Dispunem de operele complete ale lui Lenin şi de o literatură destul de vastă (atît ştiinţifică, cît şi de popularizare) despre leninism. Ca om însă Lenin, cu personalitatea lui vie şi multilaterală a fost zugrăvit pînă acum cu totul insuficient, sau, mai bine-zis, n-a fost zugrăvit aproape deloc.
Scrisorile adresate de Vladimir Ilici rudelor — mamei sale, Alexandrovna Ulianova şi surorii sale, Maria Ilinicina,[1] — cuprinzînd perioada 1894—1917, adică din primii ani ai activităţii sale revoluţionare şi pînă la înapoierea sa în Rusia, după revoluţia din februarie, umplu în parte acest gol. Aceste scrisori ne permit să ne dăm seama într-o oarecare măsură de felul de viaţă al lui Vladimir Ilici, de deprinderile, înclinaţiile lui, de atitudinea lui faţă de oameni etc. Fac această rezervă, spunînd «într-o oarecare măsură» fiindcă în primul rînd nu este vorba nici pe departe de o culegere completă a scrisorilor trimise de el rudelor, în perioada amintită mai sus. Din cauza repetate mutări dintr-un oraş în altul şi a numeroaselor percheziţii şi arestări la care erau supuşi diferiţi membri ai familiei noastre, percheziţii însoţite de obicei de confiscarea corespondenţei, foarte multe din scrisorile lui Vladimir Ilici s-au pierdut. Multe scrisori s-au rătăcit şi pe drum, înainte de a ajunge la destinaţie, mai ales în timpul războiului imperialist. De aceea, aceeaşi problemă revine uneori în cîteva scrisori una după alta. Pe lîngă aceasta scrisorile poartă amprenta terorii poliţieneşti din vremea ţarismului. E drept că în corespondenţa legată direct de activitatea noastră (toate comunicările despre evenimentele revoluţionare, despre viaţa partidului ş.a.m.d.) respectam cu stricteţe principiile conspiraţiei, scriind cu cerneală simpatică şi folosindu-ne îndeosebi de cărţi şi reviste trimise pe adrese străine «necompromise»[2]. Dar viaţa noastră personală şi activitatea revoluţionară erau atît de strîns legateîntre ele, încît corespondenţa personală legală avea, fără îndoială, mult de suferit, fiind considerabil redusă de noi din pricina condiţiilor create de poliţie. Nu degeaba într-una din scrisorile trimise surorii sale Maria Ilinicina, la Vologda, unde se afla ea pe atunci în deaportare, Vladimir Ilici spunea: «În situaţia noastră (şi a ta, şi în special a mea) este foarte greu să corespondezi aşa cum ai vrea».
Şi aceasta se referea nu numai la Maria Ilinicina, ci la toţi membrii familiei noastre, căci cu toţii eram înrudiţi cu Vladimir Ilici nu numai prin sînge, ci şi prin idei, prin convingeri. Toţi membrii familiei (inclusiv M.T. Elizarov, soţul Annei Ilinicina) erau de pe atunci social-democraţi şi făceau parte din aripa revoluţionară a partidului, cu toţii participau într-o măsură mai mare sau mai mică la activitatea revoluţionară. Chiar şi mama, care pe la sfîrşitul secolului trecut, atunci cînd percheziţiile şi arestările deveniseră deosebit de frecvente în familia, avea peste 60 de ani, împărtăşea ideile noastre.
Toată corespondenţa legală a revoluţionarilor era cenzurată şi treb:uia să recurgem la tot felul de aluzii, la formule convenţionale ş.a.m.d. pentru a vorbi despre problemele care ne stăteau la inimă, pentru a anunţa primirea unei scrisori nelegale, pentru a întreba de cunoscuţi etc.
Scrisorile trimise de Vladimir Ilici direct pe adresa mamei, a surorii sau fratelui său, nu conţineau aproape nici un nume, căci persoana al cărei nume ar fi fost pomenit într-o astfel de scrisoare, risca să aibă neplăceri. Bineînţeles că nouă nici nu ne trecea prin minte să cauzăm cuiva neplăceri sau poate chiar ceva mai rău decît atît. În scrisorile lui Vladimir Ilici se pot întîlni numele de botez şi rareori numele de familie numai ale tovarăşilor şi cunoscuţilor despre care poliţia ştia şi aşa că au legături cu noi (fie că erau şi ei deportaţi, fiind implicaţi în acelaşi proces, fie că făcuseră studiile la aceeaşi şcoală etc.) sau ale celor de care ne legau anumite chestiuni de ordin practic (nume de editori, de librari etc.). Pentru a evita să pomenească numele vreunuia dintre cunoscuţii mai mult sau mai puţin legali, despre care voia să comunice ceva, sau cărora voia să le transmită salutări etc., Vladimir Ilici folosea foarte adeseori în aceste scrisori porecle sau indicii legate de anumite fapte sau evenimente pe care le cunoşteam noi. Astfel pe I. I. Skvorţov-Stepanov, cu care a întreţinut, un timp, o corespondenţă foarte vie prin A. I. şi M. I., Vladimir Ilici îl numeşte «istoricul» (avînd în vedere lucrările sale în domeniul istoriei). Pentru a trimite salutări lui V. V. Vorovski, care era deportat la Vologda, în acelaşi timp cu Maria Ilinicina, Vladimir Ilici scrie: «Transmite salutări prietenilor polonezi şi roagă-i să ne sprijine pe cît posibil» . Prin «călătorul chinez» era subînţeles A. P. Sklearenko, pe atunci funcţionar la calea ferată din Manciuria; prin «domnul cu care ne-am plimbat anul trecut cu barca» — V. A. Leviţki etc.
Trebuia să ne folosim de termeni figuraţi şi atunci cînd scriam despre trimiterea publicaţiilor ilegale, a corespondenţei conspirative, a cărţilor în care se găseau scrisori scrise cu cerneală simpatică etc.
La sfîrşitul lunii decembrie 1900, autoarea acestor rînduri a trimis lui Vladimir Ilici în străinătate, prin mijlocirea lui G. B. Krasin, care pleca într-acolo, «Manifestul partidului socialiştilor-revoluţionari», pe care l-a introdus într-un album cu fotografii. Acest pachet l-a bucurat foarte mult pe Vladimir Ilici şi în scrisoarea din 16 ianuarie 1901, el răspunde: «Mulţumesc foarte mult pentru cărţile trimise şi mai ales pentru fotografiile extrem de frumoase şi de interesante trimise de vărul din Viena; aş dori mult să primesc cît mai des astfel de daruri.»
