice. Convorbirea noastră a durat destul de mult. Tot atunci mi se pare ca am cunoscut-o şi pe Nadejda Konstantinovna, a cărei figură ce iradia bunătate şi a cărei atitudine plină de atenţie şi cordialitate îi atrăgea pe toţi chiar de la prima întrevedere.
— D-ta — mi-a spus Ilici la despărţire — , trebuie să faci neapărat o expunere în legătură cu evenimentele de la Baku în faţa coloniei de emigranţi, mai întîi aici, iar apoi şi în alte oraşe din Elveţia. Poate că vom organiza o călătorie la Paris. În afară de aceasta, te-am ruga să colaborezi la ziarul «Vpered». Deocamdată îţi vei alege d-ta singur temele, dar ar fi bine să te ocupi de cronica mişcării greviste şi revoluţionare din Rusia. Presa legală din Rusia publică acum multe materiale în legătură cu această mişcare.
Am plecat de la Lenin cu convingerea fermă că el este întî-adevăr o puternică personalitate şi un adevărat conducător politic.
Doream foarte mult să-l cunosc personal pe G. V. Plehanov şi să discut cu el cîteva probleme teoretice care mă interesau în mod deosebit, căci, deşi acesta avusese o comportare necorectă faţă de bolşevici după Congresul al II-lea al partidului, îl iubeam şi-l apreciam foarte mult ca publicist marxist extrem de talentat, ca filozof marxist şi, în sfîrşit, ca primul meu dascăl. Dar în timpul acela, nu ştiu pentru care motiv, nu era la Geneva. Tovarăşii din Geneva au încercat să-mi tempereze dorinţa, prevenindu-mă că faţă de tovarăşii tineri Plehanov se comportă adeseori ca un general prezumpţios şi ca un boier mare. Mi-au povestit chiar următoarea întîmplare, care, după mine, este o anecdotă, deşi ei căutau să mă convingă că e fapt autentic.
Lui Plehanov i-a fost prezentat un tînăr social-democrat venit recent din Rusia, un ins foarte vorbăreţ şi care, vorbind cu Plehanov, i se adresa de fiecare dată:
— Tovarăşe Plehanov! tovarăşe Plehanov!...
Plehanov l-a ascultat cîtva timp, dar după aceea l-a întrerupt brusc şi ironic:
— Notează şi ţine minte, tinere, următoarele: un ministru poate să-i spună tovarăş ministrului său adjunct, dar ministrul-adjunct nu poate să-i spună tovarăş ministrului!...
Chiar dacă e vorba de o simplă anecdotă, ea este totuşi foarte semnificativă; despre Lenin nimeni n-ar fi îndrăznit să născocească asemenea anecdote, nici chiar menşevicii cei mai înrăiţi.
Peste cîteva zile am făcut, în faţa unui mare număr de emigranţi şi de studenţi ruşi care studiau la Geneva, o expunere cu privire la evenimentele de la Baku2). În această expunere a trebuit să ating şi problema raporturilor dintre bolşevicii şi menşevicii din Baku şi am vorbit în termeni destul de tari despre manevrele liderilor menşevici, în special despre manevrele lui Ilia Şendrikov. Menşevicii au început să scoată urlete sălbatice, cîţiva s-au năpustit cu pumnii asupra mea, într-un cuvînt, mi-au făcut un scandal monstru. Deosebit de înfuriat era cunoscutul menşevic (fost «economist») Martînov, care ulterior a devenit comunist, precum şi Isuv, cu care ulterior3) m-am înţeles destul de bine în Sovietul federativ din Moscova şi în Sovietul de deputaţi ai muncitorilor. Trebuie să amintesc că pe vremea aceea bolşevicii pregăteau congresul al III-lea al partidului şi menşevicii erau, în genere, foarte porniţi împotriva noastră.
Abia după Revoluţia din Octombrie am întîlnit întîmplător pe unul din menşevicii de atunci, care luase parte activă la obstrucţia montată împotriva mea.
— Şi totuşi d-ta ai avut dreptate atunci! Într-adevăr, Ilia Şendrikov a fost un nemernic, care avea legături cu guvernul ţarist, mi-a spus el referindu-se la ciocnirea mea cu menşevicii la Geneva.
Vladimir Ilici, aflînd de scandalul provocat de menşevici şi crezînd că sînt foarte abătut din această cauză, a doua zi s-a grăbit să-mi exprime simpatia şi regretul său, dar, văzînd că privesc cu calm şi chiar mă amuz de această întîmplare, a început şi el să rîda de isteria menşevicilor, cerîndu-mi totodată amănunte în legătură cu incidentul.
