Vladimir Ilici a început să joace şah de la vîrsta de 8—9 ani. La început juca cu tata, care a fost primul lui profesor, şi cu fratele nostru mai mare, Aleksandr Ilici, iar mai tîrziu şi cu noi, cei mici — cu Olea şi cu mine. Pe mine, el m-a învăţat; cum era un profesor foarte sever, preferam să joc cu tata, care era mai îngăduitor şi-mi dădea voie să schimb mutarea dacă greşeam.
Vladimir Ilici avea un principiu foarte bun, pe care îl respecta întotdeauna şi cerea şi partenerului său să-l respecte: în nici o împrejurare nu-ţi era îngăduit să schimbi mutarea făcută; din moment ce puseseşi mîna pe o figură, trebuia s-o muţi. Diletanţii nu prea respectă această regulă, îşi retrag mutările, încearcă alte variante. E un obicei prost, care dăunează foarte mult şi jocului, şi jucătorului. Se lipseşte jocul de ceea ce are el mai interesant. În loc să chibzuiască bine diferitele combinaţii, fără să atingă figurile, în loc să înveţe să prevadă cu precizie o serie întreagă de mutări care vor urma, jucătorul mută piesele fără să se gîndească, pripit, făcînd ca jocul să fie nervos şi hazardat.
Îmi amintesc de o întîmplare hazlie petrecută într-o seară la Samara: se juca la mai multe mese, unii jucau, iar alţii priveau. La o masă şedeau doi grăsuni, care mereu îşi retrăgeau figurile, se certau, făceau gălăgie. Unul a mutat din greşeală regina într-o poziţie nefavorabilă, iar celălalt i-a înhăţat-o numaidecît, ţinînd-o strîns în mînă. S-a stîrnit o zarvă nemaipomenită: amîndoi au sărit în picioare şi au început să ţipe, iar cel care greşise încerca să-şi ia înapoi piesa. În hohotele generale de rîs Vladimir Ilici a strigat: «Bag-o în buzunar!»
El juca de obicei serios şi nu-i plăceau aşa-zisele partide «uşoare». Cînd avea de-a face cu cîte un partener mai slab ca el, juca fără o figură oarecare, pentru a stabili un echilibru al forţelor. Dacă din amor propriu partenerul refuza, Vladimir Ilici îi spunea de obicei: «Pentru mine nu prezintă nici un interes să joc de la egal la egal, deoarece atunci nu mai sînt nevoit să mă gîndesc, să lupt, să caut să mă descurc». Prefera chiar ca partenerul căruia îi dădea înainte o figură să fie ceva mai tare. Cînd am început să cîştig mai des în partidele pe care le juca cu mine fără un turn, şi l-am rugat ca de acum încolo să nu-mi dea înainte decît un cal, el mi-a pus o condiţie: «Mai întîi să mă baţi trei partide la rînd».
De obicei se întîmplă tocmai contrariul: oamenilor le place mai mult să cîştige, chiar dacă pentru aceasta nu trebuie să depună eforturi deosebite. Vladimir Ilici era de altă părere: la şah îl pasiona lupta dîrză, căutarea celei mai bune mişcări, găsirea unei soluţii pentru o situaţie grea, uneori aproape desperată. Victoria sau înfrîngerea ca atare îl interesau mai puţin. Mişcările bune ale adversarului îi făceau mai multă plăcere decît cele slabe. Cînd se întîmplă ca adversarul să facă o greşeală, şi în felul acesta să-i dea posibilitatea unui cîştig uşor, el spunea rîzînd: «Ei, nu eu am cîştigat partida, ci tu ai pierdut-o».
Pe la 15 ani Vladimir Ilici începu să cîştige în mod regulat partidele pe care le juca cu tata. Îmi amintesc că într-o zi (în iarna anului 1885— 1886), Ilia Nikolaevici intră în sufragerie şi spuse: «Volodea, pe mine ai început să mă baţi la şah, aşa că va trebui să faci cunoştinţă cu un partener mai tare» (după cît ţin minte era vorba de un oarecare Ilin, considerat cel mai bun jucător din Simbirsk. La noi Ilin nu venea).
