În mai 1889 ne-am mutat de la Kazan la Samara. Cu banii căpătaţi prin vînzarea casei din Simbirsk, mama avea de gînd să cumpere o mică fermă. Cu sprijinul lui M. T. Elizarov, care mai tîrziu s-a căsătorit cu sora mea mai mare, mama a cumpărat o fermă situată la vreo 50 de verste de Samara, de la un oarecare K. M. Sibireakov. Acesta era un bogat proprietar de exploatări aurifere din Siberia, care cumpărase prin 1875, de la moşierii scăpătaţi din gubernia Samara, întinse suprafeţe de pămînt, cu intenţia de a crea acolo o mare întreprindere agricolă organizată pe baze tehnice raţionale. Sibireakov era liberal de stînga sau poate chiar ceva mai mult decît atît; dînsul avea în vedere, după cît se pare, şi propaganda revoluţionară în rîndurile poporului. În orice caz a întreţinut unele legături cu deportaţii politici.
Astfel el i-a ajutat mult pe narodnici, care încă de pe la 1880 desfăşurau prin părţile Alakaevkăi (aşa se chema şi ferma noastră după numele satului din apropiere) o susţinută activitate revoluţionară. Între 1875 şi 1880 locuise la Skolkovo, unul din satele lui Sibireakov, în care acesta îşi avea reşedinţa, Gleb Uspenski împreună cu soţia sa, învăţătoare la şcoala primară clădită de Sibireakov. Aici a scris Uspenski cunoscuta lui povestire «Trei sate», în care a descris satele Skolkovo, Zagliadino şi Gvardeiţî, precum şi pe locuitorii acestor sate. Prin aceste locuri narodnicii au făcut cîteva încercări de a organiza colonii agricole. Aşa au fost« caucazienii»[1], grupul lui Orlov, devenit mai tîrziu socialist-revoluţionar, care a creat o colonie asemănătoare în Caucaz tot pe un teren al lui Sibireakov, şi colonia lui A. A. Preobrajenski, organizată la ferma lui Şarnel, la 3 verste de Alakaevka; această colonie mai exista încă în perioada în care am locuit noi acolo.
Întreprinderea agricolă de mari proporţii proiectată de Sibireakov n-a dat rezultate, deşi el cheltuise sume imense pentru organizarea ei. Cumpărase din străinătate utilaj agricol perfecţionat — pînă şi două pluguri cu aburi —, clădise pe lîngă ferme uriaşe construcţii din cărămidă sau din chirpici pentru vite şi unelte agricole etc. Dar gospodăria era deficitară şi Sibireakov a fost nevoit să renunţe la proiectul său. Uneltele agricole au fost vîndute pe nimica toată unui neamţ care avea la Samara un magazin de scule de lăcătuşerie şi unelte agricole. Sibireakov a început să vîndă şi pămîntul, păstrînd doar o mică suprafaţă pentru întreţinerea şcolii agricole, pe care hotărîse s-o înfiinţeze. Clădirea destinată acestei şcoli a fost construită în cătunul Konstantinovski, la două verste de Alakaevka, şi recrutarea profesorilor începuse. Printre ei se numărau Alekseev, adept al principiilor tolstoiene, care locuise chiar mai înainte la Lev Tolstoi, la Iasnaia Poliana; Zubrilin, care absolvise Academia din Petrovskoe-Razumovskoe etc. Dar autorităţile n-au permis să fie deschisă această şcoală. Într-o anumită măsură, interzicerea se datora, fără îndoială, legăturilor lui Sibireakov cu deportaţii politici, dar, în afară de aceasta, Sverbeev, pe atunci guvernator al Samarei, nu era în general de acord cu iniţiativele culturale de acest gen. Oricare ar fi fost motivele interzicerii şcolii, Sibireakov a trebuit să lichideze totul şi să se mute la Petersburg (de altfel şi pînă atunci venea numai rareori în gubernia Samara).
Iată dar pe ce meleaguri ne aruncase soarta.
