În noaptea de 4 spre 5 iulie, sediul ziarului «Pravda» a fost devastat. Iuncherii erau cît pe-aci să-l surprindă acolo pe Ilict care, numai cu jumătate de oră înainte de incursiunea lor, trecuse pe la ziar pentru a rezolva o chestiune redacţională. Pînă în ziua următoare n-am ştiut nimic despre devastare. Dimineaţa, abia ne deşteptasem, cînd a venit I. M. Sverdlov. După ce ne-a povestit cele întîmplate în timpul nopţii, a început să stăruie pentru a-l convinge pe Ilici să dispară numaidecît. Era cît se poate de limpede că lucrurile nu se vor opri aici; după devastarea sediului redacţiei, samavolniciile aveau să continue, iar pe Ilici îl pîndea primejdia de a cădea în ghearele iuncherilor. Iakov Mihailovici a pus pe umerii fratelui meu impermeabilul lui şi amîndoi au plecat imediat din casă, fără a fi observaţi. Am început să ne pregătim pentru primirea oaspeţilor nepoftiţi care, fără îndoială, aveau să ne viziteze. Eram destul de obişnuiţi cu asemenea vizite nocturne, de pe vremea ţarismului, dar cît de ciudat mi se părea şi ce jignitor era pentru noi să fim supuşi la percheziţii în Rusia «liberă»!
Seara tîrziu, pe străduţa noastră liniştită şi pustie (locuiam la capătul străzii Şirokaia, din Petrogradskaia storona), se auzi uruitul unui autocamion uriaş, care se opri în dreptul casei noastre. «Vin la noi, ei sînt!» strigai eu. Şi într-adevăr, cînd ne apropiarăm de geam, văzurăm că autocamionul se oprise chiar în faţa casei în care locuiam, iar soldaţii se şi îndreptau spre intrare. De la fereastră, le auzeam vocile gălăgioase, îi auzeam cum vorbeau cu portarul, iar peste cîteva minute zbîrnîi soneria şi se auziră bătăi puternice în uşă.
Am deschis numaidecît, căci nu aveam nimic de ascuns, şi toată casa ni se umplu de o ceată furioasă de iuncheri şi soldaţi cu puştile în mină. După ce prezentară ordinul de percheziţie, începură imediat să cotrobăiască prin casă în căutarea omului după care veniseră. Subşeful serviciului de informaţii, împreună cu vreo doi-trei ofiţeri şi soldaţi se îndreptară spre camera lui Ilici, iar ceilalţi se ocupară de restul odăilor.
Deşi le spusesem că Ilici nu este acasă, ei începură să-l caute pretutindeni unde bănuiau că s-ar putea ascunde cineva: pe sub paturi, în dulap, pe după perdele etc. Cerură să le aducem cheile şi, cînd deschideam un coş sau un cufăr, se repezeau să străpungă conţinutul lor cu baionetele. Făceau aceasta fără să se gîndească, chiar şi atunci cînd era vorba de coşuri în care, fără îndoială, n-ar fi putut încăpea un om matur. După ce percheziţionau cîte un cufăr, eu îl încuiam la loc, dar mi-am dat în curînd seama că făcînd aşa îi întărîtam şi mai mult. «Dacă îl încuie, înseamnă că aici trebuie să fie», se gîndeau ei, pesemne, şi numaidecît alţi soldaţi se năpusteau asupra coşului, mă puneau din nou să-l deschid, îl răscoleau iar şi-1 străpungeau cu baionetele. Ce era înăuntru nu-i interesa, nu se uitau la lucruri, voiau doar să se convingă că nu-i ascuns acolo «spionul german» pe care veniseră să-l caute.