Aceeaşi expunere am făcut-o apoi la Zürich şi la Berna, unde nu s-au ivit nici un fel de complicaţii.
Am început să citesc cu nesaţ cărţile, care erau în număr destul de mare în biblioteca noastră din Geneva. Pe timpul acela cele mai multe din ele erau aproape imposibil de găsit în Rusia. Zi şi noapte stăteam aplecat asupra acestor cărţi, mirîndu-mă cum de nu preţuiau tovarăşii care stăteau de mult — sau chiar permanent — la Geneva asemenea comori ce se aflau la dispoziţia lor. Curînd m-am convins că mulţi dintre tovarăşii din străinătate — şi nu numai studenţi, ci şi emigranţi — erau uimitor de ignoranţi în ceea ce priveşte problemele fundamentale ale politicii şi economiei. M-am convins de acest lucru atunci cînd am condus un cerc format din tovarăşi aflaţi la Geneva.
Cînd au trecut prin Geneva cîţiva dintre tovarăşii delegaţi la Congresul al III-lea al partidului, s-au iscat discuţii aprinse în legătură cu problemele vitale din acel moment. Atunci am făcut cunoştinţă cu Zemleacika (R. S. Zalkind) şi cu A. A. Bogdanov. Micul grup de menşevici delegaţi la congres n-a plecat la Londra, ci a rămas la Geneva, unde menşevicii au organizat o conferinţă proprie, dîndu-i un nume pompos, după obiceiul revoluţionarilor mic-burghezi, «Prima conferinţă pe întreaga Rusie a activiştilor de partid».
Pentru prima oară am fost martor la sărbătorirea «liberă» a zilei de 1 Mai. De dimineaţă oraşul a început să fie străbătut de coloane de muncitori purtînd numeroase steaguri şi drapele roşii. Răsunau fanfarele şi, în cel puţin patru limbi, se cînta imnul «Internaţionala», pe care în Rusia îl ştiau atunci doar foarte puţini. Pe vremea aceea, la noi se cînta mai ales marsilieza muncitorească «Vom renunţa la lumea cea veche» etc. Geneva e un oraş internaţional, în care sînt destui muncitori, şi nu numai francezi, ci şi italieni şi germani, iar colonia rusă, după cum am mai spus, era aici destul de importantă din pună de vedere numeric. Fireşte că şi noi am ieşit cu steagul nostru. Intonarea «Internaţionalei» în limbi diferite producea o impresie deosebit de puternică. Dar modul prea paşnic, aproape mic-burghez, în care era sărbătorită ziua de luptă a muncitorilor — ziua de trecere în revistă a forţelor muncitoreşti revoluţionare — nu m-a satisfăcut de loc. Coloanele se mişcau în ordine şi liniştite; îmbrăcaţi în haine de paradă, poliţiştii şi jandarmii, ce-i drept în număr mai mare ca de obicei, salutau steagurile roşii, iar pe balcoane şi la geamuri deschise stăteau burghezi ghiftuiţi, care priveau demonstraţia muncitorilor şi zîmbeau cu calm şi mulţumire de sine.
Mi-am amintit cum era sărbătorită această zi în îndepărtata Rusie... Ar fi îndrăznit oare, la noi, burghezii şi funcţionarii să privească cu atîta calm o demonstraţie a muncitorilor? Nu, ei ar fi închis în graba geamurile şi ar fi încuiat bine uşile şi porţile. Iar cazacii şi jandarmii cu săbiile scoase din teacă, cu nagaicile ridicate ar fi ţîşnit din locurile de pîndă şi numai decît ar fi zburat pietre, ar fi răpăit împuşcături! Şî ar fi ţîşnit sînge, sînge fierbinte de muncitor!... Şi totuşi ceea ce se petrecea la noi era infinit mai bun, mai luminos, mai de preţ decît această demonstrare anemică a propriei neputinţe în faţa unui duşman de clasă impertinent, care se simte sigur de sine şi în afara oricărui pericol.
Seara, într-o sală închisă, a avut loc şedinţa solemnă a social-democraţilor ruşi. Au rostit cuvîntări oratori din partea menşevicilor, bundiştilor şi bolşevicilor. Din însărcinarea organizaţiei noastre din Geneva, în numele bolşevicilor am vorbit eu, deoarece Ilici plecase la Londra, la congresul partidului. Nici măcar sărbătoarea comună nu a putut să potolească vrajba dintre noi.