Mama a cumpărat această mică fermă cu gîndul că lui Vladimir Ilici i se va trezi gustul pentru agricultură. Dar el nu arăta înclinaţii spre această preocupare. Mai tîrziu, Nadejda Konstantinovna ne povestea că el i-a spus o dată: «Mama ar fi vrut să mă apuc de agricultură. Am încercat, dar am văzut că nu e cu putinţă, între mine şi ţărani se năşteau relaţii nefireşti».
Gospodaria n-a mers şi foarte repede a trebuit să renunţăm la ea, în schimb casa din Alakaevka era cît se poate de bună, şi acolo ne petreceam verile. Ne bucuram din plin de aerul sănătos de stepă şi de liniştea desăvîrşită.
La cîteva zeci de stînjeni1) de căsuţa veche cu un singur cat era un parc, aşezat pe malul rîpos al pîrăului. În acest parc, fiecare dintre noi îşi avea colţişorul lui preferat. Acolo era «arţarul Oliei», cum îi spuneam noi, deoarece sora mea Olga îşi petrecea cea mai mare parte din zi cu o carte lîngă acest arţar bătrîn şi înalt. Annei Ilinicina îi plăcea cel mai mult aleea de mesteceni. Pe vechea alee de tei, care se menţinuse cel mai bine, era prea multă umbră: coroanele împreunate ale copacilor formau aici un fel de boltă. Pe această alee şedeam şi ne plimbam mai mult Cam la zece minute depărtare de casă era un lac unde ne scăldam. Şi ce frumuseţe în jur: văi, dealuri, păduri! În pădurea din apropiere — i se spunea pădurea Muravelnîi — se găsea zmeură din belşug şi mergeam adesea la cules. Vladimir Ilici venea şi el cu noi. Îi plăcea foarte mult natura. Cea mai mare bucurie şi cea mai bună odihnă pentru el au fost întotdeauna plimbările prin locuri neumblate, «adevărata natură», cum spunea el atunci cînd descria plimbările din străinătate.
Casa nu avea terasă, ci un cerdac acoperit, de altfel destul de mare ca să încapă acolo întreaga noastră familie cînd se strîngea în jurul samovarului pentru a-şi lua ceaiul. Seara aprindeam lampa în cerdac, să nu intre ţînţarii în casă, şi tot tineretul se aduna în jurul mesei ca să citească.
Sora noastră Anna Ilinicina descrie astfel aceste seri, într-o încercare poetică:
S-a-nserat de mult. Pămîntul
Doarme liniştit.
Cîmpul şi-a cernit veşmîntul
Satu-i aţipit.
Negrul nor ascunde luna.
Nu mai vezi lucind
Stelele, doar cîte una
Iese cînd şi cînd.
La căsuţă, o lumină
În cerdac lucind
Mîngîie pe toţi ai casei,
Care stau citind.
Tac severi, ţinîndu-şi ochiu-n
Carte aţintit,
Deşi pleoapele Maniuşei
Cad necontenit,
Deşi-n zbor, făcut anume,
Se rotesc în roi
Fluturaşi şi alte gîze
Tocmai peste noi
Şi din beznă spre lumină
Se reped în salt,
Şi jucînd în mica pară
Îşi închipuie că-i vară
Şi că iar e cald2).
Tot în cerdac luam şi masa de seară: un ulcior de lapte adus din pivniţă şi pîine neagră de grîu.
În dreapta micului antreu în care dădeai din cerdac se afla odăiţa lui Vladimir Ilici. Dar el nu stătea în camera lui decît noaptea. Dimineaţa, după ce-şi bea ceaiul, îşi strîngea cărţile, caietele şi dicţionarele şi se ducea să studieze în grădină. În vremea aceasta, la ferestrele de la odaia sa se trăgeau perdelele de un albastru închis sau se puneau pături, ca să nu pătrundă muştele, cu care Vladimir Ilici se războia necontenit.