În camera lui Vladimir Ilici, unde se găseau subşeful serviciului de informaţii şi vreo doi-trei ofiţeri, cei care făceau percheziţia erau ceva mai reţinuţi. După ce cotrobăiră peste tot şi luară o parte din hîrtii, încercară să afle cîte ceva de la noi. În vremea asta, doi soldaţi şedeau la masă şi răsfoiau nişte scrisori ale lui Ilici. Printre ele se aflau şi multe scrisori primite de pe front de la soldaţi; cea mai mare parte din soldaţi îşi exprimau în aceste scrisori entuziasmul şi recunoştinţa faţă de Vladimir Ilici, care le arăta cum să pună capăt războiului blestemat Cunoşteam aceste scrisori şi, uitîndu-mă acum la soldaţii care le citeau, vedeam pe chipurile lor o expresie de uimire. Cum aşa! Cum putuseră tovarăşii lor de arme, soldaţii, să trimită din tranşee, astfel de scrisori unui spion german, unui trădător de patrie, pe care ei veniseră să-l aresteze ca pe cel mai crîncen duşman al lor!
Unul dintre ofiţeri părea şi el oarecum nedumerit. Îmi punea mereu fel de fel de întrebări: unde a locuit Vladimir Ilici înainte, cu ce s-a ocupat, ce cărţi a scris. «N-aş putea să văd şi eu aceste cărţi?»,— întrebă el în cele din urmă. «Cum să nu, — îi răspunsei eu. — Doriţi poate să le citiţi?» — «Aş putea să le iau?» — întrebă naivul ofiţer, dar camarazii lui începură să-i facă nişte semne şi să-i şoptească ceva. Probabil că-i spuseră că nu e nimerit să facă acest lucru şi ofiţeraşul tăcu fîstîcit.
Bineînţeles, ofiţerii nu reuşiră să afle unde se găsea Vladimir Ilici. Unui dintre ei o interoga deosebit de insistent pe Nadejda Konstantinovna. «Nici chiar vechile legi ţariste nu obligau soţia să-şi trădeze soţul», — îl întrerupsei eu. Ofiţerul nu mai spuse nimic. Totuşi el izbutise să afle că Vladimir Ilici fusese cu puţin timp înainte în Finlanda, la Bonci-Bruevici. Acest lucru avu anumite urmări.
Negăsind nimic, ofiţerii şi soldaţii plecară, luînd cu dînşii pe Nadejda Konstantinovna, pe M. T. Elizarov — unul dintre ei găsise că seamănă cu Vladimir Ilici — şi pe femeia noastră de servici. Aceasta din urmă nu ştiuse să spună cum îl cheamă pe «boierul» la care era angajată şi cei de la serviciul de informaţii bănuiră că ea ascunde ceva. Dar n-au fost ţinuţi prea mult timp arestaţi: în aceeaşi noapte li se dădu drumul, după ce prea zeloşii agenţi ai serviciului de informaţii au primit un perdaf zdravăn de la şefii lor pentru că nu aduseseră pe cine trebuia.