Bolşevicii şi menşevicii se menţineau în grupuri separate. Începuse să-mi fie dor de Rusia, unde continua să se desfăşoare irezistibil şi furtunos lupta, adevărata luptă împotriva cruntului duşman de clasă. Ca să scap de atmosfera intrigilor din emigraţie, am început să urmăresc cu atenţie dezvoltarea acestei lupte şi să public, mai întîi în ziarul nostru «Vpered», iar apoi, după Congresul al III-lea al partidului, în ziarul «Proletarii», cronici asupra acestei lupte, sub titlul «Muncitorii şi absolutismul», «Clasa muncitoare şi duşmanii ei» etc. Dar asta era, se înţelege, prea puţin. Mă simţeam irezistibil atras înapoi, spre Rusia, doream să particip personal la marile încăierări, să mă arunc în viitoarea luptei şi a vieţii. L-am rugat în repetate rînduri pe Lenin să mă trimită cît mai repede înapoi, în Rusia. Voiau să se întoarcă înapoi şi alţi tovarăşi, care se săturaseră şi ei de disensiunile, intrigile şi vorbăria din străinătate.
M-am alăturat în mod categoric fracţiunii bolşevice în anul 1903, îndată ce am înţeles fondul divergenţelor care au răbufnit la Congresul al II-lea al partidului, dar bolşevic adevărat, bolşevic ferm, bolşevic pe toată viaţa am devenit abia la Geneva, după ce am cunoscut îndeaproape învăţătura, concepţiile şi tactica lui Lenin nu numai din lucrările şi articolele lui polemice, ci şi din discuţiile vii, directe cu el, din expunerile făcute de el la diferite adunări ale adversarilor sau ale prietenilor săi, urmărindu-i viaţa, faptele, atitudinea faţă de duşmani şi de prieteni, faţă de clasa muncitoare şi de clasele duşmane sau străine. De pe atunci el reprezenta o minte largă, clară, dinamică şi uimitor de logică, unită cu o voinţă puternică, cu o mare perseverenţă şi consecvenţă în tot ceea ce începea. Încă de pe atunci el era pătruns de o încredere nestrămutată în clasa muncitoare şi în misiunea ei istorică.
Mi s-a întipărit bine în minte raportul prezentat de el la şedinţa comună a bolşevicilor şi menşevicilor care a avut loc la Geneva după Congresul al III-lea şi conferinţa menşevicilor. La Geneva menşevicii erau în număr mult mai mare decît noi. Primul care a prezentat raportul a fost Martov. Menşevicii l-au întîmpinat cu ovaţii furtunoase, aplaudînd şi în timp ce vorbea, deoarece Martov era vădit emoţionat şi avea nevoie de simpatia auditoriului. Gîrbovit şi fumînd într-una, el apăra monoton şi cu lux de amănunte, cu glas surd şi puţin răguşit rezoluţiile pretins marxiste ale conferinţei menşevice şi critica rezoluţiile «iacobine» ale Congresului al III-lea.
M-am uitat la Ilici. El stătea pe estradă în partea opusă raportorului, sprijinindu-se în cot şi acoperindu-şi cu palma fruntea sa mare, caracteristică, şi ochii. Pe chipul lui se citea liniştea şi atenţia. Doar din cînd în cînd un zîmbet ironic îi flutura pe buze.
Dar iată că Martov îşi termină cuvîntarea lui monotonă şi plicticoasă. Răsună un ropot de aplauze din partea menşevicilor. De tribună se apropie Vladimir Ilici cu cîteva foi în mină. El şi-a început cuvîntarea printr-o comparaţie între rezoluţiile adoptate de Congresul al III-lea al partidului şi rezoluţiile conferinţei menşevice, privitoare la aceleaşi probleme. Relevînd în mod amănunţit claritatea, precizia şi fermitatea revoluţionară, de clasă, a rezoluţiilor congresului, el a supus unei critici atît de nimicitoare rezoluţiile echivoce, confuze şi pline de laşitate ale menşevicilor, le-a ridiculizat cu atîta ironie şi sarcasm, încît menşevicii care erau de faţă pur şi simplu făceau grimase şi turbau de mînie neputincioasă şi... totodată, fără voia lor, erau cuceriţi de logica neobişnuită şî de soliditatea argumentelor lui Ilici. Din cînd în cînd, unii dintre ei îl aplaudau, împreună cu noi, pe Vladimir Ilici. Atunci am observat pentru prima oară îndeaproape priceperea, îndeobşte cunoscută, a lui Vladimir Ilici de a expune neobişnuit de simplu problemele cele mai complexe, de a hipnotiza aproape ascultătorii prin logica sa puternică, de a-i face să ajungă ei înşişi la concluzii precise şi clare.
Fiecăruia i se părea că Lenin spune tocmai ceea ce gîndea şi el.