În grădină Vladimir Ilici îşi avea colţişorul lui. La umbra teilor îşi aşezase o masă şi o bancă de lemn, iar ceva mai departe o bară de gimnastică. Acolo îşi petrecea tot timpul pînă la prînz, lucrînd cu sîrg. Vladimir Ilici ştia să muncească sistematic şi cu perseverenţă. Nu se mulţumea să citească cărţile, ci le studia, le aprofunda. Muncea întotdeauna după un plan bine stabilit. Îmi amintesc că şi mai tîrziu spunea că, dacă citeşti la întîmplare tot felul de cărţi, nu te alegi cu mare lucru de pe urma lor. Într-una din scrisorile trimise din Siberia, în care întreba dacă Dmitri, care era pe atunci la închisoare, lucrează, Vladimir Ilici scria: «Trebuie să studieze ceva sistematic, din lectură dezordonată nu te alegi cu mare lucru».
Vladimir Ilici era de părere că trebuie să-ţi alegi o anumită problemă şi să o studiezi metodic. Aşa a lucrat el întotdeauna. Dimineaţa, cînd era odihnit, studia lucrările mai grele. Nu se mulţumea să le citească, ci-şi făcea conspecte, lua note. Uneori părăsea cărţile şi se plimba pe aleea din apropiere, reflectînd probabil la cele citite. Apoi se aşeza din nou şi se cufunda în lectură.
Dimineaţa veneam şi eu la Vladimir Ilici în acel colţişor de grădină ca să învăţ cu el limbi străine. Îi citeam şi îi traduceam din cîte o carte în limba franceză sau germană. Ilici mă îndemna mereu să lucrez cît mai mult singură, să caut să pătrund sensul şi să-i cer ajutor numai la pasajele cele mai grele. Nu foloseam metoda obişnuită de a trece într-un caiet special cuvintele necunoscute, dar în ziua următoare fratele meu mă întreba înţelesul lor şi îmi atrăgea atenţia cînd le întîlneam a doua oară în text.
Uneori Vladimir Ilici îşi petrecea şi după amiaza în colţişorul lui preferat, dar atunci citea cărţi mai uşoare. Cîteodată i se alătura sora noastră Olga şi citeau împreună (printre cărţile pe care le citeau astfel erau, după cît îmi amintesc, schiţele lui Gleb Uspenski). Olga era cam de aceeaşi vîrstă cu Vladimir Ilici, aveau pe atunci aceleaşi preocupări.
Uneori, seara, în casa din Alakaevka se făcea muzică. Vladimir Ilici cînta acompaniat de Olga Ilinicina. Îi plăcea foarte mult muzica. Îi plăcea să cînte şi să asculte şi pe alţii cîntînd: uneori cînta M. T. Elizarov sau se cînta în cor. Îmi amintesc că Vladimir Ilici cînta romanţa «Ochii tăi sînt minunaţi», dar se întrerupea de obicei la notele de sus — «pentru ei muri-voi» — , rîdea şi spunea, făcînd un gest de dezolare cu mîna: «Am murit, am murit».
Rugîndu-ne să-i trimitem note lui G. M. Krjijanovski, Vladimir Ilici ne scria din Siberia: «Maniaşa mă întreabă ce voce are Gleb . . . Hm, hm! Se pare că e bariton. Cîntă cam aceleaşi bucăţi pe care pe vremuri le „urlam“ (după cum spunea dădaca) noi, Mark şi cu mine».
Olga Ilinicina n-a stat decît doi ani cu noi la Alakaevka. Era o fată foarte capabilă şi cu o extraordinară putere de muncă. După ce a absolvit liceul cu medalie de aur, a lucrat mult şi cu perseverenţă ca să-şi desăvîrşească studiile: a învăţat limba engleză, s-a ocupat serios de muzica, a citit mult. Dorea să studieze medicina, şi, deoarece pe atunci Institutul de medicină pentru fete din Petersburg era închis, hotărîse să plece la Helsingfors. Pentru a putea să urmeze cursurile acolo, a început să înveţe limba suedeză şi şi-a însuşit-o destul de bine. A făcut şi traduceri din suedeză, dar la universitatea din Helsingfors nu s-a mai înscris, deoarece aflase că pe lîngă limba suedeză trebuia să o cunoască şi pe cea finlandeză. Ca să nu mai piardă timpul, s-a înscris la secţia de fizică şi matematică a Institutului superior de fete Bestujev din Petersburg. Acolo a muncit intens în iarna anului 1890—1891, dar în primăvară s-a îmbolnăvit de febră tifoidă complicată cu erizipel, şi la 8 mai a murit.