În vara anului 1886, Vladimir Ilici juca adesea şah cu fratele nostru mai mare, Aleksandr. Au organizat chiar un meci între ei. Din păcate, nu-mi amintesc nici condiţiile, nici rezultatele meciului. Lupta era înverşunată: amîndoi şedeau tăcuţi, fără să se dezlipească ceasuri de-a rîndul de tabla de şah. Pe atunci nu înţelegeam nimic din jocul lor, era prea greu pentru mine, şi nu mă atrăgea pentru că jucau fără să se certe, fără patimă, fără să schimbe măcar o vorbă.
Ne putem da seama în oarecare măsură cît de bine jucau pe atunci după următorul fapt. În aceeaşi vară, pe cînd locuia la Kokuşkino, în gubernia Kazan, Aleksandr a cîştigat o partidă, fără să privească tabla de şah, cu un partener căruia cei mai buni jucători de la Kazan îi dădeau o tură înainte. Şi este interesant că simultan cu această partidă «oarbă» Aleksandr Ilici juca şi o partidă de biliard cu cinci bile, ţinînd socoteala punctelor sale.
În timpul meciului lor, cei doi fraţi nu jucau decît după-amiezile. Deşi erau în vacanţă şi deci amîndoi erau liberi, nu ţin minte să fi jucat vreodată şah înainte de amiază. Dimineaţa o consacrau unor preocupări mai serioase. După părerea mea, acest fapt este deosebit de semnificativ şi caracteristic pentru amîndoi, mai ales dacă ţinem seama că Aleksandr avea 20 de ani, iar Vladimir Ilici n-avea mai mult de 16.
În vara aceea, prima vară după ce murise tata, nu ocupam decît jumătate din casa noastră (de pe strada Moskovskaia), şi anume cea care dădea spre rîul Sviaga; cealaltă jumătate, cu vedere spre centrul oraşului, era închiriată. Acolo, jos, într-o odăiţă, cu ferestrele spre curte, aveau loc de obicei partidele de şah dintre cei doi fraţi.
Îmi vine în minte şi o altă întîmplare: şedeau amîndoi în această odaie concentraţi la masa de şah, pe care cădea lumina unei lămpi. La fereastra deschisă era o plasă de sîrmă. Noi, copiii, ne jucam în curte şi prin fereastra luminată vedeam chipurile nemişcate şi tăcute ale jucătorilor. O fetiţă de vreo 12 ani se apropie de fereastră şi strigă: «Uite-i cum stau ca nişte ocnaşi după gratii». . . Cei doi fraţi întoarseră brusc capetele şi priviră fără să zîmbească după ştrengăriţa care o luase la fugă. Adevăratele gratii de fier nu le cunoscuseră încă, dar le simţeau probabil ca ceva absolut inevitabil în acele vremuri.
În iarna anului 1888—1889, Vladimir Ilici juca mult şah şi se ducea la club cu unul din verii noştri. Pe atunci locuiam la Kazan, în casa Orlov de pe Pervaia gora. Într-o zi Vladimir Ilici a încercat să joace fără să se uite la tabla de şah. M-a chemat în camera lui şi mi-a propus să joace cu mine o partidă cu toate piesele, dar în schimb el să nu privească tabla de şah. Nu văzusem niciodată un astfel de joc şi îmi închipuiam că o să-i fie foarte greu, de aceea m-am instalat la masă sigur de mine şi hotărît să-l încurc cu tot felul de mişcări neobişnuite şi «manevre» în speranţa că nu va băga de seamă. El s-a aşezat pe pat şi a început să-mi dicteze mişcările sale. Cu toate tertipurile la care am recurs, am fost foarte repede bătut. În general, însă, lui Vladimir Ilici nu-i plăcea să joace partide oarbe şi nu-mi amintesc ca după aceea să mai fi jucat vreodată în felul acesta. Trebuie să spun de altfel că deşi spectaculoasă, această metodă este extrem de dăunătoare, deoarece calitatea jocului scade incontestabil şi în acelaşi timp e nevoie de o mare încordare a minţii.