În Rusia însă evenimentele revoluţionare îşi urmau cursul lor. Mă simţeam irezistibil atras într-acolo. Pe neaşteptate a sosit la Geneva soţia mea, pe care ohrana din Baku n-o slăbea literalmente nici un moment, organizînd în jurul ei o supraveghere sîcîitoare. Necunoscînd nici o limbă străină, ea a ajuns cu multă greutate la Geneva. Peste doua săptămîni însă m-am întors eu în Rusia.
E uşor de închipuit ce senzaţie a produs în străinătate, şi mai ales în rîndurile emigranţilor, ştirea despre răscoala de pe crucişătorul «Potemkin». Ştirea aceasta a venit, bineînţeles, cu oarecare întîrziere, multe lucruri erau transmise inexact, confuz, denaturat, exagerat, dar noi am înţeles şi am simţit că a izbucnit o răscoală armată serioasă, prima răscoală adevărată.
Speram din tot sufletul că răscoala va fi încununată de succes, că ea va fi sprijinită de întreaga Rusie asuprită, care va rupe lanţurile ei seculare, că va fi sprijinită în primul rînd de eroicul proletariat care dăduse deja dovadă în luptă de nemărginitul său spirit de abnegaţie şi care primise deja măreţul botez al focului şi sîngelui. Şi din nou mă simţeam irezistibil atras înapoi, în Rusia. În cercul nostru problema reîntoarcerii constituia principala temă de discuţie, care era reluată în fiecare zi şi întoarsă pe toate feţele.
Mă hotărisem să mă adresez din nou lui Ilici cu rugămintea de a mă trimite imediat în Rusia, la orice muncă. Şi deodată mi se anunţă că sînt căutat chiar de Lenin în legătură cu o chestiune foarte importantă şi urgentă. Mă pregătesc să plec imediat la el, dar el mi-a luat-o înainte, venind la mine, sau ieşindu-mi în cale — nu mai ţin bine minte. Convorbirea noastră a fost scurtă.
— În urma hotărîrii Comitetului Central, d-ta, tovarăşe Iujin, trebuie să pleci cît de curînd — dacă se poate, chiar mîine — la Odesa, mi-a spus el.
Am sărit în sus de bucurie:
— Sînt gata să plec chiar azi! Şi care sînt sarcinile?
— Sarcinile sînt foarte importante. Precum ştii, crucişătorul « Potemkin» se află la Odesa. Sînt temeri că tovarăşii din Odesa nu vor şti să folosească cum trebuie această răscoală. Caută să ajungi neapărat pe crucişător şi convinge-i pe matrozi să acţioneze hotărît şi repede. Caută să ajungeţi imediat la o debarcare. La rigoare nu ezitaţi să bombardaţi clădirile instituţiilor guvernamentale. Oraşul trebuie să treacă în mîinile noastre. Apoi înarmaţi imediat pe muncitori şi desfăşuraţi cea mai energică agitaţie în rîndurile ţăranilor. La această muncă trimiteţi cît mai multe din forţele de care dispune organizaţia din Odesa. Atît prin proclamaţii cît şi verbal îndemnaţi pe ţărani să ocupe pămînturile moşiereşti şi să se unească cu muncitorii în vederea luptei comune. În lupta care a început, eu atribui o importanţă enormă, excepţională alianţei dintre muncitori şi ţărani.
Vladimir Ilici era vădit emoţionat şi, pe cît mi s-a părut mie atunci, cam exagerat în aprecierea situaţiei. Nu-l văzusem încă niciodată într-o asemenea stare. M-au uimit îndeosebi şi, trebuie să recunosc, m-au surprins foarte mult atunci planurile, calculele şi speranţele lui de viitor.
— Apoi trebuie să facem totul pentru ca restul flotei să ajungă în mîinile noastre. Sînt convins că majoritatea vaselor se vor alătura crucişătorului «Potemkin». Trebuie numai să acţionăm hotărît, cu curaj şi repede. Dacă lucrurile vor ajunge pînă acolo, trimiteţi imediat un torpilor să mă ia. Eu plec în Romînia.
— Consideraţi într-adevăr că toate astea sînt posibile, Vladimir Ilici? — am izbucnit eu fără să vreau.
— Sigur că da! Trebuie numai să acţionăm cu hotărîre şi cît se poate de repede. Şi, bineînţeles, ţinînd seamă de situaţie, a repetat el cu hotărîre şi convingere.