«Iskra» şi alte publicaţii ilegale se trimiteau în Rusia, printre altele, în plicuri expediate pe adrese legale, «necompromise». În scrisorile sale, Vladimir Ilici ne înştiinţa uneori despre trimiterea unor astfel de pachete pentru ca să ne putem informa din timp la destinatar. Probabil că o astfel de înştiinţare era cuprinsă şi în următoarele cuvinte ale lui Vladimir Ilici din scrisoarea din 14 decembrie 1900: «Îmi amintesc că pe data de 9 ţi-am trimis piesa de care te interesai». «Pe Volodea l-a bucurat foarte mult voluminoasa ta scrisoare, — spune Nadejda Konstantinovna în scrisoarea din 8 februarie 1916. — Poate că ai să ne mai scrii». Corespondenţa noastră legală n-a fost niciodată prea voluminoasă, iar în timpul războiului imperialist, cînd a fost trimisă această scrisoare, corespondam mai mult prin cărţi poştale şi încă recomandate, deoarece multe scrisori se pierdeau; de aceea cuvintele Nadejdei Konstantinovna se referă, probabil, la o scrisoare ilegală trimisă printr-o carte.
În 1900, în prima perioadă a şederii lui în străinătate, Vladimir Ilici, care nu ştia încă pentru cît timp se va stabili acolo, nu ne indica, din motive conspirative, adresa lui: în vreme ce el locuia în Elveţia sau la München, noi îi scriam la Paris sau la Praga. Astfel, în scrisoarea din 2 martie 1901, el ne comunică noua sa adresă, adăugînd: «M-am mutat împreună cu proprietarul locuinţei». Franz Modracek, pe a cărui adresă îi expediam noi scrisorile, se mutase într-adevăr într-o locuinţă nouă, dar Vladimir Ilici continua să locuiască la vechea lui adresă din München.
Punctualitatea, firea ordonată, precum şi un sever spirit de economii, mai ales în cheltuielile personale, au constituit tot atîtea trăsături caracteristice ale lui Vladimir Ilici. Aceste însuşiri Vladimir Ilici le moştenise, probabil, de la mama sa, cu care avea multe trăsături comune.
Cît de econom era Vladimir Ilici atunci cînd era vorba de propriile lui nevoi, se poate vedea din scrisoarea sa din 5 octombrie 1895.
«Acum, pentru prima oară de cînd locuiesc la Petersburg, am ţinut un caiet de venituri şi cheltuieli, ca să văd cîţi bani mi se duc în realitate. A reieşit că într-o singură lună, de la 28 august la 27 septembrie, am cheltuit în total 54 ruble şi 30 copeici, fără să socotesc plata pentru lucruri (vreo 10 ruble) şi cheltuielile în legătură cu un proces pe care, poate, îl voi purta (tot vreo 10 ruble). E drept că în aceste 54 de ruble sînt unele sume care nu se cheltuiesc în fiecare lună (galoşi, haine, cărţi, calculatoare cu bile etc.), dar chiar dacă scad aceste sume (16 ruble) cheltuielile tot rămîn excesive — 38 ruble pe lună. După cum se vede, n-am trăit cu socoteală: numai pentru tramvaiul cu cai am cheltuit într-o lună 1 rublă şi 36 copeici. Probabil că după ce o să mă aclimatizez pe aici, o să cheltuiesc mai puţin».
Şi într-adevăr, el făcea economie, mai ales pe vremea cînd nu cîştiga şi era nevoit să recurgă la «subvenţie», cum numea el ajutorul în bani pe care îl primea de la mama sa. Mergea atît de departe cu economia încît în 1895, cînd locuia la Petersburg, nu s-a abonat nici măcar la «Russkie Vedomosti»[3] şi citea la biblioteca publică ziarele «apărute cu două săptămîni în urmă». «Poate c-o să mă abonez cînd voi găsi aci ceva de lucru», scria el surorii sale.
Vladimir Ilici a rămas toată viaţa cu această trăsătură de caracter, care s-a manifestat nu numai cînd era în emigraţie şi cînd, datorită faptului că nu izbutea să găsească un editor pentru lucrările sale (e destul să ne amintim că «Problema agrară» a aşteptat 10 ani ca să apară abia în 1917), era uneori într-o situaţie de-a dreptul critică, dar chiar şi atunci cînd a avut o situaţie materială pe deplin asigurată, adică după revoluţia din 1917.
Domeniul în care îi venea însă foarte greu să facă economie erau cărţile. De cărţi avea nevoie pentru lucrările sale, pentru a fi la curent cu politica, economia etc. a Rusiei şi a altor ţări.
«Spre marea mea groază — spune el în scrisoarea trimisă din Berlin mamei sale la 29 august 1895 — m-am trezit iarăşi în faţa unor „dificultăţi“ financiare: „ispita“ de a cumpăra cărţi ş. a. e atît de mare, încît dracu' ştie cum mi se duc banii». Dar şi în această privinţă el căuta se restrîngă şi se ducea să lucreze în biblioteci. Acolo putea munci mai liniştit, scăpînd de agitaţia şi de nesfîrşitele şi obositoarele discuţii atit de caracteristice emigranţilor, care se plictiseau în mediul străin cu care nu erau obişnuiţi şi cărora le plăcea să-şi uşureze sufletul în astfel de convorbiri.
De altfel, nu numai în străinătate se folosea Vladimir Ilici de biblioteci, ci şi în Rusia. Într-o scrisoare trimisă din Petersburg mamei sale el spune că este mulţumit de noua sa cameră care se află «aproape de centru (aşa, bunăoară, pînă la bibliotecă nu fac decît 15 minute)». În drum spre locul de deportare a profitat chiar şi de cele cîteva zile petrecute la Moscova pentru a lucra la Muzeul Rumeanţev. Iar la Krasnoiarsk, unde a locuit cîtva timp, aşteptînd să se deschidă navigaţia pe fluviul Enisei pentru a putea pleca în judeţul Minusinsk, a lucrat în biblioteca lui Iudin, deşi ca să ajungă acolo era nevoit să parcurgă zilnic vreo 5 verste.
În deportare, unde nici vorbă nu putea fi de biblioteci, Vladimir Ilici a căutat să umple acest gol, rugîndu-ne să împrumutăm cărţi de la bibliotecă şi să i le trimitem prin poştă. Am făcut cîteva încercări de acest fel, dar se pierdea prea mult timp cu drumul (aproape o lună dus şi întors), iar bibliotecile nu împrumutau cărţi decît pe un termen limitat.