În aceeaşi iarnă, Mark Timofeevici Elizarov a organizat o partidă prin corespondenţă între Vladimir Ilici şi A. N. Hardin, un şahist de frunte din Samara. Mişcările se comunicau de obicei prin cărţi poştale. O dată, după ce făcuse o mişcare, în aşteptarea răspunsului, Vladimir Ilici a aşezat în cîteva rînduri piesele de şah, spunînd de fiecare dată: «Sînt curios să ştiu ce o să facă el acum şi cum o să se descurce. Cît despre mine, eu nu găsesc o ripostă satisfăcătoare... » În sfîrşit, sosi răspunsul mult aşteptat şi piesele fură imediat aşezate. Eu, care urmăream partida lor, am găsit că mişcarea lui Hardin era stupidă. La început Vladimir Ilici a fost şi el nedumerit. Dar foarte curînd şi-a dat seama de situaţia creată şi a exclamat: «Da, ăsta e jucător, nu glumă!». Trebuie să spun că Hardin era într-adevăr un şahist de forţă. Între 1880 şi 1890 el a învins pe cei mai buni jucători din Moscova, iar apoi a jucat cu mult succes cu Cigorin. Deşi Hardin nu participa la marile turnee, Cigorin îl considera drept unul din cei mai buni şahişti din Rusia (vezi, de pildă, nota lui Cigorin la traducerea cărţii lui Dufresnes). În partida prin corespondenţă Vladimir Ilici a fost învins. După ce ne-am mutat de la Kazan la Samara (în primăvara anului 1889), fratele meu l-a cunoscut personal pe Hardin. La început, cînd jucau împreună, Hardin îi dădea un cal înainte. După un an sau doi Vladimir Ilici a început să-l bată şi Hardin nu i-a mai dat decît un pion şi o mişcare înainte, dar în aceste condiţii Vladimir Ilici pierdea de cele mai multe ori.
Avocat de profesie, Andrei Nikolaevici Hardin era un pasionat jucător de şah. Primea foarte multă literatură şahistică străină şi putea să stea singur ore întregi la masa de şah. După cum ne povestea el, învăţase să joace bine datorită împrejurării că fusese o dată nevoit să locuiască într-un colţ pierdut de lume şi, avînd mult timp liber, studiase zile întregi literatura şahistă şi teoria jocului. Un an sau poate chiar ceva mai mult n-a jucat cu nimeni, şi cînd s-a întîlnit după aceea cu Cigorin s-a dovedit a fi un jucător de mîna întîi.
În iarna anului 1889—1890 locuiam cu toţii la Samara, în casa lui Katkov de pe strada Zavodskaia, chiar pe malul Volgăi. În această perioadă Vladimir Ilici era mai pasionat decît oricînd după şah. Juca mai ales cu Hardin, dar şi cu alţi şahişti din Samara. La un moment dat s-a organizat un adevărat turneu, la care au participat 8—10 persoane. Se juca dîndu-se cîte o piesă înainte, deoarece participanţii nu erau de forţe egale. Numai Hardin era de categoria I. Vladimir Ilici şi încă un jucător erau de categoria a II-a, iar ceilalţi făceau parte din categoriile a III-a şi a IV-a. Turneul l-a cîştigat Vladimir Ilici. Premiul I era de vreo 15 ruble. Cu suma aceasta nu s-a cumpărat nici un obiect şi unul dintre participanţi i-a adus învingătorului banii peşin. Vladimir Ilici a refuzat categoric să-i primească şi, la propunerea lui, ei au fost donaţi pentru un scop oarecare.
Vladimir Ilici îl vizita cu plăcere pe Hardin. La început se ducea mai mult pentru şah, mai tîrziu, după ce a absolvit facultatea de drept şi a intrat ca avocat stagiar la Hardin, îi legau şi preocupări comune de ordin juridic.
Un partener mai bun la şah decît Hardin nici că puteai să-ţi doreşti. Vladimir Ilici ar fi fost în stare fără doar şi poate să-l ajungă şi să-l întreacă, dacă s-ar fi ocupat de literatura şahistă, dacă, de pildă, în lunile de vară pe care le petrecea în satul Alakaevka s-ar fi ocupat de şah şi de teoria acestui joc. Cu spiritul său metodic, cu perseverenţa şi cu posibilităţile sale intelectuale, în cîţiva ani ar fi devenit cu siguranţă un mare şahist. Dar Vladimir Ilici a socotit întotdeauna că şahul nu este decît o distracţie, un joc. Îmi amintesc că, deoarece mă plictisisem la liceu de latină şi de greacă, i-am spus o dată, pe cînd jucam, că ar fi mai bine dacă în locul acestor vechituri s-ar introduce în şcoli şahul ca exerciţiu pentru minte. El mi-a răspuns: «Cu aşa schimbare nu s-ar drege nimic! Nu trebuie să uiţi că totuşi şahul nu este decît un joc, şi nu o preocupare serioasă». Afară de jocurile finale pe care le ştia bine şi de unele deschideri îndeobşte folosite în acea vreme, Vladimir Ilici nu cunoştea aproape de loc literatura şahistă, care, după cum se stie, este foarte vastă. În orice caz, nu a încercat niciodată să studieze în mod sistematic teoria şahului, condiţie absolut necesară pentru orice jucător de înaltă clasă.