Ca şi ceilalţi membri ai familiei noastre, Vladimir Ilici era timid, şi cînd venea pe la noi cineva mai puţin cunoscut — lucru care se întîmpla destul de rar —, el fie că rămînea în odaia lui, fie că sărea pe fereastră în grădină. Tot aşa proceda şi atunci cînd aveam de făcut vreo vizită care nu-l interesa. La Alakaevka trăiam retraşi şi nu prea aveam cunoştinţe, dar Vladimir Ilici întreţinea legături cu unii localnici.
După cum am mai arătat, la trei verste de Alakaevka se afla colonia «capcazienilor», cum o numeau ţăranii. Cîţiva narodnici cumpăraseră pămînt în condiţii avantajoase de la Sibireakov, pentru a întemeia acolo o comună agricolă model. Dar treaba nu prea mergea şi după scurtă vreme au părăsit toţi colonia afară de A. A. Preobrajenski. Vladimir Ilici se întîlnea deseori cu acesta şi stăteau mult de vorbă împreună, plimbîndu-se uneori pînă noaptea tîrziu pe drumul dintre ferma noastră şi ferma lui Şarnel.
Preobrajenski i-a prezentat lui Vladimir Ilici cîţiva ţărani interesanţi, oameni ridicaţi din rîndurile poporului.
Vladimir Ilici se mai întîlnea cu D. A. Goncearov, student în medicină, exmatriculat în 1887 de la universitatea din Kazan pentru că participase la o demonstraţie. Acesta lucra ca felcer la Trostianka, la o depărtare de 8—10 verste de Alakaevka. Pe atunci Goncearov nu făcea parte din nici un partid politic, dar avea concepţii foarte radicale. Pentru Vladimir Ilici nutrea un respect deosebit.
Iarna locuiam la Samara, împreună cu sora noastră şi cu soţul ei, M.T. Elizarov. Eu eram încă elevă la liceu şi Vladimir Ilici mă ajuta adeseori să-mi fac lecţiile. Atunci cînd trebuia să plece seara de acasă, mă prevenea de obicei şi-mi spunea să vin mai devreme, ca să-l mai găsesc. De la aceste lecţii mi-a rămas amintirea excepţionalei conştiinciozităţi cu care făcea el orice treabă şi cu care căuta să mă deprindă şi pe mine. Ţin minte că o dată, la geografie, ni s-a dat să lucrăm acasă harta Europei. După ce am migălit cîtva timp la ea, am arătat-o lui Vladimir Ilici. El n-a rămas însă mulţumit şi mi-a cerut s-o refac, explicîndu-mi amănunţit că trebuie să măsor cu compasul toate distanţele, şi nu să desenez «după ochi», aşa cum făcusem prima oară. M-am apucat cu rîvnă de lucru şi am fost încîntată că Vladimir Ilici m-a lăudat după aceea. Dar mai importantă decît faptul că m-a învăţat să fac hărţi a fost lecţia pe care mi-a dat-o cu privire la felul cum trebuie să priveşti orice muncă pe care îţi propui s-o faci: să nu lucrezi de mîntuială, numai ca sa scapi mai repede, ci să-ţi faci un plan bine gîndit, bine cîntărit şi să munceşti disciplinat şi perseverent, pînă ce reuşeşti să faci lucrurile într-adevăr bine, aşa încît să fii şi tu mulţumit.
Se putea vedea şi din lucrurile mărunte cît de corect şi de ordonat era Vladimir Ilici. Într-o zi, vrînd să-mi fac un caiet, am pus mîna pe primul mosor cu aţă pe care l-am avut la îndemînă şi am început să cos. Dar aţa era neagră şi Ilici, care era de faţă, nu m-a lăsat, atrăgîndu-mi atenţia că n-o să iasă frumos şi că trebuie să caut aţă albă.