Vladimir Ilici a recurs uneori la această metodă şi mai tîrziu. Astfel, în scrisoarea din 31 ianuarie 1914 adresată Annei Ilinicina, el spune: «În ceea ce priveşte culegerile de date statistice cu privire la procesele penale din anii 1905—1908, v-aş ruga să nu le cumpăraţi (n-are nici un rost, căci sînt scumpe), ci să le luaţi de la o bibliotecă (fie de la biblioteca Colegiului avocaţilor, fie de la aceea a Dumei de stat) şi să mi le trimiteţi pentru o lună.»
În timpul cît a stat în străinătate, Vladimir Ilici a folosit întotdeauna diferite biblioteci. La Berlin lucra la Biblioteca imperială. La Geneva îşi avea «clubul» său preferat (Société de lecture): ca să poţi folosi biblioteca acestui «club», trebuia să te înscrii şi să plăteşti o anumită cotizaţie, ce-i drept, foarte modestă. La Paris, lucra la Biblioteca naţională, deşi plîngea că «este prost organizată», iar la Londra, la British Museum. Numai în timpul şederii la München ne scria că regretă că «aici nu sint biblioteci», şi nici la Cracovia nu prea s-a folosit de bibliotecă. În scrisoarea pe care mi-a trimis-o la 22 aprilie 1914, scria că «aici (la Cracovia — M. U.) ... biblioteca este săracă şi cît se poate de prost amenajată, dar nici nu prea am ocazia să mă duc pe acolo...» Munca la «Pravda», relaţiile de tot felul cu tovarăşii care veneau la Vladimir Ilici la Cracovia în număr mult mai mare decît înainte, în Franţa sau în Elveţia, conducerea activităţii fracţiunii social-democrate din Duma de stat, conferinţele şi consfătuirile de partid etc. nu-i îngăduiau să consacre prea mult timp activităţii ştiinţifice. «De multe ori ne aminteam de Geneva, — scrie Vladimir Ilici, — unde puteam lucra mai bine, unde există o bibliotecă bine amenajată, unde viaţa e mai puţin agitată, mai puţin dezordonată».
Ajuns din nou în Elveţia, după ce fusese arestat în Galiţia, la începutul războiului imperialist, Vladimir Ilici scrie: «Bibliotecile de aici sînt bune şi m-am aranjat destul de bine în ce priveşte folosirea cărţilor. E chiar plăcut să citeşti puţin după o perioadă de muncă de zi cu zi la ziar». După aceea, a plecat cu Nadejda Konstantinovna de la Berna la Zürich, fiind determinat, printre altele, şi de intenţia «de a mai lucra puţin în bibliotecile de aici», care, după cum spunea el, «sînt mult mai bune decît cele din Berna». Studiul nu l-a împiedicat să continue cu aceeaşi intensitate munca politică de partid, fapt care reiese în mod concludent şi din corespondenţa dusă în acea perioadă cu tovarăşul Karpinski şi publicată în «Culegeri din Lenin», vol. XI.
În străinătate Vladimir Ilici avea condiţii prielnice să citească cărţi străine, să răsfoiască ziare şi reviste în limbi străine, lucru pentru care frecventa bibliotecile, în schimb însă resimţea întotdeauna acut lipsa cărţilor ruseşti. «Cărţile germane le voi procura cu uşurinţă aici, — scrie el în scrisoarea din 2 aprilie 1902, — căci sînt destule. Dar cărţi ruseşti nu prea se găsesc».
Fără îndoială, faptul că nu avea la îndemînă diferitele cărţi ruseşti, de care avea nevoie, l-a stînjenit adesea în muncă, în perioada petrecută in străinătate. De aceea, în scrisorile sale adresate familiei întîlnim regulat rugămintea de a i se trimite diferite cărţi care îi trebuiau (culegeri statistice, lucrări în problema agrară, studii filozofice etc.), precum şi reviste şi cărţi literare noi. Aşadar, după aceste scrisori putem să ne dăm seama într-o oarecare măsură ce fel de lucrări ştiinţifice îl interesau pe Vladimir Ilici într-o anumită perioadă, şi pentru care din operele sale s-a folosit de ele.
Printre aceste cărţi multă atenţie acorda el diferitelor culegeri de date statistice.
Importanţa deosebită pe care Vladimir Ilici o dădea statisticii, «faptelor exacte, faptelor incontestabile», reiese limpede din lucrările sale, din ciornele, extrasele şi calculele de care erau precedate aceste lucrări. Caracteristică este în această privinţă şi lucrarea sa neterminată şi încă inedită «Statistică şi sociologie»2). Lucrarea era semnată P. Piriucev (un nou pseudonim adoptat de Vladimir Ilici pentru a înlesni publicarea lucrării) şi avea ca temă «importanţa şi rolul mişcărilor naţionale, raportul dintre naţional şi internaţional».
În această lucrare găsim următorul pasaj:
«În domeniul fenomenelor sociale, scrie Vladimir Ilici, nu există o metodă mai răspîndită şi mai inconsistentă ca luarea unor fapte răzleţe, jocul de-a exemplele. Să alegi exemple, în general — asta nu e deloc greu, dar nici importanţă nu are, sau dacă are, apoi are una pur negativă, pentru că esenţialul îl constituie condiţiile concrete istorice ale diferitelor cazuri. Faptele, dacă le luăm în ansamblul lor, în conexiunea lor, sînt nu numai «îndărătnice», dar şi absolut concludente. Faptele, dacă sînt luate în afara ansamblului, în afara conexiunii, dacă sînt fragmentare şi arbitrare, nu sînt decît o jucărie sau chiar ceva şi mai rău ... Trebuie să încercăm să stabilim o temelie de fapte exacte şi incontestabile pe care să ne putem sprijini, cu care să putem compara oricare dintre raţionamentele «generale» sau «exemplificatoare» de care se face fără măsură atîta abuz în unele ţări în zilele noastre. Ca aceasta să fie într-adevăr o temelie, trebuie să luăm nu fapte răzleţe, ci întreg ansamblul faptelor referitoare la problema analizată, fără nici o excepţie, căci altminteri se va naşte în mod inevitabil bănuiala, şi o bănuială cu totul legitimă, că faptele au fost alese sau triate arbitrar, că în locul conexiunii şi interdependenţei obiective a fenomenelor istorice în ansamblul lor este servită o cîrpăceală «subiectivă» al cărei scop este de a justifica, poate, o treabă murdară. Doar, aceasta se întîmplă... mai des decît s-ar părea.»3)
În 1902, Vladimir Ilici a rugat ca dintre cărţile pe care le-a avut cu el în Siberia, să i se trimită în străinătate «toată statistica»[4], căreia (după cum spune el în scrisoarea din 2 aprilie 1902) «am început să-i cam duc dorul...» Mai tîrziu, pentru a primi cu mai multă regularitate material statistic din diferite oraşe ale ţării, Vladimir Ilici s-a adresat în scris[5] chiar statisticienilor care au participat la congresul medicilor şi naturaliştilor, ţinut la Moscova în iarna 1908—1909 (la acest congres a existat o subsecţie de statisticieni). La cererea lui a primit răspuns de la o serie întreagă de statisticieni din provincie, şi în scrisoarea din 2 ianuarie 1910, Vladimir Ilici spunea:
«Am primit încă o scrisoare care cuprinde date statistice din Reazan. E admirabil — după cît se vede, vor fi mulţi aceia care mă vor ajuta».