Ulterior m-am convins că Vladimir Ilici avusese în multe privinţe dreptate şi că apreciase just situaţia. Dar atunci, la Geneva, nu aveam încă această convingere. Cu vreo trei ani în urmă trăisem în regiunea Odesa şi cunoşteam întrucîtva condiţiile şi situaţia de acolo. În Odesa, care e un oraş comercial, erau relativ puţini muncitori cu adevărat proletari, iar ţăranii din regiunea Herson, şi în special cei din apropierea Odesei, reprezentau un element prea puţin sigur din punct de vedere revoluţionar. Nu contam nici pe faptul că flota din Marea Neagră ar putea fi uşor atrasă de partea noastră. În schimb împărtăşeam pe deplin părerea lui Ilici că trebuie să acţionăm cu hotărîre, cu curaj şi repede. Răscoala de pe crucişătorul «Potemkin» trebuia folosită la maximum. Îmi făceam planul ca, în caz de nu vom putea lua Odesa, să ne îndreptăm cu «Potemkin» spre ţărmurile Caucazului, şi în primul rînd spre regiunea Batumi. Garnizoana şi fortăreaţa din Batumi erau temeinic încorporate în sfera noastră de agitaţie. Ştiam bine acest lucru. Muncitorii din Batumi se afirmaseră deja în repetate rînduri prin lupta lor eroică. În sfîrşit, ţăranii din Guria (o provincie gruzină) şi din alte regiuni învecinate erau pătrunşi de un puternic spirit revoluţionar şi urmau pe social-democraţi. E drept că acolo acţionau în special menşevicii, dar ţăranii gruzini, care de fapt se găseau în stare de dependenţă iobagă faţă de cnezii lor, ar fi sprijinit, după părerea mea, uşor şi cu dragă inimă răscoala. Mi se părea că Batumi ca bază revoluţionară era regiunea cea mai sigură, de pe tot ţărmul Mării Negre.
Am repetat, bineînţeles, că sînt gata să plec imediat şi am plecat chiar în ziua următoare. Înainte de a pleca, Vladimir Ilici a discutat încă o dată cu mine şi a subliniat din nou că e absolut necesar să se asigure sprijinul activ al ţăranilor.
— Ei trebuie să ocupe pămînturile moşiereşti, bisericeşti şi alte pămînturi. Îndemnaţi-i şi ajutaţi-i să facă acest lucru.
Eram întru totul de acord cu această politică şi tactică faţă de ţărani, dar i-am amintit totuşi lui Vladimir Ilici de rezoluţia «Despre atitudinea faţă de mişcarea ţărănească», adoptată de curînd, la Congresul al III-lea al partidului. În această rezoluţie se spunea numai că «social-democraţia îşi pune ca sarcină să sprijine în modul cel mai energic toate acţiunile revoluţionare ale ţărănimii, acţiuni în stare să-i îmbunătăţească situaţia, inclusiv confiscarea pămînturilor moşiereşti, a pămînturilor statului, a pămînturilor bisericeşti, mănăstireşti şi domeniale»4). În rezoluţie nu se spunea că ţăranii trebuie îndemnaţi să ia pe cale revoluţionară aceste pămînturi.
— Propunerea dumneavoastră, Vladimir Ilici, depăşeşte cadrul acestei rezoluţii. Eu sînt în totul de acord cu ea. Dar este oare ea o directivă generală pentru agitaţia în rîndurile ţăranilor? Asta-i oare directiva Comitetului Central?
Vladimir Ilici nu a răspuns imediat. S-a gîndit puţin, apoi mi-a spus mai prudent:
— Nu, deocamdată Comitetul Central nu dă o astfel de directivă generală. Totul depinde de situaţia generală, precum şi de condiţiile şi conjunctura în fiecare caz în parte. La Odesa situaţia este acum de aşa natură, încît trebuie ridicate la luptă toate forţele revoluţionare.
Se-nţelege că nu redau textual, ci doar aproximativ, discuţia mea pe această temă cu Vladimir Ilici, însă de esenţa, de conţinutul ei garantez. Sarcina pe care am primit-o era cît se poate de serioasă şi îmi vor rămîne în minte toată viaţa împrejurările în care mi-a fost trasată. Ne-am luat rămas bun în termeni foarte cordiali; i-am promis lui Vladimir Ilici că-i voi scrie regulat şi amănunţit despre mersul evenimentelor. I-am promis că voi trimite după el, în Romînia, nu numai un torpilor, dar chiar un crucişător sau un cuirasat, dacă răscoala se va dovedi a fi cu adevărat victorioasă.