Trecură cîteva zile. Era pe la ora 5 după amiază, cînd strada noastră se umplu iarăşi de soldaţi care ne răvăşiră din nou locuinţa. De data aceasta, percheziţia desfăşurîndu-se în timpul zilei, în jurul casei noastre se strînsese o mare mulţime de curioşi. Detaşamentul venit pentru percheziţie era comandat de un ofiţer tînăr. El fusese şi la prima percheziţie, dar atunci avusese o atitudine mai corectă. De data aceasta, simţindu-se cel mai mare în grad şi fiind, probabil, enervat la culme din pricină că percheziţiile nu dădeau rezultatele aşteptate, se năpusti foarte îndîrjit asupra noastră cerîndu-ne să-i spunem unde se află Vladimir Ilici. El susţinea că serviciul de informaţii avea ştiri că Lenin trebuie să fie acasă. «Nu-i aici — n-aveţi decît să căutaţi şi o să vă convingeţi singur», îi răspunserăm noi. El începu să cerceteze şi se duse şi la bucătărie. Femeia noastră de servici era o ţărancă destul de mărginită. Drept răspuns la întrebarea dacă n-a fost cineva pe la noi, ea bombăni ceva furioasă şi după cîteva clipe ieşi pe uşa din dos, şi dădu să coboare scara. După cum se dovedi mai tîrziu, ea îşi amintise tocmai atunci că trebuia să cumpere ceva şi intenţionase să dea fuga pînă la o prăvălie Fu imediat adusă înapoi şi nici în ruptul capului ofiţerul nu vru să creadă că ea avusese de gînd să meargă după cumpărături. Era convins că fusese trimisă într-un alt apartament din aceeaşi clădire pentru a-i da de ştire lui Vladimir Ilici, care, pasămite, apucase să se ascundă din timp. Ofiţerul începu să ţipe la îngrijitoare, dar primi o ripostă destul de hotărîtă: «Ce v-aţi legat de mine? Eu nu ştiu nimic». Atunci ofiţerul declară că va fi nevoit să percheziţioneze toată casa. «Dar autorizaţie aveţi?» îl întrebă M. T. Elizarov. Ofiţeraşul stătu o clipă pe gînduri, apoi dîndu-şi probabil seama că într-adevăr nu poate, fără autorizaţie, să percheziţioneze toată casa, fugi pînă jos să telefoneze la serviciul de informaţii. Dădu, în acelaşi timp, ordin de a se încercui clădirea, aşa încît nimeni să nu fie lăsat să iasă afară şi de a se cerceta şi terenul viran de alături. Pe acest teren se găseau bîrne, lemne şi tot felul de dărîmături şi nu era deloc uşor ca toate acestea să fie cercetate. Soldaţii alergau de colo pînă colo, ridicînd bîrnele cu paturile armelor, apoi coborîră în subsolul casei şi se uitară prin toate ungherele, dar degeaba. Ofiţeraşul turba de furie. Fusese doar în Finlanda, la vila lui Bonci-Bruevici şi acolo îl informase cineva că Lenin trebuie să fie acasă, la Petersburg.
Serviciul de informaţii dădu autorizaţie pentru percheziţia unei singure locuinţe, situată cu un etaj mai jos, unde stătea pe atunci tovarăşul Alexei (Puşas). De fapt, aici nu făcură o percheziţie propriu-zisă, ci aruncară doar o privire prin camere, controlară actele celor din casă şi se convinseră că Vladimir Ilici nu se găsea acolo.
Şi aşa mai trecu o bucată de vreme. În locuinţa noastră fură lăsaţi de pază doi soldaţi. Le dădeam ceai şi sandvişuri şi stăteam de vorbă cu ei. Mîncau cu plăcere sandvişurile, ni se plîngeau că au pămînt puţin şi că s-au săturat pînă peste cap de război, dar se arătau neîncrezători ori de cîte ori le povesteam ceva despre Vladimir Ilici şi le spuneam cine este el şi pentru ce luptă. Prea mult li se împuiase capul că e spion german, prea mare impresie făcea asupra acestor oameni înapoiaţi faptul că trecuse în timpul războiului prin Germania. De ce pe alţii nu-i lăsau, îşi ziceau ei, şi pe el l-au lăsat?
În timp ce se desfăşura percheziţia, Nadejda Konstantinovna, care se întorcea din cartierul Vîborg unde lucra, ajunsese pînă în apropierea casei, dar văzînd ce se petrece acolo, se întoarse înapoi.
Organele serviciului de informaţii ne mai făcură şi o a treia vizită. Între timp ne mutasem într-o altă locuinţă. La Mark Timofeevici venise un nepot pe care vecinii nu-l cunoşteau. Cineva găsi că seamănă cu Vladimir Ilici şi anunţă acest lucru acolo unde trebuia. Ni se făcu din nou o percheziţie nocturnă, casa ne fu din nou răsturnată cu susu-n jos, dar tot fără nici un rezultat.