În 1908, pe cînd lucra la «Materialism şi empiriocriticism», Vladimir Ilici a cerut să i se trimită cartea profesorului Celpanov despre Avenarius şi şcoala acestuia, o carte despre «Filozofia imanentă» etc. În legătură cu lucrarea pe care o pregătea, el scrie următoarele surorii sale: «M-am ocupat foarte mult de lucrările machiştilor şi cred că am scos la iveală toate platitudinile lor fără seamăn (cît şi cele ale «empiriomonismului»)».
În scrisoarea sa din 22 octombrie 1916 în care se interesa dacă a fost primit manuscrisul lui despre capitalismul contemporan («Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului»), Vladimir Ilici scria: «Atribui acestei lucrări economice o importanţă deosebit de mare şi aş dori foarte mult s-o văd complet tipărită». După cum se ştie, dorinţa sa nu s-a putut îndeplini (deşi Vladimir Ilici «a căutat din răsputeri să se adapteze „rigorilor“ cenzurii», cum spune el în scrisoarea din 2 iulie 19164) adresată lui M. N. Pokrovski): lucrarea lui Vladimir Ilici a fost supusă unei serii de modificări şi de ciuntiri şi abia după zece ani a văzut lumina tiparului în forma ei originală.
Din scrisorile lui Vladimir Ilici către rude aflăm scopul pe care-l urmărise scriind lucrarea «Structura capitalistă a agriculturii moderne»5). În scrisoarea din 22 octombrie 1916, el scrie surorii sale: «Îmi scrii că editorul ar vrea să publice „Problema agrară“ în volum, şi nu în broşură. Înţeleg acest lucru în sensul că trebuie să trimit continuarea (adică în completarea celor scrise despre America, să scriu ceea ce am făgăduit despre Germania). Mă voi apuca de aceasta imediat după ce voi termina lucrarea pe care trebuie s-o scriu ca să acopăr avansul primit de la vechiul editor.» Manuscrisul acestei lucrări, care se păstrează la Institut, arată că lucrarea n-a fost terminată: după cît se pare, revoluţia «l-a împiedicat» pe Vladimir Ilici s-o termine.
Scrisorile publicate ale lui Vladimir Ilici oglindesc într-o oarecare măsură atît condiţiile în care şi-a scris lucrările, cît şi marile greutăţi pe care le întîmpina publicarea lor. Ne referim aici la lucrările sale legale. Cu excepţia revoluţiei din 1905 şi a perioadei 1912— 1914, cînd a avut posibilitatea să colaboreze la ziarele — pe atunci legale — «Zvezda» şi «Pravda», şi cînd partidul a avut, ce-i drept, doar pentru scurtă vreme, editurile sale legale, în toată perioada de dinaintea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, Vladimir Ilici a lucrat în condiţii neprielnice. Şi aceasta nu numai pentru că în străinătate, de pildă, resimţea mereu lipsa cărţilor ruseşti şi a altor materiale de care avea nevoie pentru lucrările sale.
El întîmpina mari dificultăţi şi din partea cenzurii: articolele lui erau ciuntite şi denaturate (ca de exemplu articolul «Critica necritică»), cărţile erau confiscate («Problema agrară», vol. 2) etc. Dar pe lîngă aceasta, o greutate serioasă o constituia şi faptul că, rupt de Rusia cum era, deseori nu avea posibilitatea să stabilească legături directe cu editurile etc. Caracteristice sînt, de pildă, repetatele sale încercări de a se angaja să lucreze pentru Dicţionarul enciclopedic al lui Granat. «Ar fi bine să mi se dea de lucru la Dicţionarul enciclopedic, — spune el în scrisoarea adresată surorii sale la 22 decembrie 1914, — dar aceasta, desigur nu este uşor de aranjat, dacă nu-l cunoşti pe secretarul de redacţie». Pe secretar nu-l cunoştea şi cînd se adresa direct redacţiei dicţionarului, adesea nici nu i se răspundea la scrisori. «Nu s-ar putea să mai capăt ceva de lucru la Dicţionarul enciclopedic? — o întreba el pe sora sa, în februarie 1915. — Am scris în legătură cu aceasta secretarului, dar nu-mi răspunde»[6]. «Din păcate, n-am acum nici un fel de legături cu editurile», scrie dînsul în 1912.
Dacă n-ar fi fost tovarăşii şi rudele care l-au ajutat mult pe Vladimir Ilici să-şi găsească editori, să facă corecturile lucrărilor lui etc., apariţia lor ar fi întîmpinat încă şi mai multe greutăţi. Dar surorile şi fratele lui nu puteau să-l ajute întotdeauna, şi îndeosebi nu aveau această posibilitate atunci cînd erau închişi sau deportaţi. Astfel, şi în 1904, el a cerut mamei să-i dea adresa lui Mark Timofeevici, cu care avea de rezolvat «unele chestiuni editoriale» (scrisoarea din 20 ianuarie 1904).
Vladimir Ilici ştia nu numai să lucreze metodic, perseverent şi foarte rodnic, dar ştia şi să se odihnească atunci cînd i se oferea prilejul.
Cea mai bună odihnă o găsea el în mijlocul naturii şi în linişte. «Aici (la Stirsudden în Finlanda, unde se odihnea după ce s-a întors «grozav de obosit» de la Congresul al V-lea al partidului — M. U.) mă odihnesc de minune: mă scald, şi mă plimb, nu văd ţipenie de om şi nu fac nimic. Cel mai mult îmi prieşte singurătatea şi inactivitatea». Acolo a petrecut într-adevăr un concediu minunat, fiind înconjurat de o atenţie şi o grijă deosebită din partea Lidiei Mihailovna Knipovici. Şi mai tîrziu îşi amintea de timpul petrecut acolo; într-o scrisoare adresată Mariei Ilinicina, care era în convalescenţă după o formă gravă de febră tifoidă, îi spunea: «Bine ar fi să te trimitem la Stirsudden!»