Acum înţelegem cu toţii cît se poate de bine ce importanţă enormă, am putea spune hotăntoare, a avut şi are pentru revoluţia proletară alianţa strînsă dintre muncitori şi ţărani. În perioada revoluţiei din 1905, acest lucru era departe de a fi limpede chiar şi pentru mulţi dintre bolşevici. În rîndurile social-democraţiei din Europa occidentală se crease de mult o atitudine foarte sceptică faţă de ţărănime. Social-democraţii din Rusia, pe de o parte urmînd în această problemă pe tovarăşii lor din Europa occidentală, pe de altă parte în focul polemicii cu narodnicii, care «divinizau» ţărănimea şi îi atribuiau rolul principal în revoluţia socialistă, subapreciau şi ei importanţa ţărănimii din punct de vedere politic şi revoluţionar. Deşi încă din anii 1901—1902, ţăranii ruinaţi şi exploataţi fără cruţare s-au afirmat deosebit de energic prin puternicele lor răscoale ţărăneşti, Congresul al II-lea al partidului nostru a adoptat în anul următor, 1903, un program agrar foarte moderat — ca să nu mă exprim mai tare — care promitea ţăranilor numai restituirea «otrezkilor» aflate în stăpînirea moşierilor şi care fuseseră acaparate cu prilejul eliberării din iobăgie a ţăranilor. Socialiştii-revoluţionari, după cum se ştie, au exploatat în mod demagogic problema acestor «otrezki» şi şi-au cîştigat asfel, pe socoteala social-democraţilor, o mare popularitate nu numai printre ţărani, dar şi printre numeroşii muncitori care erau încă legaţi de pămînt şi de sat.
Acum ştiam că Lenin, încă din 1902, a propus să se introducă în partea agrară a programului partidului revendicarea naţionalizării pămîntului. Din păcate, această propunere nu a fost adoptată. Dar încă din 1904 el a început să scrie şi să vorbească tot mai insistent despre marele rol pe care trebuie să-l joace ţăranii ruşi în viitoarea revoluţie, iar în 1905 el a pus deja pe tapet problema «dictaturii democrat-revoluţionare a proletariatului şi a ţărănimii». Şi mai ales la insistenţele lui Vladimir Ilici a adoptat Congresul al III-lea al partidului rezoluţia amintită mai sus «Despre atitudinea faţă de mişcarea ţărănească». Desigur, nici această rezoluţie nu era destul de categorică. Trebuia ca ţăranii să fie nu numai «sprijiniţi» în tendinţa lor de a ocupa toate pămînturile, dar să fie şi îndemnaţi să le ocupe, aşa cum am făcut ulterior, în 1917. Dar şi această rezoluţie a fost un uriaş pas înainte. Încă la sfîrşitul anului 1905, V.I. Lenin a propus să se facă pasul următor, adică să se modifice programul nostru agrar, introducîndu-se în el revendicarea naţionalizării pămîntului. În problema dictaturii democrat-revoluţionare a proletariatului şi a ţărănimii însă s-a încins imediat o polemică înverşunată între bolşevici (în special Lenin) şi menşevici. Istoria a arătat prin fapte cine a avut dreptate.
În continuarea povestirii mele menţionez că chiar a doua zi după ce mi-a făcut Vladimir Ilici propunerea sa, am plecat cu un tren expres în Rusia, trecînd prin Austria. Pentru mai multă siguranţă, am fost dotat cu un paşaport pe numele unui fiu de general (numele acesta fictiv nu-l mai ţin minte). Cu acest paşaport am putut trece liniştit şi fără grijă graniţa. Dar pentru a mă înregistra în Rusia şi a fi în legalitate, am fabricat — mi se pare împreună cu Ilin — un act fals foarte primitiv pe numele de Mihail Andreevici Konkin, cetăţean din Ribinsk. Într-adevăr, jandarmii de la graniţă mă salutau cu mult respect, luîndu-mă, desigur, drept autentic fiu de general. Bagajele mi-au fost controlate foarte superficial.
Iată-mă din nou în Rusia! Mă urc bucuros şi plin de emoţie în trenul care merge spre Odesa. Întreb cu prudenţă pe călători ce se petrece la Odesa. Nimeni nu ştie ceva precis. Se vorbeşte de împuşcături, de incendii, unii spun că crucişătorul «Potemkin» ar fi bombardat oraşul. Nu-i nimic, voi afla curînd şi precis totul, la faţa locului.
Din păcate, am ajuns la Odesa noaptea. Să caut locuinţele conspirative la adresele pe care le aveam era riscant şi chiar imposibil. Vrînd nevrînd, a trebuit să mă opresc la un hotel şi să prezint spre înregistrare actul fals. În oraş fusese declarată starea de asediu; cu toate acestea, actul meu fals a mers de minune; cei de la hotel l-au înregistrat fără nici o ezitare şi după aceea l-am folosit vreme destul de îndelungată ca buletin de identitate.
A doua zi am stabilit legătura cu organizaţia noastră din Odesa. Ţin bine minte că m-am întîlnit şi am stat de vorbă cu Emelian Iaroslavski. În momentul de faţă nu-mi amintesc şi de ceilalţi oameni pe care î-am întîlnit în acest oraş.
