Vladimir Ilici a învăţat de mic copil să cînte la pian. După cum ne povestea mama, avea o ureche muzicală foarte bună şi prindea cu uşurinţă melodiile. La vîrsta de 8 ani cunoştea bine multe bucăţi pentru copii şi cînta la patru mîini cu copiii mai mari. După ce a intrat la liceu, a început însă să neglijeze muzica. De ce? În nici un caz din pricina învăţăturii.
Volodea era foarte capabil şi învăţa extrem de uşor. Cred mai curînd că dacă s-a lăsat de pian, aceasta se datoreşte faptului că se molipsise de părerea răspîndită pe atunci potrivit căreia asta n-ar fi fost o ocupaţie potrivită pentru băieţi. Dar toată viaţa a iubit muzica, înţelegînd-o pînă în cele mai subtile nuanţe.
În iarna anului 1888 am fost o dată cu Vladimir Ilici la opera din Kazan. Locurile noastre erau undeva sus, la galerie. Seara aceea mi s-a întipărit foarte bine în minte. Îmi amintesc cum ne-am întors pe jos acasă, cum am mîncat pîine cu lapte. Volodea era tot timpul sub impresia muzicii auzite şi fredona într-una, încetişor, ca să nu-i trezească din somn pe ceilalţi, ariile care îi plăcuseră. Era foarte bine dispus pentru că reuşise să vină din satul Kokuşkino, unde avea domiciliu forţat, şi să vadă un spectacol de operă . . .
Mamei noastre, Maria Aleksandrovna, îi plăcea foarte mult să cînte la pian. Cînta şi din gură, acompaniindu-se la pian, multe cîntece şi romanţe vechi, dar îndeosebi interpreta cu multă plăcere fragmente din opera «Mormîntul lui Askold». Avea o partitură veche, îngălbenită de vreme a acestei opere. Noua tuturor ne plăcea s-o ascultăm cum cînta la pian şi din gură, iar Vladimir Ilici fredona şi el adesea unele melodii din «Mormîntul lui Askold».
Între anii 1888 şi 1890 Vladimir Ilici cînta adesea acompaniat la pian de Olga Ilinicina. Despre Olga nu se ştiu decît puţine lucruri şi nu toţi ştiu că în copilărie şi adolescenţă ea a fost prietena cea mai bună şi mai apropiată a lui Volodea. Era mai tînără decît el, dar nu era mai puţin evoluată din punct de vedere intelectual. La vîrsta de 18 ani cunoştea limbile germană, franceză, engleză şi suedeză. Se poate spune că Olga Ilinicina numai cînd dormea nu muncea. A murit în mai 1891de febră tifoidă.
Vladimir Ilici îi admira mult puterea de muncă şi aptitudinile.
Cîntam în duo cîntecul lui Iazîkov «Corăbierul», care începe cu cuvintele «Neumblata-i marea noastră», şi n-am să uit niciodată impresia pe care mi-o producea ultima strofă:
«Valul scoate la liman
Doar pe cel cu suflet tare!...
Fraţilor!
În uragan
Pînza mea stă dreaptă-n zare».
Lui Volodea îi plăcea şi «Nunta» de Dargomîjski:
«Cununaţi fără preot,
Lumînări sau coroane.
N-auzirăm nici imnuri
Şi nici cîntec din strane!»1)
Mai cînta Volodea şi un lied pe versuri de Heine. În fraza muzicală « . . . Mor, iubitul meu . . . » trebuie luată o notă foarte de sus şi, încercînd s-o ia, spunea rîzînd: «Gata, am murit, am murit de-a binelea»...
Nu-mi amintesc să fi desprins vreodată accente minore de tristeţe în cîntecele lui Vladimir Ilici; întotdeauna în ele răsunau curajul, optimismul, elanul şi chemarea la luptă.
Cînta şi aria lui Valentin din «Faust»: «Dumnezeu îndurător . . . », - cînta toate cuvintele, deoarece n-avea nici un rost să scurteze cîntecul, dar cel mai bine, cel mai frumos reuşea să interpreteze pasajul din arie în care, fără voie, punea o părticică din spiritul lui combativ:
«Cînd la luptă va fi dat asaltul,
Vot şti să lupt şi să cad printre cei dintîi
Şi voi fi biruitor unde-i lupta mai grea...»
Şi astăzi, ori de cîte ori ascult muzica lui Gounod, îmi amintesc de vremurile de demult şi parcă îl aud pe Vladimir Ilici cîntînd această arie.
În vara anului 1889 am auzit pentru prima oară «Internaţionala», pe atunci cu totul necunoscută în Rusia. Asta s-a întîmplat la ţară, la Alakaevka, în gubernia Samara. Olga Ilinicina ne-a cîntat-o la pian şi a încheiat cu «Marsilieza». M-am apropiat de ea şi am rugat-o să mai cînte o dată. Deodată, deşi era dimineaţă, cînd de obicei nu-şi părăsea cărţile, Vladimir Ilici a venit lîngă noi şi ne-a spus că trebuie să învăţăm să cîntăm «Internaţionala». Au început să repete împreună la pian noul cîntec, iar apoi l-au cîntat încet şi din gură, în limba franceză.
Mai tîrziu, Maria Ilinicina mi-a spus că Vladimir Ilici regreta mult că nu învăţase să cînte la pian sau la vioară.
1). În romîneşte de A. Doinaş — Nota Red.