Vladimir Ilici iubea natura şi în scrisorile sale descria întotdeauna frumuseţea locurilor unde îl arunca soarta. «Aici natura e superbă — scria el mamei în 1895, în drum spre Elveţia. — Pentru mine e o desfătare s-o tot privesc. Imediat după gara germană, de unde ţi-am trimis scrisoarea precedentă, au început să se vadă Alpii, au apărut lacurile, şi nu mă mai puteam desprinde de la fereastra vagonului». «Mă plimb — scrie el Mariei Alexandrovna. — Pe aici acum e plăcut să te plimbi — sînt, probabil, şi la Pskov (ca şi în împrejurimile Pskovului) destule locuri frumoase» ... «Acum cîteva zile... m-am plimbat cu barca... pe un lac foarte pitoresc şi m-am desfătat admirînd minunatele privelişti pe o vreme foarte frumoasă...» scrie el din străinătate. «Acum cîteva zile am făcut o admirabilă plimbare pe Salève împreună cu Nadia şi cu un prieten... Jos, peste tot, la Geneva, e ceaţă şi o vreme posomorită, dar pe munte (la circa 1.200 metri deasupra nivelului mării), un soare minunat, peste tot e zăpadă, săniuţe, ca într-o frumoasă zi de iarnă rusească. Iar jos, la poalele muntelui — «la mer du brouillard» — o adevărată mare de pîclă şi nori, prin care nu vezi nimic; doar piscurile foarte înalte ale munţilor se conturează deasupra acestei mări. Chiar şi micul Salève (900 metri) este învăluit în ceaţă». «Nadia şi cu mine am colindat mult prin împrejurimi şi am găsit locuri foarte frumoase», citim în scrisoarea din 27 septembrie 1902. Cu siguranţă că Vladimir Ilici avea dreptate cînd scria: «Dintre toţi tovarăşii de aici, singurii care am cutreierat toate împrejurimile oraşului sîntem noi. Găsim tot felul de potecuţe ,,de ţară“, cunoaştem locurile din apropiere şi avem de gînd să ne ducem şi mai departe.»
Pe vremea cînd locuiau în Elveţia, Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna plecau vara pentru cîtva timp afară din oraş — unde se introducea imediat «viaţa de ţară» («scularea dis-de-dimineaţă şi culcarea aproape o dată cu găinile») — sau, dacă nu reuşeau să plece, urcau uneori pe munţi. În scrisoarea din 2 iulie 1904, adresată Mariei Alexandrovna, Nadejda Konstantinovna descrie o astfel de excursie: «E o săptămînă de cînd am plecat din Geneva şi ne odihnim în adevăratul înţeles al cuvîntului. Treburile şi grijile le-am lăsat la Geneva, iar aici dormim cîte 10 ore pe zi, ne scăldăm şi ne plimbăm. Volodea nu citeşte ca lumea nici măcar ziarele, cărţi am luat în general foarte puţine, dar şi pe acestea le vom retrimite înapoi la Geneva mîine, fără să le fi citit; cît despre noi, la 4 dimineaţa ne vom pune rucsacurile în spinare şi vom pleca pentru vreo două săptămîni în munţi. Vrem să mergem la Interlaken, iar de acolo la Lucerna. Studiem Baedeckerul6) şi ne chibzuim cu grijă drumul... M-am înţeles cu Volodea să nu discutăm despre nici un fel de treburi şi, pe cît posibil, nici să nu ne gîndim la ele, că doar n-o fi prăpăd... »
Dar aceste excursii erau foarte rare şi ei le făceau numai atunci cînd munca şi hărţuiala provocată de certurile fracţioniste începeau să aibă o influenţă prea nefastă asupra sănătăţii şi nervilor lui. Aşa s-a întîmplat după iarna 1903—1904, care a urmat Congresului al II-lea al partidului şi sciziunii din partid. De obicei însă, dacă pleca vara la ţară, după cîteva zile de odihnă deplină, cînd îi reuşea acest lucru, Vladimir Ilici îşi continua şi acolo munca. Atunci cînd le era cu neputinţă să plece din oraş, sau cînd plecau numai pentru scurtă vreme, ei făceau — de obicei duminica — plimbări afară din oraş, uneori în munţi, pe jos sau cu bicicletele. «Se nimereşte fără să vrem să ne plimbăm duminica, aşa cum se obişnuieşte în străinătate, deşi e neplăcut, căci pretutindeni e îmbulzeală mare», îi scrie Vladimir Ilici mamei la 29 martie 1903. Cînd plecau într-o astfel de plimbare, îşi luau sandvişuri şi îşi petreceau acolo toată ziua. Nu e de mirare că Vladimir Ilici şi Nadejda Konstantinovna au nimerit în partidul «plimbăreţilor» (amatorii de plimbări), în timp ce alţi tovarăşi erau membri ai partidului «cinefililor» (amatorii de cinema), cum îşi spuneau ei în glumă.
Lui Vladimir Ilici nu-i prea plăceau distracţiile în care alţi tovarăşi găseau o clipă de destindere după o muncă încordată. Cît timp a stat în străinătate, se pare că n-a fost niciodată la cinematograf, iar la teatru nu se ducea decît rar. Cînd a plecat pentru prima oară în străinătate, a văzut la Berlin «Ţesătorii»7); mai mergea uneori la teatru cînd era în emigraţie «destul de stingher» (adică fără familie) sau cînd, după o muncă încordată, pleca cu vreo treabă oarecare într-un oraş mare şi profita de acest lucru ca «să se mai dezmorţească» puţin. Dar pe Vladimir Ilici nu prea îl mulţumeau spectacolele puse în scenă la teatrele din străinătate (uneori pleca din sală împreună cu Nadejda Konstantinovna chiar după primul act, ceea ce îi făcea pe tovarăşi să-l dojenească în glumă că aruncă banii în vînt). Dintre spectacolele văzute mai tîrziu, se pare că o impresie deosebită i-a lăsat numai piesa «Cadavrul viu»8). I-a plăcut însă foarte mult Teatrul de artă, unde fusese împreună cu Lalaianţ («Columb»), încă în perioada cît a stat la Moscova, înainte de a pleca în emigraţie; într-o scrisoare din februarie 1901 el spune mamei că pînă şi azi îşi aduce cu plăcere aminte de acest spectacol. «Aş vrea să văd la Teatrul de artă rus „Azilul de noapte“», citim în scrisoarea sa din 4 februarie 1903. Dar a izbutit să vadă «Azilul de noapte» abia mulţi ani mai tîrziu — pe vremea cînd locuia la Moscova, după revoluţie.