Mi-am dat curînd seama că venisem prea tîrziu. Crucişătorul «Potemkin» plecase din portul Odesa, iar în oraş, în loc de răscoală, izbucnise un pogrom făcut de derbedei îmbătaţi de poliţie.
Din informaţiile pe care le-am căpătat atunci (şi de a căror exactitate istorică nu garantez) rezultă că lucrurile s-au petrecut cam în felul următor. În rîndurile marinarilor din flota Mării Negre se desfăşura de multă vreme şi cu deosebit succes o vastă propagandă şi agitaţie. De această propagandă erau cîştigaţi îndeosebi matrozii de pe crucişătorul «Ekaterina a II-a» şi pe acest crucişător se puneau cele mai multe speranţe în răscoala care se pregătea. Curînd urmau să aibă loc manevrele de vară ale escadrei. Ea era gata de plecare în larg, pentru a începe manevrele, şi în vederea acestui scop încărcase o mare cantitate de muniţii. Înainte de a ieşi în larg, întreaga escadră se aduna de obicei lîngă mica insulă Tender. De data aceasta, primul vas care s-a îndreptat spre insulă a fost crucişătorul «Potemkin»; restul escadrei rămăsese la Sevastopol.
Matrczii de pe «Potemkin» nutreau de multă vreme o ură înverşunată împotriva comandantului lor Golikov şi a celorlalţi ofiţeri, datorită comportării lor extraordinar de brutale, precum şi pentru că furau cu neruşinare din alimentele destinate echipajului. Chiar din prima zi cînd au ieşit în larg, matrozilor li s-a dat carne alterată şi plină de viermi. Matrozii au început să-şi manifeste nemulţumirea şi să protesteze. Atunci ofiţerii s-au năpustit asupra lor, proferînd înjurături grosolane şi ameninţări, iar comandantul Golikov a scos revolverul şi l-a împuşcat pe Vakulinciuk, unul dintre matrozii care protesta mai dîrz şi care se bucura de mare popularitate. Matrozii, sub conducerea lui Matiuşenko şi a altor tovarăşi mai conştienţi, au pus mîna pe arme şi în cîteva minute au ucis pe ofiţeri şi i-au aruncat peste bord. Pentru conducerea răscoalei de pe vas a fost ales un comitet, în frunte cu Matiuşenko. Crucişătorul a ridicat ancora şi s-a îndreptat spre Odesa.
Ajungînd aici, echipajul de pe «Potemkin» a adresat «domnilor odesiţi» un apel în care arăta ce se întîmplase pe crucişător şi prin care chema populaţia din Odesa să-i acorde sprijinul ei. În acelaşi timp a fost trimisă o delegaţie la autorităţile locale ca să le ceară să nu încerce să împiedice înmormîntarea marinarului ucis şi să le avertizeze că crucişătorul va bombarda imediat oraşul dacă se vor pune piedici sau va fi reţinută delegaţia. Şi într-adevăr, cînd, din ordinul prefectului, poliţia a încercat să reţină pe delegaţi, crucişătorul a tras cîteva salve. Eu însumi am văzut în centrul oraşului o spărtură la una din clădiri. Din păcate, datorită, probabil, unei trădări, ţinta a fost luată prost şi proiectilele n-au nimerit în clădirile administrative. Delegaţilor care fuseseră reţinuţi li s-a dat totuşi drumul imediat.
A fost apoi organizată înmormîntarea — transformată în demonstraţie— a marinarului Vakulinciuk. Cu acest prilej, au rostit cuvîntări marinari şi reprezentanţi ai organizaţiilor revoluţionare locale. În general s-au ţinut cuvîntări, s-au angajat discuţii, prea multe cuvîntări şi discuţii, dar după cum se vede au fost prea puţine acţiuni revoluţionare hotărîte. Or, aici trebuia în primul rînd să se acţioneze, şi anume să se acţioneze prin mijloacele pe care mi le arătase, pe care mi le indicase mie V. I. Lenin. El a avut dreptate chiar şi atunci cînd a spus că e posibil ca restul flotei din Marea Neagră să treacă de partea crucişătorului «Potemkin».