Dintre cei care ne vizitau la Samara, în afară de A. P. Sklearenko, I. H. Lalaianţ, V. V. Vodovozov (acesta venea mai mult la sora mea mai mare, ca să citească împreună în limba italiană), M. I. Lebedeva şi M. P. Golubeva, îmi mai amintesc de V. A. Ionov şi A. I. Eramasov. M. T. Elizarov şi Ionov îl cunoşteau pe Eramasov de la Sîzran, şi îl aduseseră într-o bună zi la noi. Iată cum descrie acesta prima vizită facută familiei noastre:
«Întîia oară cînd am fost la familia Ulianov, care trecuse printr-o nenorocire atît de crîncenă, am încercat un sentiment deosebit . . . Elizanovii locuiau pe atunci în apropiere de străzile Poştovaia-Sokolnicia, sau cartierul „izolaţilor“, cum a botezat un guvernator, mi se pare
Breancianinov cartierul unde se stabileau de obicei intelectualii revoluţionari. Ţin minte că am venit seara şi am nimerit la ora ceaiului.
Toată familia era adunată în sufragerie. Atunci i-am cunoscut pe M. A., A. I., M. I. şi V. I. În afară de aceştia la masă mai era şi vărul lor, M. T., care locuia la unchiul său şi urma liceul.
Se discutau obişnuitele subiecte de pe atunci: despre narodnicism, despre soarta capitalismului, despre V. V. şi Nikolai — on etc. Vladimir Ilici se făcea remarcat nu numai printr-o profundă cunoaştere a literaturii, dar şi prin capacitatea deosebită pe care o avea de a scoate în relief punctele slabe ale narodnicilor, ale subiectiviştilor de felul lui Mihailovski etc. După ceai, am trecut în odaia lui Vladimir Ilici, unde am continuat discuţia. La ea a participat şi prietenul meu Ionov, care se ocupase mult de problema dezvoltării capitalismului în Rusia şi a diferenţierii ţărănimii şi strînsese date în legătură cu această problemă atît din dări de seamă statistice cît şi din propriile lui studii asupra situaţiei ţărănimii. M. T. ne-a împărtăşit observaţiile făcute de el asupra vieţii ţăranilor din gubernia Samara, unde diferenţierea ţărănimii era încă de pe atunci foarte pronunţată. Îmi amintesc că şi Anna Ilinicina a luat parte la discuţie.
Din tot ce se găsea în odaie mi s-a întipărit în minte o colecţie a ziarului „Russkie Vedomosti“ care atîrna pe perete deasupra unei măsuţe. Vladimir Ilici păstra toate ziarele citite şi-şi nota numerele în care găsea ceva interesant».
După această primă vizită, A. I. Eramasov venea pe la noi ori de cîte ori trecea prin Samara.
În amintirile sale în legătură cu acea perioadă, A. I. Eramasov relatează că la Samara Vladimir Ilici a tradus «Manifestul Comunist».
«Pe atunci Vladimir Ilici a făcut o excelentă traducere a „Manifestului Comunist“ de K. Marx şi F. Engels — scrie el. — Această traducere a circulat în manuscris. Am dus-o şi la Sîzran, unde am dat caietul unui cunoscut, un învăţător care era considerat ca suspect de superiorii săi. S-a întîmplat ca învăţătorul să fie chemat în nu ştiu ce problemă la Simbirsk, la inspectoratul şcolilor primare. Mama lui, de teamă să nu li se facă vreo percheziţie, a distrus caietul. Aceasta a fost soarta pe care a avut-o traducerea lui Ilici. De cîte ori îmi amintesc de aceasta, mă mustră conştiinţa, căci în parte sînt şi eu vinovat de distrugerea acestei excelente traduceri».