La concerte Vladimir Ilici se ducea de asemenea relativ rar, deşi îi plăcea muzica. «Recent am fost pentru prima dată în iarna aceasta la un concert bun, — citim în aceeaşi scrisoare, — şi ne-a plăcut foarte mult, mai ales ultima simfonie a lui Ceaikovski (Symphonie pathétique)». «Am fost acum cîteva zile la operă şi am ascultat cu multă plăcere, „Ebreea“. Am mai auzit-o o dată la Kazan (cînd a cîntat Zakrjevski), acum, cred, vreo 13 ani, — îi scrie el mamei sale la 9 februarie 1901, — dar unele melodii le ţin minte şi azi.» El fluiera deseori după aceea aceste melodii (în felul lui deosebit de a fluiera printre dinţi). Mai tîrziu, în străinătate, Vladimir Ilici se ducea rar la operă şi la concerte. Muzica avea asupra lui un efect prea puternic şi cînd nervii îi erau obosiţi — ceea ce se întîmpla foarte des în condiţiile vieţii agitate şi pline de frecuşuri din emigraţie — el o suporta cu foarte mare greutate. De asemenea bugetul lui modest şi faptul că era foarte ocupat, îl determinau pe Vladimir Ilici să ducă o viaţă sobră (lipsită de distracţii).
Vladimir Ilici nu acorda prea mare atenţie curiozităţilor diverselor oraşe: «În general, sînt destul de indiferent faţă de ele, — spune el într-o scrisoare trimisă din Berlin în 1895, — şi de cele mai multe ori numai din întîmplare nimeresc într-un astfel de loc. De altfel îmi place mai mult să mă duc pe la serbări şi distracţii populare decît să vizitez muzee, teatre, galerii de pictură etc.». Cînd locuia la Berlin în 1895, se ducea de obicei seara pe la astfel de serbări, ceea ce îi dădea posibilitatea «să studieze moravurile berlineze şi să audă vorbindu-se nemţeşte». Vladimir Ilici s-a ocupat cu studierea moravurilor nu numai atunci cînd a fost pentru prima dată în străinătate, la Berlin. În scrisorile sale către rude găsim multe pasaje din care se vede că şi atunci cînd locuia la Paris, sau cînd se afla în trecere prin acest oraş, îi plăcea să urmărească cu atenţie viaţa de acolo. În aceste scrisori el scoate în evidenţă atitudinea degajată a locuitorilor Parisului pe străzi şi pe bulevarde. «Pentru cei care au mijloace modeste, Parisul este un oraş foarte puţin convenabil şi foarte obositor, — scria Vladimir Ilici după o şedere de cîteva zile acolo. — Dar nu există oraş mai vesel şi mai potrivit pentru o vizită scurtă sau pentru o plimbare». Trecînd prin Cehoslovacia, Vladimir Ilici a urmărit cu atenţie şi felul de viaţă al cehilor şi regreta că nu învăţase limba cehă. El descrie în culori vii viaţa şi obiceiurile ţăranilor galiţieni, pe care a avut prilejul să le observe în timpul şederii în Galiţia, ca şi carnavalul şi bătaia cu confette şi serpentine de la München etc. Îi era dragă viaţa sub toate aspectele ei şi ştia să o observe şi să o studieze aşa cum puţini oameni ştiu s-o facă.
Din scrisorile lui Vladimir Ilici ne putem da seama ce atitudine avea faţă de familie şi, într-o oarecare măsură, faţă de oameni, în general. Cîtă atenţie şi cîtă grijă exprimă aceste scrisori! Vladimir Ilici se simţea foarte legat de familie şi mai ales de mama lui. În toate scrisorile adresate ei, sau celorlalţi membri ai familiei, se simte preocuparea de a-i asigura mamei un trai mai bun, mai tihnit şi mai fără griji. În scrisorile lui se interesează de sănătatea mamei şi întreabă bunăoară: «Cum v-aţi aranjat cu locuinţa, nu este friguroasă?» «Sînt neliniştit că aveţi o locuinţă friguroasă, — scrie el într-o scrisoare adresată mamei sale în 1909 — ... să nu răceşti.. Nu s-ar putea instala o sobiţă de tuci?...» În aceste scrisori el o sfătuieşte adesea pe mama sa «să te odihneşti bine vara», «să alergi mai puţin, să te odihneşti mai mult, să-ţi vezi de sănătate» etc.
Vladimir Ilici era deosebit de atent cu mama sa atunci cînd asupra ei se abătea vreo nenorocire. Şi multe a mai avut ea de pătimit în decursul vieţii! Ba unul, ba altul dintre membrii familiei era arestat sau deportat, şi uneori chiar mai mulţi în acelaşi timp. Dînsa, care era pe atunci o femeie în vîrstă, trebuia să alerge pe la închisori, la vorbitoare şi cu pachete, să aştepte ore întregi în anticamerele a tot soiul de şefi ai jandarmeriei şi ohranei, să sufere, cîteodată fără a avea pe nimeni alături, pentru copiii ei cărora li se răpise libertatea. Din scrisoarea trimisă mamei sale la 1 septembrie 1901, se vede bine cît de îngrijorat era Vladimir Ilici pentru dînsa în aceste perioade din viaţa ei şi cît de greu îi venea să suporte despărţirea de ea. Pe atunci Maria Ilinicina şi Mark Timofeevici erau în închisoare, Anna Ilinicina era în străinătate şi nu se putea întoarce în Rusia, căci ar fi fost arestată şi ea, fiind implicată în acelaşi proces. Dmitri Ilici nu putea nici el să stea cu mama, deoarece trebuia să-şi termine universitatea din Iuriev. La fel s-a întîmplat şi în 1904, cînd Dmitri Ilici, Anna Ilinicina şi Maria Ilinicina au fost arestaţi la Kiev, în procesul Comitetului Central şi comitetului din Kiev ale partidului şi ea a rămas tot atît de singură într-un oraş străin.