Amiralul Ciuhnin a trimis împotriva crucişătorului «Potemkin» o întreagă escadră. Nu-mi amintesc dacă Ciuhnin a plecat el însuşi cu escadra. Aflînd de aceasta, «Potemkin» a ieşit cu curaj în întîmpinarea flotei care se îndreptase spre el. Ca răspuns la cererea de a se preda, el a arborat steagul de luptă, a pregătit tunurile şi a continuat să înainteze. Deodată se desprinde de escadră crucişătorul «Gheorghi Pobedonoseţ» şi, arborînd steagul roşu, se alătură lui «Potemkin»! Încă două nave mici îi urmează exemplul. De pe cîteva nave rămase în escadră se aud strigăte de «ura», răsună aclamaţii de simpatie. Amiralul ordonă flotei să se întoarcă înapoi. E foarte probabil că şi alte nave, poate chiar întreaga escadră, s-ar fi alăturat marinarilor răsculaţi de pe crucişător dacă ei ar fi trecut imediat la urmărirea escadrei care se retrăgea, sprijinind prin acţiunile lor hotărîte pe cei ce şovăiau. «Îndrăzneală, încă o dată îndrăzneală şi iar îndrăzneală!» (De l'audace, encore de l'audacc, toujours de l'audace!) — spunea cîndva marele maestru al revoluţiei Danton.
Însă îndrăzneala, hotărîrea şi prezenţa de spirit nu s-au manifestat pînă la capăt. Navele «Potemkin» şi «Georghi Pobedonoseţ» au lăsat escadra cuprinsă de frămîntări să se retragă liniştit, iar ele s-au îndreptat spre portul Odesa, care avea să fie locul lor de pierzanie. În acest timp poliţia din Odesa nu dormea. Ea a mobilizat şi a îmbătat drojdia societăţii, pe derbedeii din Odesa, care au fost întotdeauna în număr mare în acest oraş comercial. În împrejurimile portului au început jafurile şi pogromurile, care au culminat cu un uriaş incendiu în port.
Cînd am venit eu, incendiul era pe sfîrşite. Construcţiile din port mai fumegau încă. Crucişătorul «Potemkin» nu mai era în port; aici era ancorat numai crucişătorul «Gheorghi Pobedonoseţ». Matrozii de pe acest crucişător nu făcuseră decît să aresteze pe comandanţi, făxă să-i nimicească. Printre matrozi erau mulţi care şovăiau. Acţiunile nehotărîte, sau, mai precis, pasivitatea marinarilor de pe crucişător, şi incendiul din portul Odesa au sporit şovăielile. Ofiţerii arestaţi au început şi ei să îndemne pe matrozi să se predea, promiţîndu-le că vor face toate demersurile pentru ca cei ce se vor preda să fie iertaţi. Matrozii de pe crucişătorul «Gheorghi Pobedonoseţ» au hotărît să se predea. Atunci crucişătorul «Potemkin» a ridicat ancora şi a ieşit în larg.
Am încercat să aflu de la tovarăşii din Odesa încotro s-a îndreptat crucişătorul şi ce intenţionează să facă.
Mi s-a răspuns că a plecat, probabil, spre ţărmurile Caucazului; cît despre planurile lui, nimeni n-a putut să-mi spună ceva precis. Mi-a venit în minte ideea că, poate, «Potemkin» s-a gîndit să-şi încerce norocul la Batumi, unde intenţionam eu să-l îndrept în caz de insucces la Odesa. Am aflat parola care îmi permitea să pătrund pe crucişător şi cu primul vapor am plecat spre Caucaz. La Novorossiisk însă am aflat că crucişătorul «Potemkin» s-a îndreptat spre apus, spre ţărmurile Romîniei. După cum se ştie, în Romînia echipajul acestui crucişător care s-a răsculat fără succes, al acestei «republici plutitoare», a debarcat, predînd nava autorităţilor romîneşti. Aşa s-a terminat prima răscoală armată din 1905.
I-am scris lui V. I. Lenin despre insuccesul nostru şi am hotărît să plec la Moscova, gîndindu-mă — şi nu fără temei — că într-un viitor apropiat Moscova, şi în general regiunea centrală industrială, va deveni unul din principalele centre ale mişcării revoluţionare. Deocamdată participarea proletariatului din Moscova la mişcarea revoluţionară era încă foarte slabă, dar pentru orice revoluţionar care cunoştea proletariatul nu încăpea nici o îndoială că în cele din urmă el se va ridica şi se va pune în mişcare în mase compacte.
Calculele şi speranţele mele s-au dovedit întemeiate. La Moscova a început greva din octombrie 1905 şi tot la Moscova a fost organizată cea mai importantă insurecţie armată din 1905 — istorica insurecţie din decembrie.
1). M. Vasiliev-Iujin a sosit la Geneva, venind din Rusia, la sfîrşitul lui martie 1905. — Nota Red.
2). E vorba de greva din decembrie 1904 a muncitorilor din Baku. — Nota Red.
3). În 1905. — Nota Red.
4). «Rezoluţiile şi hotărîrile congreselor, conferinţelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale plenarelor C.C.», partea I, Editura pentru literatură politică, 1954, pag. 82. — Nota Red.