Deşi A. I. Eramasov, care locuia la Sîzran, venea destul de rar la Samara, între el şi noi s-a legat o prietenie trainică, pe toată viaţa. Fără să ia parte direct la activitatea revoluţionară, el a ajutat partidul cu bani în tot timpul luptei ilegale — pe atunci era un om destul de avut — şi în momentele grele recurgeam întotdeauna la ajutorul «călugărului», cum îl poreclise Ilici.
După revoluţie, A. I. Eramasov a militat un timp în rîndurile partidului, dar apoi s-a retras din pricina bolii (tuberculoză la plămîni şi la rinichi). Cîtăva vreme a lucrat la Muzeul învăţămîntului public, dar din aceeaşi cauză a fost nevoit să părăsească munca. Deşi nu primea nici un salariu şi se afla într-o situaţie materială grea, era atît de modest, încît nu s-a adresat niciodată lui Vladimir Ilici sau vreunui alt membru al familiei noastre. L-am descoperit noi şi am făcut demersurile necesare pentru ca să i se acorde o pensie. Eramasov n-a mai trăit mult: în primăvara anului 1927 s-a stins din viaţă la Sîzran.
La Samara Vladimir Ilici se pregătea intens pentru examenele pe care avea să le dea în particular în 1891 la Universitatea din Petersburg. După ce a terminat s-a întors la Samara şi a practicat un timp avocatura, lucrînd ca stagiar la A. N. Hardin.
În perioada cît am locuit la Samara, la noi în casă se juca mult şah. Toţi erau buni jucători: şi Vladimir Ilici, şi fratele meu mai mic, Dmitri Ilici, şi Mark Timofeevici. Un partener de temut au găsit şi în A. N. Hardin, care era un şahist de prima mînă. Adesea se organizau la noi acasă seri de şah. Mai tîrziu, Vladimir Ilici nu mai juca şah decît foarte rar, iar apoi a renunţat cu totul.
În toamna anului 1893 el s-a mutat la Petersburg, iar noi ceilalţi la Moscova, deoarece Dmitri se înscrisese la universitatea de acolo. Am fost nevoiţi să vindem şi ferma din Alakaevka, unde nu ne mai puteam petrece verile. A cumpărat-o un negustor de prin partea locului, Danilin, pe care nu-l interesau decît pămîntul şi moara. Nu a trecut mult şi din casă şi parc n-a mai rămas decît amintirea: Danilin a mutat casa la Neialovka, iar copacii din parc i-a tăiat. În 1905 sau 1906 Danilin a fost omorît de ţărani.
În 1927 am avut prilejul să vizitez Alakaevka şi ţăranii de acolo m-au primit cu foarte multă căldură. Mă întrebau care mai de care de Vladimir Ilici, şi repetau mereu: «Păcat că n-am ştiut pe atunci cine se află aici, printre noi». M-au întrebat şi de Anna Ilinicina, care în 1892, atunci cînd în gubernia Samara bîntuia holera, făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-i ajuta pe bolnavi cu medicamente şi sfaturi.
În satul Alakaevka există acum colhozul «Colţul lui Lenin» şi, în amintirea lui Ilici, trebuie luate toate măsurile pentru ca el să devină un colhoz model. Preşedinte al acestui colhoz este «unchiul Kostea» — Konstantin Dmitrieviei Filippov, unul din participanţii la primul Congres al colhoznicilor udarnici, ţinut la Moscova în 1933. «Unchiul Kostea» a trecut de prima tinereţe, dar lucrează ca un adevărat udarnic şi lui i se datoresc în mare măsură succesele colhozului. Acolo unde altădată se înălţa căsuţa de lemn în care Vladimir Ilici îşi petrecea verile şi se pregătea pentru activitatea sa revoluţionară, s-a construit acum, din iniţiativa colhoznicilor din artelul «Colţul lui Lenin», o şcoală care-i poartă numele.
[1]. Această colonie a fost descrisă de Karonin (Petropavlovski) în povestirea «Colonia din Borskoe». - M. U.
1). Stînjenul rus era egal cu 2,13 m. — Nota Trad.
2). În romîneşte de A. Doinaş. — Nota red.