Dorinţa dintotdeauna a lui Vladimir Ilici a fost să locuiască împreună cu mama sa şi în multe rînduri a chemat-o la dînsul. Dar lucrul acesta era greu de realizat, mai ales din cauză că mama sa locuia întotdeauna cu aceia dintre copiii ei care aveau cu deosebire nevoie de ajutorul ei, iar în Rusia, cei care aveau de suferit de pe urma prigoanei poliţieneşti, aveau aproape întotdeauna nevoie de ajutor. De aceea, în cursul celor două perioade de emigraţie ale lui Vladimir Ilici ea nu a reuşit să vină decît de două ori şi pentru scurt timp în străinătate, ca să se vadă cu el. În 1902 a stat cam o lună cu Vladimir Ilici şi Anna Ilinicina la Loguivy, în nordul Franţei. Pentru a doua, şi ultima oară, a reuşit să-l vadă pe adimir Ilici la Stockholm. Ea a venit aici în 1910 împreună cu Maria Ilinicina pentru a se întîlni cu el. Cu prilejul acestor călătorii, Vladimir Ilici îi indica întotdeauna itinerariul exact şi o sfătuia să se oprească peste noapte la hotel, «ca să n-o obosească prea mult drumul». Tot la Stockholm, M. A. Ulianova a avut pentru prima şi ultima oară prilejul să-l audă pe Vladimir Ilici vorbind la o adunare a muncitorilor emigranţi. La plecare, Vladimir Ilici ne-a condus pînă la debarcader; n-a putut însă să se urce pe vapor, deoarece vasul aparţinea unei companii de navigaţie ruseşti şi ar fi putut fi arestat. Nici pînă în ziua de azi nu pot uita expresia feţei lui la debarcader, cînd o privea pe mama sa. Cîtă durere era întipărită pe chipul lui! Parcă ar fi presimţit că e ultima oară cînd o mai vede. Şi aşa s-a şi întîmplat. Pînă la înapoierea în Rusia, după revoluţia din februarie, Vladimir Ilici nu şi-a mai putut vedea familia, iar mama lui murise cu puţin timp înainte, în iulie 1916. Scrisoarea trimisă de Vladimir Ilici, după ce a aflat de moartea ei n-am mai primit-o. Nu s-a păstrat nici scrisoarea următoare, dar îmi amintesc cît de îndurerat a fost Vladimir Ilici, cît de greu i-a fost să suporte această pierdere, ce atitudine afectuoasă a avut faţă de noi, care eram la fel de zdrobiţi sufleteşte de moartea mamei.
Vladimir Ilici a fost întotdeauna foarte atent faţă de surorile şi fratele său, ca şi faţă de M. T. Elizarov. Întotdeauna s-a interesat îndeaproape cum o duc, cum se simt, dacă au de lucru, dacă folosesc cum trebuie timpul de odihnă etc. Căuta să ne facă rost de traduceri trimiţîndu-ne uneori, în acest scop, cărţi străine; se interesa de ceea ce citeam sau studiam, ne chema la el. Vladimir Ilici era foarte atent şi faţă de tovarăşii săi, se interesa cum trăiesc şi îi ajuta pe cît putea. Astfel, el scria prefeţe la traducerile făcute de ei pentru a înlesni editarea acestor lucrări şi pentru a le da în felul acesta posibilitatea de a cîştiga ceva.
Tovarăşilor care nu cunosc condiţiile de trai în emigraţie şi felul în care se ducea corespondenţa legală pe vremea ţarismului, s-ar putea să li se pară ciudat şi de neînţeles faptul că în scrisorile lui Vladimir Ilici, el spune deseori că «duce o viaţă tihnită», «retrasă», «în linişte şi pace» etc. şi aceasta tocmai în perioade ca, de pildă, cea a războiului imperialist, cînd din literatura şi corespondenţa ilegală reiese că el lupta cu multă dîrzenie împotriva şovinismului, sub a cărui influenţă căzuseră majoritatea partidelor social-democrate. Nu trebuie să uităm însă că pe atunci Vladimir Ilici nu putea să-şi spună cuvîntul decît fie în presă — într-un ziar care apărea o dată la cîteva săptămîni, uneori la cîteva luni, expedierea acestei publicaţii, ca şi a broşurilor, fiind extrem de dificilă — fie la adunările puţin numeroase ale emigranţilor sau în cercurile muncitorilor străini. Este de la sine înţeles că posibilităţile de care dispunea Vladimir Ilici erau pentru el cît se poate de nesatisfăcătoare. Daca la începutul revoluţiei din Rusia, după cum spunea Nadejda Konstantinovna Krupskaia, el făcea impresia unui leu care ar vrea să-şi spargă cuşca, avem toate motivele să credem că şi mai înainte de aceasta, viaţa în emigraţie, departe de Rusia — mai ales în vremea războiului imperialist — era pentru el o cuşcă, care îl împiedica să-şi descătuşeze întreaga energie, ca un conducător, ca un tribun al poporului. Vladimir Ilici tînjea după o muncă adevărată, legată de masele muncitoare şi în loc de aceasta era nevoit să prelucreze doi-trei tovarăşi, pentru ca prin ei să influenţeze cercuri mai largi. Cum putea să nu fie oare pentru Vladimir Ilici o astfel de activitate, ca şi îndeobşte atmosfera din «somnoroasa Berna», prea «tihnită», desfăşurîndu-se prea «pe îndelete»?...
În corespondenţa legală, numai rareori se întrezărea furia sa împotriva «păcătoşilor de oportunişti de cea mai rea speţă», împotriva «tuturor banalităţilor spuse în legătură cu votarea creditelor» etc. În scrisorile legale, el era încătuşat de cenzură: dacă te uiţi la frazele care «atrăgeau atenţia» agenţilor ohranei şi a jandarmilor, devenind «corpuri delicte», înţelegi că şi el, şi membrii familiei lui erau pe atunci într-o situaţie în care «era foarte greu să scrii aşa cum ai vrea».
Aşa cum am arătat la început, scrisorile lui Vladimir Ilici către rudele sale prezintă importanţă şi interes îndeosebi pentru că îl caracterizează ca om (este bineînţeles o caracterizare cu totul incompletă şi, date fiind condiţiile corespondenţei, oarecum unilaterală); după părerea noastră, ele aduc în acest sens o contribuţie preţioasă la ceea ce se scrie despre Vladimir Ilici şi nu putem decît să regretăm că s-a pierdut un număr atît de mare din scrisorile către familia sa şi tovarăşii săi. Despre Lenin conducătorul, omul politic şi omul de ştiinţă vorbesc celelalte documente şi, în primul rînd, vasta lui operă scrisă.