Din aceasta se poate vedea că în ceea ce priveşte aprecierea şahului el avea acelaşi punct de vedere ca şi Karl Marx şi Wilhelm Liebknecht, care au fost şi ei un timp pasionaţi de acest joc. În amintirile despre Marx, W. Liebknecht, tatăl cunoscutului luptător revoluţionar Karl Liebknecht, scrie: «În general şahul a trecut la noi pe planul al doilea, deoarece ne-am reluat ocupaţiile serioase. Iar eu, care în micul nostru cerc îmi creasem o reputaţie de bun jucător, m-am convins că Lessing avea dreptate spunînd despre şah: „pentru distracţie e prea serios, iar pentru ceva serios e prea distractiv“. Invitat la un concurs la care participau jucători cunoscuţi, am aflat curînd, în societatea lor, că mişcările descoperite de mine şi de care eram atît de mîndru erau cunoscute de sute de ani. M-am pomenit în situaţia acelui ţăran din Pirinei care pe vremea lui Ludovic Filip a născocit orologiul pentru turn, inventat deja cu patru secole în urmă. Am aflat că există o vastă literatură şahistă şi că, dacă vreau să am mereu succese, trebuie s-o studiez şi să mă dedic în întregime şahului. Dar nu m-am putut hotărî să fac din şah rostul vieţii mele...»
Am arătat mai sus că în timpul meciului dintre Vladimir Ilici şi Aleksandr Ilici, ei nu jucau niciodată înainte de masă. Dimineţile şi le petreceau cufundaţi în cărţi şi caiete. Şahului îi erau consacrate după-amiezile şi, în parte, serile. Tot aşa şi mai tîrziu, cînd locuia la Alakaevka, Vladimir Ilici se ocupa dimineaţa cu o muncă mai serioasă. În parcul bătrîn, printre copacii cu frunza deasă, îşi avea banca şi masa lui unde-şi aşeza dimineaţa cărţile. În apropiere era o potecă bătătorită de vreo 10—15 paşi, pe care se plimba meditînd la cele citite. Nici vorbă atunci de şah sau de vreo altă distracţie. Trebuia să muncească, să studieze, să se pregătească nu pentru şah, ci pentru o altă luptă, mai serioasă. În toţi cei cinci ani petrecuţi la Alakaevka, nu-mi amintesc nici măcar trei sau patru zile cînd Vladimir Ilici să se fi abătut de la program, să-şi fi trădat măsuţa sa din parc, cărţile şi poteca bătătorită.
Începînd din 1893, Vladimir Ilici juca şah din ce în ce mai rar. În timpul deportării în Siberia a jucat cu Krjijanovski, Starkov, Lepeşinski. Despre aceasta ne relatează în articolul său tovarăşul Lepeşinski.
Ultima oară am jucat şah cu Vladimir Ilici în 1903, la Geneva. Acasă nu avea şah, aşa că ne-am dus la o cafenea, unde ne-am aşezat la o partidă. Vladimir Ilici m-a întrebat ce vreau să beau. Am ales bere de München. El a chemat chelneriţa şi i-a comandat o halbă de bere şi o ceaşcă de cafea neagră. «Nu prea am chef de bere» — mi-a spus el cu o scînteiere şăgalnică în ochi... Partida a durat peste patru ore; eram atît de cufundaţi în ea, încît spre sfîrşit cei din jur începură să ne cam ia în zeflemea.
După revoluţie Vladimir Ilici n-a mai jucat aproape de loc şah: spunea că e prea obositor. În timpul liber prefera să joace gorodki1), să se plimbe sau să meargă la vînătoare.
1). Vechi joc rusesc asemănător cu popicele. — Nota Trad.