Deosebit de dificilă a fost pentru Vladimir Ilici cea de a doua perioadă de emigraţie. Ajuns la Geneva, după ce locuise la Petersburg şi în împrejurimi, i-a venit extrem de greu să îndure înapoierea la vechea vatră părăsită. «De cîteva zile ne aflăm în această blestemată Geneva, — spune el în scrisoarea din 14 ianuarie 1908 către M. I. — E o văgăună păcătoasă, dar n-ai ce-i face. O să ne adaptăm». Cu perseverenţa şi energia lui de totdeauna, Vladimir Ilici s-a apucat de lucru, deoarece el ştia «să se adapteze» oricăror condiţii. «Neplăcut a fost numai primul moment al deplasării, ca orice trecere de la mai bine spre mai rău. Dar era inevitabil», — spune el în scrisoarea următoare, adresată mamei. Tot o trecere de la mai bine spre mai rău era pentru el lipsa cărţilor noi şi a ziarelor de care avea nevoie pentru lucrările sale, lipsă pe care o resimţea pe atunci deosebit de acut, deoarece la Petersburg avusese posibilitatea să citească toate ziarele şi revistele şi să urmărească toate lucrările recent apărute. El cere «să se procure... procesele-verbale ale Dumei a III-a (ediţia oficială cuprinzînd stenogramele dărilor de seamă, precum şi declaraţiile, interpelările şi proiectele de lege depuse în Dumă)» şi să i se transmită «absolut tot, fără a se omite ceva». Pentru dînsul prezentau interes şi «programele, înştiinţările şi manifestele octombriştilor, ale celor de dreapta, ale grupului cazacilor etc.». El este lipsit de aceste materiale care-i sînt necesare, în timp ce «în Dumă toate aceste „hîrţoage“ zac cu siguranţă pe jos şi nimeni nu se uită la ele». Mai cere să i se trimită şi «toate publicaţiile recente ale menşevicilor», revistele sindicale care au scăpat de distrugere etc.
Dar, în afara de lipsa cărţilor — de care suferea, oricît ne străduiam noi să-i procurăm măcar cele mai interesante lucrări apărute — în timpul emigraţiei lui Vladimir Ilici i-au lipsit şi ziarele ruseşti. Dificultăţi deosebite a întîmpinat în această privinţă în timpul războiului imperialist, cînd se întîmpla ca perioade destul de lungi să nu primească nici un ziar din ţară. «Trimiteţi-mi o dată pe săptămînă ziarele ruseşti, citite de voi, căci aici nu găsesc de loc»,—scrie el în scrisoarea din 20 septembrie 1916.
Vladimir Ilici s-a lovit de asemenea de mari greutăţi materiale — în special în ultimii ani de emigraţie. «În curînd toate vechile surse de venituri vor seca şi problema unui cîştig se pune destul de acut» (14 decembrie 1915). Această problemă «îl nelinişteşte mult», scrie Nadejda Konstantinovna, deoarece în chestiunile băneşti, Vladimir Ilici era foarte susceptibil şi evita să primească ajutor, indiferent de la cine ar fi fost. «O să mă apuc să scriu orice, — scrie el la 20 septembrie 1916, — căci scumpetea este îngrozitoare şi viaţa a devenit insuportabil de grea».
În toamna anului 1916, numai cu cîteva luni înainte de revoluţia din februarie, Vladimir Ilici era nevoit să caute cărţi de tradus şi să ia legătură cu editorul pentru a le publica. Cît de steril şi-ar fi irosit el forţele, dacă ar fi trebuit într-adevăr să-şi piardă timpul cu traducerile! Din fericire însă, revoluţia «l-a împiedicat» să facă acest lucru.
Acestea erau condiţiile în care trăia Vladimir Ilici în emigraţie cu puţin înainte de revoluţie. Deşi energia şi perseverenţa nu l-au părăsit niciodată, faptul că era departe de Rusia, de masele muncitoare, cu care întotdeauna năzuise să fie în legătură nemijlocită, ca şi condiţiile grele de trai din emigraţie, ne explică de ce «nervii lui au avut de suferit», de ce întregul organism îi era şubrezit.
Cu cîtă amărăciune repetă el în scrisoarea din 15 februarie 1917 gluma făcută de Nadejda Konstantinovna cînd au primit bani din Rusia: «După cîte văd, tu (Vladimir Ilici — M. U.) ai început să primeşti „pensie“.»
După această scrisoare, în care sub învelişul glumeţ se strevăd limpede condiţiile grele în care a fost nevoit să trăiască Vladimir Ilici înainte de revoluţie, a urmat o scurtă telegramă care ne-a umplut de bucurie: «Sosim luni noaptea ora 11. Anunţaţi „Pravda“ Ulianov.»
S-a sfîrşit cu emigraţia. S-a sfîrşit şi corespondenţa cu familia.
De la Vladimir Ilici n-am mai primit decît două bileţele scurte, după cum scurtă a fost şi şederea lui ilegală în Finlanda, în timpul lui Kerenski şi al lui Kornilov, în ajunul marii biruinţe din Octombrie.
[1]. De obicei scrisorile nu erau adresate unei singure rude, ci tuturor membrilor familiei, în orice caz celor care locuiau în acel moment împreună, «pentru a evita repetări». — M.U.
[2]. Nu era posibil, fireşte, ca aceste scrisori să fie păstrate în Rusia şi de aceea mai există numai o parte din ele, în copii făcute în străinătate. — M. U.
[3]. «Russkie Vedomosti» era pe atunci cel mai decent şi mai interesant dintre toate ziarele burgheze. — M. U.
[4]. În 1929, Institutul Lenin a primit din străinătate materialul statistic folosit de Vladimir Ilici pentru cartea sa «Dezvoltarea capitalismului în Rusia», ca şi alte cărţi ale lui Vladimir Ilici. După extrasele şi notele din aceste cărţi se vor mai putea trage o serie de concluzii preţioase despre activitatea lui Ilici. — M. U.
[5]. Avem posibilitatea de a publica această scrisoare datorită faptului că jandarmeria din Moscova a păstrat-o în dosarele sale. — M. U.
[6]. Lucrurile nu stăteau mai bine nici în ceea ce priveşte răspunsurile altor editori la scrisorile din acea perioadă ale lui Vladimir Ilici. Vezi în această privinţă a treia scrisoare din 27 septembrie 1901, a lui Lenin către L. I. Akselrod («Culegeri din Lenin», vol. XI, pag. 326). — M.U.
1). V. I. Lenin — Scrisori către rude, 1894—1919. Leningrad, Partizdat, 1934, pag. 484. (Institutul Marx-Engels-Lenin de pe lîngă C.C. al P. C. (b) al U.R.S.S.). — Nota Red.
2). V. I. Lenin, Opere, vol. 23, Editura pentru literatură politică, 1953, pag. 269—275. — Nota Red.
3). Op. cit., pag. 270—271. — Nota Red.
4). V. I. Lenin, Opere, vol. 35, pag. 179. — Nota Red.
5). V. I. Lenin, Opere, vol. 16, pag. 387—410. — Nota Red.
6). Călăuza călătorului, cuprinzînd descrierea diferitelor localităţi, a drumurilor, principalelor monumente, muzee etc. (După numele lui Baedecker, editorul celor mai răspîndite călăuze de acest gen.). — Nota Red.
7). Este vorba de piesa cu caracter social «Ţesătorii» de Gerhart Hauptmann. — Nota Trad.
8). De L. N. Tolstoi. — Nota Trad.